Pretenţii. Decizia nr. 386/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 386/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 388/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 386/2013
Ședința publică de la 23 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. A. M.- vicepreședinte
Judecător A. N.
Judecător C. M. C.
Grefier E. M. H.
Parchetul de pe lângă C. de A. A. I. reprezentat prin:
Procuror V. L.
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de reclamantul C. L. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin D.G.F.P. H., împotriva sentinței civile nr. 451/2012 pronunțată de T. H. în dosar cu număr sus indicat, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare, faptul că se solicită judecarea în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și solicitarea recurentei de judecare a cauzei în lipsă, instanța constată că este încheiată faza probatorie, pricina în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Procuror V. L. solicită instanței respingerea recursului declarat de reclamant, hotărârea fiind legală și temeinică și, de asemenea, respingerea recursului declarat de pârât ca neîntemeiat.
Față de lucrările dosarului și cele expuse, cauza rămâne în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea înregistrată la T. H. sub nr._ /29.06.2012 reclamantul C. L. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. - reprezentat de M. Finanțelor P. -, solicitând instanței să constate caracterul politic al condamnării sale, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, dispusă prin Sentința nr. 84/1959 a Tribunalului M. Iași și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 102.400 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat în sinteză că, în timpul studiilor sale la Iași, respectiv, în clasa a XI-a de liceu, a scris mai multe poezii, între care, una avea un caracter evident de ironie la adresa fenomenelor politice ce se derulau în România, în aceea perioadă și pe care le-a citit în clasă, la câțiva dintre colegii săi.
Reclamantul a arătat că ulterior, la data de 16.12.1958 directoarea școlii, personal, împreună cu diriginta și un ofițer de securitate, au intrat în clasă și l-au ridicat împreună cu alți doi colegi ai săi care ascultaseră poezia respectivă, după care au fost duși direct la sediul Securității Iași și supuși unui tratament de intimidare, iar după ce colegii săi au fost eliberați și a rămas singur, sub șocul psihic al arestării, a recunoscut că este autorul versurilor respective și a semnat, o declarație în acest sens. Că în zilele următoare a fost transportat, într-o dubă, la T. M. Iași, unde, în sala de judecată s-a încercat a se demonstra că aparține unui grup infracțional de uneltire contra ordinii sociale, condus de generalul armatei regale a trupelor militare din M. - Baliff A. -, a cărui fiu era colegul său de clasă și, care, își notase, într-un carnețel, câteva strofe din poezia sa, carnețelul respectiv fiind găsit la percheziția domiciliară executată de autorități la domiciliul acestora.
Reclamantul a mai susținut că, prin sentința pronunțată a fost condamnat la 8 ani închisoare, 4 ani interdicție corecțională, iar la împlinirea vârstei majoratului, respectiv la data de 13 mai 1959, a fost transferat la închisoarea G., iar mai apoi, la data de 25.08.1959, împreună cu alți deținuți, a fost transportat în condiții „inimaginabile”, într-o tabără la Hîrșova, unde a fost supus la umilințe, înfometare și suferințe greu de exprimat, fiind eliberat doar sub condiția unui angajament cu securitatea.
Reclamantul a arătat că, deși, a încercat să-și reia studiile liceale, nu a fost primit decât după ce s-a angajat într-un centru muncitoresc, respectiv la Întreprinderea Minieră Teliuc, unde s-a calificat ca electrician, obținând, în anul 1963, aprobarea din partea UTM dreptul de a-și continua studiile. Că în aceste împrejurări, s-a înscris, ca student, la Facultatea Electromecanică din cadrul IM Petroșani, iar după absolvire a fost încadrat la Institutul de Cercetări și Proiectări Miniere din D., unde a funcționat până la pensionare - fără să aibă posibilitatea de a avansa vreodată într-o funcție de conducere. Că, deși, îndeplinea toate condițiile ca pregătire în domeniul cercetării științifice, din cauza dosarului politic, n-a avut posibilitatea să participe la vreun simpozion științific organizat în afara țării.
În fine, reclamantul a susținut că suferințele îndurate în perioada celor 8 luni și 16 zile cât a fost privat de libertate, justifică obligarea pârâtului la plata sumei de 102.400 euro - respectiv echivalentul a 400 euro/zi – cu titlu de daune morale.
În drept s-au invocat dispozițiile art.1 și 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 (fila 1-5). La un termen ulterior, reclamantul și-a completat și precizat acțiunea, raportat la Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, indicând ca temei de drept, pe lângă dispozițiile Legii nr. 221/2009 și art. 1349 alin. 1 și 2 din Noul Cod Civil, art. 504 și urm. Cod procedură penală, principiile și jurisprudența CEDO, în special art. 5 alin. 1 și 5, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 20-23, 52-53 din Constituția României. (f. 76-78)
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca nefondată (f. 16-17). P. sentința civilă nr. 451/2012 pronunțată de T. H. a fost admisă în parte, acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul C. L., împotriva pârâtului S. R. - prin M. Finanțelor P. reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului H. - și în consecință s-a constatat caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal, dispusă prin Sentința penală nr. 84/1959 a fostului Tribunal M. Iași. A fost respinsă în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul L. C. a fost judecat - într-un lot de inculpați - de către T. M. Iași, care, prin Sentința nr.84/1959 l-a condamnat la 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională cu suspendarea drepturilor prev. de art.58 pct.1,2, 3 și 5 Cod penal.
