Legea 10/2001. Decizia nr. 26/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 26/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 26/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 26/2015
Ședința publică de la 22 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Grefier E. M. H.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de contestatorii A. G. M., A. H. G. și A. A. împotriva sentinței civile nr. 798/2014 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._, având ca obiect Legea 10/2001.
Se constată că s-au depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței: la data de 16.01.2015 concluzii scrise formulate de către P. Mun. A.; la data de 19.01.2015 concluzii scrise formulate de recurenții reclamanți.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au avut loc la termenul de judecată din 15.01.2015 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării întocmită la acea dată, încheiere care face corp comun cu prezenta decizie.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului A. sub dosar civil nr. 5850/2003 (număr nou_ ) formulată de contestatorii A. G. M., A. H. G. și A. A. s-a solicitat, în contradictoriu cu intimatul P. MUN. A. să se pronunțe o hotărâre prin care:
- să se dispună modificarea Dispozițiilor nr. 1214; 1215; 1216; 1217; 1218; 1219; 1220; 1221; 1223; 1224; 1225 emise de intimatul P. Mun. A. în data de 11.08.2003 în sensul constatării că cererile reclamanților intră sub incidența Legii 10/2001 și să fie înaintate Prefecturii Jud. A. în vederea acordării de despăgubiri.
In motivare, reclamanții au arătat că prin notificări adresate Primăriei A. au solicitat restituirea în natură a mai multor terenuri, iar Primăria A. a respins cererile pe motivul că terenurile nu intrau sub incidența Legii 10/2001, acestea fiind situate în extravilanul localității și au făcut obiectul Legii 18/1991, fiind constituit dreptul de proprietate în favoarea altor persoane. Reclamanții au apreciat nelegale dispozițiile atacate pentru motivul că terenurile revendicate intră sub incidența Legii 10/2001.
Au susținut că au avut calitatea de acționari, respectiv moștenitori ai acționarilor, iar legea 18/1991 nu a prevăzut această variantă așa încât nu și-au putut valorifica drepturile sub incidența acestei legi. Legea 10/2001 a deschis posibilitatea ca și acționarii să-și valorifice drepturile lor. In consecință organele locale ale administrației de stat nu sunt îndreptățite să respingă cererea pe motivul că s-ar fi impus aplicarea Legii fondului funciar.
Legea fondului funciar i-a avut în vedere pe foștii proprietari tabulari de teren iar nu pe acționarii unor întreprinderi cu profil agricol. După cum se știe esența acțiunilor este aceea că pot circula cu rapiditate fără ca titularii lor să fie obligați să-și înscrie dreptul de proprietate în registrele de publicitate imobiliară. Legea 10/2001 nu se referea numai la terenuri intravilane, întrucât nicăieri în cuprinsul Legii 10/2001 nu se face vreo trimitere la terenuri intravilane sau nu se face vreo distincție între terenurile intravilane și extravilane.
Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001.
Primăria Mun. A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației și menținerea dispozițiilor emise, întrucât acestea au respectat dispozițiile legale în vigoare la data emiterii lor. Prin HG 498/2003 au fost aprobate Normele Metodologice de Aplicare a Legii 10/2001 prin care s-a statuat că incidența Legii 10 este limitată la terenurile situate în intravilanul localităților.
În susținerea întâmpinării pârâta a invocat în drept art. 10 din Legea 10/2001 coroborat cu art. 10.8 din HG 498/2003, art. 115, 118 Cod pr. civilă.
Prin sentința civilă nr. 798/2014 Tribunalul A. a respins acțiunea reclamanților, reținând în esență următoarele:
Contestatorii au formulat notificări prin care au solicitat restituirea în natură a mai multor terenuri, notificările făcând obiectul dosarelor execuționale nr. 231/2002; 243/2002; 244/2002; 245/2002; 239/2002; 240/2002; 238/2002; 237/2002; 235/2002; 233/2002; 234/2002.
Acestea au fost soluționate de către P. Mun. A. prin Dispozițiile 1214, 1215, 1217, 1218, 1219, 1220, 1221, 1223, 1224, 1225.
