Pretenţii. Decizia nr. 11/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 11/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 11/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 11/2015
Ședința publică de la 22 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.
JudecătorMihaela F. C.
Judecător L. M. D.
Grefier M. R.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă ÎCCJ - D. Serviciul Teritorial A. I. a fost reprezentat de doamna procuror A. Rasovan
Pe rol fiind pronunțarea, în complet de divergență, asupra apelurilor declarate de reclamantul C. M., de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., prin Administrația Județeană a Finanțelor P. Sibiu și de P. de pe lângă ÎCCJ – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial A. I. împotriva sentinței civile nr. 596/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ .
Se constată că în termenul de pronunțare acordat în cauză s-au depus la dosar, prin registratura instanței, la 19.01.2015 concluzii scrise din partea apelantului reclamant C. M. formulate personal, iar la 22.01.2015 completare la concluziile scrise depuse.
Mersul dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea din data de 20 noiembrie 2014 când instanța a rămas în pronunțare, cu amânarea ulterioară a pronunțării în 4 decembrie 2014 și 11 decembrie 2014, și în încheierea de la termenul din 15 ianuarie 2015 când pricina a fost repusă pe rol pentru complet de divergență.
CURTEA DE APEL
Asupra apelurilor civile de față;
P. acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub dosar nr._, reclamantul C. M. a chemat în judecată S. R., prin M. Finanțelor, solicitând să fie obligat acesta să-i plătească suma de 36.199 lei, reprezentând cheltuielile reactualizate pe care reclamantul le-a efectuat în dosarul penal nr._ și dosarul de urmărire penală nr. 113/P/2009. La data de 28.03.2014, reclamantul și-a majorat pretențiile la suma reactualizată de expertiza contabilă.
Printr-o altă acțiune, înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr._, reclamantul a solicitat obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 500.000 lei, daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat prin privarea sa de libertate pe o perioadă de 27 de zile și prin măsura interdicției de a părăsi țara, pe o perioadă de aproximativ 1185 de zile.
Printr-o altă acțiune înregistrată la Judecătoria Sibiu sub nr._/306/2013 și declinată la Tribunal, s-a solicitat obligarea Statului R. prin M. Finanțelor la plata sumei de 500.000 lei daune morale pentru prejudiciul moral rezultat din inculparea sa nedreaptă și judecarea într-un proces penal în urma căruia s-a constatat că fapta nu există.
Cauzele au fost conexate în dosarul nr._ .
La termenul din 31.01.2014, prima instanță a pus în discuție temeiul juridic al cererilor. Sub acest aspect, reclamantul a invocat prevederile art. 504 C. proc. pen și art. 998 C. civ. Ulterior a precizat că invocă în principal art. 504 C. proc. pen, art. 998 C. civ. fiind indicat doar ca dispoziție legală ce se aplică alături de art. 504 C. proc. pen.
P. sentința civilă nr. 596/2014, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul C. M. și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de_,51 lei despăgubiri materiale.
A admis în parte și acțiunile conexe formulate de reclamant dosarele_/306/2013 și_ și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului sumele de 40.000 și respectiv de 100.000 lei daune morale.
Pârâtul a fost de asemenea obligat să plătească reclamantului 2000 lei cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
P. sentința penală nr. 50/2011 pronunțată în dosarul penal nr._, reclamantul, la acea dată fost comisar la Garda Financiară Sibiu, a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită și s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei. S-a dedus din pedeapsă timpul reținerii și arestării preventive care a fost de la 18 iulie 2009 la 13 august 2010.
P. decizia penală nr. 254/A/2011 a Curții de Apel G., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de luare de mită în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C. proc. pen. Totodată s-a constatat că perioada cât inculpatul a fost reținut și respectiv arestat a fost 18 iulie 2009 - 13 august 2009 și nu 2010 cum se reținuse în sentință. Recursul formulat împotriva acestei decizii a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reglementarea internă a răspunderii statului pentru erori judiciare rezultă din dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României unde se prevede că „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”
Situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală, de art. 504 din vechiul C. proc. pen., prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.
În consecință, S. R. nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Prima instanță a reținut că, potrivit practicii judiciare, dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., întrucât o astfel de interpretare conduce la ideea că statul, prin M. Finanțelor P., ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. ar fi general aplicabile. Or există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, respectiv art. 504-507 C. proc. pen.
S-a considerat că este firesc ca răspunderea să nu poată fi antrenată în baza dispozițiilor art. 998 C. civ. deoarece ar fi necesar ca fapta să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție. Or cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantului nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz de abatere de la normele procedural penale săvârșită cu vinovăție, în una din formele sale. Aceasta nu înseamnă însă că răspunderea nu funcționează în baza art. 504 și urm C. proc. pen. atunci când există o eroare judiciară. S-a reținut că prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală (în redactarea de la acea dată) sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite, în procesele penale, reținându-se principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale, principiu care trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. P. apariția deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a extins sfera de aplicare a dispozițiilor art. 504 din C. proc. pen. și la celelalte situații prevăzute de art.10 lit. a-e din Codul de procedură penală.
