Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 690/2012. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 690/2012 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 09-04-2012 în dosarul nr. 690/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 690/2012
Ședința publică de la 09 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. O. P. N.
Judecător M. N.
Judecător A. M. B.
Grefier A. L. A.
*******************************
La ordine au venit spre examinare recursurile promovate de pârâții P. PE L. TRIBUNALUL N. și DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE N. în numele și pentru STATUL ROMÂN REPREZENTAT prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1011/C/27.07.2011 pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._, cu participarea reprezentantul Ministerului Public- P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău – procuror C. E..
La apelul nominal făcut în ședință publică, atât la prima strigare a cauzei, cât și la cea de a doua, s-a constatat lipsa părților.
Procedura fiind legal îndeplinită, s-a expus referatul oral asupra cauzei, după care:
Nemaifiind alte cereri și chestiuni prealabile, instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul pe fond.
Procuror C. E. având cuvântul solicită admiterea celor două recursuri astfel cum au fost formulate și motivare, precizând că despăgubirile au fost greșit acordate. Art.5 din Legea 221/2009 conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nu mai poate constitui temei de drept pentru o astfel de acțiune.
S-au declarat dezbaterile închise, instanța reținând cauza în pronunțare.
CURTEA
- deliberând –
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 1011/C/27.07.2011 pronunțată de Tribunalul N. în dosarul_ a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții M. Gh.V., M. (căsătorită L.) G. S. și B. E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se caracterul politic de drept al condamnării autorului reclamanților, M. N. G., prin sentința penală nr.110/1953 a Tribunalului M. Teritorial Iași, completată cu măsura complementară a confiscării totale a averii personale a condamnatului și trecerii acesteia în patrimoniul statului. P. aceeași hotărâre a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 30.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Tribunalul a constatat că înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu declarațiile celor doi martori audiați, confirmă, în totalitate, situația de fapt prezentată de reclamanți în cererea de chemare în judecată. De asemenea, instanța învestită cu soluționarea prezentei acțiuni o găsește întemeiată, sub ambele capete de cerere. Astfel, în ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, tribunalul o apreciază ca fiind o simplă formalitate, întrucât infracțiunea pentru care M. N. G. este expres menționată printre cele enumerate la art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009 ca fiind de natură a atrage caracterul politic de drept al condamnării (art.209^3 din Codul penal).
Rămân în discuție și vor face obiectul examinării de către instanță în cele ce urmează aspectele legate de admisibilitatea și temeinicia cererii de despăgubiri morale. Într-adevăr, astfel cum subliniază și pârâtul, după înregistrarea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanți, Curtea Constituțională a emis trei decizii, cu privire la care s-ar putea considera că au o incidență majoră în cauza de față, în sensul că, ar lipsi-o, practic, de temei juridic. O asemenea abordare nu poate fi primită, deoarece art.3 din Codul civil prevede expres și fără a lăsa loc interpretărilor că „Judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate“.
Astfel, prin decizia nr.1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.1 și art.II din O.U.G. nr.62/2010, ridicată direct de Avocatul Poporului, reținând că, prin cele două texte de lege: se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații identice din punct de vedere obiectiv, beneficiază de tratamente juridice diferite, ceea ce contravine art.16 alin.1 din Legea fundamentală; se încalcă principiul neretroactivității, consacrat de art.15 alin.2 din Constituție; sunt înfrânte dispozițiile art.115 alin.6 din Constituție, deoarece afectează un drept fundamental, acela al egalității în drepturi a cetățenilor, consfințit în prevederile constituționale ale art.16 alin.1. Această decizie este cât se poate de corectă și argumentele sale sunt în mod judicios completate de cele arătate în opinia concurentă exprimată de doi dintre membrii completului de judecată care a soluționat excepția.
