Legea 10/2001. Decizia nr. 168/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 168/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 50950/3/2010
Dosar nr._
(2570/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.168
Ședința publică de la 31.01.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții contestatori L. C. și V. M., împotriva sentinței civile nr. 1322 din 20.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 24.01.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 31.01.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.10.2010, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamanții L. C. și V. M., în contradictoriu cu M. București prin Primar General, au formulat contestație împotriva Dispoziției Primarului General nr._/06.09.2010, solicitând, în principal, anularea dispoziției Primarului General nr._/06.09.2010 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții prin care să restituie în natură terenul în suprafața de 1176 m.p., iar în cazul în care ulterior expertizei se va constata ca terenul este parțial sau total afectat de elemente de sistematizare, obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului disponibil, iar pentru restul, imposibil de restituit în natură, acordarea unui bun de valoare egală, în compensare (dacă este posibil teren învecinat, liber, iar dacă nu, un alt bun) sau despăgubiri.
În subsidiar, reclamanții au solicitat anularea dispoziției Primarului General nr._/06.09.2010 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții prin care să se restituie în natură terenul în suprafață de 700 m.p., iar în cazul în care ulterior expertizei se va constata ca terenul exceptat este parțial sau total afectat de elemente de sistematizare, obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului disponibil, iar pentru restul, imposibil de restituit în natură, acordarea unui bun de valoare egală în compensare (dacă este posibil teren învecinat, liber, iar dacă nu, un alt bun) sau despăgubiri.
Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în fapt, la data de 29.10.2001, L. C. a depus, prin intermediul B. Boambes, R., B., notificarea nr.4256, în baza Legii nr.10/2001, prin care a solicitat masuri reparatorii pentru imobilul - teren în suprafața de 700 m.p. situat în București, fosta stradă Codrii Neamțului nr. 39. sector 3, București.
Prin contractul de cesiune de drept litigios nr.741/17.09.2007, reclamantul L. C. a cesionat jumătate din dreptul sau, surorii sale, reclamanta V. M., cesiunea fiind notificata Primăriei. Prin adresa nr._/19.09.2007, reclamantul a notificat cesiunea și a precizat că suprafața reală a terenului - astfel cum reiese din actul de proprietate - este de 1176 m.p., solicitând acordarea de masuri reparatorii pentru această suprafață.
Prin Dispoziția Primarului General nr._/2010, au fost propuse masuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafața de 700 m.p., pe numele celor doi reclamanți.
Reclamanții au arătat că motivul pentru care notificarea inițială a avut ca obiect doar o suprafața de 700 m.p. de teren, a fost acela că la momentul respectiv nu au cunoscut întinderea dreptului de proprietate al autorilor, suprafața corecta fiind aflata doar după ce au intrat în posesia actului de proprietate, în acest sens fiind făcută completarea notificării prin adresa mai sus menționata.
Acest teren în suprafața de 1176 m.p. a fost cumpărat de bunicul lor, G. V. V. prin Actul de Vânzare nr.2211/1911 transcris la Grefa Tribunalului Ilfov Secția notariat. Unica moștenitoare a bunicului său a fost mama lor, L. F., conform certificatului de moștenitor nr.296/2006. De pe urma mamei lor au rămas trei moștenitori: reclamanții și încă o soră care nu a depus notificare.
Terenul a fost expropriat de stat în anii 1966 și 1968, fiind acordate despăgubiri doar pentru construcții, acesta fiind și motivul pentru care nu au solicitat măsuri reparatorii și pentru casa demolata.
Deoarece din nota de reconstituire întocmita de către pârâta a reieșit ca acest imobil nu mai poate fi restituit în natura, fiind afectat de elemente de sistematizare, au solicitat acordarea în compensare a unui teren învecinat, aflat în proprietatea privata a municipalității, bun care sa fie aproximativ de aceeași valoare cu imobilul notificat. Deși a solicitat acordarea în compensare a terenului învecinat (care era liber de construcții) pârâtul i-a negat acest drept, menționându-i în mod expres că: „Primăria nu are bunuri pentru a fi acordate în compensare". A precizat că bunul pe care l-a solicitat și care este posibil a fi acordat în compensare este nerevendicat, este liber și se află în proprietatea privata a Municipiului București.
