Revendicare imobiliară. Decizia nr. 479/2014. Curtea de Apel BACĂU

Comentarii

0

Decizia nr. 479/2014 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 30-04-2014 în dosarul nr. 479/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 479/2014

Ședința publică de la 30 Aprilie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. M. B.

Judecător V. N. G.

Judecător C. N.

Grefier A. L. A.

************************************

La ordine a venit spre pronunțare recursul declarat de reclamanții M. M. și C. M. împotriva deciziei civile nr.67/AC din 15.03.2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._ .

Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din 16 aprilie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată, când din lipsă de timp pentru deliberări a fost amânată pronunțarea pentru 23.04.2014 și ulterior pentru 30.04.2014, ambele încheieri de amânare a pronunțării făcând parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA

- deliberând –

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă 67/15 martie 2013 a Tribunalului N. s-au admis apelurile declarate de pârâtele S.C. ,,E.ON M. Distribuție” S.A. Iași, S.C. FISE ,,E. S.” S.A.- Sucursala de Întreținere și S. E. Electrice M. S.A. Bacău și . în calitate de reprezentant legal, formulate împotriva sentinței civile nr. 363 din 23.02.2011 pronunțată de Judecătoria B. în contradictoriu cu intimații reclamanți M. M. și C. M. și în consecință au fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare precizată de reclamanții M. M. și C. M. în contradictoriu cu pârâtele S.C. ,,E.ON M. Distribuție” S.A. Iași, S.C. FISE ,,E. S.” S.A.- Sucursala de Întreținere și S. E. Electrice M. S.A. Bacău și . legal, fiind înlăturată mențiunea obligării pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată și menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 363 din 23.02.2011 pronunțată de Judecătoria B..

Pentru a pronunța această decizie Tribunalul a reținut:

Prin sentința civilă nr.362 din 23.02.2011 pronunțată de Judecătoria B. a fost admisă acțiunea precizată, formulată de reclamanții M. M. și C. M. în contradictoriu cu . Distribuție SA, cu sediul în Iași, . cu sediul în Bacău și . legal primarul.

Ca o consecință a admiterii acțiunii pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților suprafața de 1092 mp teren situat în ., învecinat cu: la Est - fosta proprietate a lui O. N., la Sud – pârâtul B., la Nord – drum județean, identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat de expert A. C., parte integrantă din hotărâre. Totodată au fost respinse ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Pârâtele au fost obligate către reclamanți la plata sumei de 650 lei cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B., în rejudecare, sub numărul_, reclamanții M. M. și C. M. au solicitat în contradictoriu cu S.C. E-ON M. Distribuție SA, cu sediul în Iași, S.C. E. M. SA Bacău și cu Primăria comunei C. obligarea acestora de a lăsa în deplină proprietate și posesie suprafața de 1200 mp teren situat în ..

În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt unicii moștenitori ai defunctului M. A., decedat la data de 13.06.1969, cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 399/1969, iar terenul în litigiu a fost lăsat spre îngrijire unei surori, I. I., care a vândut o parte din el, situație ce rezultă din conținutul sentinței civile nr. 3718/1992. Deși ulterior au încercat să intre în posesia terenului, reprezentanții pârâtei s-au împotrivit pe motiv că pe acesta a fost construită o stație de transformare de 20/6 Kw și sediul punctului de exploatare care alimentează cu energie electrică consumatorii casnici și industriali din zonă.

Pârâta . său legal, a formulat întâmpinare arătând că sora reclamanților, numita I. I. a obținut, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991, în baza aceluiași act de proprietate, recunoașterea dreptului de proprietate pentru suprafața de 0,49 ha teren cu vegetație forestieră după defunctul M. A...

C. procesual al litigiului în ceea ce privește pârâții a fost stabilit la termenul de judecată din data de 19.01.2009, având în vedere și Hotărârea privind reorganizarea .>

Prin întâmpinarea de la fila 145 dosar fond, a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 213/1998, pe considerentul că imobilul revendicat a fost expropriat de Satul Român în perioada 1945-1989 pentru lucrări de utilitate publică și dat în proprietatea IRE, în vederea amenajării unei stații de transformare pentru localitatea D. cu toate lucrările efectuate.

Astfel, s-a arătat că imobilul se află sub incidența Legii nr. 10/2001, care are reglementată o procedură administrativă prealabilă, obligatorie de urmat, iar anterioritatea legii generale față de legea specială îi dă acesteia din urmă, puterea exclusivă de reglementare asupra relațiilor juridice care sunt cuprinse în obiectul său de reglementare – potrivit Deciziei nr. XXXIII din 09.06.2008 a ICCJ. Ulterior, pârâta a formulat precizări (fila 177 dosar), invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, arătând că asupra suprafeței de teren revendicată a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, numitei I. I., sora reclamanților.

Pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată apreciind că reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Instanța a analizat cu prioritate excepțiile invocate, pe care le-a apreciat că neîntemeiate respingându-le în consecință, reținând mai multe considerente între care pot fi amintite următoarele:

În cauza dedusă judecății s-a susținut faptul că, în realitate, terenul reclamanților nu a fost niciodată cedat, expropriat, vândut, neexistând niciun act care să confirme susținerile făcute. În cauză este incidentă Decizia XXXIII din 9 iunie 2008 a ÎCCJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009 care stabilește în esență că, apelul la acțiunea în revendicare se poate face direct în temeiul Convenției europene a drepturilor omului în situația în care nu există un drept nou (sau o speranță legitimă cu privire la acesta) instituit în favoarea unui terț. Adică acțiunea în revendicare este inadmisibilă doar dacă fostul proprietar vine în concurs cu un nou și terț proprietar care și-a dobândit cu bună credință titlu, situație în care și terțul, deținător al titlului ar beneficia în aceeași măsura de prevederile art. 1 alin.1 din Protocolul 1 la Convenție.

În cuprinsul deciziei s-a arătat că: " atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a cunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.".

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că, aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de Convenție altor persoane.