Instanța a apreciat că, în raport de menționata decizie a Curții Constituționale, aria de aplicare al conceptului de ,,eroare judiciară” depășește cazurile enumerate în art. 504 C. proc. pen. și că răspunderea este operantă ori de câte ori activitatea judiciară iese din cadrul pentru care a fost legitimată de stat.
Ca urmare, s-a considerat că în speță este vorba de o eroare judiciară ce atrage răspunderea statului pentru toate consecințele acestei erori, respectiv pentru cheltuielile efectuate în cadrul procesului penal finalizat cu o hotărâre de achitare pentru motivul că fapta penală nu există, pentru reținerea și arestarea pe nedrept, dar și pentru însăși prejudiciile morale rezultate din trimiterea în judecată urmată în mod necesar de judecata pentru o faptă care s-a reținut în final că nu există.
Potrivit art. 13 din Convenția C.E.D.O. „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”. Acest articol este expresia directă a obligației statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propriul lor sistem juridic, o garanție suplimentară pentru ca o persoană să se bucure în mod efectiv de drepturile sale.
Sub aspectul prejudiciului, s-a reținut că prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la libertatea sa, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. În speță, ar fi injust și ilogic să se considere că a face subiectul unor cercetări penale și al unor judecăți pe durata a mai mulți ani este o împrejurare nesusceptibilă de a produce suferințe pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantului. Simplul fapt că o astfel de eroare este demonstrat că se poate produce este de natură să afecteze, în reprezentările reclamantului, credibilitatea procedurilor și a autorităților depozitare ale forței coercitive a statului, să creeze acestuia un sentiment de nesiguranță și insecuritate, să limiteze posibilitatea de exercițiu a libertăților sale constituționale prin perpetuarea incertitudinii și a stigmatizării sociale produse prin declanșarea procedurilor de urmărire penală. Acordarea despăgubirilor materiale pentru daune morale este incontestabil compatibilă cu regulile de conviețuirea socială și cu principiile de echitate și justiție care pretind ca statul să răspundă față de victima unei erori judiciare. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrală, fără distincție, după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, în funcție de situația concretă din speță, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească și care este cuantumul acestei despăgubiri.
Prima instanță a reținut că reclamantul a dovedit că s-a deplasat pentru procesul penal, de la Sibiu la B. și G. și respectiv de la Sibiu la București, a efectuat cheltuieli de deplasare la instanțe și de cazare, precum și cheltuieli cu angajarea avocaților și pentru expertiza din dosarul penal, cheltuieli ce sunt conform expertizei contabile din prezenta cauză, în valoare reactualizată de_,51 lei. Expertul contabil a avut ca obiectiv și verificarea corespondenței între prezența inculpatului, respective a apărătorului la proces și cheltuielile pretinse, iar răspunsul său a fost în sensul că toate cheltuielile pretinse corespund termenelor de judecată la care reclamantul a fost prezent la proces. S-a apreciat că este nereal că două dintre facturi vizează două persoane, fiind vorba de o cazare pe două zile, altfel prețul pentru două persoane nu ar fi putut fi dublu față de închirierea unei camere pentru o persoană. Pe de altă parte inculpatul avea dreptul să se deplaseze la proces cu apărătorul său. Faptul că în contractual de asistență juridică nu se prevede obligația de a-i asigura apărătorului cazarea este irelevant din moment ce și cheltuielile de cazare ale avocatului țin de cheltuielile de judecată. Nici apărarea pârâtului în sensul că cheltuielile judiciare de 250 lei pe care reclamantul le-a plătit către stat nu ar trebui restituite, nu are niciun fundament din moment ce procesul s-a finalizat cu achitarea. În optica pârâtului, reclamantul deși a fost achitat ar trebui să plătească statului și cheltuieli judiciare, ceea ce nu poate fi acceptat. Ca urmare, s-au acordat integral despăgubirile materiale în legătură cu cheltuielile procesului.
În legătură cu reținerea și arestarea pe o perioadă de 27 de zile, respectiv de la 18.07.2009 la 13.08.2009 urmată de măsura interzicerii de a părăsi țara, care a fost efectivă până la data de 27.10.2011, s-a considerat că privarea și respectiv restrângerea de libertate în mod nelegal rezultă din chiar hotărârea definitivă de achitare. Arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a-i produce acestuia traume morale, a fost de natură să-i lezeze demnitatea și onoarea acestuia dar și a familiei sale. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale.
Arestarea nelegală și restrângerea libertății reclamantului au avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de acesta. Consecințele s-au produs în aceeași manieră în planul familiei sale, accentuate de calitatea de magistrat a soției sale. Orice arestare a unei persoane are în principiu consecințe devastatoare asupra acesteia, iar aceste consecințe pot fi considerate cu atât mai grave pentru o persoană care nu a săvârșit o faptă penală și pentru persoanele publice, cărora mass-media le acordă o atenție sporită. La stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant și familia sa.
În această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face prin apreciere, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și include o doză semnificativă de apreciere.
P. raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, față de perioada arestării nelegale a reclamantului și apoi a interdicției de a părăsi țara s-au apreciat la suma de_ lei .
Prejudiciul moral încercat de reclamant este nu doar rezultatul lipsirii și respectiv restrângerii de libertate a acestuia, ci și urmarea directă a inculpării sale și trimiterii în judecată. P. aceste acțiuni au fost vătămate drepturile sale personale nepatrimoniale, respectiv nume, onoare, reputație, imagine și încrederea acordată în societate, cu consecințe directe în planul existenței materiale cu conținut patrimonial.
