Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 17/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 4993/1/2011
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ 17A
Ședința publică de la 31 ianuarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - A. C. B.
GREFIER - M. L.
Pe rol se află judecarea cererii de apel după casare, formulată de apelantul – pârât N. G. S. B. împotriva sentinței civile nr.976/02.07.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți B. J. și B. D..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelantul – pârât N. G. S. B. reprezentat de avocat V. Ș., cu împuternicire avocațială nr._/19.12.2012, aflată la fila 9 din dosar și intimații – reclamanți B. J. și B. D. reprezentați de avocat Ș. D., cu împuternicire avocațială nr._/23.04.2009, aflată în copie conformă cu originalul la fila 10 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 30.01.2013, apărătorul apelantului – pârât a depus înscrisuri doveditoare ale domiciliului părții pe care o reprezintă în Franța, în două exemplare.
Se procedează la comunicarea unui exemplar al înscrisurilor depuse de apelantul – pârât către apărătorul intimaților – reclamanți.
Apărătorul intimaților – reclamanți prezintă instanței originalul înscrisurilor aflate la filele 6-10 din dosarul în care a fost rejudecată în fond cauza.
Curtea constată că înscrisurile aflate la filele 6-10 din dosarul în care cauza a fost rejudecată în fond sunt copii ale documentului înfățișat în original la acest termen de judecată de către apărătorul intimaților – reclamanți și le restituie.
Apărătorul apelantului – pârât, față de conținutul deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se solicită instanței de apel să verifice legalitatea procedurii îndeplinită în America, cu privire la obținerea acestei hotărâri, consideră că intimații – reclamanți trebuiau să facă dovada îndeplinirii actelor de procedură, de la instanța respectivă.
La interpelarea Curții, referitor la termenul în care se pot formula cereri de probatorii, în raport de disp. art.132 și 138 Cod procedură civilă, apărătorul apelantului – pârât susține că poate solicita probe în raport de dispozițiile deciziei de casare.
Apărătorul intimaților – reclamanți apreciază că cererea de probatorii formulată la termenul de judecată de astăzi este tardivă, în condițiile în care probatoriul s-a discutat la termenul de judecată anterior.
Curtea, după deliberare, cu privire la cererea de probatorii formulată de apărătorul apelantului – pârât, apreciază că este tardiv formulată în raport de prev. art.138 Cod procedură civilă, în condițiile în care premisa de la care pornește formularea cererii de probatorii de astăzi este legată de măsurile dispuse prin decizia de casare, iar aceste măsuri au constituit și suportul propunerii și evaluării pe care instanța a făcut-o la termenul anterior relativ la utilitatea și pertinența probelor ce au fost încuviințate părților.
În consecință, Curtea constată că apelantul nu este îndreptățit să formuleze o nouă cerere de probatorii la termenul de judecată de astăzi, ce a fost acordat exclusiv în vederea administrării probatoriului deja încuviințat.
Părțile prezente, prin apărători, învederează că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de apel.
Apărătorul apelantului – pârât solicită amânarea pronunțării cauzei, pentru a depune note scrise, solicitare față de care Curtea notează că numai nevoia instanței de a delibera poate justifica o asemenea măsură, așa încât va aprecia asupra ei, partea având posibilitatea să susțină oral argumentele de care înțelege să se folosească.
Apărătorul apelantului – pârât arată că intimații – reclamanți B. s-au considerat îndreptățiți să primească imobilul din București .. 39-41, apreciind că mențiunea „două parcele de teren în București ” s-ar suprapune cu acest imobil.
Susține că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat greșită opinia instanței de fond și a Curții de Apel București, pronunțându-se asupra fondului cauzei.
Mai arată că, prin acțiunea făcută de intimații – reclamanți B. nu a fost chemat în judecată pe apelantul – pârât, deși acesta era legatar universal. Arată că nici executorul testamentar nu este citat în acest dosar. Susține că pârâtul N. nu a fost citat ca parte în dosarul de exequator.
De asemenea, susține că nu există nicio dovadă de primire a comunicării către destinatar și precizează că în America, la fel ca în România este obligatoriu procesul – verbal de îndeplinire a procedurii de citare sau comunicare a actelor de procedură, iar în cauză nu există un astfel de act.
