Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 389/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 389/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 389/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 389/2013
Ședința publică de la 23 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. A. M.- vicepreședinte
Judecător A. N.
Judecător C. M. C.
Grefier E. M. H.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia reprezentat prin:
Procuror V. L.
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de reclamantul V. T. și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin D.G.F.P. H., împotriva sentinței civile nr. 373/2012 pronunțată de T. H. în dosar cu număr sus indicat, având ca obiect despăgubiri Legea 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se recurentul reclamant V. T., personal și asistat de avocat M. N. M., lipsind intimatul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare, faptul că se solicită judecarea în lipsă.
Se constată că s-a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor P..
Instanța comunică un exemplar din întâmpinare cu mandatarul recurentului reclamant.
Mandatarul recurentului reclamant învederează că are cunoștință de conținutul întâmpinării, nu solicită termen pentru studiu și nu are alte cereri.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și solicitarea recurentului pârât de judecare a cauzei în lipsă, instanța constată că este încheiată faza probatorie, pricina în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Mandatarul recurentului reclamant V. T., avocat M. N. M., solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale.
Apreciază că soluția este netemeinică în sensul că trebuia admisă în tot cererea reclamantului, acordarea daunelor morale de 80.000 euro față de prejudiciul suferit atât pe perioada detenției, cât și după această perioadă, atât de soția reclamantului, cât și de întreaga familie.
Consideră că prejudiciul moral suferit a fost pe deplin dovedit, iar dispozițiile legislației române sunt în deplină concordanță cu cele europene, care impune acoperirea acestor prejudicii de îndată și în totalitate.
Cu privire la daunele materiale solicitate, susține că acestea sunt drepturile bănești de care soția reclamantului a fost privată urmare a condamnării. Solicită admiterea recursului declarat de reclamant.
În ceea ce privește recursului pârâtului S. R., solicită respingerea acestuia, critica vizând soluția de constatare a caracterului politic al condamnării trebuie înlăturată, din acest punct de vedere soluția instanței de fond fiind temeinică și legală, întrucât este fără dubiu că această condamnare are caracter politic, dovadă ce rezultă din toate actele dosarului.
Procuror V. L. solicită instanței respingerea ambelor recursuri ca nefondat, apreciind că dezdăunările materiale și morale nu se acordă în baza legii, practica instanțelor fiind deja consacrată. Cu referire la recursul Statului R., în cauză, contrare celor ce se susțin, judecătorul poate constata caracterul politic al măsurii luate în conformitate cu prevederile legii aplicabile.
Față de lucrările dosarului și cele expuse, cauza rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. sentința civilă nr. 373/2012 pronunțată de T. H. – Secția I-a Civilă a fost admisă excepția tardivității precizării acțiunii civile, invocată de către pârâtă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și completată de reclamantul V. T. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. și în consecință:
S-a constatat caracterul politic al condamnării soției reclamantului, V. M. ( născută Hantza), decedată la data de 18 februarie 2010, - prin Sentința penală nr. 702/1951 a Tribunalului M. G. -, pentru săvârșirea delictului de omisiune a denunțării, prev. și ped. de art. 228 Cod penal.
A fost respinsă, în rest, acțiunea civilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată sub nr._, reclamantul V. T. a chemat în judecată: S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitând să se constate că împotriva soției sale V. M., a fost luată o măsură cu caracter politic; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 80.000 euro – sau echivalentul acestei sume, în lei – daune morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că la 20 iunie 1950, la vârsta de 24 de ani, soția sa a fost reținută și condamnată prin Sentința penală nr. 702/1951 a Tribunalului M. G., pentru omisiunea denunțării unui infractor politic, la 2 ani închisoare și 1 an interdicție corecțională.
Că suferințele psihice îndurate de aceasta pe perioada celor 2 ani și 9 luni de detenție, i-au declanșat o boală psihică, fiind, ulterior, nevoită să se pensioneze la vârsta de 47 de ani, pentru pierderea totală a capacității de muncă și nevoită să urmeze tratamente medicale, întreaga viață,până la decesul survenit în februarie 2010.
