Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 41/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 41/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 3487/85/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 41/2013
Ședința publică de la 24 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier M. R.
Ministerul Public a fost reprezentat de d-na procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta G. S. împotriva sentinței civile nr. 974/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Sibiu. Recurenta reclamantă solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului declarat de reclamantăși menținerea hotărârii de fond, având în vedere că deportarea în URSS pe motive etnice, înainte de 6.03.1945, nu se circumscrie Legii 221/2009.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 3487 DIN 21.05.2012 reclamanta G. S. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând în numele tatălui său, obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea acțiunii reclamanta arată că în ianuarie 1945, tatăl său a fost trimis la muncă forțată de reconstrucție în fosta URSS. A fost ținută în lagăr până în octombrie 1949.
În drept se invocă prevederile Legii 221/2009.
Prin sentința civilă 974/2012 Tribunalul Sibiu a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G. S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Reclamanta este fiica lui D. Johann, care în ianuarie 1945 a fost trimis la muncă forțată de reconstrucție în fosta URSS. A fost ținut în lagăr până în octombrie 1949.
Din copia cărții de muncă rezultă că acesta a participat la munca de reconstrucție din URSS, în perioada pretinsă.
Dispozițiile art. 3 din Legea 221/2009, reglementează expres și limitativ situațiile în care măsura luată pe cale administrativă are caracter politic, ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu. Aceleași dispoziții legale impun, ca o condiție, pentru ca măsura administrativă să aibă caracter politic, ca aceasta să fie întemeiată pe următoarele acte normative: Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 4 alin 2 din Legea 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 1.358 /2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. a Legii nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale.
Cu prilejul soluționării excepției, instanța de contencios constituțional a examinat și normele dreptului internațional în materie și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului justificând admiterea excepției prin raportare la acestea.
Conform art. 147 din Constituția României republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, dispozițiile arătate mai sus, în lipsa unor noi norme adoptate în perioada de 45 de zile de către legiuitor, sunt considerate a fi abrogate și și-au încetat efectele juridice.
Reclamanta a ales calea legii speciale, investind Tribunalul cu o acțiune întemeiată pe aceasta (normele dreptului comun stabilind o altă competență și procedură), însă, nu există temei pentru acordarea daunelor morale solicitate.
Pe de altă parte, este de notorietate și o realitate istorică faptul că după anul 1940 întregul sistem politico-diplomatic realizat de România în 1918 s-a prăbușit, în contextul pozițiilor de forță, adoptate de URSS, iar deportările cetățenilor români, de diferite naționalități, au fost rezultatul contextului internațional în care România se afla. Deportările au antamat despăgubirile de război la care România a fost obligată după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale și semnarea Tratatului de pace de la Paris.
În acest context, întregul popor român a suportat consecințele războiului, chiar mai înainte de încheierea lui, astfel încât nu se poate reține faptul că măsura deportării e rezultatul unei politici interne, pentru ca aceasta să aibă caracter politic în înțelesul Legii 221/2009.
S-a observat, de asemenea, și faptul că reclamanta a fost deportată, în URSS, chiar potrivit susținerilor sale, în ianuarie1945, iar Legea 221/2009 reglementează situația măsurilor luate după data 6 martie 1945, respectiv după ce guvernul comunist s-a instaurat în România, împrejurare ce rezultă din chiar numele acestui act normativ – „privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989” .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, arătând în esență că deportarea la munca de reconstrucție în URSS a etnicilor germani constituie măsură cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.
Recursul nu a fost întemeiat în drept.
Intimatul pârât prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea tatălui său, Dengel Iohann, în URSS – Siberia și internarea în lagărul de muncă forțată de la Djerjinsk în perioada ianuarie 1945 – anul 1949, unde a fost supus la muncă obligatorie pentru reconstrucția acestei țări.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al măsurii administrative, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supus antecesorul reclamantei, respectiv ridicare forțată de la domiciliu, deportare și internare în lagăr de muncă în URSS și supunerea la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, el a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2, alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice
infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea impotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că tatăl acesteia a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că tatăl reclamantei a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că antecesorul reclamantei și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile. Corect a reținut instanța de fond că măsurile la care a fost supus tatăl reclamantei, fie că este vorba deportare în URSS, fie că este vorba de ridicare de la domiciliu și ducerea la muncă forțată în URSS, nu au caracter politic în sensul Legii 221/2009, așa cum acest caracter a fost privit de legiuitor în art. 1 alin. 3 din lege.
