Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 656/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA

Curtea de Apel ALBA IULIA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 656/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 20-12-2012 în dosarul nr. 656/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL ALBA IULIA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 656/2012

Ședința publică de la 20 Decembrie 2012

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. F. C.

Judecător A. N.-președinte secție

Judecător C. G. N.-vicepreședinte

Grefier M. R.

M. Public a fost reprezentat de procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.

Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamantul M. M. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 250/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .

La apelul nominal făcut în cauză se prezintă recurentul reclamant M. M., lipsă fiind recurentul pârât.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursurile sunt scutite de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea recurentului pârât MFP la recursul reclamantului.

Părțile prezente arată că nu au cereri de formulat, împrejurare față de care instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Recurentul reclamant M. M. solicită admiterea recursului declarat așa cum a fost formulat. Susține cererea de recurs formulată prin avocat, obligarea pârâtului la plata daunelor morale și despăgubirilor materiale solicitate.

În ce privește recursul pârâtului, solicită respingerea acestuia.

Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a celor două recursuri declarate în cauză.

În ce privește recursul reclamantului, apreciază că în mod corect instanța de fond a constatat că nu pot fi acordate daunele morale solicitate potrivit art. 5 din Legea 221/2009 față de declararea neconstituționalității acestui text de lege și decizia nr. 1/2011 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii. Față de despăgubirile solicitate pe dreptul comun, art. 998 Cod civ., arată că dreptul material la acțiune era prescris la momentul promovării acțiunii. În ce privește despăgubirile materiale, arată că această solicitare a fost corect respinsă având în vedere că nu s-a făcut dovada expresă a măsurii confiscării bunurilor.

Față de recursul pârâtului, arată că instanța nu a făcut o greșită aplicare a legii ci a constatat că măsura luată față de reclamant și părinții acestuia are caracter politic, chiar dacă de drept este prevăzut de lege.

Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.

C. DE A.

Asupra recursurilor civile de față,

P. acțiunea civilă înregistrată sub nr._ și precizată ulterior (fila 64, vol. I și fila 2, vol. II) reclamantul M. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamantul a fost supus unor măsuri administrative abuzive cu caracter politic, constând în dislocarea sa din localitatea de domiciliu P. la data de 6.09.1952 și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Moldovița, raionul Cîmpulung Moldovenesc, județul Suceava, în perioada 6.09.1952- 5.05.1954; să se constate că mama sa M. A. a fost supusă unor măsuri administrative abuzive cu caracter politic, constând în dislocarea sa din localitatea de domiciliu P. la data de 6.09.1952 și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Moldovița, raionul Cîmpulung Moldovenesc, județul Suceava, în perioada 6.09.1952- 5.05.1954; să se constate că tatăl său M. A. a fost supus unor măsuri administrative abuzive cu caracter politic, constând în dislocarea sa din localitatea de domiciliu P. la data de 6.09.1952 și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Moldovița, raionul Cîmpulung Moldovenesc, județul Suceava, începând cu 6.09.1952 și până la data decesului 27 mai 1953.

S-a mai solicitat obligarea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. să-i plătească pentru efectele măsurilor administrative suportate de către el precum și de către părinții săi M. A. și A., despăgubiri morale în sumă totală de 4.677.540 lei echivalenți cu 1.087.800 euro, daune morale.

S-a solicitat de asemenea, obligarea pârâtului la daune materiale constând în prejudiciul material suferit de reclamant și în calitate de moștenitor al părinților săi, în sumă totală de 9.608.350 lei echivalent cu 2.234.500 euro. S-a solicitat ca sumele să-i fie plătite reevaluate la rata inflației de la data plății. Cu cheltuieli de judecată.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 21-23, 147, 148 din Constituția României, art. 4, 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 504-506 cod procedura penală.

P. sentința civilă nr. 250/2012 Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea reclamantului M. M. împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. și în consecință:

A constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului M. M. și a părinților săi M. A. și A., din localitatea P., județul Hunedoara și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora în localitatea Moldovița – Cîmpulung, județul Suceava, pe perioada 06.09._54.

S-a respins în rest acțiunea, atât în privința daunelor morale, cât și a daunelor materiale solicitate.