În cauză s-a depus o scrisoare a apărătorului reclamanților din America, din care rezultă că ar fi fost făcută o comunicare a hotărârii în Franța. Faptul că nu s-a declarat cale de atac în cauză este cert, dar în condițiile în care partea pe care o reprezintă nu știa de acest proces, nu avea cum să formuleze o cale de atac.
Mai arată că, în lipsa unei părți, o atare hotărâre, nu poate fi avută în vedere. Intimații – reclamanți au promovat acțiune la Tribunalul București, prin care au obținut exequator, fără a fi încunoștiințată partea pe care o reprezintă.
Față de aceste susțineri, solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr.976/02.07.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, desființarea hotărârii dată în rejudecare, întrucât nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a punerii în executare a acestei hotărâri pe teritoriul României. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimaților – reclamanți solicită respingerea apelului și menținerea sentinței civile nr.976/02.07.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă.
Precizează că își menține susținerile din încheierea de ședință din data de 10.02.2011, și concluziile scrise depuse în dosarul de apel.
Arată că înscrisurile depuse de apelantul – pârât la termenul de judecată de astăzi nu sunt documente doveditoare la domiciliul apelantului – pârât, întrucât acestea sunt emise în anul 2012, după data introducerii acțiunii în statul Vermont.
În ceeace privește problema citării, există un certificat de comunicare emis cu permisiunea Curții din Vermont, conform regulilor de comunicare ale statului american, cele două citații din anul 2007, însoțite de adresa grefierului de la Curtea din Vermont, precum și declarația dată în conformitate cu legile penale care confirmă faptul că s-a făcut citarea apelantului – pârât la adresa din Franța.
Cu cheltuieli de judecată.
Având cuvântul în replică, apărătorul apelantului – pârât susține că avocatul părții nu poate emite acte procedurale.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea formulată și înregistrată la data de 25 martie 2008 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă sub nr._/3/2008, petenții B. J. și B. D. au solicitat instanței recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii Judecătoriei de Distribuire Parțială eliberată de Tribunalul pentru Succesiuni și Tutele a Statului Vermont, Districtul Chittenden, extras nr._ din 14 noiembrie 2007, Statele Unite ale Americii, obținută la cererea lor cu acordul executorului testamentar al defunctului S. P., domnul D. B..
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art.165, art.166 și următoarele din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Prin sentința civilă nr. 711/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a fost admisă cererea și s-a dispus recunoașterea pe teritoriul României, a efectelor hotărârii străine.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel numitul N. G. S. B., iar prin decizia civilă nr. 327 A/25.05.2009, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă s-a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a fost admis apelul formulat de apelantul N. G. S. B. și s-a desființat sentința civilă nr.711/09.04.2008 apelată, fiind trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că, la dezbaterea succesorală din Vermont, SUA, apelantul era cunoscut ca fiind legatar universal al bunurilor defunctului, din chiar conținutul testamentului, și drept urmare, Tribunalul din Vermont i-a comunicat cererea de partaj succesoral parțial formulată de B. J. și B. D., apelantul a și fost citat și i s-a și comunicat hotărârea, la care nu a formulat apel, astfel cum rezultă din probatoriul administrat de apelant.
A constatat instanța de apel că atât calitatea de parte în procesul de partaj parțial din Vermont – SUA, cât și calitatea de moștenitor universal al aceluiași defunct recunoscută în România conferă apelantului, în procedura de recunoaștere a hotărârii străine, potrivit și prevederilor Legii nr.105/1992, deplină legitimare procesuală în cauza pendinte.
Față de această împrejurare, Curtea a reținut ca fiind fondat motivul de apel privind necitarea apelantului la fond, în procedura de recunoaștere a hotărârii străine, fiind evidentă încălcarea dreptului său la apărare în cauză, inclusiv prin încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție și dezbaterea contradictorie a cauzei.
A stabilit instanța de apel ca, în rejudecare, prima instanță să examineze și criticile formulate în apel care vizează fondul cererii.
La rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă sub nr._._ .