A arătat că motivarea Municipiului București, în sensul ca nu exista bunuri ce pot fi acordate în compensare, nu corespunde realității, astfel după cum se va demonstra prin acte emanând chiar de la Primăria Municipiului București.
Pe aceasta cale, au arătat că înțeleg să conteste legalitatea Dispoziției Primarului General nr._/2010 care nu a dat curs nici cererii de restituire în natură (deși parțial terenul poate fi restituit în natura) și nici cererii de compensare, deși toate condițiile legale erau întrunite.
În plus, a solicitat să se constate imposibilitatea efectivă a încasării despăgubirilor în actuala situație economico-financiara prin care trece România, și, mai ales în condițiile în care art. III din OG nr.62/2010 a suspendat pentru doi ani emiterea titlurilor de plata de către Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților în soluționarea dosarelor constituite în baza Legii nr. 10/2001.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În susținerea cererii, s-au depus la dosar, în copii certificate pentru conformitate, următoarele înscrisuri: dispoziția nr._/06.09.2010 emisă de Primăria Municipiului București prin Primarul General; notificare nr. 4256/23.10.2001 comunicată pârâtei prin intermediul B.E.J. „B., R. și B.” împreună cu confirmarea de comunicare și dovada de primire a acesteia la pârâtă; adresă către Primăria Municipiului București înregistrată sub nr._/19.09.2007, prin care reclamantul înainta o . înscrisuri (menționate în aceasta – filele 8-26 dosar).
În cauză au fost încuviințate și administrate, proba cu înscrisuri, în cadrul căreia a fost depus dosarul administrativ, precum și proba cu expertiza tehnică în specialitatea topografie și expertiza evaluatorie.
Prin sentința civilă nr.1322/20.06.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins contestația ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr._/06.09.2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 700 m.p. situat în București, .. 39, sector 3, imposibil de restituit în natură notificatorului L. C. și cesionarei V. M., reținându-se că terenul ce face obiect al notificării, este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
Examinând primul motiv al contestației, respectiv, acela referitor la întinderea dreptului de proprietate la care reclamanții sunt îndreptățiți, tribunalul a reținut că prin notificarea adresată de reclamantul L. C., Primăriei Municipiului București în temeiul prevederilor Legii nr.10/2001, acesta a avut în vedere și a indicat faptul că terenul a cărui restituire o solicită, are o suprafață de 700 m.p.
Ulterior, la data de 19.09.2007, printr-o nouă cerere adresată unității deținătoare, acesta a revenit și a indicat că suprafața reală a terenului este de 1176 m.p., invocând drept temei al demersului său, mențiunea existentă în cuprinsul titlului de proprietate al autorului său, relativă la suprafață.
Potrivit informațiilor comunicate de Primăria Municipiului București –Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății, Cadastru, rezultă că imobilul ce a purtat nr. 39 pe . trecut în proprietatea statului, prin două acte normative, în două etape.
Astfel, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 158/17.03.1966, la poziția 18, figurau înscriși V. Ivanca și G. V. V. (autorii contestatorilor) suprafața de teren preluată fiind de 288 m.p din care 52,12 m.p. construcții.
Ulterior, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 336/17.04.1968, la poziția nr. 68 au fost înscriși, Ivanca V., E. V., L. F., M. I., V. C., I. V., V. D., M. V. și F. V., cu teren expropriat în suprafață de 433,45 m.p. din care 65,00 m.p. construcții.
