Anulare act. Decizia nr. 307/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 307/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 307/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 307/2013
Ședința publică de la 25 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N.
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâții G. I. și G. M., împotriva deciziei civile nr. 294/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenții pârâți G. asistați de avocat B. E. și avocat D. I. cu delegație la dosar pentru intimații reclamanți, lipsă fiind aceștia.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată și împrejurarea că prin încheierea Camerei de Consiliu din 02.04.2013, a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petenții G., sub forma scutirii acestora de la plata a 50% din contravaloarea taxei judiciare de timbru datorată și eșalonarea restului din taxa de timbru de 2805,6 lei în 12 rate lunare egale de 233,8 lei, începând cu data de 01.05.2013.
Mandatarul ales al pârâților recurenți depune la dosar împuternicire avocațială, chitanță reprezentând onorariu de avocat și copie a Ordinului Prefectului nr. 1942/1999 prin care s-a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul ales al recurenților pârâți, avocat B. E. solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat în cauză de . apelului declarat de pârâți, cu cheltuieli de judecată în recurs.
Consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, apreciind în mod greșit dispozițiile art. 27 din DL 115/1938 în ceea ce privește buna credință a recurenților pârâți. Aceștia susțin că dreptul lor de proprietate este înscris în cartea funciară iar posesia exercitată este una utilă, în condițiile art. 1847 și urm. C. civ. fiind de bună credință pe o durată mai mare de 10 ani. Se arată că uzucapiunea operează în cazul unei posesii de bună credință pe timp de 10 ani și nu are importanță atitudinea dobânditorului, ceea ce este important este ca posesia ulterioară să fie de bună credință. Buna credință se prezumă iar în cauză intimata nu a făcut dovada relei credințe a recurenților. Recurenții mai susțin că trebuie avută în vedere noțiunea de bună – credință așa cum este definită de art. 31 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, întrucât imobilul în cauză este supus formelor de publicitate imobiliară iar aceștia și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Invocă și prevederile art. 1899 alin. 2 C. proc. civ.
Recurenții susțin că au cumpărat imobilul având convingerea că au fost respectate dispozițiile legale, au avut o posesie de bună – credință timp de 10 ani, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 27 din DL. 115/1938, ceea ce atrage respingerea cererii reclamantei de restabilire a situației anterioare și admiterea apelului pârâților.
Demolarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale. În analizarea condițiilor de admisibilitate, considerentele nefiind atacate, recurenții erau lipsiți de interesul de a ataca hotărârea instanței de fond pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare.
Acțiunea de față vizează dreptul de proprietate asupra edificatelor, a construcțiilor, care sunt menționate distinct în cartea funciară. Ceea ce se poate invoca este natura posesiei cu privire la noile edificate. Ordinul Prefectului, depus la dosar pentru acest termen de judecată nu a fost atacat în această cauză pentru radierea construcțiilor.
Solicită admiterea apelului declarat de pârâții G., întrucât acțiunea a fost admisă în parte de către instanța de fond, astfel că în mod greșit consideră că s-au compensat cheltuielile de judecată.
Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Mandatarul intimaților reclamanți, avocat D. I. solicită înlăturarea Ordinului Prefectului depus la acest termen de judecată la dosar, întrucât nu are legătură cu prezenta cauză, contractul fiind desființat prin nulitate absolută, prin hotărâre judecătorească cu putere de lucru judecat.
Motivele de recurs formulate de recurenții pârâți în sensul că sunt contradictorii motivările instanțelor cu privire la uzucapiune și buna – credință, nu pot fi primite. Tribunalul Sibiu în mod corect a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru uzucapiune, iar la data dobândirii imobilului de către recurenți, s-a stabilit că aceștia au fost de rea – credință întrucât au cumpărat un bun imobil, pe care l-au folosit ca spațiu comercial, ceea ce nu aveau voie. În acest sens se află la dosar și rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, prin care s-a constatat prescrisă fapta. Fraudarea la lege făcută de recurenții pârâți atrage constatarea nulității absolute a contractului.
Solicită respingerea recursului și referitor la motivul invocat de recurenți privitor la compensarea cheltuielilor de judecată. Cu cheltuieli de judecată.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. sentința civilă nr. 2572/201, pronunțată de Judecătoria Mediaș în dosar nr._, s-a admis în parte acțiunea reclamantei ., în contradictoriu cu pârâții G. I. și G. M. și C. L. al comunei B.. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 14/24.12.1996, s-a admis excepția uzucapiunii tabulare și s-au respins capetele de cerere privitoare la restabilirea situației anterioare de carte funciară și radiere a construcțiilor nou întabulate. S-au compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta . cu pârâții G. a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 14/1996, radierea din CF_ B. a construcțiilor întabulate și reînscrierea imobilului pe numele fostului proprietar respectiv Statul Român prin .-au încălcat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, pârâții deținând o altă locuință în proprietate la data încheierii contractului atacat.