Instanța de fond a mai arătat și că în situația de față, există o încălcare a art.1 din Convenție, reclamanții fiind privați de exercitarea dreptului lor de proprietate, iar acțiunea în revendicare nu aduce atingere vreunui alt drept constituit cu bună credință în favoarea unui terț întrucât, pârâții nu au constituite astfel de drepturi, neavând acte de proprietate asupra acestui teren, nefăcând dovada preluării acestuia de către stat cu un titlu și neavând nici măcar pretenția proprietății.

Mai mult decât atât, S.C. E. S. ori E-On M. nu au cuprins terenul în patrimoniul lor, nu au certificat de atestare a dreptului de proprietate pe acest teren și, de altfel, nici nu s-au pretins proprietari, iar acest aspect rezultă chiar din susținerea că ar exista un contract de concesiune pentru teren, pe care nu l-au dovedit însă, și în consecință, aceștia nu dețin niciun drept de proprietate.

De asemenea terenul nu se află în domeniul public, ci constituie obiect de proprietate privată, potrivit dispozițiile art. 16 alin.2-12 și 21 alin.1 din Legea 13/2007 - care stabilesc faptul că, terenurile afectate de rețele electrice pot face obiectul proprietății private, cu anumite servituți legale de trecere și drepturi legale de uz (art. 16 alin.3 din lege), care constituie însă doar dezmembrăminte ale dreptului de proprietate și care nu se exercită gratuit, așa cum stabilește expres art. 16 alin. 6 si art. 16 alin. 9 din Legea 13/1997. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, instanța de fond a reținut că din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 399/1969 a rezultat că aceștia sunt unicii moștenitori ai defunctului M. A., ceilalți moștenitori cu vocație succesorală renunțând la succesiune. Faptul că, în mod nelegal, s-a reconstituit dreptul de proprietate unei alte persoane –respectiv I. I., nu aduce atingere drepturilor reclamanților. Dreptul de proprietate dobândit prin titlu lui I. I. este unul anulabil atât pentru faptul că în condițiile Legii nr. 18/1991 nu se putea stabili un drept de proprietate pentru terenurile din intravilan decât pe vechiul amplasament, dacă acesta era liber de lucrări sau alte detalii de sistematizare, prin ordin al Prefectului și nu prin Hotărâre a Comisiei Județene, la propunerea primăriilor.

Mai mult decât atât, I. I. nu este moștenitoarea defunctului M. A.. S-a mai reținut și faptul că, ICCJ a stabilit și că: „în aplicarea dispozițiilor art. 8 și art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată,beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu și cei care au renunțat la moștenire”.

În ceea ce privește fondul litigiului, instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată motiv pentru care a admis-o. A arătat că dreptul de proprietate al reclamanților rezultă din actul autentic nr. 4478/04.12.1964, ei fiind unicii moștenitori ai defunctului M. A., iar terenul identificat prin intermediul unei expertize s-a stabilit că se află în posesia pârâților. Au fost înlăturate ca neîntemeiate susținerile pârâților referitoare la faptul că terenul ar fi în proprietate publică, fiind enunțate prevederile art. 3 din Legea 213/1998. Totodată au mai fost precizate și dispozițiile art. 135 alin.4 din Constituție, dar și cele ale în art. 3 pct. 51 din Legea 13/2007.

În final, s-a stabilit că nu fac obiectul dreptului de proprietate publică terenurile aferente rețelelor de transport a energiei electrice, că regimul juridic al acestor rețele este stabilit prin Legea 13/2007 și din cuprinsul art. 16-21 rezultă că, statul, ori titularii drepturilor de autorizare, concesiune sau licențe asupra rețelelor electrice, nu au un drept de proprietate asupra terenului aferent rețelelor ci doar un drept de uz, de acces si servitute legală. Potrivit art. 16 alin. 5 aceste drepturi nu se exercită gratuit ci contra cost, în baza unor convenții care se vor încheia cu titularii lor sau în lipsa acestora în baza unor hotărâri judecătorești, iar potrivit art. 16 alin. 10, drepturile se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de proprietate si a minimei afectări a acesteia.

Susținerea pârâților referitoare la faptul că simpla existență a unor rețele electrice determină existența unui drept de proprietate publică asupra terenurilor aferente rețelelor a fost apreciată neîntemeiată. Ca urmare a admiterii acțiunii, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, pârâții au fost obligați la plata sumei de 650 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr.362 din 23.02.2011 pronunțată de Judecătoria B. au declarat recurs pârâtele ., S.C. „F.I.S.E. E. S.” S.A. – Sucursala de Întreținere și S. E. „E. M.” S.A. și S.C. E.ON M. Distribuție S.A. cu sediul în municipiul Iași, care prin cererile formulate, rezumat au invocate următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie:

I. Pârâta . a precizat că reclamanții M. M. și C. M. nu sunt moștenitori unici ai defunctului M. A., aceștia mai având încă 4 surori C. I., I. I., A. M. și C. E.. Uneia dintre surori, respectiv lui I. I. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 0,49 ha teren cu vegetație forestieră în baza actului de proprietate nr.4478/1964.

Terenul in suprafața de 1200 m.p. situat in punctul numit ,,D.” este proprietate publică și nu privată cum în mod greșit a reținut instanța de fond, iar pe acest teren se afla o construcție și rețele de transport a energiei electrice.

II. Pârâta S.C. „F.I.S.E. E. S.” S.A. – Sucursala de Întreținere și S. E. „E. M.” SA a precizat că, hotărârea este nelegală, deoarece a fost pronunțată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuala activă, motivat de faptul că pentru suprafața de teren revendicată a fost reconstituit deja dreptul de proprietate, pe numele lui I. I., sora reclamanților în baza Legii 18/1991, fiindu-i eliberat în acest sens un titlu de proprietate 18/16/l991.