S. datorează justiție cetățenilor săi, iar asigurarea acesteia nu se poate face fără tragerea la răspundere a celor care săvârșesc fapte penale. Activitatea de urmărire penală implică și ea anumite aprecieri și interpretări de ordin subiectiv care pot diferi de cele ale instanțelor de judecată așa încât tragerea la răspundere penală nu se poate face fără anumite riscuri și nu este posibil ca această vastă activitate a statului să nu fie însoțită de unele erori judiciare. Tocmai de aceea este reglementată răspunderea statului pentru astfel de erori. Dincolo de aceste considerente obiective rămâne însă tragedia indubitabilă a celui trimis în judecată pe nedrept, cu toată rezonanța procesului penal, amplificată în cazul persoanelor publice și de mediatizarea făcută cazului, iar statul este dator să asigure victimelor erorilor judiciare, repararea pe cât posibil a prejudiciului suferit.
Trimiterea în judecată a reclamantului, comisar la Garda Financiară la momentul respectiv, fără ca acesta să fi săvârșit o faptă penală, i-a creat un prejudiciu moral evident și în baza art. 504 din vechiul C. proc. penală, așa cum trebuie el interpretat urmare a deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, pârâtul a fost obligat să-i plătească suma de_ lei despăgubiri morale pentru repararea acestui prejudiciu.
În baza art. 451-453 C. proc. civ., urmare a admiterii acțiunii în sensul arătat și ținând cont de cuantumul cheltuielilor de judecată, dar și de proporția în care acțiunea a fost admisă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului 2000 lei cheltuieli de judecată parțiale.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile precum și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D. – Serviciul Teritorial A. I..
Reclamantul C. M. a solicitat schimbarea hotărârii în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate cu titlu de daune morale precum și acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
În expunerea motivelor, acesta susține că, pretențiile formulate în prima acțiune privind cheltuielile efectuate cu ducerea proceselor penale nedrepte, finalizate cu achitarea sa, au fost admise în totalitate, astfel că se impunea ca și cheltuielile de judecată aferente acestei acțiuni să fie acordate în totalitate. Suma acordată de instanță cu titlu de cheltuieli acoperă doar taxa de timbru, rămânând neacoperite contravaloarea expertizei și onorariul avocatului. Faptul conexării nu poate determina soluționarea unitară a cheltuielilor de judecată în cele trei acțiuni, în condițiile în care aceste cheltuieli au fost efectuate și solicitate separat.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, susține că doza de apreciere la care face referire instanța trebuie argumentată nu doar enunțată. Instanța nu a avut în vedere prejudiciul cauzat reclamantului și familiei mediatizarea excesivă și cu nerespectarea prezumției de nevinovăție sau prin comunicatele D., precum și prejudiciul încercat prin refuzul organelor judiciare de a-i permite reclamantului să se deplaseze în Ungaria, împreună cu soția și copilul, în vederea efectuării unor intervenții chirurgicale. Toate acestea au creat consecințe care trec dincolo de limita generală a libertății de mișcare. Nu s-a avut în vedere, în opinia reclamantului, și sumele decente pe care reclamantul le-a solicitat. În acest sens, reclamantul face trimitere la alte cauze în care s-a acordat sume mult mai mari decât cele pe care le-a stabilit instanța de fond.
Cu privire la daunele solicitate pentru inculparea și judecarea nedreaptă, reclamantul arată că nici până în prezent D. nu a înțeles să emită un comunicat de dezmințire, iar suma stabilită de instanță pentru acest prejudiciu este una derizorie, inferioară chiar cheltuielilor materiale făcute în procesul penal.
Susține că datorită acuzației nedrepte reținută în memoria publică, l-a împiedicat pe reclamant să-și găsească un loc de muncă potrivit pregătirii profesionale și că l-a îndepărtat de la locul de muncă cu prilejul primei reorganizări.
Acesta mai arată că evenimentele petrecute, inclusiv cele referitoare la privarea sa de libertate, au avut repercusiuni și asupra familiei, soția sa însărcinată în cursul urmării penale, dând naștere unui copil cu probleme medicale.
Cu privire la limitarea cheltuielilor de judecată proporțional cu mărimea pretențiilor admise, reclamantul susține că soluția este nelegală întrucât, stabilirea cuantumului pretențiilor are un puternic caracter apreciativ și nu ține de netemeinicia sau nedovedirea în cauză a susținerilor. Onorariul avocatului nu a fost cerut pentru acțiunile în daune morale care au fost admise în parte, ci pentru acțiunea în daune materiale, admisă în tot, astfel că reducerea lui nu este justificat. De asemenea, în raport de cuantumul pretențiilor admise, neacordarea cheltuielilor solicitate, care reprezintă doar 3% din aceste pretenții, este de asemenea nelegală.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. și M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D., Serviciul Teritorial A. I. au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului reclamantului ca nefondat (filele 66-70, 76-81) .
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a solicitat, prin apelul formulat, schimbarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii, susținând că instanța a validat concluziile expertizei contabile fără să aibă în vedere obiecțiunile formulate de pârât, precum și felul cheltuielilor solicitate de reclamant a fi restituite.
