Anulare act. Decizia nr. 1239/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1239/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 1239/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE munca SI ASIGURARI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1239/2015
Ședința publică de la 25 Noiembrie 2015
Completul compus din:
Președinte D. M.
Judecător C. G. N.
Grefier C. C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de către pârâta P. O. R. VELȚ - rep.legal prin preot paroh T. B. C. împotriva sentinței civile nr. 1052/2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ , având ca obiect anulare act.
Procedura este îndeplinită fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierile de amânare a pronunțării din 27 octombrie 2015, 10 noiembrie 2015 și 24 noiembrie 2015, care fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului de față ;
P. acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 976 din 26.03.2014, reclamanta P. G.-C. Velț a cerut în contradictoriu cu intimata P. O. Velț să se constate nulitatea încheierii CF nr.1862 din 31.12.1958 din CF_ Bazna și CF_ Bazna (ambele provenite din conversia CF 75 Velț), prin care reclamanta a fost deposedată de dreptul asupra imobilelor: top 175,176- biserică și grădină de 1868 mp, și top 156,157-casă parohială și grădină de 4313 mp, să se constate nulitatea încheierii CF nr.1862 din CF_ Bazna și CF_ Bazna (ambele provenite din conversia CF 815 Velț) prin care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor top 178- grădină de 234 mp,înscrisă în CF100386 Bazna și top 208,209- curți, construcții cu 972 mp, să fie dispusă rectificarea CF în sensul radierii dreptului intimatei și întabularea pe numele reclamantei, să fie obligată intimata să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele arătate, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată în esență că imobilele revendicate s-au aflat în proprietatea reclamantei până în anul 1948, când au fost luate abuziv de Statul Român și apoi au fost întabulate pe numele intimatei. Deși există normă specială (DL 126/1990 și OGU nr.94/2000), aceasta nu este funcțională, astfel că doar prezenta cale poate fi adoptată în vederea realizării dreptului.
În dovedire s-au depus foile CF, dovada convocării la conciliere cu intimata, alte acte.
În drept se invocă art.563, 566 C.civ. și DL nr.126/1990.
Intimata, prin întâmpinare, s-a opus admiterii acțiunii, arătând că a primit de la Stat dreptul de proprietate, astfel că acesta este legitim.
P. sentința civilă nr. 1052/2015 Tribunalul Sibiu a admis acțiunea civilă formulată de reclamantă și în consecință:
A constatat nulitatea încheierii CF nr.1862 din 31.12.1958 din CF_ Bazna și CF_ Bazna (ambele provenite din conversia CF 75 Velț), prin care reclamanta a fost deposedată de dreptul asupra imobilelor: top 175,176- biserică și grădină de 1868 mp, și top 156,157-casă parohială și grădină de 4313 mp.
A constatat nulitatea încheierii CF nr.1862 din CF_ Bazna și CF_ Bazna (ambele provenite din conversia CF 815 Velț) prin care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor top 178- grădină de 234 mp, înscrisă în CF100386 Bazna și top 208, 209 - curți, construcții cu 972 mp.
A dispus rectificarea CF în sensul radierii dreptului pârâtei și intabularea imobilelor pe numele reclamantei și a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele arătate.
Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1250 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-au reținut următoarele:
Reclamanta a fost deposedată de dreptul asupra imobilelor: top 175, 176- biserică și grădină de 1868 mp și top 156,157 casă parohială și grădină de 4313 mp și top 178 - grădină de 234 mp, înscrisă în CF100386 Bazna și top 208, 209- curți, construcții cu 972 mp, solicitând să se constate nulitatea încheierii CFnr.1862 din 31.12.1958 din CF_ Bazna și CF_ Bazna (ambele provenite din conversia CF 75 Velț) și CF nr.1862 din CF_ Bazna și CF_ Bazna( ambele provenite din conversia CF 815 Velț) prin care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate, să fie dispusă rectificarea CF și restabilirea situației anterioare.
Deși există normă specială (DL 126/1990 și OUG nr.94/2000) s-a apreciat că aceasta nu este funcțională, Comisia impusă de normă nefiind constituită. Așa fiind, doar prezenta cale poate fi adoptată în vederea realizării dreptului reclamantei.