A fost obligat pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. să plătească reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 19 al.1 din OUG nr. 51/2008 cheltuielile pentru care reclamantul M. M. a beneficiat de ajutor public judiciar în sumă de 3.100 lei, reprezentând parte din onorariul aferent efectuării expertizelor de evaluare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:

P. Decizia MAI nr. 239/1952 reclamantul M. M. în vârstă la aceea vreme de 5 ani, împreună cu părinții săi M. A. și A. a fost strămutat din localitatea P. unde domicilia, în localitatea Moldovița-Cîmpulung Moldovenesc unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu, pe perioada 06.09._54 (fila 13-14, vol.I). Restricțiile domiciliare le-au fost ridicate prin Decizia MAI 5061/1954.

Potrivit probelor administrate în cauză s-a constatat că motivul pentru care familia M. a fost supusă acestor măsuri administrative a fost acela că era o familie înstărită, având diferite afaceri de familie, fiind astfel considerați de regimul comunist ca chiaburi și exploatatori.

P. urmare, aceștia au fost scoși cu forța din locuința și bunurile lor fiind obligați să plece doar cu hainele de pe ei. Au fost strânși împreună cu alte persoane ce urmau a fi strămutate în curtea Miliției din P. și de acolo, au fost conduși la gara CFR din Petroșani, urcați în vagoane de marfă tip bow-vagon și duși până în localitatea Moldovița, județul Suceava, în condiții inumane, fără apă, hrană, condiții de igienă, etc. Ajunși la destinație au fost internați într-o colonie de muncă fiind cazați în barăci insalubre, fără curent electric, apă sau încălzire, pline de ploșnițe și șobolani. Pe perioada strămutării familia reclamantului a fost obligată să lucreze la fabrica de cherestea din localitate prestând muncă grea, brută, fără niciun echipament de protecție având de îndeplinit norme mari, aproape irealizabile. În schimb, aceștia primeau o mâncare insuficientă și de slabă calitate, motiv pentru care, datorită condițiilor foarte grele de viață și muncă istovitoare tatăl reclamantului a și decedat în perioada strămutării, la 27.05.1953 (fila 51), acesta neputând beneficia de vreun tratament medical.

De asemenea și reclamantul, copil fiind, s-a îmbolnăvit în perioada deportării fiindu-i afectat grav și iremediabil auzul, motiv pentru care în prezent este încadrat în grad de handicap (fila 23). De asemenea, acesta a rămas cu traume psihice datorate impactului negativ pe care l-a avut asupra sa perioada strămutării cu toate suferințele pe care această măsură le-a presupus.

La întoarcerea acasă, reclamantul și mama sa nu și-au mai regăsit bunurile pe care familia le-a avut la data strămutării, respectiv casa, bunurile mobile din casă și gospodărie, animalele, etc. (file 201-202, 214-215, 309-310 dosar fond).

Pentru toate aceste suferințe reclamantul a primit mai mult o recunoaștere morală din partea Statului R., fiindu-i acordată o indemnizație lunară, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, pe perioada 1990-2010 (fila 9,10, 245, vol. I).

Față de aceste considerente și raportat la dispozițiile art.3 lit. e din Legea nr. 221/2009, instanța a constatat că măsura administrativă a strămutării și fixării domiciliului obligatoriu în localitatea Moldovița, pe o perioadă de 2 ani, 2 luni și 29 de zile, a reclamantului și familiei sale, are caracter politic, aspect dovedit pe deplin cu probele administrate în cauză.

Referitor la posibilitatea de a acorda reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și părinții săi, ca urmare a încălcării unor drepturi fundamentale ale omului și cetățeanului, astfel cum au fost consfințite de art. 4, 5, 13, 14 din CEDO, drepturi ce își regăsesc ocrotire juridică și în conținutul art. 23, 25, 34, 42 și 44 din Constituția României revizuită, instanța raportat la dispozițiile art.330 indice 7 al. 4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I-a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.

Mai mult, din considerentele acestei decizii s-a reținut, printre altele, că dispozițiile CEDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Față de aceste considerente capătul de cerere privind acordarea de daune morale în sumă de 1.087.800 euro a fost respins ca inadmisibil.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor pretinse a fi confiscate, ca urmare a măsurii administrative a strămutării și fixării domiciliului obligatoriu s-au reținut următoarele:

Din enumerarea bunurilor avute de familia M. înainte de strămutare, reclamantul solicită despăgubiri pentru:

a) îmbunătățirile și renovările care au fost necesare pentru aducerea casei de locuit la starea de dinaintea strămutării;

b) contravaloarea imobilului cârciumă cu tot inventarul necesar funcționării acesteia inclusiv băuturile alcoolice deținute și vadul comercial;

c) contravaloarea lăptăriei cu inventarul necesar funcționării și a produselor lactate, inclusiv a vadului comercial;

d) autobuzul pentru transport persoane și venitul obținut din această activitate;

e) mobilierul deținut în casa de locuit;

f) anexele gospodărești reprezentând cotețele pentru animale și lemne de foc 6 mc;

g) unelte și sculele agricole deținute în gospodărie, ținuta vestimentară a familiei și contravaloarea a 2 ponei și gater, bunuri în valoarea totală de 2.234.500 euro.