Se susține de asemenea că instanța nu a justificat în niciun fel cuantumul daunelor morale.
Cu privire la cheltuielile materiale, pârâtul susține că cele privind cazarea și combustibilul sunt exagerate și în cuantum nelegal, deoarece nu s-a făcut dovada necesității efectuării lor, respectiv a termenelor de judecată la care reclamantul trebuia să fie prezent în instanță. De asemenea nu a fost identificat autovehiculul cu care s-a făcut deplasarea în țară pentru calcularea combustibilului, iar cheltuiala pentru cazare s-a făcut pentru două persoane. S-a solicitat și înlăturarea sumei de 250 lei întrucât nu există hotărâre prin care să se dispună anularea acestei cheltuieli, precum și a sumei de 300 lei reprezentând cheltuielile de deplasare a avocatului.
Cu privire la daunele morale solicitate în dosar nr._/306/2013 se susține că instanța de fond a apreciat greșit și a acordat sume exagerate. Se arată că art. 505 alin. 3 C. pr. pen. prevede în mod expres modalitatea de despăgubire în caz de privare de libertate, respectiv reîntregirea vechimii în muncă și acordarea salariului cuvenit. În ce privește măsura preventivă a interdicției de a părăsi țara, se susține că nu s-a făcut dovada necesității efectuării unor astfel de călătorii.
Cu privire la daunele morale solicitate în dosarul nr._ se susține că instanța nu a înțeles să lămurească în totalitate cauza și temeiul legal al obligării la daune morale.
Referitor la cuantumul daunelor morale, pârâtul apreciază că acesta este exagerat și că se impune adoptarea unei poziții moderate, prin acordarea unei sume rezonabile în acord cu jurisprudența CEDO.
Reclamantul a formulat întâmpinare la apelul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat (filele 82-86).
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D. – Serviciul Teritorial A. I. a solicitat, prin apelul formulat, schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererilor reclamantului.
În expunerea motivelor, acesta arată că hotărârea instanței de fond este nelegală și că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 C. pr. pen. pentru acordarea de despăgubiri. Față de art. 52 alin. 3 din Constituție, situațiile în care eroarea judiciară antrenează răspunderea patrimonială a statului sunt numai cele prevăzute de norma legală, respectiv de art. 504 C. pr. pen, ale cărui condiții nu sunt îndeplinite în cauză.
Se critică de asemenea, cuantumul despăgubirilor, susținând că instanța a stabilit în mod greșit despăgubirile materiale în condițiile în care nu s-a stabilit cu precizie prezența părții la fiecare termen în judecata penală, nu s-a identificat mijlocul de transport, nu s-a făcut dovada că onorariul avocatului nu a inclus cheltuielile de cazare și transport. Referitor la daunele morale se susține că instanța a stabilit sume excesive și că se impune reindividualizarea daunelor morale, având în vedere criteriile stabilite de Curtea Europeană cât și durata efectivă a restrângerii drepturilor reclamantului.
Reclamantul a formulat întâmpinare la apelul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat (filele 82-86).
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea, în opinie majoritară, reține următoarele:
Sub aspectul stării de fapt, Curtea constată că prin încheierea nr. 23/18.07.2009, dată de Tribunalul A. în dosar nr._, s-a luat față de reclamantul din prezenta cauză, măsura arestării preventive pe o durată de 30 de zile. P. încheierea penală nr. 40/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul reclamantului, inculpat în cauza penală, reținând că există probe care fac plauzibilă acuzația ce i se aduce acestuia.
După întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a reclamantului, prin încheierea din 10.08.2009, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul Sibiu a respins cererea de revocare a măsurii arestării, a admis cererea de înlocuire a acestei măsuri și, în consecință, a înlocuit măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara și a dispus punerea în libertate a inculpatului. A constatat de asemenea că aplicarea dispozițiilor art. 3001 C. proc. pen. a rămas fără obiect.
Instanța penală a reținut că temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive s-au modificat, în sensul existenței unui dubiu cu privire la indiciile temeinice ale săvârșirii faptei și la lipsa pericolului social și că se impune înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Cererea de revocare a măsurii formulată reclamant, inculpat în cauza penală, a fost respinsă, apreciindu-se că motivele care au dus la luarea măsurii preventive nu au încetat, ci doar s-au modificat.
P. decizia penală nr. 478/13.08.2009, Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursurile formulate de D. și de inculpat, reținând că, față de criteriile reglementate de art. 136 alin. 8 C. proc. pen., este oportună alegerea unei măsuri alternative detenției, în măsură să asigure îndeplinirea exigențelor unui proces echitabil.
P. sentința penală nr. 50/2011 pronunțată de Tribunalul B. în dosar nr._ (urmare a strămutării cauzei), reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită și s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
P. decizia penală nr. 254/A/2011, Curtea de Apel G. a pronunțat o soluție de achitare a inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C. proc. pen., a constatat că acesta a fost reținut și arestat preventiv în perioada 18.07._09 și că a încetat de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Decizia din apel a fost menținută și în recurs.