Numai că, în mod cu totul de neînțeles, chiar a doua zi, șase din cei nouă judecători care au pronunțat decizia nr.1354, pronunță și decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, prin care este admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția G. a Finanțelor Publice C., în nu mai puțin de 150 de dosare ale Tribunalului C. – Secția civilă și se constată că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 sunt neconstituționale, ceea ce este mult mai grav decât plafonarea sumelor de bani atribuite ca daune morale persoanelor vizate de lege, făcută prin O.U.G. nr.62/2010, deoarece stabilește că respectivelor persoane nu li se cuvine nicio sumă cu acest titlu. În considerentele acestei a doua decizii s-a arătat, în esență, că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr.118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Că, de asemenea, prin raportare la dispozițiile imperative ale art.6 alin.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cărora, reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte“, textul de lege criticat nu respectă regulile de tehnică legislativă enunțate, respectiv nu a fost temeinic fundamentat, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr.221/2009, în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr.118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită“. Că, totodată, astfel cum a fost redactat, textul de lege în discuție este prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, dar este și lipsit de previzibilitate, ceea ce a condus la aplicarea sa incoerentă, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Curtea a mai arătat că nici introducerea, prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr.62/2010, a unor criterii minime de stabilire și acordare a despăgubirilor (durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul actelor normative anterioare) nu este suficientă pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă, în plus, principiul legalității presupunând existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C.E.D.O.
În aceste condiții, s-a impus analizarea, prioritar, a admisibilității acțiunii reclamantei, la data înregistrării căreia, dispozițiile art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 aveau redactarea inițială, astfel cum a fost legea publicată în Monitorul Oficial nr.396 din 11 iunie 2009, și anume: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare“.
Potrivit art.147 alin.4 din Constituția României, republicată, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor“. De asemenea, alineatul 1 al aceluiași articol din Legea fundamentală prevede că „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept“.
Raportat la aceste dispoziții, instanța a constatat că, până la data soluționării cererii reclamantei, legiuitorul român nu a suplinit cu o altă reglementare textul declarat neconstituțional, motiv pentru care, conform dispozițiilor deciziei Curții Constituționale nr.186/1999, care statuează printre altele că „atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării constituționale, instanțele de judecată pot aplica în mod direct dispozițiile legii fundamentale“, va face aplicare directă în cauză a normelor Constituției României, republicată în M. Of. nr.767 din 31 octombrie 2003, implicit a dispozițiilor art.11 potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte (alin.1) și „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“ (alin.2), precum și a celor ale art.20, care statuează că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte“ (alin.1) și că, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile“ (alin.2).
De asemenea, Tribunalul a avut în vedere fundamentul juridic și etic al Legii nr.221/2009, menționat în motivele acestui act normativ și efectele lui reparatorii, care vizează victimele regimului totalitar comunist, stabilit în România după 6 martie 1945 și condamnat de mai multe documente internaționale importante, primul dintre acestea fiind reprezentat de Rezoluția nr.1096/1996 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, în care se prevede, expres, faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime, sens în care trebuie ținut cont și de dispozițiile art.504 și art.505 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite.
Mai trebuie arătat că, în privința textului legal în discuție, pârâtul Statul român a ridicat excepția de neconstituționale în zeci de dosare având ca obiect cereri cu acest temei juridic, până la pronunțarea prezentei sentințe fiind, deja, soluționate, în afară de cele două decizii deja menționate, alte zeci de excepții, respinse ca devenite inadmisibile, cu motivarea că, între momentul sesizării Curții Constituționale și momentul pronunțării instanței de contencios constituțional asupra excepției de neconstituționalitate, a intervenit cazul de inadmisibilitate prevăzut de art.29 alin.3 din Legea nr.47/1992, care prevede că „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale “, făcându-se trimitere expresă la decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, dar și la decizia nr.1360, din aceeași dată, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.761 din 15 noiembrie 2010. Așadar într-o cauză identică cu celelalte care au urmat, Curtea nu a reținut, în mod cu totul nejustificat, incidența respectivului caz de inadmisibilitate, pronunțându-se în acest sens și prin decizia nr.1360 din 21.10.2010, deși statuase asupra neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a prima teză din Legea nr.221/2009, prin decizia nr.1358, pronunțată în aceeași zi, dar anterior. Se poate, de aceea, califica activitatea Curții Constituționale ca fiind cel puțin inconsecventă.