Prin sentința civilă nr.976/02.07.2010, această instanță a admis cererea și a recunoscut pe teritoriul României efectele juridice depline ale Hotărârii judecătorești de distribuire parțială din 14.11.2007, pronunțată de Tribunalul pentru Succesiuni și Tutele al Statului Vermont, Districtul Chittenden, SUA, în dosar nr._.
Tribunalul a reținut că, la cererea reclamanților B. J. și B. D., Tribunalul pentru Succesiuni și Tutele a Statului Vermont, Districtul Chittenden, SUA, a pronunțat la 14.11.2007, în dosarul nr._, o hotărâre judecătorească de distribuire parțială, prin care a dispus să revină acestora, în proprietate indiviză, „următoarele bunuri prevăzute la art.3 A din Testamentul lui S. P.”, respectiv „toate drepturile pe care defunctul le-a avut în timpul vieții asupra proprietăților imobile din București, România, descrise mai exact în Testamentul acestuia ca: două (2) parcele de imobil în București, Romania, și, de asemenea, descrise în Inventarul executorului testamentar, sub jurământ, din data de 3.10.2005, ca: imobil situat în București, ..39-41, Corp A, sector 1.”
Tribunalul a constatat că hotărârea mai sus menționată constituie act jurisdicțional în sensul dispozitiilor art.165 din Legea nr.105/1992, că aceasta este definitivă conform legii statului în care a fost pronunțată, întrucât împotriva acesteia nu s-a exercitat nicio cale de atac în termenul legal (beneficiarii hotărârii neavând interes în acest sens, iar pârâtul legatar universal, deși a fost citat în cursul procedurii și i s-a comunicat hotărârea, nu a înțeles să o conteste în termen).
De asemenea, Tribunalul a constatat și că pricina nu era de competența exclusivă a jurisdicției române, conform art.151 din Legea nr.105/1992, fiind îndeplinită condiția competenței instanței străine, atât în dreptul internațional privat, cât și în dreptul intern al statului străin.
Față de dispozițiile art.6 din Legea nr.105/1992, Tribunalul a considerat îndeplinită și condiția reciprocității, motiv pentru care a reținut îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor formale prevăzute de art.167 din Legea nr. 105/1992 și, apreciind că în cauză nu este incident vreunul dintre cazurile de refuz al recunoașterii hotărârii străine prevăzute de art.168 din același act normativ, în temeiul art.170 și art.172 din Lege, a admis cererea și a recunoscut ca având efecte juridice depline pe teritoriul României hotărârea de partaj parțial.
Cât privește apărările pârâtului (formulate prima oară în apel), referitoare la faptul că hotărârea străină menționează bunurile din testament, astfel cum rezultă din inventarul executorului testamentar, dar fără să se observe că bunurile din România nu sunt individualizate, menționându-se „cele două parcele de proprietate din București” fără altă identificare (adresă, compunere etc.), precum și faptul că hotărârea face referire la adresa „..39-41”, deși în realitate este vorba doar de imobilul din ..41 (un singur corp de clădire), iar defunctul a mai revendicat și alte patru imobile în afară de acesta, reclamantul cunoscând acest aspect, întrucât a avut calitate de mandatar al defunctului (angajând același avocat pe care-l are în prezenta cauză), Tribunalul a considerat că, și reale fiind toate aceste susțineri, ele puteau fi valorificate exclusiv în cadrul căii de atac pe care partea a avut posibilitatea efectivă să o exercite împotriva hotărârii, ținând de fondul cauzei, de lămurirea înțelesului și întinderii acesteia.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că, așa cum a arătat și Curtea de Apel București în cuprinsul deciziei civile nr.327 A/25.05.2009 și cum rezultă din citațiile de la filele 46-47 și dovezile de comunicare de la filele 53, 54 dosar apel, pârâtul din prezenta cauză a fost citat, comunicându-i-se ulterior și procedura, la ultima adresă cunoscută, din Paris (așa cum se arăta și în testamentul lui de cuius), conform regulilor de procedură civilă ale Statului Vermont, depuse în extras la dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul N. G. S. B., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 17.11.2010 sub nr._._ .
În dezvoltarea motivelor de critică, apelantul pârât a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică sub mai multe aspecte.