Reclamanții și-au fundamentat acțiunea în temeiul actului de proprietate nr.4478/04.12.1964, în cuprinsul căruia apare ca fiind menționat în calitate de proprietar M. A., dar și pe calitatea de succesori ai acestuia, potrivit certificatului de moștenitor nr.399/1969. Cu toate acestea înscrisurile menționate mai înainte nu fac dovada dreptului de proprietate pretins, susținere argumentată și de probatoriu administrat în cauză, din care rezultă că pentru terenul de 4870 m.p. (din . aparținut defunctului M. A., s-a reconstituit deja dreptul de proprietate în favoarea uneia dintre fiice și anume I. I. (sora reclamanților), în baza Legii nr.18/1991. Astfel, la solicitarea acesteia din urmă, la data de 27 03.1991, a primit o suprafața de teren în compensare, în altă zonă, în baza prevederilor art.5 alin. 3 din Legea 18/1991, conform cărora nu puteau face obiectul împroprietăririi terenurile pe care se aflau investiții de utilitate publică.

S-a mai arătat că au fost încălcate prevederile art.22 din Legea nr.10/2001 si ale art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, imobilul revendicat a fost expropriat de statul român în perioada 1945-1989 pentru lucrări de utilitate publică și a fost dat în proprietatea I.R.E. în vederea amenajării Stației de Transformare pentru localitatea D.. Aceasta lucrare a fost executată pe terenul revendicat de reclamanți, pe acesta aflându-se în prezent Punctul de Transformare, împreuna cu transformatorul, panourile de comandă și celelalte echipamente necesare pentru alimentarea cu energie electrică a localității D..

În timp I.R.E. a suferit mai multe reorganizări si divizări, purtând diverse denumiri și anume: RENEL - Filiala de Rețele Electrice; S.C. F.D.F.E.E. S.A., S.C.S.D.F.E.E. S.A. și S.C. E. S.A.

În prezent, suprafața de 731 m.p. din terenul revendicat se află în proprietatea S.C. F.I.S.E. ”E. S..” - S.I.S.E.” E. M.”, suprafața fiind predată prin Protocolul de predare-primire încheiat în anul 2002 cu S.D.F.E.E. Mai mult decât atât, pe terenul respectiv se află Clădirea Stației D. în interiorul căreia se găsește aparatura necesară alimentării cu energie electrică a localității D..

În continuare, ca motive de recurs au fost indicate și apărările formulate prin întâmpinare, cu ocazia judecății la instanța de fond, legate de incidența, aplicabilitatea Legii nr.10/2001, în calitate de lege specială și, în consecință eludarea unei proceduri prealabile, administrative.

III. S. C. E.ON M. Distribuție S.A. cu sediul în municipiul Iași a criticat în primul rând hotărârea pronunțată de instanța de fond întrucât ea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiile Legii nr. 13/2007 a energiei electrice. Astfel, instalațiile electrice de tipul rețelelor de distribuție cu energiei electrică fac parte din bunurile care deservesc comunitatea și interesul public major, au un statut derogator de la dreptul comun și sunt reglementate de legea specială, în speță Legea nr. 13/2007.

Întrucât sunt instalații de utilitate publică, conform acestui act normativ, titularii de licență, proprietari ai instalațiilor, au drepturi legale de uz, servitute și acces, care se exercită erga omnes, fără alte formalități (art. 16). Conform acestui text de lege (art. 16 alin. 2), titularii licențelor de distribuție - operatori de distribuție au asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică sau privată, concesionarii și titularii autorizațiilor de înființare si titularii licențelor, beneficiază, pe durata efectuării lucrărilor de realizare și retehnologizare, respectiv de funcționare a capacității, de mai multe drepturi ce au ca obiect utilitatea publică.

Prin urmare, legiuitorul român a stabilit obligații speciale ce cad în sarcina unui operator de distribuție cât și acele drepturi speciale conferite tocmai ca urmare a caracteristicilor de importanță vitală pentru societate a activității desfășurată în acest domeniu, iar aceste drepturi se exercită asupra bunurilor proprietate publică sau privată. De asemenea exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacități energetice se realizează cu titlu gratuit, pe toată durata existentei acestora.

Rețeaua electrică este o investiție de utilitate publică și, având în vedere faptul că profită tuturor, nu există nicio încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, conținutul dreptului de proprietate și anume, atributul folosinței fiind limitat în condițiile legii. De altfel aceste limitări sunt prevăzute de Constituție, dar și de art. 480, 481 Cod Civil. Drepturile titularului de licență și autorizație, în acest domeniu sunt reglementate clar de prevederile Legii nr. 13/2007 și actele normative anterioare. De altfel, legiuitorul în actele normative apărute după 1990 a introdus prevederi de natură a proteja capacitățile energetice existente, stabilind regimul juridic al acestora, cât și al terenurilor pe care se află (proprietate publică). Astfel chiar dispozițiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar prevedeau că terenurile pe care se află instalații de utilitate publică de genul rețelele de distribuție a energiei electrice, gaze naturale apă curentă,nu pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.

Exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, deși are ca efect lipsirea celor interesați de o parte din veniturile imobiliare nu se traduce printr-o expropriere formală și nici de fapt, ci răspunde unei cauze de utilitate publică si se limitează la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății private.

Instalațiile Stației de transformare 20/6 kv D. deservesc consumatorii casnici din zonă și au fost construite în anul 1985, așa cum rezultă din situația mijloacelor fixe, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, caz în care potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 4, terenul pe care se situează această instalație este proprietate de stat.

Întrucât Legea nr. 13/2007 a energiei electrice prevedea în mod clar și expres faptul că terenul de sub instalațiile de distribuție a energiei electrice (art. 41 alin 4) este proprietate de stat (actuala lege a energiei nefăcând altceva decât să preia aceste dispoziții din actele normative anterioare în domeniu), nu poate fi primită concluzia instanței de fond referitoare la faptul că dispozițiile acestui act normativ recunosc doar un drept de folosință al terenului pe care se află amplasate aceste instalații și că nu există niciun text de lege care să stabilească că terenul de sub aceste instalații e proprietate de stat.

Legea nu îngrădește proprietarilor dreptul la despăgubiri prin exercitarea de acțiuni în justiție, dar numai în cazul în care titularul licenței sau al autorizației dorește să construiască o nouă capacitate energetică pe terenul unui proprietar și părțile nu reușesc să se înțeleagă cu privire la despăgubirea care trebuie plătită pentru utilizarea terenului, deci nu este vorba de construcții deja edificate pe un teren, cum se întâmplă în situația de față, în care nu se pot pretinde despăgubiri.