În plus, în mai multe dintre deciziile prin care excepția de neconstituționale a fost respinsă ca inadmisibilă, unul dintre judecători a făcut opinie separată, prin care și-a exprimat dezacordul față de soluția adoptată de Curtea Constituțională cu votul majorității membrilor săi, considerând că excepția de neconstituționalitate analizată, astfel cum a fost formulată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este neîntemeiată.
Tribunalul și-a însușit integral atât soluția, cât și considerentele opiniei separate pronunțate, însă, cum decizia majoritară este cea care, odată publicată în Monitorul Oficial, are caracter general obligatoriu pentru instanțele judecătorești, în continuare au fost arătate motivele pentru care acțiunea reclamanților va fi examinată în fond și soluționată prin admiterea ei în parte, cu nesocotirea respectivelor decizii.
Faptul că, potrivit art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii (erga omnes) și au putere numai pentru viitor (ex tunc), presupune că deciziile nr.1358 și nr.1360/2010 se aplică doar acelor raporturi juridice născute ulterior publicării lor în Monitorul Oficial. O altă interpretare a acestor dispoziții ar fi în contradicție cu art.6 (dreptul la un proces echitabil) și art.14 (dreptul la nediscriminare) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aplicarea deciziilor menționate în cazul persoanelor ale căror procese formulate în baza Legii nr.221/2009 nu au fost soluționate până în 15.11.2010, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit, față de cei care dețin deja o hotărâre definitivă, delimitarea făcându-se în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, aspect ce contravine atât practicii C.E.D.O., cât și principiului egalității în fața legii, consfințit de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, și statuat și în jurisprudența Curții Constituționale, care a reținut, în repetate rânduri, faptul că respectarea principiului în discuție presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
P. urmare, aplicarea deciziilor Curții Constituționale mai sus arătate unui proces pendinte, cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, pentru persoanele care au deschis anterior procedurile juridice în temeiul acestui text de lege, ar conduce la înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al legii, putând fi asimilată intervenției legislativului în timpul procedurii juridice, ceea ce ar crea premisele unei discriminări între persoanele care, deși se găsesc în situații obiective identice, având speranțe legitime să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, ajung să beneficieze de un tratament juridic diferit, doar în funcție de obținerea sau nu a unei hotărâri judecătorești definitive, până la data de 15.11.2010, aspect determinat, desigur, de o . elemente nu numai neprevăzute, dar și neimputabile persoanelor care au calitatea de reclamanți în cauzele respective. Relevantă în acest sens este și cauza K. și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, prin care, la 2 februarie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat această țară să le plătească celor doi frați despăgubiri pentru suferințele îndurate în perioada stalinistă, și în care se reține că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o „speranță legitimă“, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanțe, legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, ce urma să fie adoptat ulterior, pentru detalierea condițiilor obținerii unei reparații morale.
De altfel, ceea ce a făcut instanța de contencios constituțional prin cele trei decizii în discuție (dintre care, ultimele două au o motivare identică) și poate avea relevanță în soluționarea cauzei de față, o constituie recunoașterea faptului că legea internă (cel puțin cea din ultimii ani), de cele mai multe ori, dacă nu are caracter inechitabil și discriminatoriu, atunci este vagă, neclară, insuficient de accesibilă, imprecisă și imprevizibilă, prin aceasta, noțiunea de „legalitate“ fiind grav atinsă. În plus, stabilirea unui termen limită de 3 ani pentru introducerea de acțiuni întemeiate pe dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009, după peste 40 de ani de nedreptăți și 20 de ani de la momentul înlăturării regimului dictatorial comunist, este cel puțin imorală.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că cererea reclamanților este admisibilă și că temeinicia ei reiese din toate probele dosarului, astfel cum s-a arătat deja, în cele ce preced, așa încât, prin raportare la prevederile art.2 și 6 din C.E.D.O. și, desigur, la art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, reclamanții justifică acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a autorului său.