În ce privește titlul intimatei, s-a reținut că aceasta s-a intabulat în CF chiar de la data intrării în posesie, anul 1958 și consideră că titlul său este consolidat de faptul că a dobândit cu bună-credință de la proprietarul timpului respectiv, adică de la Stat.
Față de împrejurarea că se exercită acțiune în revendicare, s-au analizat premisele dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul persoanelor fizice sau juridice, al statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile sau imobile, bunuri asupra carora proprietarul exercita atributele dreptului de proprietate in interes propriu, dar in limitele legii, dreptul principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice . Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.
Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului).
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu, absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său, caracterul exclusiv cuprinde: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea prerogativelor proprietății, iar caracterul perpetuu înseamnă că el durează atâta vreme câtă există și bunul care face obiectul dreptului. Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu poate fi pierdut prin intervenția prescripției extinctive.
Limitele exercitării dreptului de proprietate pot fi materiale sau juridice, cele materiale constau în limitele fizice ale bunului. În cazul terenurilor, de pildă, proprietarul își poate exercita atributele dreptului său pe toată suprafața terenului, inclusiv deasupra acestuia (până la limita inferioară a spațiului aerian, care este obiect al dreptului de proprietate publică), și în subsol, cu mențiunile că, potrivit Constituției, bogățiile subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice și că subsolul poate fi utilizat pentru efectuarea de lucrări de interes general, sub condiția însă a despăgubirii proprietarului.
Limitele juridice se stabilesc fie prin lege, fie de către o instanță judecătorească, fie de către proprietar, printr-un act juridic încheiat de acesta. Ele sunt o modalitate de limitare a exercițiului absolut al dreptului de proprietate într-un mod care să concilieze interesul particular al proprietarului cu cel general sau cu interesele altor particulari (dreptul de servitute ,obligația de îngrădire a caselor, curților și grădinilor, obligația de a respecta o distanță minimă față de proprietatea vecină în cazul realizării de plantații sau construcții, dreptul de trecere pe proprietate vecină în cazul lipsei unui drum de acces la drumul public etc.) Alte limitări juridice aduse exercițiului dreptului de proprietate sunt reglementările care țin de disciplina în construcții, regimul terenurilor forestiere și agricole, posibilitatea aplicării, în anumite condiții a unor măsuri de rechiziție, expropriere sau confiscare a bunurilor etc.
Sub aspectul stării de fapt s-a reținut că reclamanta a fost deposedată de către Stat de dreptul asupra imobilelor top 175, 176 - biserică și grădină de 1868 mp, și top 156, 157- casă parohială și grădină de 4313 mp din CF_ Bazna și CF_ Bazna( ambele provenite din conversia CF 815 Velț) și a pierdut și dreptul de proprietate asupra imobilelor top 178 - grădină de 234 mp, înscrisă în CF100386 Bazna și top 208, 209- curți, construcții cu 972 mp, drept transmis ulterior Bisericii Ortodoxe, care s-a întabulat în CF.
S-a constatat că prevederile art. 3 alin.2 din Decretul Lege 126/1990, așa cum s-a modificat prin Legea 182/2005, instituie o procedură prealabilă obligatorie pentru retrocedare, reglementare a unei modalități de rezolvare amiabilă a litigiului, la care părțile pot recurge, care însă nu poate fi calificată ca fiind o procedură prealabilă în sensul dispozițiilor art. 109 alin.3 din C.pr.civ., caracterul ei obligatoriu nefiind expres prevăzut. În speță, reclamanta a încercat inițierea unui dialog cu pârâta, când încă nu era reglementată procedura introdusă în Decretul-lege nr. 126/1990 prin Ordonanța nr. 64/2004 și ulterior, la sugestia instanței însă s-a lovit de refuzul acesteia de a ceda dreptul considerat legitim. Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce privește lăcașurile de cult, prin comparație cu conținutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, precum și modul de sesizare a instanței de judecată de către persoana îndreptățită, cadrul și condițiile soluționării acțiunii în justiție (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc). Rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2)-(4) prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care, unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschid calea acțiunii în instanță. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei, or decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare – reglementată de norma specială – într-o cerere în revendicare de drept comun.