Dispozițiile art. 16 alin. 5 și 6 din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice se referă la situațiile în care operatorul de distribuție construiește după . actului normativ o nouă instalație de distribuție a energiei electrice. Ele nu privesc cazul instalațiilor și a terenului de sub acestea, construite înainte de adoptarea acestei legi. Ca o precizare suplimentară s-a mai arătat că în anul 2011, prin H.G. nr.135/2011 (publicată în M.O. nr. 236/05.04.2011), au fost aprobate regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata conținutul și limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice și a convenției cadrul la care se făcea referire în art. 16 alin.6 din legea energiei, care prevăd expres că aceste despăgubiri se datorează pentru instalații construite după . Legii nr. 13/2007.

Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată deși reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietari, condiție esențială conform dreptului comunitar în materia acestui tip de acțiuni. Potrivit Codului civil o acțiune în revendicare poate fi exercitată numai de titularul dreptului real de proprietate.

De asemenea, dreptul de proprietate asupra terenului a fost lămurit prin eliberarea unui titlu de proprietate pe un alt amplasament, conform prevederilor Legii nr. 18/1991 republicată, în favoarea surorii reclamanților și doar față de aceasta exista posibilitatea de a se invoca dreptul de proprietate.

Cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză s-a precizat faptul că acesta cuprinde date eronate privind proprietarul terenului și proprietarul instalației de distribuție și nu evidențiază culoarele de protecție și siguranță a instalației. S-a mai susținut că deși a formulat în acest sens obiecțiuni, instanța de fond le-a respins în mod nelegal.

Față de cele trei recursuri formulate intimatul reclamant M. M. a depus o întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea acestora, arătând în motivare că terenul nu a făcut obiectul vreunei exproprieri sau vânzări, astfel că dreptul său de proprietate este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, care se aplică chiar împotriva dispozițiilor contrarii legii române, așa cum prevăd art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituție, iar conform deciziei XXXIII din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție poate solicita restituirea terenului pe calea dreptului comun, respectiv prin acțiunea în revendicare, în condițiile în care nu se face dovada preluării acestuia de către stat în modurile prevăzute de lege. Totodată, intimatul reclamant a arătat că deține acte de proprietate asupra terenului, acte care l-au legitimat să promoveze acțiunea în calitate de proprietar al terenului.

Relativ la prevederile Legii nr. 13/2007, intimatul reclamant a susținut că interpretarea dată acestui act normativ de către recurente are drept consecință o expropriere de facto, prin care s-ar încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și că sunt proprietate publică doar rețelele de transport a energiei electrice, nu și terenul pe care acestea se află. A mai arătat că, din anul 1990, s-a procedat la extinderea instalațiilor electrice pe teren și că acțiunea în revendicare nu poate fi respinsă în totalitate, așa cum se solicită deoarece nu întreaga suprafață este ocupată.

Prin decizia civilă nr. 1232/RC din 15.12.2011 pronunțată de Tribunalul N. Secția I Civilă au fost admise recursurile declarate de pârâtele S.C. „E.ON M. Distribuție” S.A. Iași, cu sediul în Iași, S.C. FISE „E. S.” S.A. – Sucursala de Întreținere și S. E. Electrice M. S.A. Bacău cu sediul în Bacău și de . său legal. S-a modificat în parte sentința recurată în sensul că s-a respins acțiunea în revendicare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții M. M. și C. M. în contradictoriu cu pârâtele menționate mai înainte și, totodată a fost înlăturat din sentință dispoziția privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând sentința atacată în raport cu motivele de recurs invocate de recurenți și prevederile art. 304¹ Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că aceasta nu este temeinică.

Astfel, potrivit actului de proprietate nr._/1964 – fila 2 din dosarul nr._/2008, înregistrat pe rolul Judecătoriei Bacău, M. A., autorul reclamanților, a fost împroprietărit cu suprafața de 4870 m.p. teren fânaț în satul D., ., urmare a faptului că, în prealabil, a fost expropriat cu un teren aflat în zona lacului de acumulare B..

În anul 1985, fosta Întreprindere de Rețele Electrice a amplasat pe terenul revendicat de reclamanți o stație de transformare, o clădire de exploatare, o cameră comandă transformator și o platformă betonată, construcții identificate în schița anexă raportului de expertiză efectuat la fond – fila 302.

După adoptarea Legii nr. 18/1991, pentru întreaga suprafață de 4870 m.p. s-a eliberat un titlu de proprietate, pe un alt amplasament, în favoarea numitei I. I., fiica autorului și sora reclamanților.

Evaluând situația de fapt reținută în raport cu susținerile părților și de prevederile legale aplicabile, tribunalul a constatat, în primul rând, că actul de proprietate nr. 4478/1964 a fost eliberat cu respectarea cerințelor de formă impuse la data eliberării, fiind un act autentic care face pe deplin dovada dreptului de proprietate al autorului și implicit al reclamanților în calitate de moștenitori potrivit art. 1171, 1173 din Cod civil, că aceștia nu și-au pierdut calitatea de proprietari ai terenului după amplasarea construcțiilor de către fosta I.R.E., întrucât preluarea s-a făcut în mod abuziv, fără titlu și fără acordarea de despăgubiri, iar prin aceasta s-au încălcat prevederile art. 12 din Constituția în vigoare la momentul preluării, potrivit cărora exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se poate face decât cu o dreaptă și justă despăgubire.

Din acest considerent în cauză s-a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007, potrivit cărora: „terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la data în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului” deoarece, terenul nu a trecut niciodată în proprietatea statului, iar o altă interpretare a textului, în raport cu situația de fapt constatată, ar avea drept rezultat o nouă expropriere abuzivă.

Pe de altă parte, potrivit Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, actele normative reparatorii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 invocată în cauză, nu exclud posibilitatea foștilor proprietari de a-și redobândi imobilele preluate abuziv pe calea dreptului comun, condiția fiind ca prin acțiunea în revendicare să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate legal dobândit ori securității raporturilor juridice.