Este de observat, în aceeași ordine de idei că, măsurile invocate de reclamantă au fost măsuri avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, antecesorul reclamantei se putea încadra în art. 1 alin. lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, fiind persoană deportată în lagăr de concentrare, în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, reclamanta și tatăl acesteia fiind persoane de etnie germană.
Dacă este vorba de privare de liberate și ducere la muncă forțată, măsura ar putea fi încadrată în art. 1 alin. 1 lit. b sau d din aceeași OUG 105/1999, care se referă la persoane private de liberate în lagăre de concentrare sau la persoane care au făcut parte din detașamentele de muncă forțată. Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945, deci măsura luată în ianuarie 1945 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi, iar motivele etnice pentru care a fost luată măsura sunt evidente, reclamanta și soțul acesteia fiind etnici germani.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite.
În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară, nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009.
Ca urmare a respingerii capătului de cerere principal, se impune respingerea și a capătului de cerere accesoriu referitor la acordarea de despăgubiri, conform principiului accesorium sequitur principalem, dar față de motivarea amplă a recursului declarat de reclamantă în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu, se impune ca instanța de recurs să analizeze criticile formulate de acestea și care nu sunt analizate în considerentele ce preced.
Mai mult, indiferent de soluția care s-ar fi dat capătul de cerere principal, cererea de acordare a daunelor morale nu mai putea fi admisă întrucât dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 care dădeau dreptul la obținerea de despăgubiri morale, a fost declarat neconstituțional, astfel încât lipsește temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri.
Întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, măsura administrativă a deportării în URSS suferită de către tatăl reclamantei nu face obiectul Legii 221/2009 este evident că reclamantele nu sunt îndreptățite la daune morale.
Prin urmare, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantei, Curtea Constituțională apreciind, prin decizia CCR 1358/2010, că este neconstituțional inclusiv să recunoști descendenților dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Susținerile reclamantei recurente în sensul că Decizia CCR 1358/2010 este inaplicabilă speței sunt nefondate, pentru motivele care se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Nu are relevanță împrejurarea că această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial la o dată ulterioară începerii procesului, iar aplicarea acesteia este obligatorie pentru instanțe începând cu data publicării, cu atât mai mult cu cât publicarea deciziei în Monitorul Oficial a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive.
Instanța de recurs apreciază că aplicarea directă a deciziilor Curții Constituționale este obligatorie potrivit Constituției României, instanțele de judecată nefiind îndrituite să analizeze legalitatea sau conformitatea cu diverse principii a deciziilor CCR, întrucât aceste decizii au putere de lege și sunt general obligatorii, refuzul aplicării lor, indiferent din ce considerente, ar însemna o încălcare însăși a Constituției de către cel chemat în primul rând să o respecte și garanteze valorile fundamentale ale statului de drept, securitatea raporturilor juridice și separația puterilor în stat.
De altfel, principiile constituționale invocate de recurentă nici măcar nu sunt încălcate, întrucât, în orice proces este posibilă invocarea excepției
(continuarea deciziei civile nr. 41/2013 pronunțată în dosar nr._ )
neconstituționalității unei legi sau ordonanțe aplicabile în cauza respectivă, invocarea excepției putându-se face de părți sau de instanță din oficiu în temeiul art. 29 din Legea 47/1992. Invocarea acestei excepții era un caz de suspendare legală obligatorie a procesului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția trebuind să suspende judecata procesului și să sesizeze Curtea Constituțională, urmând ca după ce aceasta din urmă a soluționat excepția, judecata să fie reluată, textul declarat neconstituțional nemaiputând constitui temei de drept în cauza respectivă. În prezent, suspendarea judecății nu mai este obligatorie, dar s-a reglementat un caz nou de revizuire prev. de art. 322 pct. 10 Cod pr. civilă, care reglementează această situație, dacă între procesul respectiv este soluționat printr-o hotărâre definitivă.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod pr. civ. recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta G. S. împotriva sentinței civile 974/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, M. R. |
Red. CGN
Tehn. EH/12.02.2013
2 ex
jud. fond – V. A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 59/2013. Curtea de... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 137/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