Analizând fiecare din bunurile enumerate, s-a reținut că imobilul cu destinația casă de locuit din care familia M. a fost ridicată cu ocazia strămutării este situat în P., . și a fost retrocedat familiei în luna mai 1956, după ce în prealabil a fost folosit ca Policlinică pentru copii și sediu al unității CEC din localitate.

În raportul de evaluare a bunurilor imobile întocmit de expert T. N. se susține că stricăciunile aduse imobilului după ce a fost preluat de la familia reclamantului și până la retrocedare, se ridică la suma de 52.719 lei, iar valoarea renovărilor efectuate de reclamant pentru a fi asigurate condițiile minime de locuit este de 18.010 lei (fila 57, vol II).

Instanța nu a putut reține aceste concluzii ale expertului, câtă vreme acestea se întemeiază doar pe declarația martorului Tăian V. și pe constatările expertului făcute după un interval de peste 50 de ani de la data producerii acelor stricăciuni și lucrări de renovare, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra obiectivității și valorii probante a raportului de expertiză (fila 54-69 vol. II fond).

Mai mult, din economia dispozițiilor art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a înțeles că acorde despăgubiri doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative și nu să repare tot prejudiciul produs prin degradarea bunului, lipsa de folosință a acestuia, vadul comercial, etc., despăgubiri care exced prevederilor legale mai sus arătate, intrând în sfera largă a noțiunii de prejudiciu, astfel cum este definit de dreptul civil sau comercial.

P. urmare, deși este de necontestat faptul că reclamantul și familia sa au fost scoși din casa de locuit cu ocazia strămutării, instanța nu a putut acorda despăgubiri pentru consideratele menționate mai sus.

Referitor la despăgubirile solicitate pentru cârciumă, s-a reținut că într-adevăr potrivit cererii de înmatriculare din 11.06.1935 (fila 46) și a procesului verbal din 15.06.1935 și a contractului de arendă din 28.09.1940 (fila 113), tatăl reclamantului M. A. a deținut o cârciumă începând cu anul 1935, dar aceasta a fost desființată prin naționalizare în anul 1948, așa cum arată chiar reclamantul în Notificarea adresată Primăriei orașului P. (fila 101 vol.I), astfel că la data strămutării (1952) cârciuma nu mai era în patrimoniul familiei M., motiv pentru care nu pot fi acordate despăgubirile cerute pentru aceasta.

În ceea ce privește lăptăria, autobuzul de transport persoane și gaterul din probatoriul administrat în cauză, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada cu înscrisuri că acestea s-au aflat în patrimoniul familiei M. la data strămutării, astfel că probele testimoniale administrate în cauză nu pot fi coroborate cu alte mijloace de probă, care să formeze convingerea instanței în sensul celor solicitate de reclamant (fila 102, vol.I și 88,96,99, 100, 127 vol.II fond).

Mai mult, s-a apreciat că din probatoriul administrat nu rezultă că acestea bunuri au fost confiscate cu ocazia strămutării.

Cu privire la restul bunurilor mobile evaluate teoretic prin raportul de evaluare întocmit de expert Szilvassy E. (fila 37.51, vo.II) pentru care s-au cerut despăgubiri, respectiv mobilierul din casa de locuit, anexele gospodărești, inventarul agricol al familiei M., 2 ponei, ținuta vestimentară a acestora și 6 metri cubi de lemn, etc., s-a reținut că nici pentru acestea nu s-a făcut dovada că s-au confiscat ca urmare a strămutării, existând posibilitatea ca acestea să fi fost furate sau distruse, chiar de cei care le-au păzit o perioadă de timp sau de persoane care au locuit în casa și gospodăria familiei reclamantului, pe perioada cât aceasta a fost strămutată.