În aplicarea acestei decizii, obligatorie pentru instanță, tribunalul a mai analizat și în ce măsură acțiunea reclamanților intră în contradicție cu dreptul de proprietate al numitei I. I., în favoarea căreia s-a eliberat titlul de proprietate nr._/1992, aflat la fila 175, în dosarul nr._ al Judecătoriei B.. Astfel, s-a constatat că titlul de proprietate menționat nu prezintă relevanță juridică în cauză întrucât, potrivit certificatului de moștenitor nr. 399/1969, de la fila 4, din dosarul nr._/2008, singurii acceptanți ai succesiunii defunctului M. A. sunt reclamanții, ceilalți moștenitori, printre care și I. I., renunțând la succesiune, astfel că I. I. nu mai putea beneficia de prevederile legilor fondului funciar cum, de altfel, a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XI din 05.02.2007 pronunțată tot într-un recurs în interesul legii. Prin urmare, s-a constatat că și față de această împrejurare reclamanții și-au păstrat calitatea de proprietari ai terenului revendicat. În concluzie, reclamanții au calitate procesuală activă în cauză și justifică un interes legitim în acțiunea în revendicare.

Tribunalul a mai examinat fondul litigiului și din perspectiva calității de proprietari a reclamanților și a analizat măsura în care limitarea dreptului lor de proprietate asupra terenului, prin amplasarea construcțiilor este sau nu abuzivă, așa cum a susținut reclamantul, prin întâmpinarea depusă în recurs, cu motivarea că, prin amplasarea construcțiilor este lipsit practic de folosința terenului, ceea ce echivalează cu o expropriere.

Astfel, potrivit art. 480 Cod civil, reclamanții, în calitate de proprietari, au dreptul de a stăpâni terenul, de a uza și de a dispune de el, dar caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, nu operează însă în mod absolut, existând posibilitatea legală de a se impune proprietarilor anumite limite și restricții, fără consimțământul acestora. Astfel, este posibil ca prin efectul legii să se constituie în folosul altor persoane anumite drepturi reale asupra unor bunuri, indiferent de voința lor.

Legiuitorul poate impune anumite limitări și restricții, iar în cauză este vorba de Legea nr. 318/2003 a energiei electrice, în vigoare la data pronunțării acțiunii, abrogată prin Legea nr. 13/2007, în vigoare în momentul soluționării cauzei. Astfel, atât în actul normativ abrogat, cât și în actul normativ în vigoare, s-a instituit în beneficiul deținătorilor de autorizații de înființare și de licențe privind energia electrică, un drept de uz și un drept de servitute pe terenurile proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, drepturi care se exercită pe toată durata existenței capacității energetice, potrivit art. 16 din ambele acte normative.

Limitările și restricțiile impuse de Legea nr. 213/2007 nu constituie un abuz și nu aduc atingerea dreptului de proprietate al reclamanților în integralitatea lui întrucât, asupra terenului nu a operat exproprierea, iar dreptul de proprietate, chiar dacă a pierdut din substanța sa, nu a dispărut, proprietarii dispunând de celelalte atribute ale dreptului, în sensul că pot vinde terenul, pot să-l lase moștenire, să-l doneze sau să-l ipotecheze. În acest sens, a statuat și CEDO în cauzele Mellacher și alții contra Austriei – 1989 – și Sporrong și Lonnroth contra Suediei – 1982 – prin raportare la art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, Protocolul obligă statul să garanteze dreptul de proprietate al persoanelor fizice și juridice asupra bunurilor sale, să nu procedeze la expropriere decât pentru cauză de utilitate publică și cu o despăgubire proporțională cu prejudiciul cauzat, dar conferă acestuia dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori altor contribuții sau a amenzilor.

Tot în aplicarea acestui Protocol, CEDO a constatat în cauza Chassagnon și alții contra Franței că există o ingerință în folosința bunurilor, dar că scopul ei corespunde unui interes general.

Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanții sunt proprietarii terenului revendicat, că limitarea exercitării dreptului de proprietate al acestora este justificată de un interes general și că impunerea acestei limitări nu are drept consecință dispariția dreptului de proprietate, astfel că acțiunea reclamanților prin care se urmărește . fapt a terenului nu este întemeiată.

Relativ la susținerile referitoare la prevederile legale care reglementează acordarea de despăgubiri, tribunalul nu le-a analizat întrucât acestea nu au facut obiectul cauzei.

În concluzie, s-a apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu greșita aplicare a actelor normative incidente, motiv pentru care, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a admis recursurile declarate de pârâte, a modificat în parte sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare precizată și a înlăturat mențiunile privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1232/RC din 15.12.2011 pronunțată de Tribunalul N. - Secția I Civilă au declarat recurs reclamanții invocând, în esență că:

- în mod greșit, tribunalul a calificat calea de atac ca fiind recurs și nu apel, în raport de valoarea terenului revendicat de peste 60.000 E, la data soluționării cauzei la fond, luând în considerare valoarea terenului de la data promovării acțiunii în anul 2005; în cauză se aplică dispozițiile art. 299, art. 282, art. 282¹ cod procedură civilă, în contextul în care normele de procedură sunt de directă și imediată aplicare, stabilirea căii de atac realizându-se în raport cu normele și criteriile în vigoare la data emiterii sentinței, respectiv, 23.02.2011;

- pe fondul cauzei, decizia atacată este nelegală, instanța procedând la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480 Cod civil, raportat la cele ale art. 16 din Legea nr. 137/2007.

Prin întâmpinare, intimata – pârâtă S.C. EON Distribuție S.A. a invocat excepția inadmisibilității recursului având în vedere faptul că a fost promovat împotriva unei hotărâri irevocabile, dar și excepția tardivității recursului declarat în raport de data pronunțării hotărârii.

Pe fondul cauzei, intimata - pârâta a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, hotărârea tribunalului fiind în concordanță cu dispozițiile Legii nr.13/2007 a energiei.

