Pretenţii. Decizia nr. 187/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 187/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 4448/97/2009
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 187/2013
Ședința publică de la 14 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier M. R.
Ministerul Public a fost reprezentat de doamna procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții C. M. M. și F. I., în calitate de continuatori ai reclamantei inițiale F. M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 240/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Se constată că în termenul de pronunțare s-au depus concluzii scrise din partea recurenților reclamanți însoțite de înscrisuri constând în certificat de calitate de moștenitor nr. 69/2012, procură judiciară, act de lichidare a regimului comunității legale.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 7 martie 2013, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față;
Prin acțiunea înregistrată la data de 17.10.2009. pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr._ /17.10.2009, astfel cum a fost precizată, reclamanta F. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că în perioada 05.09.1952 – 15.02.1954, împreună cu părinții săi, D. S., decedată la data de 17.02.2000 și D. I., decedat la data de 21.07.1962, au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic constând în dislocarea lor din localitatea de domiciliu, - Uricani - și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Moldovița (județul Suceava) și să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri atât pentru prejudiciul ce i-a fost creat personal prin efectul măsurilor administrative respective, cât și pentru cel creat antecesorilor săi – în sumă de 5.909.839 lei, - echivalenți a 1.374.380 euro – și, care, se compune din: suma de 1.975.539 lei – echivalenți a 459.380 euro – despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate părinților săi și din suma de 3.934.500 lei – echivalenți a 915.000 euro –, despăgubiri pentru prejudiciul moral ce le-a fost cauzat prin efectul măsurii respective.
Ulterior, reclamanta și-a completat și precizat acțiunea,invocând și alte temeiuri de drept, precum: art. 504-506 Codul de procedură penală, art. 20-23, 52-53, 148 din Constituția României, Constituția României din 1938, Constituția Republici Populare Române din 1948, Decizia nr. 186/1999 a Curții Constituționale, art. 4, art. 5 pct. 5 și art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr. 240/2012, prima instanță a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării antecesorilor reclamantei și acesteia, personal, în perioada 5 septembrie 1952 – 15 februarie 1954, de la domiciliu din Uricani, în localitatea Moldovița, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 189.126 lei, cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 3.700 lei, cheltuieli de judecată și a respins în rest acțiunea civilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta, născută D., este fiica lui D. I. și D. S., ambii decedați. Reclamanta împreună cu defuncții săi părinți, au fost strămutați, în baza Deciziei MAI nr. 239/1952, în perioada 05.09.1952 – 15.02.1954 de la domiciliul lor din Uricani, în localitatea Moldovița, unde au avut domiciliu obligatoriu,pe întreaga perioadă a măsurii administrative respective.
Față de dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009, s-a reținut că această măsură are de drept caracter politic.
În ce privește daunele morale, s-a reținu că art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții constituționale, astfel că acest text legal și-a încetat efectele și nu mai poate constitui temei al despăgubirilor morale.
Sub aspectul art. 4, 5 și 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamantă ca temei a acțiunii sale, s-a constatat că într-adevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Legea nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte. Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20 -, s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne. Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare, iar la art. 4, 14, prohibiția muncii forțate și prohibiția discriminării. Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de Curtea de la Strasbourg, în legătură cu ele – nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În ce privește temeiul art. 504 C. pr. pen., s-a reținut că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal. Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa. Or, în cauză, reclamanta nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale prevăzute art. 21-23, 52-53 și 148 din Constituția României, în vigoare, s-a constatat că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
În legătură cu garanțiile libertății individuale, prevăzute prin art. 12 și, respectiv, 13 a Constituției României din 1938, precum și prin art. 28 al Constituției Republici Populare Române din 1948, instanța are în vedere că acestea, fiind emanații a unor regimuri politice apuse, care reglementau, în genere, principiile de funcționare a Statului R. în perioada respectivă, după tipul de stat existent, astfel că acestea nu pot ultraactiva după sau peste alte Constituții subsecvente, adoptate în timp, de S. R..