Deși în cuprinsul actului de vânzare cumpărare nr. 4017/31 martie 1911, invocat de contestatori se face referire la un teren loc de casă în suprafață de 1176 m.p., întrucât nu există vreo mențiune relativă la măsurătorile efectuate cu ocazia vânzării, dimensiunile pe laturi și amplasamentul acestuia și în lipsa unui plan din care să rezulte aspectele evocate anterior, tribunalul a considerat că simpla indicare a faptului că terenul era amplasat în fosta vatră a satului Dudești și avea suprafața de 1176 m.p, nu este suficientă pentru a fundamenta susținerile contestatorilor. De asemenea, tribunalul a apreciat ca fiind lipsite de relevanță referirile din cuprinsul actului, la vecinii de pe cele patru laturi ale terenului, în condițiile în care nu sunt indicate și dimensiunile acestor laturi și care ar fi permis verificarea existenței suprafeței pretinse.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că nu se poate considera că prin depunerea acestui înscris, contestatorii ar fi răsturnat prezumția instituită de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, întrucât, astfel cum s-a arătat, acest înscris nu face dovada certă a întinderii dreptului de proprietate al autorului contestatorilor.
În consecință, tribunalul a apreciat că în mod corect s-a avut în vedere prin decizia contestată, suprafața de 700 m.p. O asemenea concluzie este susținută de împrejurarea că, însumând suprafața imobilului în litigiu, trecut în proprietatea statului în perioada 1966-1968, rezultă o suprafață totală de aproximativ 721,45 m.p. apropriată celei inițial pretinse de notificatori, ceea ce denotă, fără echivoc că aceștia au avut reprezentarea clară a întinderii dreptului de proprietate al autorului lor, în condițiile în care prin notificarea formulată în termen legal, au solicitat o suprafață de 700 m.p., nefăcând referiri la diferența, pretinsă ulterior.
Dincolo de considerentele expuse, tribunalul a mai apreciat, cu privire la solicitarea de către petenți a diferenței de până la 1176 m.p., prin cererea scrisă depusă abia în anul 2007, după expirarea termenului în care notificarea trebuia depusă (14.02.2002), că ea nici nu ar mai fi putut fi primită, întrucât operase decăderea, iar în cauză nu a fost formulată și nici nu s-a invocat o eventuală repunere în termen.
Cum prevederile art. 23 din Legea nr.10/2001, dau posibilitatea depunerii până la data soluționării notificării numai a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și a oricăror alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire, tribunalul a apreciat că acestea nu vizează și ipoteza în care după expirarea termenului în care notificarea trebuia să fie formulată, notificatorul precizează sau modifică cererea de restituire inițială.
În ceea ce privește cea de a doua critică adusă dispoziției contestate, tribunalul a reținut că notificatorii au solicitat acordarea în compensare a unui alt bun, indicând în acest sens, două spații comerciale în suprafață de 49,78 m.p. și 49,70 m.p. situate în București, .. 11, sector 3.
Reține potrivit notei nr. 1787/09.06.2010 emisă de Primăria Municipiului București, că municipalitatea nu are posibilitatea atribuirii în compensare a bunurilor conform art. 1 alin. 5 din lLgea nr. 10/2001, menționându-se că lista prevăzută de textul legal evocat nu a fost întocmită, nefiind finalizată operațiunea de inventariere.
Așa fiind, față de această împrejurare, tribunalul a apreciat în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, că măsura compensării cu un alt bun trebuie sa se raporteze numai la cele de teren înscrise în lista ce trebuie întocmită conform art. 1 alin. 5.
Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuție care revine Consiliului General al Municipiului București, în temeiul art. 82 cu referire la 36 alin. 5 lit. b) din Legea nr.215/2001, consiliul fiind singura entitate îndrituita sa analizeze daca un bun proprietatea unității administrativ teritoriale trebuie sau nu menținut în proprietatea acesteia, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unității administrativ teritoriale.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu poate dispune, contrar prevederilor legale menționate, de bunuri care nu sunt incluse în lista bunurilor disponibile pentru ca astfel s-ar micșora patrimoniul unității administrativ teritoriale împotriva voinței titularului dreptului și în absenta oricărei justificări legale.