Astfel, N. G. S. B. este succesorul universal al averii defunctului P. S., - decedat la data de 25 ianuarie 2005 - în S.U.A. Statul Vermont, iar acesta din urmă, pe lângă testarea întregii sale averi lui N. G. S. B. (testament din 03 martie 2004 - pct. C din art. trei) - a lăsat și niște „testamente particulare” (pct. A și B din articolul trei) - în folosul unor persoane din S.U.A. - printre care se află și soții J. B. și D. B.. Deși în testament nu sunt localizate cele „două parcele de teren” - soții B. au pretins că acestea se află în România, Municipiul București, .. 39-41 - sectorul 1.
Deși S. P. a avut numai în București 5 acțiuni de revendicare imobiliară (.. 40, Calea Victoriei nr. 25, ., I. S. nr. 9 și M. V. nr.41), toate aceste acțiuni instrumentate în România prin intermediul „prietenului său J. B.”, nu a indicat nimic din această situație în acțiunea promovată la Tribunalul Statului Vermont -Districtul Chittenden pentru a i se recunoaște calitatea de legatar, succesor cu titlu particular pentru imobilul din București, .. 41, reușind a induce în eroare această instanță și a obține hotărârea din 14 noiembrie 2007 a acestui tribunal.
A mai arătat apelantul că, deși reclamanții cunoșteau că obținerea unei hotărâri de autorizare a executării pe teritoriului României a hot. din 14 noiembrie 2007 se face obligatoriu cu încunoștințarea /citarea/ tuturor părților din dosarul din SUA, aceștia au încercat a obține o atare hotărâre de la Secția a V-a a Tribunalului București, omițând voit a face vreo mențiune din care judecătorul cauzei să-și poată da seama că nu sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute de Legea nr. 105/1992. N. G. S. B., aflând dintr-o cu totul altă cauză de existența acestei sentințe civile nr.711 din 09 aprilie 2008, a intervenit în acest dosar și prin dec.civ.327 din 25 mai 2009 Curtea de apel București a desființat această hotărâre și cauza a revenit Tribunalului spre rejudecare.
În această fază procesuală s-au administrat probe cu acte, dar instanța a considerat (în mod vădit greșit) că această hotărâre din 14.11.2007 poate fi recunoscută cu efecte depline pe teritoriul României, hotărâre pe care au apelat-o încă de la data de 07.07.2010.
A arătat apelantul că în mod greșit instanța de fond consideră că în litigiul soluționat de Tribunalul Statului Vermont - N. G. S. B. ar fi fost „parte” și ar fi fost citat pentru a putea participa la dezbaterile acestei cauze.
Astfel, N. nu apare ca „parte” în acțiunea introductivă de instanță la data de 07 august 2007; nici în cererea din 06 august 2007 nu este amintit numele de N., ci ea este doar o „reclamație” a faptului că Executorul Testamentar D. B. nu ar fi luat măsurile necesare conservării imobilului din București, M. V. 41; Hotărârea din 14 noiembrie 2007 nu menționează nici o dată numele lui N. G. S. B., pentru că acesta nu era parte în acest dosar.
În plus, nu există nici o dovadă de comunicare a acțiunii, a vreunei citații, sau chiar a hotărârii din 14.11.2007 către N. G. S. B.. Nu există nici o dovadă de comunicare nici măcar pentru D. B., executorul testamentar a lui S. P.; or, legea - din care s-a tradus și depus de reclamanți la dosar capitolul respectiv, privitor la citație și comunicarea actelor de procedură, cere obligatoriu prezentarea unei dovezi de primire a comunicării de către destinatar/măsură identică ca și în legislația noastră, procesul verbal de înmânare, confirmarea de primire poștală, etc.
Nici măcar D. B. nu este citat, fără a mai vorbi de faptul că nu există nici o dovadă, nici o confirmare a faptului că măcar D. B. să-l fi încunoștințat pe N. G. S. B. de acest proces.
Arată apelantul pârât că nici „certificarea hotărârii din 26.06.2009” (de altfel posterioară promovării acțiunii la Tribunalul București în anul 2008) nu prezintă vreo dovadă care să constituie document al comunicării hotărârii.