În aceste condiții, dreptul de acces la justiție al reclamantei nu poate fi împiedicat de lipsa constituirii comisiei mixte și a unei hotărârii a acesteia, apreciindu-se că excepția prematurității acțiunii invocată este neîntemeiată.
Pe de altă parte, s-a constatat că art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede expres dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a se adresa unei instanțe. Așa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. G.-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, comisia mixtă prevăzută de dispoziția arătată, formată din reprezentanții celor două comunități religioase, nu poate fi considerată drept o „instanță” în sensul art. 6 alin. 1, astfel că accesul la justiție a oricăreia dintre bisericile care afirmă încălcarea drepturilor sale asupra unui lăcaș de cult nu poate fi împiedicat.
S-a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este și ea neîntemeiată, deoarece prevederile art. 6 alin. 3 și 4 din OUG nr. 184/2002, de modificare și completare a OUG nr. 94/2000 prevăd că, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie in termen de 6 luni de la data intrării in vigoare a ordonanței de urgenta . Dar Comisia instituită prin norma specială nu s-a constituit nici măcar în prezent, astfel că nici termenul de prescripție nu curge.
În ce privește fondul cauzei, s-a reținut că prezenta acțiune este una în revendicarea imobilului biserică înscris în CF_ Bazna și CF_ Bazna (ambele provenite din conversia CF 75 Velț), top 175, 176 - biserică și grădină de 1868 mp, și top 156,157- casă parohială și grădină de 4313 mp, și CF_ Bazna și CF_ Bazna( ambele provenite din conversia CF 815 Velț) top 178 - grădină de 234 mp,înscrisă în CF100386 Bazna și top 208, 209- curți, construcții cu 972 mp.
Conform înscrierilor de la B5 din cartea funciară menționată, imobilul biserică cu teren și celelalte este proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Velț, a cărui drept s-a înscris în anul 1958 în baza Decretului nr.358/1958.
S-a apreciat că preluarea imobilului de către stat poate fi catalogată ca fiind una abuzivă, având în vedere prevederile art.37 din Decretul nr. 177/1948 și art. 2 din Decretul nr. 358/1948, dovezi referitoare la urmarea procedurii prevăzute de primul nefiind făcute, iar cel de-al doilea act normativ excepta de la trecerea în proprietatea statului bunurile parohiilor, deci și lăcașurile de cult.
Art.3 din Decretul-lege 126/1990, modificat prin OG.64/2004 aprobată prin Legea 182/2005, stipulează că situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. (greco-catolică), preluate de Biserica O. R., se va stabili ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Din interpretarea dispoziției integrale a articolului 3 se observă că regula legal fixată trebuie respectată atât de comisia mixtă chemată în principal să soluționeze diferendul dintre biserici, cât și de instanțele de judecată sesizate cu acțiuni de drept comun. Comisia prevăzută de norma aceasta nu s-a constituit, astfel că dispoziția este caducă. Procedura instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată de către reclamantă, iar intervenția instanței poate exista „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun".Instanța de judecată este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin circumstanțele particulare ale cauzei - convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existența sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilității constituirii comisiei etc.
În ce privește uzucapiunea prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938( uzucapiunea tabulară, denumită și „convalescența titlului”), dispoziția legală de natură a consolida un drept înscris deja în cartea funciară, un drept real imobiliar s-a înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, în temeiul unui titlu nevalabil, în favoarea unei persoane care a posedat cu bună-credință, s-a reținut că acesta nu se poate invoca. Termenul de 10 ani prevăzut de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 începe să curgă de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului României nr. 64 din 13 august 2004, dată de la care i s-a dat posibilitatea reclamantei, prin lege, de a se adresa justiției pentru retrocedarea imobilelor, iar în cauză acest termen nu s-a împlinit. Pentru a putea fi invocată excepția prescripției achizitive este necesar a fi îndeplinite toate condițiile legale aplicabile posesiei utile. Or, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod abuziv, în temeiul unui act normativ ce a desființat un cult religios legal constituit, iar după 1990, posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter netulburat și nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel condițiile uzucapiunii.