În privința daunelor materiale, s-a reținut că dosarul cauzei există un probatoriu complex și expertize judiciare de evaluare a bunurilor mobile și imobile pretinse de reclamantă a fi confiscate de autorități, din proprietatea părinților săi,pe perioada dislocării lor.
Există, însă și un proces verbal de confiscare, încheiat la 06.09.1952, funcție de care instanța a conchis că suma cuvenită reclamantei, ca despăgubiri pentru bunurile materiale, se compune din valoarea morii de măcinat grâu, în sumă de 101.309 lei, valoarea reparațiilor necesare la casă și anexele gospodărești, precum și reconstrucția acestora, în sumă de 80.567 lei, ca și a unor bunuri mobile despre care se face mențiune expresă în actul oficial de confiscare, precum: cântar, ladă pentru porumb, unelte agricole, butoaie, ciocane pentru moară,în valoare de 7.250 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
Reclamanții C. M. M. și Florinesc I., în calitate de continuatori ai reclamantei inițiale, Florinesc M., au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale și a diferenței despăgubirilor materiale.
În expunerea motivelor, reclamanții susțin că în ce privește daunele morale, aceștia au invocat dispozițiile art. 5 și 6 din CEDO și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și fac referire la Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999. Solicită antrenarea răspunderii Statului R. pentru daune morale, în baza art. 5 pct. 5 din CEDO și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În privința daunelor materiale, se susține că în mod greșit instanța a limitat aceste daune la valoarea morii și a bunurilor menționate în procesul verbal din 06.09.1952, întrucât în cauză au făcut dovada confiscării tuturor bunurilor a căror contravaloare o solicită cu adeverințele nr. 1173/2009 și 1092/2009 ale Primăriei Uricani. Aceste înscrisuri se coroborează cu probele testimoniale, iar valoarea bunurilor rezultă din expertizele efectuate în cauză.
În drept se invocă art. 3041 C. pr. civ.
Intimatul pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat ( fl. 22 – 25).
Pârâtul a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamantă.
În expunerea motivelor, pârâtul susține că hotărârea este nelegală, întrucât măsura administrativă aplicată reclamantei și antecesorilor are de drept caracter politic și nu se mai impunea constatarea acestuia de către instanță.
Pârâtul critică hotărârea și sub aspectul despăgubirilor materiale, susținând că, potrivit legii nr. 221/2009, aceste despăgubiri se pot acorda numai pentru bunuri imobile iar în cauză instanța a stabilit despăgubiri materiale pentru bunuri mobile.
O ultimă critică vizează obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, recurentul susținând că, S. R. nu a căzut în pretenții câtă vreme legea recunoaște de drept caracterul politic al măsurii administrative în discuție.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Referitor la recursul reclamanților, se constată că aceștia invocă în primul rând faptul că prima instanță nu a analizat cererea în despăgubiri morale prin prisma dispozițiilor art. 5 pct. 5 din CEDO și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Articolul 5 din CEDO reglementează dreptul la libertate al persoanei, iar alin. 5 al acestui articol prevede dreptul la reparații al oricărei persoane care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol. Articolul 8 din declarația Universală prevede că orice persoana are dreptul la satisfacția efectiva din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau lege.
Curtea constată că aceste norme internaționale nu pot constitui în cauză temei al daunelor morale. Instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele deciziei nr. 1358/2009 faptul că persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă au dreptul la daune morale, iar acest drept este recunoscut încă din 1990, prin Decretul-lege nr. 118/1990. Ca urmare, nu se poate reține că legislația națională nu consacră dreptul la reparații, prevăzut de art. 5 alin. 5 din CEDO și de art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ceea ce s-a considerat contrar Constituției a fost atingerea adusă valorii supreme de dreptate, prin intervenția legiuitorului, care, după 20 de ani, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 reglementează același drept la daune morale pentru persoanele condamnate politic.