S-a susținut că apelantul a învederat faptul că pretinsa adresă din Paris, la care se susține că s-ar fi făcut comunicările, nu este adresa lui N.
G. S. B., dar nici măcar la această adresă greșită nu există vreun document că ar fi fost primită acea comunicare.
Simplele afirmații prezentate de reclamanți, corespondența între avocat Drislaine din SUA (avocatul lui B. din SUA) și o funcționară de la tribunal nu reprezintă dovezi de comunicare în sensul legii americane, ci cel mult o corespondență privată, dar nu oficială.
Pentru toate aceste probe și aspecte reliefate, apelantul solicită a se constata că nu a existat nici o citare, nici o comunicare a hotărârii, astfel că ea nu este definitivă, așa cum cere legea română.
A mai arătat apelantul că instanța a ignorat complet cele două hotărâri penale depuse de el la dosar prin care soții B. au cerut a fi anulat certificatul de moștenitor ca legatar universal al lui S. P., în care se vor găsi o . de elemente importante și pentru acest dosar.
Într-o altă critică, apelantul arată că greșit instanța de fond consideră că nu este cazul a verifica susținerile sale pe aspectul principal al necitării și necomunicării hotărârii, pentru că acestea puteau fi analizate și soluționate numai în recursul ce l-ar fi declarat contra hotărârii din 14 noiembrie 2007, însă când apelantul susține că nu a cunoscut de proces și că nu a știut de această hotărâre decât după data încuviințării executării ei în România în anul 2008, nu i se poate imputa că nu a declarat recurs.
Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr. 71A/24.02.2011, a fost respins apelul astfel susținut, ca nefondat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Prima critică privește greșita apreciere de către prima instanță a legalității procedurii desfășurate în fața Tribunalului Statului Vermont din Statele Unite ale Americii, apelantul pârât susținând că nu a avut calitatea de parte în litigiu, că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită nu i-a menționat numele și nici nu i-a fost comunicată.
Or, aceste chestiuni au fost dezlegate cu caracter irevocabil prin decizia civilă nr.327A/25.05.2009 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă, irevocabilă prin nerecurare, care a statuat că apelantul pârât din cauza de față a fost citat în calitate de parte în procesul finalizat în SUA, iar hotărârea i-a fost comunicată, fără ca acesta să formuleze apel.
Instanța de apel a examinat astfel aspectul în litigiu și a conchis în sensul arătat, iar apelantul pârât N. G. S. B. nu a formulat recurs împotriva deciziei nr.327/2009, pentru a combate cele reținute de Curtea de Apel, astfel încât statuarea instanței a intrat în puterea lucrului judecat.
În consecință, în mod corect a reținut tribunalul că problema legalității procedurii desfășurate în fața instanței străine nu mai poate fi examinată în acest stadiu al procedurii de recunoaștere, criticile apelantului pârât legate de aceste aspecte fiind astfel nefondate.
A mai reținut instanța de apel că, deși a susținut prin apel împrejurarea că adresa la care se pretinde a i se fi făcut comunicarea hotărârii, în Paris, Franța nu este adresa sa, apelantul pârât nu a arătat prin actele depuse la dosar care ar fi fost la acel moment domiciliul sau reședința sa, și nu a administrat nici un mijloc de dovadă cu privire la această împrejurare de fapt.
Prin prisma acestei constatări, s-a constatat că în mod temeinic a reținut tribunalul că susținerile referitoare la întinderea și valabilitatea legatului al căror beneficiari sunt reclamanții intimați puteau fi valorificate exclusiv în căile de atac prevăzute de legea străină pentru hotărârea în discuție, căi de atac de care apelantul pârât nu s-a prevalat.
Cu privire la omisiunea primei instanțe de a examina două hotărâri penale invocate de apelantul pârât, și care ar privi demersurile inițiate de reclamanții intimați din speță în scopul anulării certificatului de moștenitor emis în beneficiul apelantului, s-a constatat că aceste înscrisuri nu prezentau relevanță în
procedura pendinte, care nu permite examinarea de către instanța română a temeiniciei hotărârii instanței străine, ci exclusiv a cerințelor formale prevăzute de Legea nr. 105/1992, menționate pe larg în hotărârea apelată.