Pârâții G. au invocat dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii prevăzute de art. 27 din DL.115/1938 pe cale de excepție deoarece au folosit imobilul mai mult de 10 ani și au fost posesori de bună credință.
Reținând că, la data dobândirii imobilului prin contract de vânzare-cumpărare nr. 14/1996, pârâții G. mai dețineau o locuință în proprietatea apartamentului nr. 2 din Mediaș, nr. top. 4404/4/1/II – 4401/2/2/2/2/2/II, iar spațiul cumpărat a avut destinația de locuință s-a apreciat că s-au încălcat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și s-a constatat, conform art. 11, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 14/1996.
Instanța de fond a reținut că pârâții au dobândit dreptul de proprietate prin efectual uzucapiunii, fiind posesori de bună-credință deoarece au obținut și autorizații de construire pentru edificatele noi, astfel că a fost înlăturată reaua credință ca fiind nedovedită.
Împotriva sentinței au declarat apel . G. I. și G. M..
Apelanta . apel atât împotriva sentinței cât și a încheierilor de ședință din 16.06.2011 și 6.10.2011 și a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii excepției uzucapiunii tabulare și rectificarea încheierilor în sensul că introducerea în proces a Consiliului L. B. nu a reprezentat o modificare de acțiune și nu a solicitat radierea construcțiilor ci doar radierea dreptului de proprietate al pârâților.
Apelanta a invocat nelegalitatea sentinței deoarece s-a reținut buna credință a pârâților ori în cauză reaua credință a fost evidențiată în condițiile în care au ascuns dobândirea unui alt imobil decât cel cumpărat pe Legea nr. 112/1995.
Buna credință înseamnă intenție dreaptă, săvârșirea unor fapte cu conținut licit, absența dolului și a fraudei, ori în cauză pârâtei nu se pot prevala de aceasta în condițiile în care prin declarații false au cumpărat imobilul încălcând prevederile Legii nr. 112/1995.
Nulitatea absolută a actului de care se prevalează în uzucaparea imobilului nu poate constitui o cauză legitimă și nu reprezintă o bună credință a posesiei.
S-a invocat de asemenea nelegalitatea sentinței în ceea ce privește respingerea cererii de radiere a dreptului de proprietate.
Atâta timp cât titlul în baza căruia s-a întabulat a fost constatat nul absolut nu mai poate subzista înscrierea pârâților ca proprietari pentru că sancțiunea nulității absolute a actului este repunerea părților în situația anterioară ori instanța de fond a încălcat acest principiu al repunerii părților în situația anterioară de carte funciară.
Apelanții pârâți G. I. și G. M. au solicitat schimbarea sentinței în parte în sensul obligării reclamantei la cheltuieli de judecată în fondul cauzei.
S-a apreciat ca nelegală măsura compensării cheltuielilor de judecată deoarece reclamanta nu a achitat taxa de timbru și nu s-a depus de către aceasta dovada plății onorariului avocațial astfel că în cauză compensarea operată s-a făcut cu încălcarea prevăzută de art. 276 C. pr. civ. în condițiile în care acțiunea principală fusese admisă în parte.
Într-un prim ciclu procesual, s-a recalificat calea de atac ca fiind recursul și s-a pronunțat decizia civilă nr. 161/2012 a Tribunalului Sibiu, în sensul admiterii recursului declarat de . recursului pârâților G..
P. decizia civilă nr. 300/2012 a Curții de Apel A. I. s-a admis recursul declarat de pârâții G. I. și G. M., s-a casat decizia civilă 161/2012 a Tribunalului Sibiu și s-a trimis spre rejudecare Tribunalului Sibiu ca instanță de apel
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr._ .
P. decizia civilă nr. 294/2012, Tribunalul Sibiu a admis apelul declarat de . civile nr. 2572/2011 a Judecătoria Mediaș, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins excepția uzucapiunii tabulare invocată de pârâții G. I. și G. M. și a admis în totalitatea acțiunea civilă formulată de . din CF B. nr._ a dreptului de proprietate a pârâților G. I. și M. și restabilirea situației anterioare de cf. A fost respins apelul declarat de . civile din 16.06.2011 și 6.10.2011 și apelul declarat de pârâții G. I. și M.. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței atacate, iar intimații G. au fost obligați la cheltuieli de judecată în apel de 3.000 lei către .> Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele.
P. contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24.12.1996, sub nr. 14/1996, C. L. al comunei B., reprezentant prin Primarul și Secretarul . pârâților G. I. și G. M., în condițiile Legii 112/1995, imobilul situat în loc. B., nr. 525, deținut anterior pe baza contractului de închiriere cu nr. 538/07.10.1996, imobil compus din: 3 camere în suprafață de 49,58 mp; bucătărie - 13,44 mp; cămară - 15,80 mp, camere de serviciu - 46,26 mp; pivniță - 42,13 mp, precum și anexe gospodărești constând în: 3 șoproane - 28,16 mp; 1 grajd - 29,55 mp; latrină - 1,87 mp; șură - 54,44 mp. Dreptul de proprietate astfel dobândit a fost înscris în cartea funciară la data de 04.03.1997 pe baza încheierii tabulare cu nr. 1261.
P. acțiunea promovată partea reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului menționat, pe de o parte, pe considerentul că la data contractării pârâții dețineau o altă locuință în proprietate în localitatea de domiciliu, iar pe de altă parte, pentru că a fost vândut un spațiu ce avea o altă destinație decât aceea de locuință.
Din foaia funciară depusă de reclamantă, certificată ca fiind conformă cu originalul, rezultă că pârâții sunt întabulați ca proprietari asupra imobilului – . CF Mediaș, sub nr. top. 4404/4/1/II-4401/2/2/2/2/2/II, imobil pe care l-au dobândit în anul 1995, întabularea dreptului de proprietate fiind realizată în data de 25.08.1995. Mențiunea înscrierii dreptului de proprietate este valabilă și actuală și în prezent, dar într-un alt conținut, dispunându-se radierea vechii construcții și notarea unor construcții noi. Acest imobil se găsește situat din punct de vedere administrativ în Mediaș, pe .. 104, împrejurare susținută de reclamantă și necontestată de către pârâți.
În legătură cu cazul de nulitate derivat din faptul deținerii unei alte locuințe în localitatea de domiciliu, s-au reținut următoarele:
Noțiunea de domiciliu apare reglementată în două forme, domiciliul de drept comun, voluntar și domiciliul legal. Sintagma „o altă locuință în localitatea de domiciliu” din textul Legii 112/1995 se referă la domiciliul de drept comun, caz în care, dovada acestuia se face de regulă cu buletinul de identitate, dar acest lucru nu înseamnă că această dovadă nu poate fi combătută prin orice alt mijloc de probă pentru a se stabili în mod real localitatea în care persoana fizică își are locuința statornică și principală.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâții G. aveau domiciliul în mun. Mediaș, potrivit relațiilor comunicate de către Serviciului Public de Evidență a Persoanelor din cadrul Consiliului L. Mediaș, așa încât revenea acestor pârâți sarcina să facă dovada contrară acestui fapt, fiind propuși în sensul acestora martorii H. R. și D. I.. Martorii au afirmat că de fapt imobilul – corpul „ A” de clădire, ce a avut destinația de locuință, la scurt timp de la preluarea lui de către pârâții G., a fost demolat, iar ulterior, pe locul acestui corp funciar a fost construit un restaurant.
Tribunalul a considerat că faptul că, pe timpul acestor lucrări, pârâții au locuit în încăperile aferente corpului B de clădire, nu sunt de natură a face dovada domiciliului în . cât prin însăși destinația ei, clădirea respectivă era menită unei alte folosințe aceea de magazin, spațiu comercial, activități economice, după cum pârâții înșiși au afirmat în întâmpinare. Aceeași martori susțin că pârâții au folosit pentru locuit parte din încăperile corpului B, denumite „căsuțe”, deoarece pârâții nu mai aveau unde să stea, casa de locuit fiind demolată. Motivul pentru care un astfel de spațiu le-a fost necesar pârâților nu a fost însă pentru că și-au stabilit locuința acolo sau ar fi intenționat acest lucru, ci pentru că aveau afaceri comerciale și totodată, pe timpul derulării lucrărilor de construcție, au supravegheat și coordonat respectivele lucrări, dovadă fiind faptul că ceilalți membri ai familiei pârâților nu s-au mutat niciodată în . urma reconstruirii, imobilul a dobândit evident o destinație exclusiv comercială, fiind amenajat un restaurant și un punct alimentar cu dotări specifice. Faptul mărturisit de pârâtul G. I. la interogatoriul precum că locuiește atât în Mediaș cât și în B., vine în sprijinul confirmării prezumției că locuința lor principală și statornică a fost în Mediaș, după cum figurau înscriși și în evidențele autorităților locale.