Cu privire la criticile formulate de M. P. – D. privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., Curtea, în opinie majoritară, reține următoarele:
S., prin organele sale, este dator să asigure tragerea la răspundere penală a persoanelor care săvârșesc infracțiuni, dar, în aceeași măsură, este obligat să respecte drepturile fundamentale ale persoanelor nevinovate. Tocmai de aceea, legiuitorul a înțeles să reglementeze, atât prin legea fundamentală (art. 52 alin. 3 din Constituție), cât și prin norme speciale (art. 504 și urm. vechiul C. proc. pen., respectiv art. 538 și urm. NCPP), răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale. Această răspundere este una obiectivă, întemeiată pe ideea de protecție a drepturilor fundamentale ale cetățenilor și de garanție a respectării lor. Ca urmare, răspunderea statului pentru erori judiciare se angajează independent de stabilirea vreunei culpe.
Legislația internă stabilește, prin art. 504 alin. 2 C. proc. pen., aplicabil în cauză față de data promovării acțiunii, că „are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”. Caracterul nelegal al măsurii preventive trebuie stabilit, conform alin. 3 al aceluiași articol, după caz, „prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).”
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții rezultă că nelegalitatea măsurilor preventive se stabilește:
- prin raportare la îndeplinirea cerințelor legale impuse de art. 136 și urm. C. proc. pen.. coroborat cu art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ipotezele în care s-a emis ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ori s-a pronunțat hotărâre a instanței de revocare a acestor măsuri;
- prin raportare la finalizarea procesului, în situațiile în care s-a emis ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori s-a pronunțat hotărâre definitivă de achitare sau hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Aceasta întrucât dispozițiile procedurale în materie penală oferă garanții rezonabile și suficiente pentru asigurarea legalității măsurilor preventive până la pronunțarea unei soluții. Astfel, potrivit art. 136 și urm. C. proc. pen., măsurile preventive dispuse în cursul urmăririi penale pot fi luate și respectiv prelungite pe maxim 30 de zile și sunt supuse recursului, iar cele dispuse în cursul judecății sunt verificate periodic sub aspectul legalității și temeiniciei lor. Ca urmare, la momentul pronunțării unei soluții de achitare nu se mai poate verifica legalitatea unei măsuri preventive dispusă printr-o hotărâre definitivă care se bucură de prezumția de legalitate.
Pe de altă parte, potrivit art. 140 alin. 1 lit. b C. proc. pen., în caz de achitare, măsurile preventive încetează de drept, așa încât, nici din perspectiva acestor dispoziții, prin hotărârea de achitare, instanța nu poate verifica legalitatea acestora, ci este obligată să constate încetate de drept aceste măsuri.
A aprecia că, în cazul achitării persoanei care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori față de care s-au luat măsuri de restricționare a libertății de mișcare, caracterul nelegal al acestor măsuri trebuie stabilit tot prin raportare la momentul luării acestor măsuri înseamnă a goli de conținut norma cuprinsă în art. 504 alin. 2 și 3 teza finală, referitoare la ipoteza achitării. În acest caz, dreptul la repararea prejudiciului rămâne unul iluzoriu, incompatibil cu dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 CEDO, câtă vreme, așa cum s-a reținut anterior, prin hotărârea de achitare nu se mai poate analiza caracterul nelegal al măsurilor preventive.
În cadrul acțiunii fundamentată pe dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 C. proc. pen. nu se mai poate pune în discuție legalitatea măsurilor preventive, întrucât aceste măsuri au fost luate prin hotărâri definitive care se bucură de prezumția de legalitate. Dar, cât timp aceste măsuri, chiar analizate de instanțele penale și apreciate la acel moment ca justificate, au fost luate față de o persoană care ulterior a fost achitată pentru fapta pentru care a fost judecată, trebuie admis că acelei persoane i s-a încălcat dreptul fundamental la libertate și că statul nu și-a respectat obligația de garanție a acestui drept.
Numai printr-o astfel de interpretare poate fi atins scopul avut în vedere de legiuitor, acela de reparare a prejudiciului produs prin încălcarea dreptului la libertate, atingere adusă fie prin nerespectarea dispozițiilor legale la momentul luării sau menținerii măsurilor preventive, fie prin privarea sau restricționarea libertății unei persoane declarate ulterior nevinovată, chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, erau îndeplinite cerințele legii.
În acest sens este și practica ÎCCJ (deciziile civile nr. 250/2010, 791/2011, 5222/2011, 6045/2011, 2666/2012, 5848/2012, 1874/2014).
Răspunderea instituită de art. 504 este o răspundere a statului pentru erori judiciare care, așa cum s-a reținut, are o natură obiectivă. Garantarea libertății persoanei este un principiu fundamental care guvernează procesul penal, fiind reglementat ca atare în art. 5 C. proc. pen. Potrivit alin. 4 al acestui text legal, această garanție este încălcată și dă naștere unui drept la reparații dacă persoana a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod ilegal sau pe nedrept.
O asemenea răspundere este reglementată și de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și de art. 3 din protocolul 7 adițional la Convenție.
Art. 5 din Convenție statuează că orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute expres de Convenție, între care cel în care persoana a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia (paragraful 1 lit. c). Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații, conform art. 5 alin. 5 din Convenție.
O astfel de răspundere pentru erori judiciare este reglementată de legislația internă, în art. 504 alin. 2 și 504 alin. 3 teza 1 C. proc. pen. (când s-a emis ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ori s-a pronunțat hotărâre a instanței de revocare a acestor măsuri).