Or, chestiunea valabilității legatului cu titlu particular al cărui beneficiar este apelantul pârât excede limitelor între care se circumscrie competența instanței învestită cu cererea recunoaștere a efectelor hotărârii străine.
Această decizie a fost atacată cu recurs de apelant.
Prin decizia civilă nr. 3082/04.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul astfel promovat, dispunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe de apel.
Pentru a dispune astfel, instanța de casare a reținut în esență că:
Este greșită aprecierea instanței de apel în sensul că, în raport de decizia nr. 327/2009 a Curții de Apel București secția a III-a civilă, există autoritate de lucru judecat sub aspectul analizării de către instanța de apel, în primul ciclu procesual, a procedurii de judecată desfășurată în fața instanței americane pentru că prin menționata decizie civilă cauza a fost trimisă spre rejudecare deoarece instanța s-a pronunțat în lipsa pârâtului N. Groigore S. B., care nu a fost citat.
În acest context, instanța de apel, analizând calitatea procesuală activă a a apelantului, nu putea să dea nicio dezlegare asupra aspectelor de fond ale cauzei, cât timp constatase că judecata nu se realizase într-un cadru procesual corect stabilit, astfel încât considerentele hotărârii exced dispozitivului, chiar dacă prin dispozitiv prima instanță de fond nu s-a pronunțat și asupra excepției calității procesual pasive.
S-a mai reținut că, împotriva menționatei decizii, pârâtul N. G. S. B. nu avea interes să formuleze apel deoarece soluția îi era favorabilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare în contradictoriu cu această parte, sub toate aspectele, rejudecarea realizându-se în acest mod – astfel cum reiese din sentința civilă nr. 976/2010 a Tribunalului București secția a V-a civilă.
A apreciat instanța de recurs că instanța de apel a făcut o motivare contradictorie, reținând pe de o parte existența puterii de lucru judecat, iar pe de altă parte realizând o motivare subsidiară pe aceleași aspecte asupra cărora a apreciat că există lucru judecat.
Astfel, s-a reținut că nu a avut loc o motivare corespunzătoare a apelului, deoarece nu este clar dacă instanța de apel a înțeles să analizeze criticile din apel sau a înlăturat analizarea acestora ca urmare a reținerii existenței puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 372/2009 a Curții de Apel București, ceeace echivalează cu necercetarea fondului.
Cauza primită spre rejudecare a fost înrtegistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a sub nr._ .
În rejudecarea apelului, apelantului i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri.
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, de limitele stabilite prin art. 295 alin. 1 C.pr.civ. și de dezlegările instanței de casare care se impun în puterea dispozițiilor art. 315 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În lumina prevederilor art. 295 alin. 1 din C.pr.civ., apelul este o cale de atac ordinară, cu efect devolutiv, limitele devoluțiunii fiind date – potrivit cu exigențele art. 295 alin. 1 C.pr.civ. – de criticile care se aduce hotărârii apelante prin cererea de apel.
Astfel, instanța de apel este instanță de control judiciar, iar judecata care urmează a o realiza poate consta numai în verificarea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, iar nu în rejudecarea cererilor și apărărilor în aceleași coordonate în care au fost formulate pe parcursul judecării cauzei în fond (cu ignorarea judecății deja făcute de prima instanță).
Ca atare, Curtea constată că susținerile apelantului (inclusiv cele din „materialul” prin care a opinat asupra probelor depuse de reclamanți) care au format obiectul analizei primei instanțe, și care sunt reiterate în apel, nu satisfac exigențele impuse prin art. 295 alin. 1 din C.pr.civ., astfel că acesta nu este îndreptățit să pretindă instanței de apel să procedeze la o judecată a acestora ce ar fi paralelă celei realizate de prima instanță.
În același sens, Curtea are în vedere faptul că și prin decizia de casare s-a reținut ca o greșeală a instanței ce a judecat în precedent apelul părții, lipsa de claritate în ce privește analizarea criticilor concret formulate prin apel.
În analiza de legalitate și temeinicie a sentinței apelate, Curtea reține următoarele:
În speță, instanța a fost investită prin cererea formulată de reclamanții intimați B. J. și B. D., având ca obiect recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii judecătorești de distribuire parțială eliberată de Tribunalul pentru succesiuni și tutele al statului Vermont, districtul Chittenden, extras nr._, Statele Unite ale Americii.