Prin aceste dispoziții au fost respinse cererile de restituire a imobilelor reținându-se faptul că acestea sunt situate în extravilanul localității A., au făcut obiectul Legii 18/1991 fiind constituit dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea altor persoane.
Contestatorii au formulat cerere de suspendare până la soluționarea cererilor adresate Prefecturii A., cauza fiind suspendată prin încheierea din data de 17.10.2003 iar după repunerea pe rol cauza a mai fost suspendată la cererea contestatorilor de 5 ori până la data de 11.03.2009 când intimatul a solicitat repunerea pe rol a cauzei.
La data de 17.06.2009 cauza a fost suspendată din nou la cererea mandatarului reclamanților pentru ca aceștia să ia cunoștință de actele depuse de către intimat, față de împrejurarea că aceștia locuiesc în străinătate.
La data de 8 iunie 2010 contestatorii au formulat cerere de repunere pe rol, iar la data de 13.12.2010 au depus la dosar precizări prin care au invocat aplicarea Legii 67/2010 și au solicitat instanței să ceară Agenției Domeniilor Statului să comunice la dosar o listă cu terenurile disponibile din județul A.. Contestatorii au apreciat că prin această lege s-a creat posibilitatea de despăgubire pentru persoanele ale căror terenuri nu mai sunt disponibile, fiindu-le oferite alte terenuri în echivalent.
La dosar s-a depus din partea Agenției Domeniilor Statului adresa nr._/5.04.2011 privind lista terenurilor disponibile din județul A. (f. 215 – 2017), context în care cauza a fost din nou suspendată în data de 14.09.2011 pentru ca reclamanții să verifice noua situație a terenurilor și să-și expună punctul de vedere cu privire la acestea.
După repunerea pe rol în data de 11.10.2012 reclamanții au precizat terenurile ce fac obiectul contestației și au solicitat efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească situația juridică a acestora, în cauză fiind întocmit un raport de expertiză de către expert tehnic D. C. S. (fila 261 – 264).
Raportul de expertiză efectuat a stabilit faptul că toate terenurile solicitate de către contestatori sunt situate în extravilanul localității A. fiind reconstituite în baza Legii 18/1991 în favoarea unor terțe persoane ce au fost identificate și menționate prin completarea raportului de expertiză existentă la fila 349.
Având în vedere starea de fapt mai sus arătată, Tribunalul a apreciat contestația ca fiind nefondată și a respins-o pentru următoarele:
Soluția s-a fundamentat pe dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea 10/2001.
Potrivit acestui text de lege, nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării precum și cele ale a căror regim juridic este reglementat prin Legea 18/1991, Legea 1/2000 și ale Legii 169/1997.
Or, în speță s-a demonstrat că toate terenurile solicitate sunt situate în extravilanul localității A. și au făcut obiectul Legii fondului funciar, fiind reconstituite unor terțe persoane.
Prin urmare, s-a apreciat că dispozițiile atacate au fost corect soluționate în sensul respingerii față de împrejurarea că terenurile nu fac obiectul Legii 10/2001.
O intervertire a cererii din domeniul Legii 10/2001 în domeniul Legii 18/1991 solicitată doar prin concluziile scrise nu a fost primită în contextul în care cele două reglementări conțin proceduri și competențe diferite.
De altfel, nu s-a reținut o eroare privind încadrarea juridică atâta timp cât prin contestația formulată s-a solicitat a se constata aplicabilitatea dispozițiilor Legii 10/2001 față de împrejurarea că terenurile au făcut obiectul Legii 18/1991 doar în raport cu alte persoane și nu cu reclamanții.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatorii A. G. M., A. H. G. și A. A. care au solicitat modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată prin concluziile scrise depuse în fața instanței de fond, respectiv obligarea primarului să emită o nouă dispoziție prin acre să decline competența de rezolvare a notificărilor, în favoarea comisiei locale de fond funciar, urmând ca aceasta să aplice procedura prevăzută de Legea 165/2013.