În ceea ce privește stabilirea în concret a sumei cuvenite reclamanților cu titlu de despăgubiri, s-a arătat că, potrivit practicii judiciare și doctrinei în materia daunelor morale, prejudiciul moral, prin esență, nu este susceptibil de evaluare bănească, despăgubirea acordată neputând avea drept urmare repunerea celui prejudiciat în situația anterioară, întrucât suferințele suportate direct sau indirect nu mai pot fi șterse, curgerea timpului fiind ireversibilă. În același timp, trebuie ținut cont de faptul că aceste despăgubiri au rolul de a oferi o satisfacție morală celor prejudiciați, în sensul de a fi susceptibile să atenueze suferințele acestora și nu să realizeze o îmbogățire fără justă cauză, cum corect a subliniat și pârâtul.
Așadar, cuantumul despăgubirilor nu este supus unor criterii de determinare, ci se individualizează de la caz la caz, prin apreciere, în raport de: consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și social, importanța cu care au fost percepute consecințele vătămării, precum și măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, socială și profesională.
În mod necesar, toate aceste criterii de apreciere trebuie subordonate unei evaluări rezonabile și echitabile, urmând a se ține cont și de măsurile reparatorii deja acordate, pe baza altor acte normative, adoptate anterior Legii nr.221/2009. În speță, autorul reclamanților a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările și completările ulterioare, prevederi care, însă, nu sunt de natură a acoperi câtuși de puțin prejudiciul moral cauzat prin condamnare, ci vizează cu totul alte drepturi și înlesniri, care constituie niște reparații de natură materială, a căror completare, și cu despăgubiri morale, a și fost, de altfel, scopul legiuitorului, când a adoptat Legea nr.221/2009.
Față de toate aceste considerente și dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța a apreciat ca fiind justificată doar în parte întinderea pretențiilor reclamanților și a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților la suma de 30.000 euro.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția G. a Finanțelor Publice N. și P. de pe lângă Tribunalul N., recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru conform dispozițiilor art.5 alin.3 din Legea nr. 221/2009.
În motivarea recursurilor s-a susținut că cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral este neîntemeiată având în vedere deciziile Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010 prin care au fost constatate ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 ce au constituit temeiul legal al acțiunii.
În motivarea recursului, pârâtul Statul Român a criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul constatării caracterului politic de drept al condamnării autorului reclamanților, infracțiunea vizată constituind de drept condamnare cu caracter politic în temeiul art. 1 alin.2 lit.a din Legea nr. 221/2009.
Intimații-reclamanți, legal citați, nu au fost prezenți sau reprezentați în fața instanței, prin întâmpinarea formulată solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, în soluționarea litigiului impunându-se a se da eficiență principiilor garantate de C.E.D.O. în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6, al respectării dispozițiilor art.14, art.41 coroborate cu art.1 din Protocolul 1 la Convenție.
Examinând recursurile promovate pentru motivele arătate, în condițiile art.304, 3041 Cod procedură civilă instanța le apreciază ca fiind fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Învestirea instanței de judecată pentru constatarea caracterului politic al condamnării este condiționată prin dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009 de existența condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.1 alin.2 din lege. Având în vedere că prevederile art.4 alin.1 fac trimitere la dispozițiile art.1 alin.3 din lege, care stabilesc condițiile în care se poate aprecia caracterul politic al condamnărilor pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, instanța apreciază că doar în această situație este întemeiată sesizarea instanței pentru soluționarea unui astfel de cereri.
per a contrario, cererea pentru constatarea caracterului politic de drept al condamnării prevăzut de art.1 alin.2 lit.a din Legea 221/2009 este neîntemeiată.
În consecință, având în vedere că autorul reclamanților a fost condamnat prin sentința penală nr.110/1953 a Tribunalului M. Iași pentru infracțiunea prevăzută de art.209 partea a-III-a Cod penal, faptă prevăzută de art. 1 alin.2 lit a în categoria condamnărilor cu caracter politic de drept, instanța apreciază acest capăt de cerere ca fiind neîntemeiat.