În consecință, față de toate argumentele ce preced, tribunalul a apreciat că Dispoziția a cărei anulare se solicită a fost emisă cu respectarea prevederilor legale și în considerarea situației de fapt rezultată din înscrisuri coroborată cu regimul juridic actual al imobilului revendicat, astfel că în temeiul disp.art.26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 a respins contestația ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs contestatorii L. C. și V. M., solicitând modificarea în tot a sentinței recurate, iar pe fond omologarea rapoartelor de expertiză, anularea dispoziției nr._/2010 și obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziție prin care să acorde în compensare, în locul imobilului notificat, a celor două spații comerciale situate în București, ..11, sector 3, astfel cum acestea au fost individualizate prin rapoartele de expertiză.
În motivarea recursului, contestatorii au arătat că prin cererea de chemare în judecată precizată au solicitat anularea Dispoziției Primarului General nr._/2010, obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziții prin care să se restituie în natură terenul în suprafață de 1176 mp, iar în cazul în care se va constata imposibilitatea restituirii în natură, să se acorde în compensare două spații comerciale în suprafață de aproximativ 50 mp fiecare, situate în ..11, sector 3.
Prin această contestație, recurenții și-au arătat nemulțumirea față de două aspecte, și anume faptul că li s-a recunoscut dreptul doar asupra suprafeței de 700 mp (în loc de 1179 mp cât erau în realitate), și faptul că nu li s-a acordat un bun în compensare, deși există bunuri aflate în proprietatea privată a municipalității, care pot urma un astfel de regim juridic.
In ceea ce privește prima critică, și anume suprafața reală de 1179 mp a terenului notificat, instanța a apreciat că actul de proprietate al contestatorilor nu este credibil atâta vreme cât în cuprinsul acestuia nu se individualizează dimensiunile pe laturi și atâta vreme cât nu s-au făcut măsurători la momentul vânzării (anul 1911) si nici nu există plan anexă.
Cu alte cuvinte, instanța consideră că simpla mențiune din cuprinsul actului în sensul că suprafața terenului pe care bunicul contestatorilor l-a cumpărat este de 1179 mp, nu este credibilă. Prin aprecierile sale proprii si total neîntemeiate, instanța de fond infirmă un act juridic perfectat între două persoane, autentificat de Tribunal și transcris în registrele păstrate de Arhivele Naționale, creând astfel un precedent periculos conform căruia, toate actele în cuprinsul cărora nu exista individualizate dimensiunile pe fiecare latură a terenului cumpărat, sunt în fapt nule si nu pot produce efecte juridice.
In atare situație, instanța de fond a apreciat ca recurenții contestatori nu au putut răsturna prezumția instituită prin art.24 din Legea nr.10/2001, care consacră faptul că „în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezuma a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă".
În opinia recurenților, raționamentul instanței de fond este absurd și lipsit de logică juridică. In decretele de expropriere s-a reținut că suprafața preluată de la autorii contestatorilor ar fi fost de 700 mp, situație des întâlnită în practica anilor comunismului, când adeseori se trecea o suprafață mai mică. Cu toate acestea, contestatorii au demonstrat prin depunerea actului de proprietate că suprafața reală a terenului era de 1179 mp. Nici contestatorii nu au cunoscut întinderea exactă a terenului, astfel că inițial au solicitat măsuri reparatorii doar pentru 700 mp. Ulterior, după ce au descoperit, după câțiva ani, actul de proprietate la Arhivele Naționale, au aflat că suprafața reală a terenului era de 1179 mp.
Raționamentul instanței este lipsit de logică juridică și încalcă flagrant principiile generale de drept civil. În plus, art.24 stipulează că decretul de expropriere primează acolo unde nu există alte probe contrarii. Or, din interpretarea per a contrario a acestui articol, reiese fără putință de tăgadă că atunci când există probe contrarii, primatul este asigurat de acestea din urmă. În speța de față, contestatorii au prezentat acele probe contrarii la care s-a referit legiuitorul, și anume însuși actul de proprietate. Cu toate acestea, instanța a considerat că acest contract de vânzare-cumpărare nu este bun și el nu poate răsturna cele înserate în decretul de expropriere.