Sentința a fost confirmată, prin Deciziunea nr.777/1959 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a Militare București, care a respins recursul acestuia (fila 42-55).
Reclamantul a fost eliberat la data de 02.09.1959 prin grațiere - în baza Decretului nr.322/1959 (fila 61-62).
P. art. 1 al.2 din Legea nr.221/2009 condamnările pentru faptele prevăzute la art.209 pct.2 lit. a Cod penal anterior sunt considerate de drept ca având caracter politic.
Potrivit art. 5 din același act normativ, legiuitorul român a reglementat dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic, iar după decesul acestora dreptul soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul II inclusiv, de a solicita obligarea statului la despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare.
Reclamantul L. C. -, deși era minor, a fost judecat - într-un lot de inculpați - și condamnat, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la pedeapsa de 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, într-o perioadă agresivă, în care regimul politic totalitar tindea la eradicarea fermă și exemplară a tot ce mai putea reprezenta rezistență sau opoziție în România, supus unui regim de detenție in exterminis, sub durata căruia a fost torturat, umilit, înfometat, supus la frig, teroare și fiind considerat element dușmănos, ca de altfel toți deținuții, politici nu i-au fost recunoscute nici cele mai elementare drepturi omenești și nici îngăduită vreo relație cu familia.
În mod evident, suferințele fizice, precum și suferințele morale îndurate de reclamant, care era atât de tânăr, atât în perioada detenției, cât ulterior după eliberare, când a trebuit să poarte stigmatul de deținut politic și să suporte persecuții, marginalizări și îngrădiri de tot felul, îl îndreptățesc pe reclamant la despăgubiri morale, în condițiile Legii nr. 221/2009.
P. Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, C. Constituțională a admis, însă, excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Sub aspectul art. 5 alin. 1 și 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamant ca temei a acțiunii sale, acest tribunal, constată că întradevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Lege nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20 -, s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de C. de la Strasbourg, în legătură cu ele – nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În fine, sub aspectul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, este de constatat că reclamantul nu poate invoca, în cauză, speranța legitimă de a obține o creanță față de stat, egală cu valoarea despăgubirilor pretinse, ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, unicul temei de drept care le justifica, la momentul înregistrării acțiunii. Este de menționat că în condițiile în care acest temei juridic a fost declarat neconstituțional nu se poate considera că există o contrarietate între prevederile convenției și normele de drept intern ale României, astfel încât instanței să-i fie îngăduit să aplice normele Convenției și, respectiv, jurisprudența acesteia, conform prevederilor art. 20 din Constituție.
De altfel, aplicabilitatea acestor temeiuri de drept, ca și în genere a Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în legătură cu aplicabilitatea acestora, au fost examinate în spețe similare, de către C. de A. A. I. și, mai amplu, de către instanța noastră supremă, conform Deciziei nr. 12/2011, în soluționarea recursului în interesul legii.
În ce privește temeiul art. 504 Cod procedură civilă, invocat de reclamant prin precizarea și completarea acțiunii, se constată că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa.
Or, în cauză, este evident că reclamantul nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale prevăzute art. 21-23, 52-53 și 148 din Constituția României,în vigoare, se constată că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
Sub aspectul art. 1349 alin. 1 și 2 din noul Cod civil, se constată că prin art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind Codul civil, este impusă, cu rang de principiu, regula potrivit căreia dispozițiile acestui cod se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice săvârșite după ..
În același sens și dispozițiile art. 3 din respectivul cod, impune regula potrivit căreia actele și faptele juridice consumate înainte de . acestuia, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data producerii sau săvârșirii lor.
Ca atare, acțiunea reclamantului, în despăgubiri a fost apreciată ca inadmisibilă pe acest temei de drept.
În concluzie, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, constatat caracterul politic al condamnării suferite de acesta, prin Sentința nr. 84/1959 a Tribunalului M. Iași, și respinsă sub aspectul despăgubirilor morale pretinse - în condițiile în care, în România, judecătorii se supun doar legii -, iar posibilitatea soluționării unor cauze, pe baza principiului ex aequo . doar privilegiul unor instanțe internaționale, în cazuri excepționale și cu îndeplinirea unor condiții speciale.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
Reclamantul a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii și a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de_ euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică.
În motivarea recursului, reclamantul susține că deși, instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii că i se cuvin daune morale pentru suferințele îndurate, a respins acest capăt de cerere, reținând ca argument decizia 1358/2010 a Curții Constituționale. Consideră că această decizie nu se aplică în cauza de față pentru că acțiunea era deja înregistrată la T. H., de la data de 29.06.2010, anterior pronunțării deciziei nr. 1358/2010, astfel că nu poate fi aplicată în speță. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor aflate în situații similare în funcție de momentul la care s-a judecat cererea, moment care este influențat de o . elemente neimputabile persoanei.