În expunerea de motive, contestatorii au criticat hotărârea arătând că din tabelul întocmit de expert rezultă că există și parcele situate în intravilan. Cel puțin față de acestea se impune aplicarea Legii 10/2001 combinată cu Legea 67/2010 privind atribuirea de terenuri în alte localități sau prin propunerea acordării de despăgubiri de către Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor.
Pentru parcelele situate în extravilan este posibilă intervertirea acțiunii fundamentată pe Legea 10/2001 într-o acțiune întemeiată pe legislația fondului funciar, având în vedere dispozițiile imperative ale art. V din Titlul I al Legii 247/2005, text care a legiferat intervertirea. Legiuitorul din 2005 a reglementat expres tocmai această intervertire dintre cele două ramuri ale legislației cu caracter reparatoriu (case naționalizate și fond funciar), reglementare necesară tocmai datorită erorii de fapt cu privire la amplasarea imobilelor. Recurenții au invocat faptul că atâta timp cât au locuit în străinătate nu au avut cum să cunoască poziționarea parcelelor, fiind într-o eroare comună unde își găsește aplicarea principiul error communis facit jus.
Recurenții au depus la dosar practică judiciară în sensul celor arătate mai sus, respectiv Decizia 657/2012 a ÎCCJ, sentința 266/2010 a Tribunalului Sibiu, hotărâri din care rezultă că soluția corectă pe care trebuia să o adopte P. Mun. A. era să înainteze notificarea organelor abilitate să soluționeze cererea de restituire în temeiul Legii 18/1991, care are ca obiect terenuri agricole din extravilan.
Recurenții au invocat și necesitatea soluționării cauzei prin prisma dinamicii legislative, respectiv apariția, pe parcursul soluționării litigiului, a unor acte normative noi, respectiv Legea 247/2005, Legea 67/2010 și Legea 165/2013.
Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 cod pr. civilă.
Intimatul P. Mun. A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, constată următoarele:
Contestatorii au sesizat instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, solicitând anularea unor Dispoziții emise de P. M. A. la data de 11 august 2003. Conform principiului tempus regit actum, instanța are a verifica valabilitatea emiterii Dispozițiilor raportat la normele legale în vigoare la momentul emiterii lor.
P. M. A. și-a întemeiat Dispozițiile de respingere a notificărilor formulate de contestatorii pe prevederile art. 8 alin. 1 și art. 10.8 B din Normele Metodologice de Aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin HG 498/2003.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea 10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii actelor contestate, nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, prin Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, solicitate potrivit Legii 18/1991 și ale Legii 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.
În fața instanței de fond a fost efectuat un raport de expertiză care a confirmat această stare de fapt, respectiv a statuat că terenurile notificate de contestatori sunt situate în extravilanul localității A., fiind puse în posesia altor persoane cărora le-au fost emise Titluri de Proprietate în baza Legii 18/1991 (f. 263).
Conform tabelului întocmit de expertul D. C. S. (f. 297) și adresei nr. 2952/4.03.2013 emisă de P. M. A. (f. 299) dintre terenurile ce fac obiectul litigiului, o parte a fost trecută în intravilan, respectiv cele identificate sub nr. top 2082, 2083, 2088/1/1 și nr. top 2090 – 2091, doar pe o adâncime de 150 ml măsurat din Drumul Național 1 către calea ferată, restul fiind situate în extravilan.
De asemenea, s-a arătat că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în baza Legii 18/1991 s-a efectuat ținându-se seama de terenurile deținute la nivelul anului 1959 potrivit declarațiilor din Registrele agricole, și nicidecum potrivit unor identificări topografice, iar în ceea ce privește administrarea pepinierelor, acestea sunt administrate de SCDVV B., iar nu de Municipiul A. (f. 344).
Prin adresa 5551/4.06.2009 s-a arătat că toate terenurile care fac obiectul dispozițiilor contestate de reclamanți au făcut obiectul Legii 18/1991, parte din acestea fiind puse în posesie în favoarea persoanelor îndreptățite, parte din ele fiind în proprietatea statului – în administrarea Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Vinicolă și Viticolă B. (f. 136), fiind anexate schițele de punere în posesie și copia hărților de carte funciară (f. 137 – 149).