S-a reținut că reclamanta a fost abuziv desființată de Statul R. în anul 1948, fiindu-i confiscate toate bunurile, iar preoții greco-catolici au fost persecutați politic, mulți fiind încarcerați, o parte au murit în închisorile comuniste, toate acestea fiind fapte istorice notorii si necontestate în prezent, cu atât mai mult, impunându-se, pentru corectarea abuzului istoric, recunoscut si asumat, comis împotriva cultului greco-catolic, restituirea proprietăților ce le-au aparținut, și nu doar simpla recunoaștere a acestor abuzuri. Pârâta posedă imobilele în litigiu din anul 1958, când cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, iar bunurile aparținând Bisericii G.-Catolice au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Este de observat faptul că imobilul a fost dobândit de reclamantă prin efortul financiar al credincioșilor, astfel că indiferent de numărul acestora în prezent, rămâne relevant momentul constituirii dreptului( sunt frecvente cazurile depopulării unor localități, fără ca bisericile din acestea să fie transformate în biserici de alt cult).
În anul 1948, în vigoare, în regim funciar, era Legea nr. 115/1938, care la art. 26 stipula expres cazurile în care se poate dobândi proprietatea fără înscriere în cartea funciară, iar legea nu era unul dintre ele. Statul nu s-a intabulat, dreptul de proprietate trecând direct în favoarea intimatei, nelegal.
Întrucât prin art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, Biserica R. Unită cu R. a fost recunoscută oficial și s-a prevăzut modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist, violența, ca viciu de consimțământ, a încetat la data publicării acestui decret. Norma specială, nefuncțională a împiedica trecerea termenului de prescripție.
Reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ci doar posesia acestuia, prin violentă și abuz comise de Statul R. împotriva unui cult religios.
În baza art. 451 C.pr.civ. a fost obligată intimata la plata către reclamantă a sumei de lei 1250, cheltuieli de judecată, întemeiat pe culpa procesuală.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta P. O. R. Velț solicitând schimbarea în tot a acesteia și respingerea acțiunii formulate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
În expunerea motivelor de apel se susține că instanța de fond a ignorat apărările pârâtei.
Astfel, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile actelor normative speciale, respectiv dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 358/1948 conform căruia comunitățile locale ale cultului greco-catolic revin la cultul ortodox român. Bunurile bisericii greco-catolice nu au trecut niciodată în proprietatea statului cum reține instanța de fond ci direct în proprietatea Bisericii ortodoxe, astfel că nu se poate vorbi despre preluarea abuzivă a bunurilor acestei biserici de către Statul român iar înscrierea în CF a pârâtei asupra bunurilor revendicate constituie just titlu.
Înscrierea în cartea funciară a titlului de proprietate creează prezumția existenței dreptului de proprietate pe numele celui înscris iar abrogarea în 1989 a Decretului – Lege nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretului – Lege nr. 160/1990 nu poate duce la concluzia că bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea sa. Reclamanta a pierdut proprietatea iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii, urmată de exercitarea timp de peste 50 de ani a tuturor atributelor dreptului de proprietate.
Se reține în sentință că instanța este ținută să soluționeze cauza respectând dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, însă, potrivit acestui text, instanța nu poate pur și simplu să restituie în tot acestora bunurile ce aparținuseră cultului greco-catolic.
Relevă greșita reținere a faptului că imobilele în speță au fost preluate în mod abuziv în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul– Lege nr. 358/1948 în condițiile în care din extrasele CF rezultă că înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza Decretului nr. 358/1948 și nu a Decretului nr. 177/1948.
Mai arată că este notoriu și nu poate fi contestat caracterul abuziv al actului normativ în baza căruia s-au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române bunurile Bisericii G.-Catolice, și nici faptul că preluarea s-a făcut prin vicierea consimțământului prin violență, însă această viciere a consimțământului este o cauză de nulitate relativă care putea fi invocată în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care s-a împlinit la 24.04.1993.
O altă concluzie eronată a instanței de fond o consideră a fi faptul că asimilează ca accesorii ale lăcașului de cult o casă, teren arabil și teren de construcții, deși accesoriu nu poate fi decât casa parohială.
Apreciază că în cauză este aplicabil art. 31 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor potrivit căruia bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare.
Referitor la prescripția achizitivă susține că instanța de fond a reținut greșit că termenul de 10 ani începe să curgă doar din 13 august 2004 de la apariția OG nr. 64/2004 în condițiile în care pârâta a intrat în posesia imobilelor în anul 1948 iar în anul 1958 s-a înscris ca proprietară a acestora.
