Legea 10/2001. Decizia nr. 14/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 14/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 7612/306/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 14/2013
Ședința publică de la 17 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N. –președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD. SIBIU împotriva sentinței civile nr. 199/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._, având ca obiect legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat D. D., cu delegație la dosar pentru intimații reclamanți C., lipsă fiind aceștia și restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursul de față este motivat, scutit de la plata taxei judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatara intimaților reclamanți solicită respingerea recursului declarat de pârât și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de apel, cu cheltuieli de judecată. Învederează că nu se indică de către pârâtul recurent nici un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, strict și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ, astfel că, în această împrejurare, sancțiunea aplicabilă ar fi aceea prevăzută de art. 302 C. proc. civ, respectiv constatarea nulității recursului. Motivele de recurs invocate de pârât sunt de altfel o copie a cererii de apel formulată în cauză, unde se arată în mod nejustificat că instanțele de fond nu s-au pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii. Învederează instanței că nu s-a invocat nicio excepție în acest proces, pe care instanțele de fond ar fi trebuit să o analizeze, recurentul pârât aflându-se în eroare sub acest aspect. Se susține că nu este incident în cauză art. 50 din Legea nr. 10/2001, susținere care nu este dovedită de către recurent, dimpotrivă intimații reclamanți au dovedit că sunt îndeplinite condițiile acestui text de lege. Contractul încheiat între părți a fost constatat nul pentru eroare, cu privire la ceea ce s-a vândut, iar identificarea nr. top. a fost făcută greșit, după șapte ani constatându-se acest aspect, în sensul că nr. top. reprezintă o porțiune dintr-o altă stradă din Sibiu, care nu se află în circuitul civil.
Pentru considerentele expuse, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin sentința civilă nr. 714/2011 Judecătoria Sibiu a admis acțiunea formulată de reclamanții C. I. și C. V. I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și în consecință:
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 138.300 lei preț actualizat al imobilului.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 769/2010 a Judecătoriei Sibiu, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4650/16.01.2011 încheiat între reclamanți și RAGCL Sibiu (actuala .), cu motivarea că reclamanților li s-a vândut un imobil care nu exista așa cum a fost identificat în actul de vânzare-cumpărare, că imobilul vândut este de fapt stradă, care potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 1 din L. 213/1998 reprezintă un bun proprietate publică și care este inalienabil. S-a reținut că a existat o eroare a ambelor părți cu ocazia încheierii contractului, error in corpore, distructivă de voință care atrage nulitatea absolută a contractului.
Devreme ce prin sentința civilă evocată s-a dispus doar constatarea nulității contractului, fără a fi restabilită situația anterioară prin restituirea prețului plătit de cumpărători, reclamanții au vocația obținerii de despăgubiri in temeiul L. 10/2001 rep. având calitate de proprietari evinși.
Așadar, având această calitate de proprietari evinși, reclamanții nu au altă posibilitate pentru obținerea unei compensații decât prin acțiune exercitată separat și îndreptată împotriva vânzătorului, adică împotriva Statului Român, neexistând o altă cale pentru remedierea situației (Cauza T. c/a România, 2009).
Astfel contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanți la data de 16.01.1998, cu RAGCL Sibiu, în temeiul L. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției asupra imobilului fiind statul, având în vedere că vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată, tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.
Ministerul Finanțelor Publice este în acest context, atât plătitorul faptic al despăgubirilor, cât și persoana juridică ce are calitate procesuală pasivă, atrasă de interpretarea normei cuprinsă în art. 50 al. 3 din L. 10/2001 care dispune că restituirea prețului prevăzut la alin. 2 si 21 se face de către MEF din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 al. 6 din L. 112/1995.
În mod neechivoc reclamanții îndeplinesc condițiile prevăzute de legea specială fiind în situația proprietarului evins a cărui contract de vânzare cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor L. 112/1995, a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Reclamanții nu sunt în situația încheierii unui contract de vânzare cumpărare cu eludarea prevederilor L. 112/1995 pentru a li se acorda prețul actualizat al imobilului, contractul fiind anulat pentru error in corpore.
Din evaluarea probei cu înscrisuri constând în hotărâri judecătorești pronunțate în legătură cu revendicarea imobilului, dar și cu constatarea nulității contractului de vânzare, nu se constată că pe parcursul derulării celor două litigii s-ar fi dovedit că încheierea contractului s-a realizat cu eludarea prevederilor L. 112/95 și cu rea-credință a părților contractante.
Nici în cadrul procesului de revendicare finalizat cu sentința 6193/2007 irevocabilă prin respingerea căilor de atac, și nici ulterior, nu s-a invocat reaua-credință a cumpărătorului imobilului în temeiul L. 112/1995 și nici o altă cauză de nulitate a contractului decât identificarea topografică eronată.
Legea restrânge posibilitatea obținerii prețului de piață al imobilului doar în acele situații, de eludare a L. 112/95, în care reclamanții, fără tăgadă, nu se găsesc.