Art. 3 din Protocolul 7, intitulat „Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară” stabilește că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
Și acest caz de eroare judiciară este reglementat de legislația internă, în art. 504 alin. 1 C. proc. pen., care statuează în sensul că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.”
Spre deosebire de dispozițiile Convenției, normele interne mai reglementează un caz în care statul răspunde pentru erori judiciare și anume cel în care, după luarea măsurilor preventive sau restrictive de libertate, s-a emis ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori s-a pronunțat hotărâre definitivă de achitare sau hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j (art. 504 alin. 2, 504 alin. 3 teza a II-a C. proc. pen.). Sub acest aspect, se constată că legea internă este mai favorabilă, reglementând dreptul la despăgubiri într-un caz pe care Convenția nu-l prevede, astfel că, față de dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, urmează a se aplica norma națională. În același sens este și jurisprudența instanței supreme (decizia civilă nr. 1179/2011).
Raportând aceste principii la cauza de față, Curtea constată că reclamantul a fost privat de libertate pe o durată de 27 de zile (18.07._09) și a fost obligat să nu părăsească țara pe o durată de 2 ani 2 luni și 14 zile (13.08._11), măsura încetând de drept la momentul pronunțării deciziei de achitare, conform art. 350 alin. 4 C. proc. pen. Cum prin decizia penală nr. 245/A/2011 a Curții de Apel G., reclamantul a fost achitat, în cauză sunt incidente prevederile art. 504 alin. 2 și alin. 3 teza finală C. proc. pen., astfel că acesta este îndreptățit la repararea prejudiciului produs prin atingerea adusă dreptului la libertate.
Ca urmare, Curtea, în opinie majoritară, constată că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. în privința despăgubirilor reprezentând prejudiciul produs reclamantului prin privarea, respectiv restricționarea libertății în cursul procesului penal (acțiunea ce formează obiectul dosarului nr._ ) și în consecință, criticile Ministerului P. privind nelegalitatea sentinței sunt nefondate sub acest aspect.
Referitor la incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. pentru recuperarea prejudiciului constând în cheltuielile de judecată din cursul urmăririi penale și al judecății în procesul penal (acțiunea din dosarul nr._ ) precum și a despăgubirilor pentru inculparea și judecarea nedreaptă într-un proces penal (acțiunea din dosarul nr._/306/2013), Curtea constată întemeiate criticile de nelegalitate invocate de M. P..
Dispozițiile art. 505 alin. 1 C. proc. pen., stabilind felul și întinderea reparației, prevăd că instanța trebuie să țină seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Din economia acestui text legal rezultă cu evidență că obiectul despăgubirilor pentru eroare judiciară îl reprezintă numai prejudiciul produs prin măsurile preventive prin care reclamantul a fost privat de libertate ori acestuia i s-a restrâns libertatea.
Ca urmare, despăgubirile reprezentând cheltuielile efectuate de reclamant în procesul penal prin care a fost achitat nu se circumscriu dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Potrivit art. 193 alin. 5 și 6 C. proc. pen., în caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului și părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată. În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.
Așadar, pentru recuperarea despăgubirii reprezentând cheltuielile de judecată, legiuitorul a reglementat cadrul procesual, iar prevederile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile.
În ce privesc despăgubirile pentru inculparea și judecarea nedreaptă într-un proces penal, Curtea constată că și acestea exced noțiunii de eroare judiciară la care se referă dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.
În primul rând, despăgubirile pentru eroare judiciară (art. 505 C. proc. pen.) se referă la durata privării sau a restrângerii de libertate și la consecințele produse de aceste măsuri persoanei ori familiei acesteia. Ca urmare, despăgubirile pentru inculparea și judecarea nedreaptă nu pot face obiectul unei acțiuni în atragerea răspunderii statului pentru erori judiciare.
Pe de altă parte, procesul penal s-a circumscris unui cadru legal și s-a desfășurat cu respectarea normelor procedurale. Împrejurarea că reclamantul a fost cercetat într-un proces penal, care s-a finalizat cu achitarea sa, nu poate reprezenta o eroare judiciară în sensul art. 504 C. proc. pen., iar inculparea și judecarea lui nu pot fi considerate nedrepte pentru motivul că reclamantul a fost achitat. Dimpotrivă, soluția dată în litigiul penal dovedește că reclamantului i s-au respectat toate garanțiile la un proces echitabil.
Față de aceste considerente, Curtea constată că instanța de fond a reținut în mod greșit că trimiterea în judecată a reclamantului, comisar la Garda Financiară la momentul respectiv, fără ca acesta să fi săvârșit o faptă penală, reprezintă o eroare judiciară în sensul art. art. 504 C. proc. pen.
Pentru cele ce preced, Curtea constată că prima instanță nu a interpretat corect art. 504 și urm. C. proc. pen. în cererile ce formează obiectul dosarelor nr._/306/2013 și nr._, reținând în mod greșit că reclamantul este îndreptățit la daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate de reclamant în procesul penal și la daune morale pentru inculparea și judecarea nedreaptă, soluția care se impune fiind aceea de respingere a celor două acțiuni.
Ca urmare, criticile de netemeinicie formulate de reclamant, de pârât și de M. P. referitoare la cuantumul despăgubirilor materiale și morale acordate în dosarele nr._/306/2013 și nr._ rămân fără obiect.