Intimata P. G.-C. Velț a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului arătând că Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă titlu pentru întabularea dreptului de proprietate în cartea funciară iar înscrierea în cartea funciară a titlului de proprietate al apelantei a fost o operațiune abuzivă și nelegală, bunurile revendicate neieșind niciodată din patrimoniul reclamantei iar posesia exercitată de apelantă asupra acestor bunuri este una de rea credință, bazată pe un abuz. Susține că nu este dovedită trecerea comunității greco-catolice la cultul ortodox, neexistând nicio declarație din care să rezulte trecerea credincioșilor la cultul ortodox.
Relevă faptul că a invocat nulitatea absolută a încheierilor de întabulare a imobilelor, motivat de faptul că lipsește titlul legal astfel că susținerile referitoare la vicierea consimțământului sunt neavenite.
Referitor la destinația imobilului casă, proba testimonială face dovada faptului că e vorba de casa parohială.
Consideră tardivă invocarea doar în apel a excepției uzucapiunii prevăzute de art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, nefiind îndeplinite nici condițiile legale pentru uzucapiune deoarece posesia apelantei nu este de bună credință.
P. O. R. Velț a formulat răspuns la întâmpinare prin care reiterează în parte argumentele din motivele de apel concluzionând că pârâta este înscrisă în CF în baza unui titlu valabil, respectiv Decretul nr. 358/1948 astfel că acțiunea reclamantei trebuie respinsă.
Consideră că în regim d ecarte funciară proba testimonială nu poate face dovada destinației casei înscrise în CF ca fiind casa parohială. Mai arată că reclamanta este în eroare când afirmă că a invocat excepția uzucapiunii iar motivarea instanței în acest sens este greșită, pârâta precizând că a invocat art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938 numai în legătură cu condițiile de înscriere în CF.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport cu normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Obiect al acțiunii promovate de reclamantă îl constituie imobilele biserică și grădină în suprafață de 1868 mp înscrisă în CF_ Bazna nr. top 175, 176, casă și grădină de 4313 mp înscrise în CF nr._ Bazna nr. top. 156, 157, grădină de 234 mp înscrisă în CF nr._ Bazna nr. top 178, și curți, construcții de 922 mp cu nr. top. 208, 209 înscrise în CF nr._ Bazna.
C. normativ aplicabil solicitărilor reclamantei este dat de Decretul – Lege nr. 126/1990 care reglementează modul de restituire al lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. dar și de OUG nr. 94/2000 care prevede modalitate de retrocedare către foștii proprietari a altor imobile (altele decât lăcașele de cult și casele parohiale), astfel că pretențiile reclamantei trebuie analizate prin raportare la dispozițiile legale conținute de cele două acte normative.
Art. 3 alin. 1 al DL nr. 126/1990 dispune în sensul că, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. și au fost preluate de Biserica O. R. se vor stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Rezultă că dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de care trebuie să se țină seama cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu R.. Stabilirea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze în această modalitate materia restituirii imobilelor din categoria menționată.
Prima instanță a procedat la soluționarea cauzei fără a avea în vedere reglementarea specială în materie ce impune drept criteriu dorința credincioșilor.
Este adevărat că Decretul nr. 358/1948 în temeiul căruia a fost înscris dreptul de proprietate al pârâtei Biserica O. R. Velț asupra imobilelor biserică și casă parohială a fost abrogat și că prin Decretul Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 Biserica R. Unită cu R. a fost recunoscută oficial. Însă aceasta nu înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate în temeiul decretului menționat revine în patrimoniul reclamantei doar în baza constatării caracterului abuziv al actelor în baza cărora s-a efectuat preluarea în condițiile existenței reglementării speciale a modalității de restituire a acestor imobile, respectiv DL 126/1990, reglementare care nu poate fi ignorată de instanțele judecătorești.
P. decizia nr. 23/1993 și apoi prin decizia nr. 49/1995 Curtea Constituțională a stabilit cu privire la prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 că, atunci când în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriu social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Așadar, textul de lege menționat este unul constituțional iar solicitarea reclamantei se impune a fi analizată din perspectiva îndeplinirii cerințelor acestui text de lege.