Tribunalul a concluzionat că pârâții să regăsesc în situația prevăzută de art. 9 alin. 6 din Legea 112/1995, în sensul în care s-a probat că aceștia dețineau o altă locuință proprietate personală în localitatea de domiciliu.
S-a reținut de asemenea că este adevărat că sintagma „o altă locuință în localitatea de domiciliu” ar putea comporta și o altă interpretare din perspectiva legislației locative, cel puțin art. 27 din Legea 114/1996, în prezent abrogat prin Noul Cod Civil, identificând domiciliul chiriașului cu locul unde se afla imobilul închiriat, stipulându-se că în cazul părăsirii definitive a domiciliului, de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, închirierea continuă după caz în beneficiului soțului sau al soției dacă a locuit împreună cu titularul. La data adoptării Legii 112/1995 această reglementare însă nu exista, iar Legea 5/1973, folosea o altă terminologie a mutării definitive în altă localitate, fapt ce echivalează cu o schimbare a domiciliului, ceea ce în cazul în speță nu este dat.
Cum potrivit principiului că unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, instanța de apel a considerat că, din punct de vedere strict legal, al excepției prevăzută de art. 9 alin. 6 din Legea 112/1995, părțile contractante au nesocotit aceste dispoziții legale, fapt ce potrivit art. 11 din aceeași lege atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare atacat.
În ceea ce privește motivul de apel vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 27 din DL.115/1938 vizând reținerea bunei credințe a pârâților instanța de apel apreciază că este fondat. Potrivit art. 27 DL.115/1938, în cazul în care s-au înscris în cartea funciară fără cauză legitimă drepturi reale ce pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele rămân valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii timp de 10 ani.
Aprecierea bunei-credințe trebuie raportată la înscrierea în cartea funciară fără cauză legitimă a dreptului real. Buna-credință trebuie să aibă semnificația că titularul de carte funciară posedă având credința că titlul său în baza căruia s-a întabulat este unul valabil.
În speță acest titlu nu este unul valabil ci unul constatat ca fiind nul absolut prin încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 în sensul că au cumpărat imobilul deși dețineau o altă locuință proprietate personală în localitatea de domiciliu. În atare situație, buna-credință este înlăturată pentru că un titlu fondat pe o cauză nulă nu poate conduce la concluzia unei posesii bună credință astfel că greșit s-au reținut îndeplinirea condițiilor uzucapiunii tabulare și pe cale de consecință nelegal s-a respins capătul de cerere privitor la restabilirea situației anterioare de carte funciară.
În ceea ce privește apelul împotriva încheierilor de ședință acesta a fost apreciat ca nefondat. În încheierea de ședință din 16 iunie 2011 consemnându-se depunerea unei precizări de acțiune nu se face vorbire de vreo modificare de acțiune iar în încheierea de ședință din 6.10.2011 se reproduce petitul doi al acțiunii care de fapt vizează o restabilire a situației anterioare de carte funciară, efect sancțiune al nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 14/1996.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții G., care au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și admiterii apelului pârâților.
În expunerea motivelor, recurenții susțin că instanța de apel a apreciat în mod greșit dispozițiile art. 27 din DL 115/1938 cu referire la buna lor credință și la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Aceștia susțin că dreptul lor de proprietate este înscris în cartea funciară iar posesia exercitată este una utilă, în condițiile art. 1847 și urm. C. civ. fiind de bună credință pe o durată mai mare de 10 ani.
În opinia recurenților, din interpretarea art. 27 rezultă că uzucapiunea tabulară operează în cazul unei posesii de bună credință pe timp de 10 ani, neavând relevanță atitudinea subiectivă a dobânditorului la momentul inițial. Esențial este ca posesia ulterioară să fie de bună credință. Potrivit art. 1899 alin. 2 din vechiul Cod civil, buna credință se prezumă iar în cauză intimata nu a făcut dovada bunei credințe a recurenților. Recurenții mai susțin că trebuie avută în vedere noțiunea de bună – credință așa cum este definită de art. 31 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, întrucât imobilul în cauză este supus formelor de publicitate imobiliară iar recurenții și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Ca urmare, faptul declanșator al prezumției de bună – credință a debitorului înscris în CF reprezintă, pe lângă dovada înscrierii și împrejurarea că, la data dobândirii nu era notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare.