Examinând decizia prin prisma motivelor de recurs formulate, și deliberând cu prioritate, în baza art. 137 Cod procedură civilă, asupra excepțiilor inadmisibilității și a tardivității recursului invocate, Curtea a reținut următoarele:

Sub aspectul excepției inadmisibilității, s-a considerat că, în ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuție însăși calificarea căii de atac declanșată împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță, această cale de atac nu poate fi inadmisibilă, instanța având obligația de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac.

Astfel, într-o ierarhie a principiului unicității și a principiului legalității căii de atac, instanța de recurs a apreciat că are prioritate principiul legalității căii de atac, cu mențiunea că dispozițiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac trebuie să fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă și previzibilă, constituind o garanție a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum acesta este protejat prin art. 6 CEDO și, prin dispozițiile art.129 din Constituție.

Legalitatea căii de atac implică și consecința că, mențiunea greșită făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă, cât și calificarea greșită pe care instanța a dat-o căii de atac cu care a fost investită, nu poate priva partea de dreptul de a exercita calea de atac prevăzute de lege, căile de atac nefiind cele menționate în dispozitivul hotărârii, ci cele indicate de lege.

Ca atare, în principiu, partea nu poate fi sancționată pentru o eventuală eroare făcută de instanța de control judiciar, iar în cauză, tribunalul a calificat greșit calea de atac ca fiind recurs și astfel a menționat că decizia pronunțată este irevocabilă.

Nu a fost reținută nici susținerea intimatei potrivit căreia recursul ar fi tardiv, cât timp, hotărârea atacată, pronunțată de tribunalul ca instanță de recurs, a fost menționată ca fiind irevocabilă, nefiind comunicată părților, titularul exercițiului căii de atac, neputând fiind decăzut din posibilitatea de a o pune în executare atâta timp cât nu se află în culpă. Mai mult, se reține, că în condițiile în care hotărârea nu a fost comunicată, recurentul la 05.03.2012 a solicitat o copie a acesteia, iar calea de atac a fost promovată la 06.03.2012.

Din întreg parcursul procesual a rezultat că, deși, în cauză, s-a efectuat expertiză topo-cadastrală, niciuna dintre instanțele anterioare casării primei sentințe pronunțate în 2007, nici în rejudecarea cauzei în primă instanță ce a avut loc în 2011, față de estimarea derizorie a terenului, indicată de reclamant, nu a pus în discuție valoarea suprafeței de teren revendicată, aceasta fiind pusă în dezbaterea părților abia în fața tribunalului, cu ocazia discuțiilor asupra calificării căii de atac ( încheierile de ședință din 29.09.2011, 10.11.2011, 08.12.2011).

Prin deciziei civile nr. 1708 din 03.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția I Civilă, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului civil promovat de recurenții – reclamanți M. M. și C. M., împotriva deciziei civile nr. 1232/RC din 15 decembrie 2011 a Tribunalului N.. A fost casată în tot decizia civilă menționată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceiași instanță, în complet de apeluri, cu opinia separată în sensul respingerii recursului ca inadmisibil.

În rejudecare, în apel, au fost reluate argumentele prezentate anterior, cu ocazia judecăților care s-au derulat, iar toate motivele considerate anterior ca vizând calea de atac a recursului, rezumate în cuprinsul prezentei hotărâri vor fi analizate din perspectiva apelului și doar asupra aspectelor care nu au fost rezolvate irevocabil, astfel cum a dispus instanța de control judiciar, cauza rămânând în pronunțare, cu motivarea:

Reclamanții M. M. și C. M. au investit prima instanță cu o acțiune în revendicare imobiliară. Aceștia și-au fundamentat dreptul de proprietate pe actul nr. 4478/04.12.1964 care-l avea ca beneficiar pe M. A., autorul reclamanților, împroprietărit cu suprafața de 4870 m.p. teren fânaț, în satul D., ..

Pentru a fi admisibilă acțiunea în revendicare, instanța de apel trebuie să examineze litigiului din perspectiva calității de proprietari a reclamanților, urmând a analiza și măsura în care actul de proprietate invocat mai este incident în cauză, raportat la faptul că acesta a servit, anterior, dobândirii dreptului de proprietate de către o altă persoană, sora reclamanților și anume I. I..

Până a examina situațiile în care legiuitorul poate sau nu să limiteze un drept, pentru un interes public, ori dacă este aplicabilă o dispoziție dintr-o lege specială, în detrimentul uneia generale, este necesar a fi supus analizei dacă reclamanții pot sau nu, în raport de actul deținut, să invoce dispozițiile art. 480 Cod civil. Faptul că aceștia se consideră și se declară proprietarii terenului în litigiu nu înseamnă că și corespunde realității.

Potrivit argumentelor prezentate atât prin căile de atac exercitate cât și prin apărările indicate, este irelevantă susținerea referitoare la faptul că titlul emis pe numele lui I. I. poate fi anulabil, câtă vreme acest lucru nu s-a întâmplat, iar la reconstituirea dreptului de proprietate a acestei persoane, care nu este parte în cauza de față, a fost utilizat actul nr. 4478/04.12.1964 pe care și-au întemeiat pretențiile și intimații reclamanți din cauza de față.

Astfel, după adoptarea Legii nr. 18/1991, potrivit cererii formulată la data de 27.03.1991, aflată la fila 138 dosar fond, I. I., sora reclamanților a solicitat ,,punerea în stăpânire” cu suprafața de 4880 m.p. teren fânețe, deținut în D., . i-a fost atribuită autorului său M. A.. Pentru întreaga suprafață cerută s-a eliberat un titlu de proprietate, dar pe un alt amplasament, în favoarea acestei solicitante, titlu care în prezent reprezintă singura dovadă concretă de proprietate recunoscută de autoritatea locală, pornind de la actul inițial având nr. 4478/04.12.1964, deținut de M. A. a cărui validitate nu mai poate fi reținută și în această cauză. Indiferent dacă avea sau nu dreptul de a cere reconstituirea dreptului de proprietate numita I. I. și deci, dacă este sau nu anulabil acest titlu, aspect ce nu poate fi analizat în cadrul acestui dosar, nu poate fi omis faptul că actul invocat de reclamanți, ca stând la baza dreptului lor de proprietate, a fost deja utilizat în obținerea și deci consolidarea dreptului de proprietate a altei persoane.