P. urmare, în lipsa unor probe certe, înscrisuri, proces-verbal de predare, de inventariere, etc., care să facă dovada că bunurile solicitate în echivalent bănesc de către reclamant au fost confiscate, în sensul art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, instanța nu a putut soluționa favorabil cererea de acordare a despăgubirilor materiale în sumă de 2.234.500 euro, aceasta fiind respinsă în consecință.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În expunerea criticilor reclamantul arată în esență că se impune acordarea despăgubirilor morale, față de prevederile art. 20 din Constituția României și art. 5 par. 5 din CEDO, iar despăgubirile materiale, conform art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009

Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. susține în esență că acțiunea trebuia respinsă ca nefondată, faptele invocate de reclamant fiind încadrate în cele enumerate în mod expres și limitativ la art. 3 lit. e și nu se mai impune constatarea caracterului politic al strămutării.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, C. constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, astfel încât de la data publicării în Monitorul Oficial, decizia CCR 1358/2010 a devenit obligatorie. În aceste condiții nu pot fi reținute aserțiunile pe care reclamantul le face în cadrul cererii de recurs, în sensul că această decizie nu ar trebui aplicată întrucât acțiunea a fost introdusă înainte de pronunțarea deciziei.

Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:

„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".

Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.

Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.

La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.

Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza C. Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.

Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului" stabilește următoarele:

„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.

Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile și în speța de față. Decizia de admisibilitate pronunțată de C. Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. C. Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, C. Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.

În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.

Mai mult, C. reține în prezenta cauză și dispozițiile Deciziei nr. 14/2011 a ÎCCJ prin care s-a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, prin care s-a hotărât cu putere obligatorie față de instanțe conform art. 330⁷ C. proc. civ., că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele soluționate definitiv la data publicării deciziilor instanțelor de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”

Nici critica referitoare la despăgubirile materiale nu poate fi primită.

P. cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea unor bunuri mobile, mobilier, îmbrăcăminte, unelte, animale, respectiv anexele gospodărești distruse, astfel cum au fost găsite la întoarcere, în anul 1954, după dislocare, respectiv câștiguri nerealizate.

Aceste pretenții au fost întemeiate pe prevederile art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.

Corect instanța de fond nu a acordat contravaloarea acestor bunuri mobile, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Din analiza dispozițiilor legale mai sus arătate rezultă indubitabil că, pentru a beneficia de dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiții:

- reclamantul să aibă calitatea de persoană care a suferit condamnare cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, calitatea de soț sau calitatea de descendent al unei astfel de persoane, până la gradul II inclusiv;

- bunurile pentru care a solicitat despăgubirea să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001.

Or, pe de o parte, bunurile pentru care se solicită despăgubiri, nu au făcut obiectul vreunei confiscări, neexistând probe în acest sens. Împrejurarea că la reîntoarcerea la domiciliu anumite bunuri nu au mai fost găsite nu face dovada confiscării în sensul Legii nr. 221/2009.

Pe de altă parte, imobilul, casă, cum de altfel arată reclamantul chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a constituit obiect al vreunei măsuri de confiscare, și astfel, corect nu s-au acordat despăgubiri în cuantumul solicitat.

În raport de cele reținute mai sus, este evident că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 și astfel, sentința este legală și nu se impune reformarea ei.

Soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului politic este temeinică și legală, criticile formulate în acest sens de către S. R. nu pot fi primite.

Potrivit art. 3 alin 1 din Legea 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe actele normative enumerate, respectiv lit. e decizia 200/51, 239/52 și 744/52 ale M.A.I. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unor astfel de măsuri.

Norma juridică cuprinsă în art. 3 alin 1 din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, fiind independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice măsură de dislocare sau de stabilire a domiciliului obligatoriu dispusă în temeiul deciziilor administrative are caracter politic.

În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme trebuie să facă dovada că măsura administrativă

(continuarea deciziei civile nr. 656/2012 pronunțată în dosar nr._ )

luată față de el se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.

În mod corect prima instanță a constatat că situația concretă a reclamantului și antecesorilor săi se încadrează în această prevedere și, ca urmare, măsura administrativă luată față de aceștia are caracter politic ce se impune a fi constatat de către instanță. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că susținerile pârâtului sub acest aspect sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, C., în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri.

Pentru aceste motive,

În numele legii

DECIDE

Respinge recursurile declarate de către reclamantul M. M. și de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 250/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 20.12.2012.

Președinte,

M. F. C.

Judecător,

A. N.

Judecător,

C. G. N.

Grefier,

M. R.

Red. CGN/21.12.2012

Tehn. E.H./10.01.2013

2 ex/MR

jud. fond - I. I. E.

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 657/2012. Curtea de...		Pretenţii. Decizia nr. 83/2014. Curtea de Apel ALBA IULIA →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 656/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 656/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA