Legea 10/2001. Decizia nr. 207/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 207/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 29907/197/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția civilă
DECIZIA CIVILĂ NR.207/R DOSAR NR._
Ședința publică din 08 aprilie 2015
Completul compus din:
Președinte - C. B. - judecător
- G. C. - judecător
- L. F. - judecător
- L. N. - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanta E. R. V. și pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLIC prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B., împotriva deciziei civile nr.288/. 03 iunie 2014 pronunțate de Tribunalul B. - Secția I Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa recurentei reclamante E. R. V., a recurentului pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Public prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B. și a intimatului intervenient în nume propriu M. O..
Procedura este îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 01 aprilie 2015, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, în vederea deliberării, în temeiul prevederilor art.260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 08 aprilie 2015.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin Sentința civilă nr._, pronunțată la data de 25.11.2013, în dosarul nr._, Judecătoria B. a hotărât următoarele:
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E. R. V. în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice B. și în consecință:
A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 20.678,65 lei reprezentând ½ din prețul actualizat cu indicele inflației al apartamentului nr. 8 din imobilul situat în B., ., jud. B., conform raportului de expertiză nr._/19.02.2013 întocmit de expertul tehnic B. M., care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata prețului de piața al apartamentului nr. 8 din imobilul situat în B., ., jud. B..
A admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenientul M. O. în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice B., și în consecință:
A obligat pârâtul să plătească intervenientului suma de 20.678,65 lei reprezentând ½ din prețul actualizat cu indicele inflației al apartamentului nr. 8 din imobilul situat în B., ., jud. B., conform raportului de expertiză nr._/19.02.2013 întocmit de expertul tehnic B. M. și care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
A respins cererea intervenientului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul B., prin decizia civilă nr. 288/A/3.06.2014 a admis excepția tardivității și, în consecință, a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței ca tardiv, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă și l-a obligat pe apelantul S. Român să-i plătească intimatului M. O. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Relativ la excepția tardivității cererii de apel formulată de apelantul S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., instanța reține următoarele:
Sentința civilă nr._, pronunțată de Judecătoria B. la data de 25.11.2013, în dosarul nr._, i-a fost comunicată apelantului S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., la data de 10.01.2014, conform dovezii de comunicare aflată în dosarul primei instanțe la fila 277.
Conform art.284 alin.1 Cod procedură civilă termenul de apel este de 15 zile și începe să curgă de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
În speță, apelantul S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., a înregistrat cererea de apel la data de 28.01.2014, cu depășirea termenului procedural mai sus amintit.
Potrivit art.103 alin.1 Cod procedură civilă neexercitarea oricărei căi de atac ori neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel, sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
În speță, legea nu reglementează un termen special de declarare a apelului, iar apelanta nu a făcut dovada subzistenței unei împrejurări mai presus de voința ei, care să o împiedice să înregistreze cererea de apel în termenul legal de 15 zile.
Având în vedere considerentele expuse, excepția tardivității invocată de către instanță din oficiu, a fost admisă, iar pe cale de consecință cererea de apel formulată de apelantul S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., împotriva Sentinței civile nr._, pronunțată de Judecătoria B. la data de 25.11.2013, în dosarul nr._, a fost respinsă ca tardivă, conform dispozitivului.
În ceea ce privește cererea de apel formulată de apelanta E. R. V., analizând sentința apelată în raport cu motivele de apel invocate de apelantă, actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale aplicabile în speță, instanța a constatat că cererea de apel formulată de apelantă este nefondată.
Astfel, art.501 alin.(1) din Legea nr.10/2001 stabilește că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”, iar „Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.”, potrivit alin. 2 al aceluiași articol.
Dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001, constituie reglementarea specială în materie de evicțiune relativ la imobile preluate de stat, de organizații cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995, fiind incidente numai în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în condițiile acestei legi, cu respectarea prevederilor respectivului act normativ, aspecte care să trebuie să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Din analiza dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001, rezultă că pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului pierdut ca efect al evicțiunii, se impun a fi îndeplinite cumulativ patru condiții, respectiv:
- să fie vorba de un imobilul preluat de stat, de organizații cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
- imobilul să fi fost înstrăinat în condițiile Legii nr.112/1995, contractul de vânzare - cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor respectivului act normativ;
- să existe o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în condițiile Legii nr.112/1995;
- din hotărârea judecătorească prin care s-a dispus desființarea contractului de vânzare - cumpărare să rezulte inocența cumpărătorului, respectiv respectarea de către acesta a tuturor condițiilor generale pentru a contracta și speciale pentru încheierea contractului de vânzare - cumpărare;
Cu toate că în Sentința civilă nr.7153, pronunțată de Judecătoria B. la data de 24.06.2009, în dosarul nr._, nu au fost analizate aspectele legate de buna ori reaua credință a părților contractului de vânzare - cumpărare nr._ din 16.12.1996, încheiat între .., în calitate de reprezentant al vânzătorului S. ROMÂN, pe de o parte, și E. R. V. și M. O., în calitate de cumpărători, pe de altă parte - aceste aspecte a fost cercetate de către o altă instanță de fond, respectiv instanța de apel, care în considerentele Deciziei nr. 275/A, pronunțată de Tribunalul B. la data de 14.12.2009, în același dosar, a reținut cu putere de lucru judecat, că ambele părți contractante au fost de rea - credință deoarece anterior încheierii acestui contract, atât recurenta E. R. V. cât și intimatul M. O., au fost notificați de fostul proprietar să nu cumpere întrucât a întreprins demersurile legale pentru redobândirea proprietății, iar .. avea cunoștință de demersurile pentru redobândirea proprietății, întreprinse de fostul proprietar al imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare desființat.
Având în vedere împrejurarea că părțile contractului de vânzare - cumpărare nr._ din 16.12.1996, au acționat cu rea - credință la încheierea acestuia, cauza acestui contract fiind ilicită - este evident că au fost nesocotite condițiile generale pentru a contracta, astfel încât prima instanță în mod întemeiat a reținut că respectivul contract a fost încheiat cu nerespectarea Legii nr.112/1995, iar pe cale de consecință a stabilit că în speță nu sunt aplicabile prevederile art.501 alin.1 Cod procedură civilă.
Dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001, au fost edictate de legiuitor pentru a asigura protecția celor care au fost evinși în dreptul lor rezultat din încheierea unui contract de vânzare - cumpărare în condițiile Legii nr.112/1995, cu condiția ca aceștia să fi respectat toate condițiile pentru a contracta, atât cele generale cât și cele speciale.
Această reglementare specială este practic similară cu reglementarea generală a garanției pentru evicțiune prevăzută de art.1341 din vechiul Cod civil, conform căreia, pentru angajarea răspunderii vânzătorului, din cauza producerii evicțiunii, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții cumulative, respectiv:
1) să existe o tulburare de drept provenind de la un terț;
2) aceasta sa aibă o cauza anterioară vânzării;
3) tulburarea să nu fi fost cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului.
Prin urmare, și în reglementarea comună, în cazul în care cumpărătorul a fost de rea - credință, în sensul că a cunoscut cauza tulburării, acesta nu este îndreptățit la daune interese.
În cazul în care legiuitorul ar fi dorit să instituie prin reglementarea specială, dreptul la despăgubiri pentru toți cei ale căror contracte încheiate în condițiile Legii nr.112/1991 au fost desființate, indiferent de motive, ar fi dat art.501 din Legea nr.10/2001 formularea corespunzătoare în acest sens.
Însă, prin forma în vigoare a art.501 din Legea nr.10/2001, este evident că acesta a urmărit să restrângă sfera de aplicare a dreptului la despăgubiri în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în condițiile Legii nr.112/1995 și desființate ulterior prin hotărâri judecătorești, numai relativ la cei evinși care au contractat cu respectarea condițiilor generale și speciale în acest sens.
Cum în speță, apelanta nu a fost de bună - credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în condițiile Legii nr.112/1995, aceasta nu este îndreptățită la daune interese constând în prețul de piață al imobilului evins, astfel după cum a pretins și după cum corect a reținut și prima instanță.
Referitor la cheltuielile de judecată efectuate de apelantă în primă instanță, instanța de apel a constatat că, cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, respectiv numai în ceea ce privește obligarea intimatului - pârât S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., la plata unei cote de cote de ½ din prețul actualizat cu indicele inflației, al imobilului care a făcut obiectul vânzării - cumpărării în contractul mai sus evocat.
Prin întâmpinările depuse la dosar intimatul - pârât S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., a susținut că apelanta - reclamantă este îndreptățită la restituirea prețului actualizat cu indicele inflației, al imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare desființat, achiesând practic la pretențiile acesteia.
Prin urmare, față de prevederile art.275 Cod procedură civilă, conform cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, apelanta nu este îndreptățită la recuperare cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.
Mai mult decât atât, dovada plății onorariului de avocat inclus în cheltuielile de judecată pretinse de apelanta, a fost depusă la dosar după închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, odată cu concluziile scrise, astfel încât această probă nu mai putea fi avută în vedere de către instanță.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta și pârâtul.
Recurenta reclamantă a solicitat prin recursul său modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și schimbarea sentinței instanței de fond, cu consecința obligării pârâtului să-i plătească despăgubiri constând în cota de ½ din prețul de piață actual al apartamentului nr. 8, situat în B., ..
În motivarea recursului se susține că soluția Tribunalului B. a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001.
Recurenta apreciază că cele reținute de instanță referitoare la reaua credință nu pot fi primite întrucât nu au relevanță în cauză, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea condițiilor de formă și de fond prevăzute de Legea nr.112/1995
O altă critică se referă la neacordarea cheltuielilor de judecată.
În acest sens, recurenta învederează că pârâtul nu a recunoscut nici la prima zi de înfățișare și nici în prezent pretențiile reclamantei.
Recurentul pârât apreciază că decizia atacată este nelegală întrucât în mod greșit instanța de apel a admis excepția tardivității apelului, fără să ia în considerare faptul că acesta a fost formulat la data de 23.01.2014 și comunicat instanței de fond în termenul de exercitare a căii de atac.
Recurentul reiterează și în această cale de atac excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere faptul că imobilul a fost vândut reclamanților de către S.C. R.I.A.L. S.R.L. B., care este obligată să restituie valoarea de piață a imobilului.
În ce privește fondul cauzei recurentul susține că în mod greșit instanța l-a obligat la plata despăgubirilor costând în valoarea actualizată cu indicele de inflație a imobilului întrucât nu sunt întrunite condițiile răspunderii pentru evicțiune.
În ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intervenientul M. O., recurentul susține că instanța de apel a reținut culpa procesuală exclusivă a pârâtului, cu toate că și reclamanta Efitimie R. a exercitat aceeași cale de atac.
Se mai susține că instanța de apel ar fi trebuit să cenzureze onorariul avocațial în raport de munca depusă și de complexitatea cauzei.
Examinând sentința atacată, în limita motivelor de recurs, în raport de probele administrate și de dispozițiile legale în materie, Curtea reține următoarele:
Cu privire la recursul reclamantei:
Chiar dacă în cadrul procesului de revendicare instanța care a pronunțat soluția de fond nu a analizat buna credință a părților, instanțele nu puteau face abstracție de considerentele deciziei nr.275/A/14.12.2009 a Tribunalului B., pronunțată în apel, în cadrul cărora s-a reținut reaua credință a ambelor părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a constatat prin sentință. Decizia îi este opozabilă recurentei, care a avut calitatea de pârâtă în acea cauză.
Nu poate fi primită nici susținerea recurentei că buna cerință la încheierea contractului nu prezintă relevanță, având în vedere că la încheierea contractului au fost respectate dispozițiile Legii nr.112/1995. Pentru a fi valabil, un contract, chiar dacă este încheiat în temeiul unei legi speciale trebuie să respecte și condițiile generale de validitate a contractelor, prevăzute de codul civil. Or, contractul în discuție fiind încheiat cu rea credință, cauza acestuia este ilicită, împrejurare care atrage nulitatea absolută a contractului.
Rezultă că cele două instanțe au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001, în raport de probele administrate în cauză.
Motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată este, de asemenea, neîntemeiat.
Expertiza tehnică efectuată în cauză a fost încuviințată pentru dovedirea capătului de cerere principal, care a fost respins. Cum reclamanta este cea care a căzut în pretenții în privința acestui capăt de cerere, este firesc să suporte toate cheltuielile de judecată efectuate în acest sens.
Cu privire la recursul pârâtului:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă în mod corect de către instanța de fond, pentru următoarele motive:
Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr.112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.
Art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din restituirea prețului.
Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art.1337 și următoarele Cod civil, este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț – fost proprietar al imobilului în cauză.
Critica referitoare la cheltuielile de judecată pe care pârâtul a fost obligat să le plătească intimatului M. O. în apel, este, de asemenea, nefondată.
Obligația de suportare a celuielilor de judecată, prevăzută de art. 274 Cod procedură civilă, se întemeiază pe culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
Atitudinea recurentului care a declarat un apel neîntemeiat, determinându-l astfel pe intimat să efectueze cheltuieli cu plata onorariului de avocat, justifică obligarea acestuia să suporte cheltuielile de judecată avansate de reclamantă.
În privința cuantumului onorariului de avocat, în sumă de suma de 1000 lei, se reține că acesta nu este exagerat de mare, în raport cu valoarea litigiului și complexitatea cauzei, neexistând niciun motiv pentru a fi redus.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE :
Respinge recursurile declarate de reclamanta E. R. V. și pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în teritoriu de D.G.F.P. B., împotriva deciziei civile nr. 288/A/3.06.2014 a Tribunalului B. – Secția I-a Civilă, pe care o menține.
Obligă recurentul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în teritoriu de D.G.F.P. B. să-i plătească apelantei E. R. V. suma de 250 lei și intimatului M. O. suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 8.04.2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. B. G. C. L. F.
Grefier,
L. N.
Red.: G.C./08.05.2015
Tehnored.: L.N./ 11.05.2015 / - 2 ex -
Judecător fond: C.A.C.
Judecători apel: D.M., M. B.
| ← Legea 10/2001. Hotărâre din 09-04-2015, Curtea de Apel BRAŞOV | Acţiune în constatare. Decizia nr. 563/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