Nu au fost reținute ca fiind corespunzătoare nici aspectele referitoare la calitatea exclusivă de moștenitori, numai a reclamanților (în condițiile în care nu a avut loc nicio dezbatere succesorală judecătorească ori notarială), ori dimpotrivă că, pe lângă reclamanții din cauza de față mai sunt și alți succesori ai defunctului M. A., decedat la data de 13.06.1969. Tot ceea ce interesează instanța de apel, față de criticile indicate, care vor fi examinate împreună, este dacă reclamanții dețin sau nu un titlu de proprietate care să poată fi opus părților chemate în judecată.

Simpla existență a unui certificatului de moștenitor, care stabilește numai moștenitorii, masa succesorală și cotele cuvenite are doar o valoare declarativă și nu poate face și dovada calității de proprietari asupra terenului în litigiu. Faptul că reclamanții au calitatea de succesori ai defunctului M. A., care la un moment dat a avut în proprietate și a stăpânit terenul situat în . conduce la concluzia că, aceștia mai sunt îndreptățiți la această suprafața de teren, pe care se află în prezent edificată o stația de transformare 20/6 kv care alimentează cu energie electrică consumatorii casnici și industriali din zonă, dar și sediul unui punct de exploatare a acesteia. Reclamanții nu au fost în măsură să prezinte ca dovadă un act de proprietate corespunzător asupra terenului.

Astfel, câtă vreme temeinicia titlului de proprietate emis de Primăria C., pe numele lui I. I., sora reclamanților, care a solicitat emiterea acestui înscris pentru terenul în litigiu, rămas de la defunct, tot în calitate de urmaș al acestuia și, în baza aceluiași document primar, nu este răsturnată în niciun mod printr-o dovadă contrară, nu a fost reținută în niciun fel în favoarea reclamanților calitatea de proprietari ai terenului.

Instanța a analizat valabilitatea și temeinicia dreptului pe care se întemeiază cererea reclamanților în funcție de actele și probele administrate în cauză, respectiv dacă aceștia sunt sau nu titularii dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, împrejurare ce nu a fost probată în niciun mod.

Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul N. s-a formulat recurs de către reclamanții M. M. și C. M. care au invocat, în esență:

- instanța a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a apreciat că dreptul de proprietate al reclamanților a dispărut ca urmare a faptului că numita I. I. care nu este moștenitoarea autorului reclamanților ar fi obținut un titlu de proprietate nelegal, considerații care au la bază raționamente ce se situează în afara modalităților de dobândire și pierdere a proprietății;

- în acțiunea in revendicare se pleacă de la premisa ca dreptul nu a dispărut niciodată cum este si cazul in speța si ca, prin urmare, el se afla inca in patrimoniul proprietarului (indiferent cine ar fi acesta) tocmai pentru ca nu a existat un mod legal de a-1 transla dintr-un patrimoniu in altul. E clar ca statul-. dobândit vreun drept in vreuna din modalitățile permise de lege ci, pur si simplu a dispus de teren ca si cum l-ar avea

- Faptul ca in mod nelegal s-a reconstituit dreptul de proprietate unei alte persoane pe alt amplasament nu impiedica pe reclamanți să formuleze acțiunea. Dreptul de proprietate dobândit prin titlu de I. I. este unul anulabil sau lovit de nulitate absoluta numai si pentru faptul ca in condițiile Legii 18/1991 nu se putea stabili drept de proprietate pentru terenurile din intravilan decât pe vechiul amplasament si daca acest era liber de lucrări sau alte detalii de sistematizare(art. 36 alin.5) prin ordin al Prefectului si nu prin Hotărâre a Comisiei Județene, la propunerea Primăriilor.

Aceasta nu insemna ca recurenții trebuie sa aștepte constatarea juridica a unei astfel de situații pentru a formula acțiunea in revendicare. După cum, daca se constata nulitatea titlului numitei I. I. nu inseamna ca, in mod automat recurenții câștigă un drept de proprietate pe terenul originar. In primul rând pentru ca nu l-au pierdut, in al doilea rând pentru ca o astfel de nulitate n-ar constitui titlul executoriu pentru punerea in posesie cu privire la terenul recurenților.

- în ceea ce privește dovada dreptului lor, aceasta rezulta din actul autentic 4478/4.12.1964, in timp ce indreptatirea vine din calitatea de unici succesori ai defunctului proprietar si autor M. A., asa cum rezulta din certificatul de moștenitor sus-mentionat. Terenul a fost identificat prin raportul de expertiza, stabilindu-se ca nu se afla in posesia noastră, confirmandu-se fata de cele amintite mai sus toate aspectele si condițiile acțiunii in revendicare definita ca acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Acțiunea de revendicare este admisibila in baza art. 480 cod civil si in baza prevederilor art.l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a drepturilor

omului, ca temei legal, care se aplica chiar si impotriva dispozițiilor contrarii din legislația interna, asa cum stabilește art. 11 alin. 2 si art. 20 alin.2 din Constituția României.

Textul invocat prevede ca "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional"

De remarcat este ca norma se aplica pe deplin spetei in condițiile in care terenul nu a fost niciodată cedat, expropriat ori măcar plătit), vandut (adică nu exista nici un fel de document translativ al dreptului de proprietate).

- s-a pretins doar existenta unui contract de concesiune dar s-a dovedit insa ca un astfel de contract de concesiune nu exista. Prin urmare terenul nu a intrat in circuitul civil, ci se afla in situația de a fi revendicat de la persoana juridica care a dispus de el, . sai.

- terenul nu a intrat in circuitul civil.

Recursul promovat de recurenta C. M. va fi disjuns de recursul promovat de M. M. și va fi anulat ca insuficient timbrat (pentru suma ce depășește 1500 lei, față de faptul că pentru recurentul M. M. s-a dispus reducerea taxei de timbru la 1500 lei și caracterul solidar al plății taxei de timbru – beneficiul acordat recurentului M. neputând produce efecte, contrar art. 4 din OUG 51/2008 și în ceea ce o privește pe recurenta C.).