Soluționarea capătului de cerere privind stabilirea obligației de despăgubire impune analizarea efectele deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, inclusiv cu privire la caracterul obligatoriu al acestora.
Din această perspectivă instanța constată că în mod constant Curtea Constituțională a stabilit sfera obligativității erga omnes a deciziilor întemeindu-se pe dispozițiile art. 29 alin.3, 6 (fost 23 anterior republicării) din Legea nr. 47/1992, respectiv ale art. 147 lit.d din Constituția României ( fost art. 144 lit.c anterior republicării). În acest sens sunt de menționat deciziile nr. 169/1999, nr. 186/1999, prin care se statuează că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice, încetându-și efectele pentru viitor, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform dispozițiilor art. 145 alin.2 din Constituția României.
Existența neconcordanțelor dintre deciziile nr. 1354, 1358/2010, principiile și normele de drept european și dreptul național, susținute de către reclamanți și reținute de către prima instanță cu privire la dreptul la despăgubiri invocat este nefondată în condițiile în care la pronunțarea deciziilor nr. 1358, 1354, 1360/2010 instanța de contencios constituțional s-a întemeiat și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist ce a caracterizat guvernarea în țările din Europa de Est în perioada anilor 1945-1989. În acest context au fost analizate modalitățile de despăgubire reglementate de statele aflate în situațiile similare cu a României, precum și hotărârile C.E.D.O. privind limitele de recunoaștere a dreptului la despăgubire și condițiile de acordare. În consecință, nu se poate aprecia că deciziile Curții Constituționale sunt contrare normelor și jurisprudenței în materia drepturilor omului.
Din perspectiva discriminării invocate de către intimații-reclamanți, instanța constată că respectarea și aplicarea deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în cadrul declanșării mecanismului reglementat expres, nu constituie un element ce caracterizează discriminarea invocată, având în vedere că persoanelor aflate în situații similare le-au fost soluționate anterior constatării neconstituționalității cererile de despăgubire întemeiate pe dispozițiile respective, cu consecința neîndeplinirii condiției identității de ipoteze.
Respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamenatle ale Omului nu are drept consecință înlăturarea efectelor deciziilor Curții Constituționale, ci impune respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, respectiv al contradictorialității, al dreptului la apărare, acestea aigurând egalitatea deplină a părților în proces.
Relevanță în cauză prezintă și decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie, potrivit art. 330 indice 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Cum în prezenta cauză prima instanță s-a pronunțat la data de 27.07.2011, mult ulterior publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind inexistența temeiului juridic al cererii de reparare a prejudiciului moral este obligatorie pentru instanțele judecătorești.
În considerarea celor expuse anterior, examinarea modalității de îndeplinire a condițiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 221/2009 devine lipsită de relevanță, efectul îndeplinirii condițiilor fiind incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reglementează măsurile reparatorii, dintre acestea acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral fiind constatate neconstituționale și fiind analizate anterior. Situația este similară și în ceea ce privește examinarea criteriilor legale pentru acordarea despăgubirilor și pentru stabilirea cuantumului acestora, în condițiile în care înseși dispozițiile care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral au fost declarate neconstituționale.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1, 3 coroborat cu art. 304 pct.9 Cod procedură civilă vor fi admise recursurile, va fi modificată în tot sentința recurată în sensul respingerii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile promovate de pârâții P. pe lângă Tribunalul N. și Direcția G. a Finanțelor Publice N. în numele și pentru Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1011/C/27.07.2011 pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. Gh. V., B. E. ambii prin mandatar M. V. E., și M. G. S..
Modifică în tot sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2012.
Președinte, D. O. P. N. | Judecător, M. N. | Judecător, A. M. B. |
Grefier, A. L. A. |
Red.s.D.M.
Red.d.r.MN/25.04.2012
Tehn. 3 ex AA 27.04.2012
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 4/2012. Curtea de Apel BACĂU | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 28/2012. Curtea de... → |
|---|