Cererea astfel formulată se impune a fi soluționată, corespunzător exigențelor care rezidă din principiul disponibilității propriu procesului civil, în limitele stabilite de titularii ei, iar apărările formulate de apelantul pârât relativ la temeinicia și/sau legalitatea ei trebuie formulate în limite corespunzătoare procedurii speciale în care poate fi analizată cererea reclamanților intimați.
Or, această procedură specială – reglementată prin dispozițiile art. 167 și următoarele din Legea 105/1992 – a fost cea urmată de prima instanță în soluționarea cererii de recunoaștere dedusă analizei sale.
Susținerile formulate de apelant referitoare la vocația concretă a reclamanților intimați de a dobândi imobilul situat în București, .. 39-41 și la modalitatea în care aceștia și-au dovedit, în fața instanței ce a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, calitatea de moștenitori testamentari (legatari) nu pot fi circumscrise elementelor a căror verificare este permisă instanțelor române în cadrul procedurii speciale de
recunoaștere a hotărârilor străine, ci constituie critici care vizează temeinicia hotărârii străine respective.
Analiza unor asemenea critici în cadrul procesual al soluționării cererii reclamanților de recunoaștere a hotărârii străine ar fi echivalat cu realizarea unui control judiciar asupra respectivului act de jurisdicție, deci cu o judecată de fond, ceeace ar fi fost în contradicție evidentă cu prevederile art. 169 din Legea 105/1992 conform căruia „Sub rezerva verificării condițiilor prevăzute de art. 167 și 168, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei”.
Astfel fiind, prima instanță a procedat în mod corect nerealizând o analiză relativă la temeinicia susținerilor formulate de apelant cu depășirea limitelor care rezidă din prevederile legale imperative menționate.
Cât privește conduita reclamanților apelanți de a introduce cererea de recunoaștere a hotărârii străine fără a indica faptul că și apelantul trebuia încunoștiințat/citat, Curtea notează că aceasta a fost sancționată prin decizia civilă nr. 327/2009 pronunțată de Curtea de Apel București secția a III-a, iar vătămarea ce i s-a cauzat apelantului prin această conduită a fost înlăturată ca efect al dispoziției din aceeași hotărâre, de trimitere spre rejudecarea în fond a cauzei. În condițiile în care instanța de rejudecare, prin sentința supusă apelului pendinte, a soluționat cererea reclamanților cu respectarea cadrului procesual subiectiv astfel stabilit prin decizia instanței de control judiciar, argumentul prin care apelantul evocă menționata conduită a reclamanților intimați nu poate fi reținut ca temei al unei constatări în sensul nelegalității ori netemeiniciei sentinței atacate prin prezentul apel.
Concluzia primei instanțe în sensul că pârâtul-apelantul a fost parte în procedura în care a fost dată hotărârea a cărei recunoaștere se solicită și ar fi fost citat pentru a putea participa la dezbaterile respectivei cauze, este rezultatul unei juste analize a probatoriului administrat de reclamanții apelanți, probatoriu care constă în acte eliberate de instanța ce a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită – actul de certificare a hotărârii și certificatul de grefă eliberate de instanța care a pronunțat hotărârea respectivă depuse la filele 6-10 din dosarul de fond – aceste acte fiind înfățișate de parte și în original în fața instanței de apel, cu apostila care, potrivit art. 3 din OG 66/1999, atestă veracitatea semnăturilor, calitatea persoanelor care au semnat actele și a ștampilei instanței emitente.
Actele menționate au valoare de înscrisuri autentice – raportat la prevederile art. 1171 și 1173 din vechiul Cod civil, care sunt în vigoare potrivit cu prevederile art. 230 lit. a din Legea nr. 71/2011 – astfel că acestea fac dovada deplină relativ la dispozițiile pe care le constată, așa încât ele nu pot fi înlăturate de instanță pentru simplul motiv că nu sunt apreciate ca îndestulătoare ori convingătoare de către apelant.