În ce privesc criticile de netemeinicie vizând cuantumul daunelor morale stabilite de instanța de judecată în cererea ce formează obiectul dosarului nr._, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 505 alin. l C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de restrângerea de libertate suportată, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui a cărui libertate a fost restrânsă.
Se reține deci că legiuitorul român a stabilit criterii pentru determinarea întinderii reparației, urmând ca la cuantificarea acestora, judecătorul chemat să aplice legea, să aibă în vedere împrejurări precum natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia față de sine și în societate.
Un mecanism similar de analiză este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "statuează în echitate", considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada restrângerii de libertate.
Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor cărora li s-a adus o atingere, dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral.
Examinând sentința primei instanțe raportat la aceste principii, Curtea reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale pentru eroare judiciară. Astfel, instanța de fond a avut în vedere durata măsurilor, cu referire la situația specială în care s-a aflat reclamantul care, datorită interdicției de a părăsi țara, nu s-a putut deplasa în străinătate împreună cu soția și copilul, în vederea efectuării unor intervenții chirurgicale. La stabilirea cuantumului daunelor, Tribunalul a reținut de asemenea situația socială a reclamantului, care la acel moment își desfășura activitatea la Garda Financiară ca și comisar, dar și a soției sale, care era magistrat la o instanță din Sibiu. Toate aceste aspecte particulare au avut un puternic impact asupra reclamantului și familiei sale, cu consecințe grave asupra valorilor morale care definesc persoana umană, așa cum corect a reținut prima instanță.
Ca urmare, Curtea apreciază că stabilirea unui cuantum de 100.000 lei cu titlu de daune morale, este de natură să respecte principiul echității și să realizeze un just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, în raport de perioada cât reclamantul a fost privat de libertate și respectiv i s-a restricționat această libertate, de suferințele încercate de acesta și de familia sa, urmare acestor măsuri, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața reclamantului, pe plan social și profesional.
Curtea constată că daunele morale acordate de prima instanță respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri, astfel că nu se justifică modificarea cuantumului lor, nici în sensul majorării, cum a solicitat reclamantul, nici în sensul diminuării, cum au cerut pârâtul și M. P..
Față de cele de preced, Curtea constată că soluția pronunțată de prima instanță în cauza ce formează obiectul dosarului nr._ este legală și temeinică, astfel că criticile celor trei apelanți cu privire la această cerere sunt nefondate.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată nefondate și criticile reclamantului referitoare cheltuielile de judecată. Astfel, față de soluția de respingere a cererilor din dosarele nr._/306/2013 și nr._, nu se justifică acordarea de despăgubiri pentru cheltuielile făcute în aceste dosare. În privința cheltuielilor făcute de reclamant în dosarul nr._, acestea constau în onorariul avocatului ales, în valoare de 2000 de lei, sumă la care pârâtul a fost obligat prin hotărârea primei instanțe.
Ca urmare, apelul reclamantului este privit ca nefondat, pentru considerentele expuse mai sus cu privire la aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc. pen. în cauzele ce formează obiectul dosarelor nr._/306/2013 și nr._, precum și pentru considerentele referitoare la temeinicia soluției instanței de fond cu privire la cuantumul daunelor morale acordate în dosar nr._ și la chestiunea cheltuielilor de judecată.
În ce privește apelul pârâtului, Curtea îl constată de asemenea nefondat, având în vedere că pârâtul a invocat doar critici de netemeinicie referitoare la dovada și cuantumul despăgubirilor, care, așa cum s-a reținut, au rămas fără obiect, în dosarele ne._/306/2013 și nr._, și sunt neîntemeiate în ce privește soluția pronunțată în dosarul nr._ .
Apelul Ministerului P. este fondat doar în ce privesc criticile de nelegalitate aduse hotărârii pronunțate de prima instanță în cauzele nr._/306/2013 și nr._, urmând a fi admis în această măsură.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 480 NCPC, Curtea va admite apelul declarat de M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D., Serviciul Teritorial A. I. împotriva sentinței civile nr. 596/2014, pronunțată de Tribunalul Sibiu – Secția I Civilă, pe care o va schimba în parte în sensul că va respinge acțiunile formulate de reclamant în dosarele nr._/306/2013 și nr._ .
(continuarea deciziei civile nr. 11/2015 pronunțată în dosar nr._ )
Va menține sentința în ce privește admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamant în dosar nr._ și obligarea pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P. la suma de 100.000 lei daune morale și suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Va respinge apelurile declarate de reclamantul C. M. și de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., împotriva aceleiași sentințe.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D., Serviciul Teritorial A. I. împotriva sentinței civile nr. 596/2014, pronunțată de Tribunalul Sibiu – Secția I Civilă.
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că respinge acțiunile formulate de reclamantul C. M. în dosarele nr._/306/2013 și nr._ împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P..
Menține sentința în ce privește admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamant în dosar nr._ și obligarea pârâtului la suma de 100.000 lei daune morale și suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Respinge apelurile declarate de reclamantul C. M. și de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., împotriva aceleiași sentințe.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 22.01.2015.