Dispozițiile articolului 8 din Legea 10/2001 exclud de la aplicarea acestei legi nu numai terenurile situate în extravilan (aceasta este prima teză a textului de lege), ci și orice alte terenuri situate în extravilan sau în intravilan al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, prin Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, solicitate potrivit Legii 18/1991 și ale Legii 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (cea de-a doua teză).
Prin urmare, criticile recurenților în sensul că o parte din terenurile notificate au fost și sunt și în prezent în intravilan și pot face obiectul Legii 10/2001 sunt nefondate, întrucât P. M. A. a respins notificările contestatorilor arătând doar că terenurile solicitate nu intră sub incidența prevederilor Legii 10/2001, conform art. 8 din acest act normativ.
Or, acest aspect a fost dovedit în cauză, o parte din terenuri fiind situate în extravilan, ceea ce le excludea ab initio de sub incidența Legii 10/2001, iar o altă parte, chiar dacă erau în intravilan au făcut obiectul Legii 18/1991, ceea ce atrăgea aplicarea art. 8 alin. 1 teza a II- a din Legea 10/2001.
Solicitarea recurenților ca pentru terenurile situate în intravilan să se aplice Legii 10/2001, eventual combinată cu Legea 67/2010 prin atribuirea de terenuri în alte localități sau prin propunerea acordării de despăgubiri de către Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor, este lipsită de temei legal și nu poate fi admisă de instanță.
Aceasta deoarece, atâta timp cât terenurile au făcut obiectul Legii 18/1991 nu este posibilă aplicarea asupra acelorași terenuri a dispozițiilor Legii 10/2001, iar pe de altă parte Legea 10/2001 nu poate fi combinată cu Legea 67/2010, întrucât această din urmă lege a adus modificări art. 18 din Legea 18/1991. Aliniatul 3 al art. 18 din Legea 18/1991 a fost modificat în sensul că terenurile neatribuite, rămase la dispoziția comisiei, sau din domeniul privat al statului, din aceeași localitate sau din alte localități, se pot restitui la cerere, în condițiile legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora care au fost înscriși în anexele privind despăgubirile la regulamentele de aplicare a legilor fondului funciar.
Or, aceasta presupune ca persoanele care solicită aplicarea acestui text de lege să fi început demersurile de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii 18/1991, cererile lor să fi fost admise și să fi fost înscriși în anexele privind despăgubirile, urmând să primească din terenurile neatribuite, aflate la dispoziția comisiei, după încheierea procesului de reconstituire, însă reclamanții nu se află într-o asemenea situație, ei nefăcând nici un demers în temeiul Legii 18/1991.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor imperative ale art. V din Titlul I al Legii 247/2005, criticile recurenților sunt lipsite de temei legal, pentru motivele care se vor arăta în continuare.
Într-adevăr, art. V alin. 1 din Titlul I al Legii 247/2005 prevede că în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la art. 8 alin. 1 din Legea 10/2001, acestea urmează a fi înaintate, în vederea soluționării, comisiilor comunale, orășenești și municipale, constituite potrivit Legii fondului funciar 18/1991 și Legii 1/2000, însă dispozițiile legii au în vedere notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii.
Legiuitorul care a intervenit în anul 2005 nu putea să creeze astfel de obligații în sarcina organelor administrative decât în ipoteza în care, la momentul intrării în vigoare a legii – iulie 2005 - nu au fost emise încă deciziile sau dispozițiile de soluționare a notificărilor. Aplicarea acestor prevederi la dispozițiile emise înainte de . Legii 247/2005 înseamnă aplicarea retroactivă a legii, ceea ce interzice legea fundamentală.
În speță, dispozițiile atacate au fost emise de P. M. Sibiu la data de 11.08.2003, astfel încât nu poate fi analizată valabilitatea acestora decât prin raportare la forma legii în vigoare la data emiterii lor, orice altă interpretare însemnând încălcarea unor principii esențiale de drept și anume încălcarea principiului neretroactivității legii și a principiului tempus regit actum. În aceste condiții, solicitarea recurenților de a interverti cererea lor din domeniul Legii 10/2001 în domeniul Legii 18/1991 este lipsită de temei legal și nu poate fi admisă de instanță, având în vedere data la care au fost emise dispozițiile atacate și forma legii în vigoare la acea dată.