Instanța duce raționamentul său greșit chiar mai departe, apreciind că dispoziția atacata de contestatori este corectă pentru suprafața de 700 mp, deși tot instanța însumează suprafețele din decretele de expropriere și rezultatul obținut este de 721,45 mp.
O altă critică adusă sentinței este aceea că instanța apreciază că nu se poate reține ca și corectă suprafața de 1179 mp solicitată de contestatori, deoarece inițial au solicitat doar 700 mp, iar precizarea suprafeței de 1179 mp a fost făcută cu depășirea termenului prevăzut în mod imperativ de Legea nr.10/2001,
Este adevărat că prin notificarea depusă la PMB în anul 2001 contestatorii au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în suprafață de 700 mp, dar acest lucru s-a datorat lipsei actului de proprietate, în posesia căruia au intrat ulterior. După ce au aflat suprafața reală a terenului deținut de bunicul lor, contestatorii au precizat suprafața corectă a terenului, conform actului de proprietate. Faptul că această precizare a fost făcută în anul 2007 nu trebuie interpretată ca tardivă, pentru că legea trebuie interpretată în sensul de a se aplica, iar intenția legiuitorului a fost ca persoanele afectate de regimul comunist să fie despăgubite efectiv și corect. Este exact ca și cum s-ar îndrepta o eroare materială strecurată în petitul unei cereri de chemare în judecată. Aflând ca terenul autorului lor a avut suprafața de 1179 mp, contestatorii au îndreptat eroarea strecurată în notificare.
Față de toate acestea, recurenții apreciază că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a nesocotit prevederile unui act juridic civil scoțându-l în afara legii și a considerat greșit că aceștia nu au răsturnat prezumția instituită de art.24 din Legea nr.10/2001.
Se mai impune menționat faptul că recurenții au depus la dosar dovezi de la Arhivele Naționale din care reiese în mod clar că între anii 1911 și până la momentul exproprierii niciun membru al familiei lor nu a înstrăinat vreo bucată din terenul de 1179 mp.
Cel de-al doilea motiv pentru care au contestat dispoziția, a fost acela că primăria nu le-a acordat un bun în compensare, deși Legea nr.10/2001 instituie o ordine de priorități a măsurilor reparatorii, ordine în cadrul căreia restituirea în natură primează, apoi este urmată de compensarea cu un bun sau un serviciu, ultima măsură fiind despăgubirea bănească.
Deși în timpul derulării procesului, contestatorii au identificat două spații comerciale în suprafață aproximativ de 50 mp fiecare, care întruneau toate condițiile legale pentru acordarea în compensare, neexistând niciun impediment contra compensării, instanța le-a refuzat acest drept cu o argumentație nejuridică și chiar ilară. Astfel, instanța de fond, după ce a administrat toate probele necesare pronunțării unei hotărâri legale, după ce a administrat proba cu înscrisuri și i-a pus să facă dovada că spațiile nu sunt revendicate, că nu sunt intabulate, că sunt în proprietatea privată a municipalității, după ce a dispus expertiza topo și evaluare a terenului notificat și a bunurilor solicitate în compensare, a apreciat în final, în pofida tuturor probelor dispuse, că cele două spații comerciale nu pot fi acordate în compensare întrucât municipalitatea (de 11 ani) nu a finalizat inventarierea bunurilor municipalității.
Contestatorii au făcut dovada prin actele depuse la dosar, că primăria deține bunuri care pot fi acordate în compensare.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că atâta vreme cât nu există o listă de inventar, compensarea nu poate opera.
Este nelegal ca pretențiile contestatorilor să fie cenzurate prin prisma lipsei unei liste pe care primăria o întocmește în mod discreționar, deși tocmai acesta este rolul instanței: să suplinească rolul pe care primăria ar fi trebuit să și-l îndeplinească până acum.
Instanța de fond a apreciat că nu există niciun temei legal pentru ca această compensare să opereze, pentru că această măsură (compensarea) este de natură să micșoreze patrimoniul municipalității, aceasta fiind și intenția legiuitorului. Or, compensarea are ca și efect micșorarea patrimoniului debitorului, iar temeiul legal al acesteia se regăsește chiar în cuprinsul Legii nr.10/2001.