Ca urmare, aceste critici sunt nefondate, prima instanță apreciind în mod corect că reclamanta inițială nu poate fi îndreptățită la daune morale întemeiate pe normele juridice invocate în acțiune și precizarea de acțiune.
În privința daunelor materiale, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 impun drept condiții de restituire a contravalorii bunurilor, ca solicitanții să dacă dovada că aceste bunuri au fost confiscate, iar confiscarea s-a datorat măsurii administrative cu caracter politic.
În cauză, adeverințele pe care le invocă reclamanții recurenți nu sunt acte doveditoare ale confiscării, ci reprezintă acte emise în 2009 care atestă bunurile deținute de antecesorii reclamantei inițiale în perioada 1951-1955. Acestea însă nu probează că familiei reclamantei i-au fost confiscate bunuri ca efect al stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 05.09._54.
Singura dovadă a confiscării unor bunuri o reprezintă procesul-verbal întocmit după o zi de la luarea măsurii administrative, iar instanța de fond a acordat despăgubiri materiale pentru aceste bunuri. Pentru restul bunurilor a căror contravaloare a fost solicitată prin acțiune și precizările ulterioare, nu s-a făcut dovada confiscării în condițiile Legii nr. 221/2009, nici înscrisurile și nici probele testimoniale administrate nedemonstrând acest aspect. Împrejurarea că antecesorii reclamantei inițiale ar fi avut la un moment dat bunuri care au fost preluate de stat, fără a se face dovada că o asemenea confiscare s-ar fi datorat măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, nu poate constitui temei al acordării de despăgubiri materiale în temeiul legii menționate.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că criticile formulate de reclamanți nu se circumscriu niciunui motiv de recurs din cele reglementate de art. 304, 3041 C. p. civ., astfel că în temeiul art. 312 C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de aceștia.
În ceea ce privește recursul declarat de pârât, Curtea constată, în ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative, că potrivit art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 239/1952 a Ministerului Afacerilor Interne. Norma juridică cuprinsă în art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice măsură de dislocare sau de stabilire a domiciliului obligatoriu, dispusă în temeiul deciziei nr. 239/1952 a MAI are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că măsura administrativă luată față de el se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 3 din lege, în mod corect prima instanță a constat că situația concretă a familiei reclamantei inițiale se încadrează în această prevedere și ca urmare, această măsură administrativă are caracter politic de drept.
Pentru cele ce preced, Curtea constată nefondate aceste critici.
În privința susținerilor pârâtului în sensul că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunuri imobile, Curtea reține că textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009 se referă la dreptul de a obține despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără a face nicio distincție cu privire la natura bunurilor mobile sau imobile. Or, atâta timp cât legiuitorul nu face o astfel de distincție nici interpretul nu trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât legiuitorul român a făcut astfel de distincții în cuprinsul legilor speciale de reparație, atunci când a dorit să facă acest lucru.
Ca urmare, nici aceste critici nu sunt întemeiate.
În privința criticilor referitoare la cheltuielile de judecată, Curtea reține următoarele:
Conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții este obligată să plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată. Instanța de fond a admis în parte cererea reclamantei, motiv pentru care a obligat pârâtul la plata
a cheltuielilor de judecată. Față de aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat că pârâtul este parte căzută în pretenții și l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
(continuarea deciziei civile nr. 187/2013 pronunțată în dosar nr._ )
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că criticile aduse de pârât hotărârii primei instanțe nu sunt fondate, urmând ca în temeiul art. 312 C. pr. civ., să respingă și recursul declarat de pârât.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții C. M. M. și F. I., în calitate de continuatori ai reclamantei inițiale F. M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 240/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.03.2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, M. R. |
Red. MFC
Tehn. MFC/28.03.2013
2 ex/MR
Jud. fond-. I. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 74/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 526/2013. Curtea de... → |
|---|