Procedând la examinarea îndeplinirii cerințelor art. 3 alin. 1 din DL nr. 126/1990 în prezenta cauză, Curtea constată că criteriul dorinței credincioșilor operează în favoarea parohiei reclamante doar în ceea ce privește lăcașul de cult revendicat.
Din cuprinsul înscrisului „convocare la conciliere” (fila 5 dosar fond) rezultă că biserica se află în proprietatea ortodocșilor dar este folosită de greco-catolici din anul 1993, anul în care a fost reînființată parohia greco-catolică. Pe parcursul soluționării cauzei în fața instanței de fond, s-a încercat de către cele două părți rezolvarea pe cale amiabilă a diferendelor patrimoniale deduse judecății.
Reclamanta a solicitat pârâtei să accepte să se treacă în proprietatea greco-catolică biserica greco-catolică cu curtea și grădina aferente (f.70 dosar fond). Inițial, pârâta a oferit în concesiune pe 49 de ani cu titlu gratuit lăcașul de cult (f.76).
Ulterior parohia ortodoxă a formulat o nouă ofertă prin care a arătat că oferă în proprietate Parohiei G.-Catolice Velț, prin contract de donație, imobilul biserică identificat în CF nr._ Bazna nr. top. 175 (f.84).
Așadar, biserica ortodoxă, proprietară tabulară a lăcașului de cult a acceptat încă din 1993 ca biserica să fie folosită de credincioșii greco-catolici (12 ani) și, mai mult, este de acord în prezent ca lăcașul de cult să treacă în proprietatea reclamantei prin donație. Aceste împrejurări sunt de natură să dovedească fără dubiu faptul că dorința credincioșilor din comunitatea locală este în sensul ca lăcașul de cult în discuție să reintre în proprietatea bisericii greco-catolice.
Aceasta, în condițiile în care, în localitate este și o biserică nouă ortodoxă, astfel cum rezultă din depozițiile martorului I. B. – f. 96 dosar fond.
Cum criteriul unic în raport cu care DL nr. 126/1990 reglementează modalitatea de restituire a lăcașurilor de cult este, așa cum s-a arătat mai sus, dorința credincioșilor din comunitatea care deține aceste bunuri iar în cauză, această dorință este evidentă în sensul restituirii lăcașului de cult, Curtea constată fondată solicitarea reclamantei cu referire la acest imobil care este identificat în CF nr._ Bazna sub nr. top. 175,176 biserică și grădină de 1868 mp.
Chiar dacă în cartea funciară nu este făcută mențiune cu privire la destinația casei din CF nr._ Bazna ca fiind casă parohială, depozițiile martorilor relevă însă faptul că acest imobil era și este o casă parohială care în prezent este folosită de preotul ortodox, iar preotului greco-catolic credincioșii greco-catolici i-au construit o altă casă parohială.
În privința casei parohiale, Curtea nu poate reține în beneficiul reclamantei criteriul conținut de art. 3 al DL nr. 126/1990, credincioșii ortodocși nemanifestându-se în nici un fel că ar fi de acord cu restituirea acesteia, dimpotrivă, au refuzat această solicitare.
În acest context și având în vedere că majoritatea locuitorilor din Velț sunt ortodocși astfel cum rezultă din probatoriul testimonial administrat la fond (f.97), aspect necontestat de reclamantă, casa parohială nu poate fi restituită reclamantei, criteriul legal prevăzut de art. 3 al DL 126/1990 nefiind îndeplinit în sensul în care să conducă la admiterea acțiunii reclamantei și cu referite la acest imobil.
Din examinarea înscrierilor din cărțile funciare în care sunt înscrise imobilele în discuție rezultă că întabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe s-a făcut doar în baza Decretului nr. 358/1948 nu și a art. 37 din Decretul nr. 177/1948 astfel că urmează a se constata că exced cadrului acțiunii considerentele primei instanțe referitoare la lipsa dovezilor vizând urmarea procedurii prevăzute de acest din urmă text de lege.
Deasemenea, se constată că depășesc limitele solicitărilor și apărărilor părților și considerentele referitoare la neîndeplinirea cerințelor uzucapiunii prevăzute de art. 27 din Decretul –lege nr. 115/1938, o astfel de apărare nefiind invocată de pârâtă în fața instanței de fond.
Modalitatea de restituire a bunurilor este reglementată, astfel cum s-a arătat mai sus de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, text de lege în raport de care este inutil a se analiza în cauză violența ca viciu de consimțământ, astfel că nu se impune nici examinarea îndeplinirii termenului de prescripție astfel cum susține pârâta.
Astfel cum s-a arătat mai sus, celelalte imobile (altele decât lăcașul de cult și casa parohială) sunt supuse reglementării OUG nr. 94/2000.
Reclamanta susține că în privința lăcașului de cult și a casei parohiale nu este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de OUG nr. 94/2000, ceea ce este real, aceste categorii de imobile fiind supuse reglementării D.L. nr. 126/1990. Însă celelalte imobile revendicate, intră sub incidența OUG nr. 94/2000.
Potrivit art. 1 din OUG nr. 94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, altele decât lăcașele de cult, se retrocedează foștilor proprietari în condițiile acestei ordonanțe de urgență.
Reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de actul normativ special. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, că atâta timp cât, pentru o categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta. În privința concursului dintre legea specială și legea generală s-a stabilit că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale. Ori OUG nr. 94/2000 are, în privința imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei legi speciale, care, după ., exclude posibilitatea promovării unei acțiuni având ca temei normele de drept comun și a cărei finalitate este restituirea imobilelor. O astfel de acțiune, introdusă după . OUG 94/2000 nu poate fi primită deoarece s-ar încălca dispoziția constituțională care statuează în sensul neretroactivității legii civile cât și cea de nerespectare a unei proceduri speciale.
O astfel de soluție nu este de natură să aducă atingere dreptului de acces la un tribunal protejat de art. 6 CEDO deoarece OUG 94/2000 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, iar actul administrativ poate fi atacat la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de OUG menționată. În consecință, urmează a se constata că acțiunea reclamantei nu poate fi admisă nici cu privire la imobilele înscrise în CF nr._ Bazna nr. top. 178 grădină de 234 mp și în CF nr._ Bazna nr. top. 208, 209 curți construcții de 922 mp.
Față de cele expuse, reținând fondat apelul pârâtei în măsura și pentru considerentele expuse, Curtea urmează ca în baza art. 480 C.pr.civ. să admită apelul de față cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate în sensul respingerii capetelor de cerere ale acțiunii referitoare la imobilele din CF nr._ Bazna, nr.top. 156, 157 casă și grădină de 4313 mp, CF nr._ Bazna nr. top. 178 grădină de 234 mp și din CF nr._ BAzna nr. top. 208, 209 curți, construcții de 922 mp.
Vor fi menținute dispozițiile de admitere a acțiunii cu privire la imobilul din CF nr._ Bazna cu nr. top. 175, 176 biserică și grădină de 1868 mp cât și cea referitoare la plata cheltuielilor de judecată, acestea din urmă justificate de art. 453 C.pr.civ.
Pârâta nu a cerut cheltuieli de judecată în apel.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâta P. O. R. Velț împotriva sentinței civile nr. 1052/2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ și în consecință:
(continuarea dispozitivului deciziei civile nr. 1239/2015 pronunțată în dosar nr._ )
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că respinge capetele de cerere ale acțiunii formulate de reclamanta P. G.-C. Velț vizând constatarea nulității absolute a încheierii nr. 1862/1958 din CF nr._ Bazna nr.top. 156,157 casă și grădină de 4313 mp, din CF_ Bazna nr.top. 178 grădină de 234 mp și din CF nr._ Bazna nr.top. 208,209, curți construcții de 922 mp cât și capetele de cerere vizând rectificarea de CF și obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a acestor imobile.
Menține dispozițiile de admitere a acțiunii cu privire la imobilul din CF nr._ Bazna cu nr.top. 175,176 biserică și grădină de 1868 mp cât și dispoziția referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25 Noiembrie 2015.
Președinte, D. M. | Judecător, C. G. N. | |
Grefier, C. C. |
red.D.M.
tehnored.D.M./C.C.
4ex/15.12.2015
jud.fond V. A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 207/2014. Curtea de... | Strămutare. Sentința nr. 24/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