Pe de altă parte, nu este lipsit de relevanță că Legea 247/2005 a intrat în vigoare la data de 22 iulie 2005, iar contestatorii au formulat această intervertire a acțiunii abia prin concluziile scrise depuse în fața instanței de fond la data de 28 martie 2014.
Cu alte cuvinte, contestatorii au aflat de această modificare legislativă abia după 9 ani de la data intrării în vigoare a legii, deși aveau pe rol acest dosar încă din anul 2003, cauza fiind suspendată la cererea mandatarului lor sau ca urmare a lipsei părților, de mai multe ori, iar prin cererile de repunere a cauzei pe rol (f. 53, 70, 102, 103, 113, 115, 152) acesta nu a învederat instanței că dorește o astfel de intervertire a acțiunii. Mai mult, cererile de repunere a cauzei pe rol formulate cu puțin timp înainte de împlinirea termenului de perimare a acțiunii, nu au fost motivate și nici însoțite de dovezi în sensul că ar fi fost efectuate un minim de demersuri către organele abilitate respectiv către Primăria M. A. sau către Prefectura jud. A..
Nu este lipsit de relevanță faptul că Legea 247/2005 a prevăzut, la art. III din Titlul VI, că persoanele fizice și juridice pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferențele de suprafață ce pot fi restituite, conform prezentei legi, până la data de 30 noiembrie 2005, deci reclamanții puteau formula cereri de reconstituire în baza Legii 247/2005 inclusiv în cursul procesului, dată la care cunoșteau poziția pârâtului P. M. A. precum și motivul pentru care notificările lor au fost respinse. Cu alte cuvinte, legiuitorul a prelungit termenul de depunere a cererilor în materia fondului funciar până la data 30 noiembrie 2005, reclamanții având posibilitatea de a formula astfel de cereri, posibilitate pe care nu și-au exercitat-o.
Pentru aceste motive, instanța de recurs apreciază că reclamanții puteau solicita aplicarea Legii 247/2005 imediat după ., putându-se adresa și organelor administrative pentru restituirea terenurilor cu privire la care este aplicabilă Legea 18/1991, așa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, cu atât mai mult cu cât cauza a rămas în nelucrare mai mult timp, fiind suspendată la cererea mandatarului reclamanților de mai multe ori.
Potrivit art. 129 alin. 1 Cod pr. civilă, părțile au îndatorirea de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului și de a-și exercita drepturile procedurale cu bună credință potrivit art. 723 alin. 1 cod pr. civilă, or solicitarea de aplicare a unui act normativ la 9 ani de la . (prin concluziile scrise depuse la data de 28.03.2014), nu îndeplinește această cerință a legii și nu poate fi acceptată de instanță cu atât mai mult cu cât în speță este vorba de dispoziții emise în anul 2003, deci înainte de . Legii 247/2005.
În ceea ce privește practica judiciară depusă în fața instanței de recurs, se constată că prin hotărârile respective instanțele judecătorești au constatat nelegalitatea dispozițiilor emise cu încălcarea normelor legale referitoare la competență, fiind invocate disp. art. V alin. 2 din Titlu I din Legea 247/2005, însă Dispozițiile avute în vedere au fost emise după . Legii 247/2005, iar nu înainte cum este cazul în speță.
(continuarea deciziei nr. 26/22.01.2015 pronunțată în dosar_ )
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 cod pr. civilă, Curtea va respinge recursul contestatorilor ca nefondat, sentința Tribunalului A. fiind legală și temeinică, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de contestatorii A. G. M., A. H. G. și A. A. împotriva sentinței civile nr. 798/2014 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.01.2015.
Președinte, C. M. C. | Judecător, M. A. M. | Judecător, A. N. |
Grefier, E. M. H. |
Redc./tehnoredc. CMC
2 ex/13.02.2015
Jud. fond: I. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 472/2014. Curtea de Apel ALBA IULIA | Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 18/2015. Curtea de... → |
|---|