Lipsa unei identificări corecte a imobilului, din punct de vedere al coordonatelor de carte funciară, statuată prin hotărârile enunțate, nu echivalează cu nerespectarea dispozițiilor Legii 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Examinarea validității titlului reclamanților nu s-a făcut din perspectiva nerespectării Legii 112/1995, ci a altor motive de nulitate a actului juridic.
Dispozițiile Legii 10/2001 conținând măsuri reparatorii în materie de evicțiune vizează toate imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și înstrăinate chiriașilor în baza Legii 112/1995.
Reclamanții nu au primit despăgubiri materiale sub forma unor compensații bănești, corespunzătoare legislației în vigoare, proprie perioadei în care s-a pronunțat sentința de anulare a contractului, respectiv art. 49 din Legea 10/2001.
Modificarea temeiului legal, prin punerea de acord a legislației interne cu exigentele jurisprudenței CEDO, odată cu introducerea art. 50 indice 1 din Legea 1/2009 deschide reclamanților prezenta cale de obținere de despăgubiri (compensații bănești constând în prețul de piață al imobilului cumpărat), atâta timp cât norma legală invocată prezintă anumite condiționări, îndeplinite de aceștia.
Efectele unei evicțiuni totale reglementată de art. 1341-1346 Cod civil, suferite de reclamanți sunt acelea că vânzătorul trebuie să restituie integral prețul primit, obligația de garanție pentru evicțiune existând atunci când aceasta provine de la un terț, cât și în cazul evicțiunii provenite dintr-un fapt personal al vânzătorului, iar pentru a antrena răspunderea vânzătorului evicțiunea trebuie să aibă o cauză anterioară vânzării.
Aceste dispoziții legale cuprinse în normele generale din Codul civil își găsesc aplicare în cauză, nefiind excluse prin art. 50 indice 1 din Legea 1/2009.
Dispozițiile legale speciale derogatorii de la dreptul comun, întemeiate pe principiul garanției împotriva evicțiunii, reprezentate de art. 51 indice 1 din L. 1/2009 care modifica L. 10/2001 particularizează răspunderea pentru evicțiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 si înstrăinate chiriașilor în baza Legii 112/1995
Din interpretarea normei juridice cuprinse în art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, se deduce că singura categorie îndreptățită a-i fi acordat prețul de piață al imobilului este formată din cumpărătorii cărora le-au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor L. 112/1995.
per a contrario, cealaltă categorie, care a încheiat contracte cu nerespectarea legii menționate, nu beneficiază de această protecție putând obține doar restituirea prețului actualizat, ceea ce nu este cazul reclamanților.
Reclamanții beneficiază de un bun, în sensul noțiunii autonome conferită de jurisprudența CEDO pentru a putea pretinde încălcarea Protocolului 1 art. 1 din Convenție și acordarea valorii de circulație a imobilului deoarece situația lor se circumscrie aceleia protejate de Convenție în norma enunțată, când titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit în baza Legii 112/1995 este validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă si irevocabilă.
Aceasta înseamnă că o persoană deposedată de proprietate trebuie doar în principiu să obțină compensații în concordanță cu valoarea de circulație a bunului, cu condiția îndeplinirii anumitor criterii, în speță, precis determinate de legislația internă.
În caz contrar, acordarea de despăgubiri în condițiile atitudinii de rea- credință, ar rupe echilibrul între cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului, în defavoarea statului care ar suporta o sarcină pecuniară disproporționată.
Elementul bunei credințe, ca o condiționare pentru acordarea indemnizației egale cu valoarea de circulație a imobilului a fost analizat de CEDO în cauza Pincova c/a Republica Cehă, atunci când a statuat asupra încălcării dreptului de proprietate al persoanelor obligate să restituie un bun ce a aparținut unui proprietar deposedat de stat, prin preluarea pe temeiul unor dispoziții legale adoptate de fost putere comunistă.
Limitările si excluderile operate de art. 50 ind. 1, de neacordare a despăgubirilor la valoarea de piață, în cazul relei credințe a părților, indică faptul că legislația internă este complementară jurisprudenței CEDO care a statuat că „obiectivele legitime ale interesului public ar cere să se returneze mai puțin decât valoarea integrală la prețul pieței.’’
Or neacordarea valorii de circulație a imobilului, ar reprezenta o nesocotire atât a legislației interne cât si cea externe.
Ca atare, s-a apreciat că reclamanții în cauza pendinte, pot pretinde nu doar restituirea prețului actualizat plătit de foștii chiriași la achiziționarea imobilului, ci prețul de piață, fiind aplicabile disp. 50/1, introdus prin modificare ( legea 1/2009).
Distincția între cele două modalități de vânzare, cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii 112/1995, este operată și de normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001 din 13.09.2010, care statuează că prețul actualizat sau, după caz, prețul de piață se va restitui de către Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcțiile generale județene, în temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriași, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii 112/1995, sau, după caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995.
Expertiza contabilă efectuată de expert F. I. a evaluat imobilul la preț de circulație, la suma de 138.300 lei, raport care a fost omologat de instanță.
În consecință, față de considerentele de fapt și de drept enunțate, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanți.