Concluzionând, recurenții susțin că au cumpărat imobilul cu convingerea că au fost respectate dispozițiile legale, au avut o posesie de bună – credință timp de 10 ani, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 27 din DL. 115/1938, ceea ce atrage respingerea cererii reclamantei de restabilire a situației anterioare și admiterea apelului pârâților.
În drept se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Recurenții au formulat cerere de ajutor public judiciar, admisă prin încheierea din 02.04.2013, sub forma scutirii de la plata a 50% din taxa judiciară de timbru și eșalonarea restului taxei (fila 31).
Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului (filele 9 – 13).
Analizând legalitatea deciziei prin prisma motivelor invocate, Curtea constată următoarele:
Recurenții susțin că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune, întrucât au exercitat o posesie de bubă-credință pe durata a 10 ani de la data înscrierii dreptului lor în cartea funciară.
Este fără îndoială că titlul acestora s-a bazat pe o cauză nelegitimă, respectiv a fost încheiat cu nerespectarea cerințelor imperative impuse de art. 9 din Legea nr. 112/1995. Deși de principiu, un act translativ de proprietate nul absolut, poate fi salvat prin prescripția achizitivă reglementată de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în speță este de observat că, în ce privește contractul de vânzare-cumpărare constatat nul de către prima instanță, cauza nulității s-a datorat faptei recurenților. Aceștia au declarat că nu mai dețineau o altă locuință proprietate personală în localitatea de domiciliu, deși acest fapt nu corespundea realității. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenții G. aveau, sau, cel puțin, trebuia să aibă, reprezentarea faptul că, dacă mai dețin un astfel de imobil, nu mai pot beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995.
Ca urmare, așa cum corect a reținut instanța de apel, la data dobândirii imobilului, recurenții nu au fost de bună-credință, contractul care a transmis dreptul de proprietate fiind încheiat în baza declarațiilor date de aceștia în mod voit eronat.
În ce privește momentul de la care trebuie să existe buna-credință pentru a fi îndeplinită cerința impusă de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, Curtea constată că buna-credință este reprezentarea pe care o are dobânditorul înscris în cartea funciară în sensul că titlul său este valabil. Ea trebuie să existe în momentul începerii curgerii termenului de prescripție achizitivă.
În cauză, așa cum s-a reținut anterior, la momentul dobândirii imobilului, recurenții nu au fost de bună-credință, întrucât au dat declarații eronate cu privire la nedeținerea altei locuință pentru a eluda dispozițiile Legii nr. 112/1995 și în acest mod au dobândit dreptul de proprietate.
Așadar, contrar susținerilor recurenților, atitudinea subiectivă a acestora la momentul inițial are importanță pentru a analiza buna-credință pe care legea o cere dobânditorului pentru a constata convalescența titlului nevalabil, iar această cerință nu este îndeplinită în cauză, câtă vreme recurenții, încă de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au știut sau trebuia să știe că nu îndeplinesc cerințele pentru a dobândi imobilul în condițiile legii speciale.
(continuarea deciziei civile nr. 307/25.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Din această perspectivă, atitudinea ulterioară a recurenților, care au avut în posesie imobilul mai mult de 10 ani de la data întabulării și care au obținut autorizațiile necesare pentru demolarea construcției și edificarea alteia nu mai prezintă relevanță juridică sub aspectul îndeplinirii cerințelor legale pentru a uzucapa.
Pentru cele ce preced, Curtea constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, iar criticile recurenților nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., astfel că în baza art. 312 C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul de față.
În temeiul art. 274 alin. 1 și 3 C. pr. civ., recurenții vor fi obligați să plătească intimatei . 2000 lei, cheltuieli parțiale de judecată în recurs, apreciate rezonabile raportat la complexitatea motivelor de recurs și la munca depusă de avocat.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către pârâții G. I. și G. M. împotriva deciziei civile nr. 294/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._ .
Obligă recurenții să plătească intimatei . 2000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25.04.2013.
Președinte, M. F. C. | Judecător, A. N. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, N. P. |
Redc. M.F.C.
Tehn. M.F.C.
2 ex/13.05.2013
Jud. fond – D. O.
Jud. apel – C.E.G./D.R.L.
| ← Dizolvare persoana juridică. Decizia nr. 35/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 314/2013. Curtea de... → |
|---|