La data formulării cererii, reclamantului i s-a născut un drept la acțiune de a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, iar legea în vigoare la data promovării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Se mai susține că prin aplicarea deciziei 1358/2010 au fost încălcate pacte și tratate internaționale la care România este parte privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Deși, reclamantul a invocat în concluziile scrise art. 5 alin. 1 și 5, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenție, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la convenție, instanța de fond nu a ținut cont de acestea, cu motivarea că nu pot fi aplicate situațiilor și faptelor produse anterior anului 1994, când România a ratificat Convenția.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs și pârâtul solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii în totalitate.
În motivarea recursului, pârâtul a susținut că față de prevederile art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, numai acele persoane care au făcut obiectul altor măsuri decât cele prevăzute de art. 3 pot cere instanței constatarea caracterului politic al măsurii care i-a fost aplicată. Reclamantul din prezentul dosar a fost supus unei măsuri prevăzute de art. 1 alin. 2 lit. a din lege și ca atare, consideră că nu mai era necesar să se pronunțe asupra caracterului politic al măsurii.
Analizând legalitatea hotărârii atacate, prin prisma motivelor de recurs, raportat la art. 304 cod procedură civilă, C. constată următoarele:
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 cod penal, ca în speța de față. Cu toate acestea, legea nu poate acționa abstract și din oficiu asupra tuturor situațiilor pe care le prevede. De aceea, instanța de judecată este aceea care stabilește dacă o anumită prevedere legală, în speță art. 1 alin. 2 din Legea 221/2009, este sau nu aplicabilă unei condamnări, deci acțiunea nu este lipsită de interes. Ca urmare, va fi respins recursul pârâtului ca nefondat în temeiul art. 312 cod procedură civilă.
În ceea ce privește recursul reclamantului:
Cererea de acordare a daunelor morale nu putea fi admisă întrucât art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 care dădeau dreptul la obținerea de despăgubiri morale, a fost declarat neconstituțional, astfel încât lipsește temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri.
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
P. urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării fondului cauzei nu se mai putea ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională. Această interpretare a fost confirmată prin decizia dată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii nr. 12/2011.
C. Europeană, în cauza C./României a stabilit că o creanță sub condiție, deci stabilirea unor drepturi patrimoniale în cadrul procedurii judiciare, nu poate fi considerată ca suficient stabilită la momentul sesizării instanței, pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol. Deci, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o constatare definitivă a instanței privind dreptul de creanță nu se poate reține că reclamantul beneficia de bun protejat de art. 1 din protocolul 1. Acest lucru s-a statuat și în decizia Fernandez-Molina Gonzales ș.a. /Spania, hotărârea din 18 octombrie 2002.
Recurentul invocă o discriminare în aplicarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 între persoanele aflate în situații similare, însă ale căror cauze au fost soluționate anterior sau ulterior pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Într-un stat democratic, fiecare organ statal are rolul său, atribuțiile și funcțiile bine definite, iar rolul Curții Constituționale este de a efectua un control al conformității legilor cu legea fundamentală a unui stat. P. respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care în aplicarea unei norme incoerente era generatoare de situații discriminatorii. În acest context, situația de dezavantaj sau discriminare în care se găsesc unele persoane are o (continuarea deciziei civile nr. 388/23.05.2013 pronunțată de C. de A. A. I. în dosar civil nr._ )
justificare obiectivă, care rezultă din controlul de constituționalitate și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Nu poate fi în discuție încălcarea principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în legislația internă a statului drepturile pretinse nu mai sunt recunoscute, iar lipsirea lor de temei legal nu se datorează unei intervenții intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Acțiunea a fost introdusă la data de 29.06.2010, însă nu a fost soluționată până la data apariției deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, astfel că reclamantul nu avea o speranță legitimă în obținerea sumei solicitate, întrucât nu avea o sentință definitivă în acest sens, deci nici un bun ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În mod corect a motivat tribunalul înlăturarea efectelor tratatelor semnate de România după 1990, și ale căror prevederi nu pot fi aplicate unor situații anterioare acceptării lor de țara noastră.
Față de toate aceste argumente de drept, C. constată că este nefondat și recursul reclamantului și în temeiul art. 312 cod procedură civilă, urmează a fi respins, menținând sentința atacată, ca legală și temeinică.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul C. L. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. H. împotriva sentinței civile 451/2012 pronunțată de T. H. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.05.2013.
Președinte, M. A. M. | Judecător, A. N. | Judecător, C. M. C.(CO) semn. cf. art. 261(2) C. Vicepreședinte - M. A. M. |
Grefier, E. M. H. |
Redc. AN/09.08.2013
Tehnoredc. EH/2 ex/12.08.2013; Jud. fond: M. I.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 389/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 291/2013. Curtea de... → |
|---|