Prin decizia civilă nr. 199/2012 Tribunalul Sibiu a respins apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, împotriva sentinței civile nr. 714/27.01.2011 a Judecătoriei Sibiu, care a fost păstrată.
A fost obligat apelantul să plătească intimaților C. I. și C. V. I. 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, dispoziții introduse prin Legea nr. 1/2009 și care permit acordarea de despăgubiri bănești constând în prețul de piață al imobilului pentru cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 au fost anulate.
Problema care se ridică în speță este aceea de a stabili dacă contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost sau nu încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995. Din sentința civilă nr. 6193/2007 nu a rezultat reaua-credință a reclamanților, dimpotrivă s-a reținut ca motiv de anulare a contractului lipsa unei identificări corecte a imobilului din punct de vedere al coordonatelor de carte funciară.
Prima instanță a reținut corect că reclamanții nu se găsesc în situația de a fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu încălcarea Legii nr.112/1995.
Întrucât un astfel de motiv nu a fost reținut la anularea contractului, respingerea acțiunii ar însemna lipsirea totală de efecte a textului legal introdus prin Legea nr. 1/2009 pentru că acesta nu s-ar putea aplica în nicio situație.
Nici motivele invocate de apelantă s-a apreciat că nu pot fi reținute.
În cauză nu s-a făcut dovada că reclamanții aveau cunoștință de intenția fostului proprietar de a solicita restituirea imobilului și nici nu se poate reține reaua-credință din faptul că nu s-a precizat corect numărul de carte funciară și nu s-a identificat corect imobilul. Reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare anulat cu o instituție care reprezenta unitatea administrativ-teritorială ce deținea la acel moment imobilul. Aceasta a realizat identificarea topografică și administrativă prin personalul propriu sau angajat, personal specializat în astfel de operațiuni, astfel că reclamanții nu aveau niciun motiv să se îndoiască de identificarea făcută și indicată în contract.
Ca urmare, a conchis instanța de apel că, dacă există culpă în încheierea contractului aceasta aparține instituției vânzătoare, respectiv prepușilor acesteia și nu reclamanților care sunt îndreptățiți la despăgubiri la valoarea de piață întrucât au pierdut un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, solicitând modificarea deciziei și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, netemeinică și nelegală.
În expunerea criticilor se arată, în esență, următoarele:
- instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ și nu analizează excepția inadmisibilității acțiunii datorată faptului că vânzarea imobilului în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 este culpa cumpărătorului, care avea obligația de a cunoaște situația juridică a imobilului, fiind de rea-credință.
- reaua-credință a reclamantului rezultă din sentința civilă nr. 7691/2010 potrivit căreia cumpărătorii aveau cunoștință de intenția foștilor proprietari de a solicita restituirea imobilului și deci au cumpărat imobilul cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și textelor legale incidente, Curtea constată următoarele:
Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că prezenta declarație de recurs este identică cu declarația de apel, ceea ce explică faptul că recurentul, contrar dispozițiilor art. 3021 lit. c), nu arată motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul, din cele prevăzute la art. 304 C. proc. civ.
Astfel, fiind complet identice criticile aduse deciziei cu cele privitoare la sentința Judecătoriei Sibiu, și pe care instanța de apel le-a analizat, se reține că toate susținerile recurentului vizează hotărârea primei instanțe, aspect inadmisibil întrucât, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.
Pe de altă parte, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât, contrar susținerilor recurentului, prin nici o hotărâre judecătorească nu s-a stabilit că imobilul a intrat în proprietatea reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, încălcându-se prevederile acestei legi.
Imobilul în litigiu, naționalizat prin Decretul 92/1950, a fost redobândit de moștenitorul proprietarilor tabulari urmare a procedurii administrative și judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar prin sentința civilă nr. 7961/2010 a Judecătoriei Sibiu, contractul încheiat de reclamanți, în baza Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul, reținându-se în esență că consimțământul exprimat nu a fost valabil, părțile fiind în eroare, și nici obiectul convenției nu se află în circuitul civil, fiind stradă, bun proprietate publică, inalienabil.
(continuarea deciziei civile nr. 14/17.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Practic, obiectul contractului de vânzare încheiat de prezenții reclamanți nu l-a constituit imobilul apartament deținut cu chirie de către cumpărători, ci, datorită identificării greșite, un bun inalienabil.
Prin urmare, este mai mult decât evident că sunt îndeplinite cerințele art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză sunt îndeplinite cerințele acestui text legal – respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În concluzie, reclamanți au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare și, astfel, toate criticile recurentului sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat prezentul recurs, hotărârea atacată fiind legală.
Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate și justificate cu înscrisuri de către intimați.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu împotriva deciziei civile nr. 199/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu – Secția I Civilă.
Obligă recurentul să plătească intimaților C. I. și C. V. I. suma de 1700 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.01.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc. CGN/21.01.2013
Tehn. E.H./2 ex/24.01.2013
Jud. fond: L. S.
Jud. apel: V.C. D./C. H.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 302/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Reziliere contract. Decizia nr. 659/2013. Curtea de Apel ALBA... → |
|---|