Reclamantul a arătat că fiind bine cunoscute suferințele îndurate de deținuții politici – atât pe perioada detenției cât și ulterior -, regimul politic „ ostracizându-i, marginalizându-i” atât pe ei cât și familiile lor, prejudiciul moral creat soției sale, nu se mai impune a fi dovedit, fiind, de notorietate și, că, suma solicitată este rezonabilă pentru compensarea lui.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Reclamantul și-a precizat acțiunea, invocând ca temei de drept și dispozițiile art. 998-999 cod civil și art. 504 Cod procedură penală, jurisprudența CEDO și art. 52 alin. 3 din Constituția României. (f. 45) La un termen ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 52.500 euro – sau echivalentul acestei sume, în lei –, despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea drepturilor salariale. ( f. 1-2; 43-44; 127)
Sub aspectul despăgubirilor materiale, reclamantul a arătat, că acestea reprezintă drepturile salariale pierdute de soția sa, aferente postului de învățătoare și profesoară, pe perioada detenției, respectiv pe o perioadă de 34 luni, precum și un procent de 42% pe perioada cât a fost pensionată de boală, respectiv, pe perioada 01.12.1973 – 14.02.1983.
Pârâtul - S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului H. - a depus întâmpinare, solicitând ca instanța de judecată să procedeze conform dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, în sensul reconstituirii dosarului politic al defunctei soții a reclamantului. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nefondată, sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale pretinse.
Ulterior, a invocat inadmisibilitatea acțiunii față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, precum și excepția de tardivitate a precizării de acțiune formulată de reclamant, raportat la prevederile art. 132 alin. 1 coroborat cu cele ale art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă, susținând că completarea cererii, era posibilă, raportat la aceste norme procesuale, doar până la prima zi de înfățișare.
Din examinarea actelor dosarului, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul, V. T., are calitatea de soț supraviețuitor al defunctei V. M., năsută Hanta. (f. 102)
Aceasta a fost judecată - într-un lot de inculpați –, de către T. M. G. și condamnată – prin Sentința penală nr. 702/1951 – la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de omisiune a denunțării – prev. și ped. de art. 228 Cod penal. (f. 63-76)
P. Deciziunea nr. 3703/1951, Curtea Militară de Casație și Justiție, a respins recursul împotriva hotărârii respective. ( 76-80)
Pedeapsa s-a executat efectiv, în perioada 12.09.1950 – 04.04.1953, fiind reținută în baza mandatului de detenție nr. 3144, încă din data de 31.03.1951 și eliberată din Penitenciarul G., la 7 luni după expirarea perioadei de pedeapsă. (f. 86; 89; 95; 92)
P. art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, condamnările pentru faptele prevăzute de 228 Cod penal, constituie, de drept, condamnări cu caracter politic.
De altfel, prin Hotărârea nr. 381/1990, comisia abilitată, înființată în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, a confirmat caracterul politic al condamnării acesteia, acordându-i indemnizația cuvenită. (f. 12)
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a și b, din Legea nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, - iar în caz de deces dreptul soțului supraviețuitor și al descendenților până la gradul II, inclusiv -, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, iar instanța a ținut seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Cum, teroarea regimului comunist și, respectiv a regimului de detenție la care erau supuși deținuții politici, considerați dușmani ai poporului, - a cărui metode de tratament și reeducare inumane, degradante, asimilabile torturii, în care excelau bătaia, înfometarea, supunerea la munci grele, șantajul, frica, frigul, lipsa asistenței medicale -, sunt de notorietate, astfel că instanța a acordat, sub acest aspect, dispensă legală de probă în baza principiului „notorium non est probandum”.
În mod evident, suportând acest regim de penitență, defunctei V. M., i-au fost afectate grav nu numai drepturile primordiale - ca viața, libertatea, sănătatea, integritatea fizică și psihică -, dar și cele personal nepatrimoniale ce definesc personalitatea umană, - ca demnitatea, onoarea, reputația -, astfel că se justifică repararea prejudiciului suferit prin condamnare, prin compensări pecuniare pe criteriul echității.
Ca atare, raportat la cele ce preced, reclamantul în calitate de soț supraviețuitor, s-a apreciat că are vocație la despăgubirile morale după defuncta V. M., care a suferit o condamnare penală, considerat, de drept, ca având caracter politic.
P. Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Sub aspectul Convenției Europene pentru Drepturile Omului, invocat de reclamant ca temei al acțiunii lui, tribunalul a constatat că întradevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Lege nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, Constituția României – prin art. 20 -, a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de Curtea de la Strasbourg, în legătură cu ele – s-a apreciat că nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
Pe temeiul art. 998-999 Cod civil, invocat în subsidiar în susținerea cererilor respective, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât soția reclamantului a suferit o condamnare penală pentru o faptă încriminată ca infracțiune de Codul penal în vigoare, hotărârea fiind pronunțată de către o instanță de judecată, legal constituită.
Pe de altă parte, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
În ce privește temeiul art. 504-506 Cod procedură civilă, invocate de către reclamant prin prima precizare a acțiunii, s-a constatat că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa.
Or, în cauză, s-a apreciat că este evident că reclamantul nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale prevăzute art. 52 alin. 3 din Constituția României,în vigoare, se constată că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
Raportat la cele ce preced și în considerarea Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cauză s-a adus o soluție de admitere în parte a acțiunii civile formulate de reclamant.
Văzând și dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, care instituie regula soluționării de către instanța de judecată, cu prioritate, a excepțiilor de procedură ce se ridică înaintea sa și, că, în cauză, s-a invocat excepția tardivității precizării de acțiune, prin care reclamantul și-a completat petitul introducerii acțiunii, cu solicitarea despăgubirilor materiale.
Raportat la prevederile art. 132 Cod procedură civilă, care impun un termen limită pentru completarea ori precizarea cererii și, că, acest termen – de până la prima zi de înfățișare – a fost depășit, instanța a admis excepția de procedură invocată.
Împotriva sentinței civile nr. 373/2012 a Tribunalului H. au declarat recurs, în termen, reclamantul V. T. și pârâtul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P..
P. recursul formulat, reclamantul a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că în raport de suferințele fizice și psihice îndurate pe perioada detenției și ulterior, suma solicitată cu titlu de daune morale era rezonabilă și în totalitate justificată. Cât privește daunele materiale, acestea reprezentau drepturile bănești pierdute de soția recurentului pe perioada detenției. Deși prima instanță a constatat caracterul politic al condamnării și a reținut abuzurile comise, în mod greșit a refuzat să dispună repararea prejudiciului moral și material încercat.
P. recursul formulat, pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.
În motivare se arată că prin cererile adresate instanțelor se poate solicita constatarea caracterului politic doar pentru acele condamnări ce au fost dispuse pentru alte infracțiuni decât cele enumerate expres și cumulativ la art. 1 alin 2 din Legea nr. 221/2009.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 299 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, conform dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
P. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității a avut ca efect inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
P. urmare, în mod corect judecătorul fondului, în considerarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin 4 din Constituție, cât și a deciziei nr. XII/2011 a ÎCCJ privind soluționarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al României, a respins cererea de acordare a daunelor morale solicitate.
Cât privește despăgubirile materiale, criticile reclamantului sunt nefondate, odată ce cererea acestuia a fost formulată înafara termenului statuat de dispozițiile art. 132 alin 1 C. proc. civ. și în prezența opoziției pârâtului.
Nefondate se privesc a fi și criticile formulate de recurentul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP H..
Din probele administrate de instanța de fond, necontestate de pârât, rezultă că defuncta soție a reclamantului a fost condamnată prin sentința penală nr. 705/1951 a
(continuare decizia civilă 389/23.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil_ )
Tribunalului M. G. la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de omisiune a denunțării, prevăzut de art. 228 Cod Penal.
Ca urmare, în mod corect a stabilit instanța de fond caracterul politic al condamnării.
Deși potrivit dispozițiilor art. 1 alin 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, condamnarea în speță este de drept una cu caracter politic, legea nu poate acționa abstract și din oficiu asupra tuturor situațiilor, revenind instanței de judecată rolul aplicării prevederii legale, astfel încât acțiunea nu poate fi socotită ca lipsită de interes.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin 1 C. proc. civ., recursurile deduse judecății Curții urmează fi respinse ca nefondate.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul V. T. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. H. împotriva sentinței civile nr. 373/2012 pronunțată de T. H. – Secția I Civilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.05.2013.
Președinte, M. A. M. | Judecător, A. N. | Judecător, C. M. C.(CO) semn. cf. art. 261(2) C. Vicepreședinte - M. A. M. |
Grefier, E. M. H. |
Redc. MAM
Tehnoredc. EH/2 ex/21.08.2013
Jud. fond: M. I.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 839/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 386/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