Atâta vreme cât înscrisurile menționate anterior atestă faptul că, în cadrul procedurii succesorale în urma căreia a fost emisă hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, au fost emise citații către apelantul pârât și că i-a fost comunicată
hotărârea menționată, este incontestabilă calitatea acestuia de parte în respectiva procedură.
De asemenea, față de faptul că aceleași înscrisuri atestă caracterul definitiv și obligatoriu al hotărârii străine, precum și împrejurarea că dreptul apelantului de a exercita căi de atac împotriva acestei hotărâri s-a prescris în termen de 30 de zile de la comunicarea actului de jurisdicție, împrejurările astfel atestate constituie dovada faptului pozitiv contrar celui susținut de apelant (și anume că nu i-ar fi fost comunicate citațiile din cursul procedurii și hotărârea a cărei recunoaștere este solicitată de reclamanții intimați).
Argumentul susținut de apelant în sensul că adresa la care i-au fost făcute comunicările în cadrul procedurii în care s-a pronunțat hotărârea supusă cererii de exequator ar fi diferită de adresa domiciliului pe care acesta îl avea la data la care s-au îndeplinit respectivele proceduri de comunicare este vădit nefondată în condițiile în care acesta nu numai că nu a administrat probe concludente privind deținerea, în perioada derulării procedurii succesorale, a unui alt domiciliu decât cel la care s-au făcut comunicările – deși această obligație îi icumba în temeiul prevederilor art. 129 alin. 1 din C.pr.civ. și art. 1169 C.civ. – dar nici nu a indicat adresa la care pretinde că a locuit în aceeași perioadă. Înscrisurile administrate de apelant în etapa rejudecării apelului (constând în corespondență primită de apelant în perioada iunie - decembrie 2012, și copia actului de identitate) nu sunt apte a constitui suport probator al susținerii astfel formulate atâta vreme cât ele nu oferă vreo informație relativă la domiciliul pe care partea îl avea în perioada de referință analizată.
În ce privește pretinsa omisiune a citării executorului testamentar D. B., Curtea notează că o atare împrejurare nu poate constitui temei al analizării opoziției apelantului N. G. S. B. la cererea recunoaștere a hotărârii străine atâta vreme cât un astfel de demers este pus de legiuitorul român exclusiv la îndemâna persoanei care pretinde că s-a omis citarea sa - conform art. 167 alin. 3 din Legea 105/1992 care stabilește „Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoană”.
Hotărârile penale la care apelantul face referire (care se referă la plângerea penală formulată de reclamant cu privire la procedura succesorală notarială în urma căreia apelantul a obținut certificatul de moștenitor care îi atestă calitatea de legatar universal de pe urma defunctului S. P.) nu pot avea relevanță în procedura de exequator, procedură care – potrivit prevederilor art. 167 și 168 din Legea 105/1992 - permite analizarea numai a unor aspecte formale ale hotărârii a cărei recunoaștere se solicită. Susținând că instanța de fond „a ignorat cele două hotărâri penale depuse de noi la dosar”, apelantul precizează doar că în respectivele hotărâri „se vor găsi o . de elemente importante pentru acest dosar”. În absența oricărei referințe la unul sau altele dintre elementele considerate relevante, și la efectele pe care aceste elemente le-ar putea produce în procesul pendinte, Curtea constată că această susținere nu poate constitui suportul constatării nelegalității ori netemeiniciei sentinței apelate.
Având în vedere considerentele anterior expuse cu privire la forța probantă a actului de certificare emis de instanța care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, Curtea constată că problema legată de îndeplinirea procedurii de citare a apelantului în procedura urmată pentru pronunțarea respectivei hotărâri și de comunicare a hotărârii este deplin lămurit în speță, astfel încât critica formulată sub cel de-al doilea aspect expus în motivele de apel apare ca vădit nefondat.
Față de concluziile reținute și de dispozițiile legale menționate, Curtea va constata caracterul nefondat al criticilor aduse de apelant sentinței atacate, urmând a dispune, în temeiul prevederilor art. 296 C.pr.civ., respingerea apelului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul – pârât N. G. S. B. împotriva sentinței civile nr.976/02.07.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți B. J. și B. D., ca nefondat.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. A. C. B.
GREFIER
M. L.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 68/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1080/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