Verificând decizia prin prisma criticilor din cererea de recurs a recurentului M. M., Curtea îl constată ca fiind nefondat pentru cele ce succed:

Curtea este învestită să se pronunțe asupra legalității deciziei din apel, chestiunile de netemeinicie scăpând controlului de legalitate așa cum acesta este prevăzut în art. 304 Cod procedură civilă.

Reclamanții se prevalează în acțiunea de revendicare de titlul de proprietate 4478/4 decembrie 1964, afirmând totodată că deși sunt moștenitorii lui M. A. (conform certificatului de moștenitor 399/20 august 1969) o perioadă de timp au lăsat ca terenul să fie folosit de o soră a lor, I. I., care a și vândut parte din teren.

Din înscrisurile depuse de Comisia de fond funciar C. (cu adresa 654/3.04.2009) – filele 137 și următoarele din dosarul_ al Judecătoriei B. rezultă că I. I. a solicitat în baza Legii 18/1991 suprafața de teren de 4880 mp din .-a fost dată de zestre de tatăl său M. Gh. A. – depunând în susținerea cererii copie de pe actul de proprietate 4478/1961.

La 20 iulie 1992 I. I., în calitate de moștenitor după M. A. i se eliberează T.P. 18/16 pentru suprafața de 4900 mp.

De esența litigiului pendinte este faptul că actul de proprietate invocat de reclamanți (4478/1964) eliberat autorului lor M. A. a fost valorificat deja într-o altă procedură respectiv prin reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii 18/1991.

Că acest titlu este nul sau anulabil nu face obiectul speței deduse judecății.

Altfel spus, titlul de proprietate 4478/1964 „și-a pierdut existența” întrucât a fost „înlocuit” printr-un alt titlu, respectiv cel eliberat în baza Legii 18/1991.

Acesta este și scopul Legii 18/1991: emiterea titlului de proprietate în vederea „fluidizării” circuitului civil. Or, dacă legiuitorul a înțeles să adopte o procedură de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate, reclamanții erau obligați să o urmeze, neputându-și invoca în apărare propria culpă.

A accepta ideea propusă de reclamanți cu privire la forța probantă a titlului lor echivalează cu înlăturarea tuturor dispozițiilor în materie de restituire a proprietății (art. 12 alin. 3 din Legea 18/1991, forma inițială, Legea 1/2000, Legea 247/2005, art. 23 alin.4 din Legea 10/2001– forma inițială, art 2 alin.1, art.15 și art.12 din Legea 112/1995 - etc.).

Acțiunea dedusă judecății are aparența unei încercări de escaladare a unor proceduri eminamente necesare: solicitarea reclamanților de a li se restitui proprietatea autorului lor în condițiile și termenele legale coroborată cu un demers efectiv privind anularea/constatarea nulității titlului de proprietate emis surorii lor.

Deși recurenții citează din decizia în interesul Legii XI/2007 trebuie învederat faptul că această decizie este tocmai urmarea unei practici neunitare la nivel național ( a se vedea opinia exprimată la debutul considerentelor deciziei de mai sus).

A admite acțiunea reclamanților echivalează cu o dublare a proprietății ce provine de la același autor. Acest lucru ar conduce la situații absurde și hilare în care toți proprietarii aflați în posesia unor „titluri vechi” s-ar putea prevala în acțiunile lor în revendicare atât de titlurile anterioare cât și de cele emise în baza legilor de „reparație” pe alte amplasamente, înlăturând dispozițiile legale și pe cei cărora li s-a constituit dreptul de proprietate (spre exemplu art. 23 din Legea 18/1991, forma inițială) .

Nici reconstituirea pe un alt amplasament nu are relevanță, dreptul de proprietate neputând fi confundat cu însuși obiectul său (bunul imobil).

De remarcat că, în speță, nu este vorba despre stingerea dreptului de proprietate de vreme ce el există, însă în patrimoniul unei alte persoane (sora reclamanților) care l-a primit prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Față de aspectele reținute, celelalte susțineri (vizând decizia XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin raportare la art.1 din Protocolul 1 la Convenție, lipsa dovezii unui contract de concesiune, etc.) sunt nerelevante întrucât excedează cadrului procesual date fiind cele deja expuse.

În consecință, constatând pertinentă motivarea instanței de apel, se va respinge recursul ca nefondat.

Se va face aplicarea art. 20 alin. 5 din Legea 146/1997 coroborat cu art. 19 din Legea 146/1997 (având în vedere și art. 28 din OUG 80/2013) dispoziții în vigoare la data învestirii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Disjunge recursul promovat de reclamantul M. M. de recursul promovat de reclamanta C. M. împotriva deciziei civile nr.67/AC din 15.03.2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. S. E. M. S.A., . SA, . PRIMARUL, . - SUCURSALA DE ÎNTREȚINERE ȘI S. E. M..

Admite excepția insuficientei timbrări a recursului promovat de reclamanta C. M. și în consecință anulează ca insuficient timbrat acest recurs.

Respinge recursul promovat de reclamantul M. M. împotriva deciziei civile nr.67/AC din 15.03.2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. S. E. M. S.A., . SA, . PRIMARUL, . - SUCURSALA DE ÎNTREȚINERE ȘI S. E. M., ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți să plătească bugetului local al UAT de la domiciliul lor - în solidar - suma de 5811 lei conform art. 20 alin.5 coroborat cu art. 19 din Legea 146/1997, taxă timbru datorată la prima instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 30 aprilie 2014.

Președinte, A. M. B.	Judecător, V. N. G.	Judecător, C. N.
	Grefier, A. L. A.

Red.s. A.C./Red.d.a.G.B./O.E./Red.d.r,. BAM 22.05.2014/Tehn. 3 ex AA 27.05.2014

← Partaj judiciar. Decizia nr. 8/2016. Curtea de Apel BACĂU		Conflict de competenţă. Sentința nr. 26/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 26/2013. Curtea de Apel BACĂU Cereri. Decizia nr. 807/2013. Curtea de Apel BACĂU