Președinte, A. N. - cu opinie separată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului | Judecător, M. F. C. | Judecător, L. M. D. |
Grefier, M. R. |
Red. MFC
Tehn. MFC/18.02.2015
6 ex/MR
Jud. fond – Ghe. C.
Nr. dosar_
Data 22 Ianuarie 2015
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În dosar nr._, conexat la prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea sumei de 500.000 lei daune morale pentru prejudiciul moral cauzat prin inculparea sa nedreaptă și judecarea sa într-un proces penal, proces în care s-a luat și măsura arestării și interdicției de a părăsi țara. S-a precizat că prejudiciul este rezultat din privarea sa de libertate pe o perioadă de 27 de zile și din măsura interdicției de a părăsi țara pe o perioadă de aproximativ 1185 zile, din atingerea adusă onoarei și demnității sale și a familiei prin mediatizarea acuzațiilor aduse, din menținerea sa fără nici un venit, din traumele psihice pe care le-a suferit urmare a procesului penal.
Consider că se impune admiterea apelului declarat de M. P. –P. de pe lângă I.-D., Serviciul Teritorial A. I. în totalitate și respingerea solicitării privind acordarea de daune morale cerute de reclamant în dosarul menționat.
Astfel, prin art. 504-507 Cod procedură penală anterior, se garantează dreptul la despăgubiri pentru condamnări pe nedrept ori pentru privări sau restrângeri de libertate în mod nelegal, dar acordarea acestor despăgubiri este condiționată de anumite împrejurări, și anume: atunci când o persoană a fost condamnată definitiv și în urma rejudecării, a fost achitată, ori atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Instanța de fond a statuat că reclamantului i se cuvin despăgubiri pentru daune morale apreciind nelegalitatea măsurilor reținerii pentru 24 de ore, respectiv a reținerii și arestului pentru o perioadă de 27 de zile, respectiv a interdicției de a părăsi localitatea pentru perioada 13.08._11.
Reclamantul C. M. a fost arestat prin încheierea penală nr. 23/18.07.2009, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, măsură menținută de Curtea de Apel Alba Iulia prin respingerea recursului prin încheierea penală nr. 40/20.07.2009 pronunțată în dosar nr._, măsura fiind considerată legală.
P. decizia penală 478/13.08.2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr._ a rămas definitivă înlocuirea măsurii arestării preventive cu interdicția de a părăsi țara.
În acest context, tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor speciale din legislația națională cuprinse în art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, deoarece caracterul nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuia stabilit fie printr-o ordonanță a procurorului într-o eventuală cale de atac exercitată de reclamant, fie printr-o hotărâre a instanței de judecată. Aceste exigențele ale textului de lege nu sunt atinse atunci când instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare a reclamantului, ci trebuie să constate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate. Ori, chiar dacă a fost contestată măsura aplicată reclamantului, respectiv de arest preventiv, și de interdicție de a părăsi localitatea, a fost supusă cenzurii instanței de control judiciar în materie penală, constatându-se caracterul legal al măsurii.
Ca urmare, sub aspectul legislației naționale cererea de acordare a despăgubirilor materiale nu este fondată.
Cererea de acordare a despăgubirilor morale este nefondată și din perspectiva legislației europene:
Potrivit art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, excepție fiind situația în care persoana a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
În cauza C. împotriva României (cererea nr._/2003), Curtea Europeană a reamintit că art. 5 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale precizează explicit că garanțiile pe care le consacră acest articol se aplică pentru orice persoană, cauzele prevăzute la art. a) – f) din acest paragraf conținând o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate. Mai mult, Curtea Europeană a apreciat că în privința legalității unei restrângeri a dreptului la libertate, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond și normele de procedură ale acestei legislații, fără însă a fi arbitrară, deci contrară Convenției. Într-o altă hotărâre (cauza D. c/a României, cererea nr._/2002), Curtea a stabilit încă o dată că dreptul la reparații enunțat la art. 5 parag. 5 din Convenție presupune că încălcarea unuia dintre celelalte alineate a fost deja stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției.
Așa cum s-a arătat mai sus, măsura reținerii, respectiv cea a interdicției de a părăsi localitatea luată față de reclamant, corespund legislației naționale, neexistând o ordonanță a procurorului sau o hotărâre a instanței de judecată care să constate contrariul. Mai mult, aceste măsuri nu au avut un caracter arbitrar, ci s-au bazat pe probe care au condus la ideea că există indicii temeinice de săvârșire a unor fapte penale.
Aceste probe au determinat trimiterea reclamantului în judecată, pentru săvârșirea unei fapte de natură penală și, mai mult, instanța de fond a apreciat că aceste probe pot duce la concluzia că acuza adusă reclamantului este fondată. Faptul că, ulterior, instanța de recurs, în interpretarea probelor, a dispus achitarea reclamantului, nu echivalează cu constatarea nelegalității măsurilor preventive luate față de acesta. De altfel, la soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere și alte probe decât cele administrate în cursul urmăririi penale.
În ceea ce privește daunele provocate prin mediatizarea acuzațiilor aduse, se constată că mediatizarea se face prin mass-media, și nu direct de pârât, astfel că nu se justifică obligarea acestuia la despăgubiri.
În concluzie, apreciez că este neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale.
Judecător,
A. N.
Red. AN
Tehn. AN/13.03.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 98/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 34/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