În calea de atac a recursului, până la închiderea dezbaterilor în conformitate cu art. 150 Cod procedură civilă, părțile nu au solicitat administrarea niciunei probe, la dosar recurenții depunând două adrese de la . și Administrația Fondului Imobiliar, respectiv o declarație pe proprie răspundere în legătură cu încasarea despăgubirilor după rămânerea în pronunțare și înainte de termenul ce s-a acordat la solicitarea acestora pentru a se depune concluzii scrise.
Curtea, analizând recursul, constată următoarele:
În referire la critica vizând întinderea suprafeței de teren pentru care recurenții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii, Curtea reține că prin notificarea adresată de reclamantul L. C., Primăriei Municipiului București în temeiul prevederilor Legii nr.10/2001, acesta a indicat faptul că terenul a cărui restituire o solicită sau pentru care solicită acordarea de despăgubiri are o suprafață de 700 m.p.
Așa cum corect a reținut și instanța de fond, la data de 19.09.2007, printr-o nouă cerere adresată unității deținătoare, acesta a revenit și a indicat că suprafața reală a terenului este de 1176 m.p., această precizare fiind susținută de mențiunea existentă în cuprinsul titlului de proprietate al autorului său, relativă la suprafață.
Potrivit relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București –Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății, Cadastru, rezultă că imobilul ce a purtat nr. 39 pe . trecut în proprietatea statului, prin două acte normative, respectiv prin Decretul Consiliului de Stat nr. 158/17.03.1966 - unde la poziția 18, figurau înscriși V. Ivanca și G. V. V. (autorii contestatorilor) suprafața de teren indicată ca preluată fiind de 288 m.p din care 52,12 m.p. construcții – și prin Decretul Consiliului de Stat nr. 336/17.04.1968 -unde la poziția nr. 68 au fost înscriși, Ivanca V., E. V., L. F., M. I., V. C., I. V., V. D., M. V. și F. V., cu teren expropriat în suprafață de 433,45 m.p. din care 65,00 m.p. construcții.
Analizând cuprinsul actului de vânzare cumpărare nr. 4017/31 martie 1911, invocat de recurenții contestatori, Curtea constată că acesta, într-adevăr, face referire la un teren loc de casă în suprafață de 1176 m.p., fără a se face vreo mențiune relativă la dimensiunile pe laturi, fiind făcute doar referiri la vecinii de pe cele patru laturi ale terenului.
Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr.10/2001: „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 24.1. din HG nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: „Înscrisurile menționate la art. 24 alin. (1) din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate”, iar potrivit celor înscrise la art. 24.2. din aceleași norme guvernamentale: „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire”.
Din interpretarea teleologică a acestor dispoziții legale în acord cu dispozițiile de aplicare unitară a acestora, Curtea constată că legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării, iar prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează însă doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001. Cu alte cuvinte, acest mijloc de probă constând în actul de preluare nu este viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
În speța de față, contestatorii au prezentat însuși actul de proprietate.
Prin raportare însă la acest act de proprietate, Curtea apreciază ca putând fi validă susținerea recurenților în sensul că au fost în eroare în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren ce a intrat în proprietatea statului în una dintre formele prevăzute de art. 2 din Legea nr.10/2001 și numai ca urmare a acestei erori au indicat în notificarea formulată suprafața de 700 mp. Aceasta însă numai cu condiția de a se demonstra și faptul că recurenții reclamanți, respectiv autorii acestora au deținut în concret această suprafață la momentul trecerii în proprietatea statului într-un mod abuziv și nu au înstrăinat de bunăvoie parte din suprafața indicată în titlul de proprietate.
În acest sens, Curtea nu poate pleca de la prezumția simplă pe care au susținut-o recurenții în sensul că în actele de preluare în mod obișnuit se trecea o suprafață de teren mai mică.
Astfel, Curtea are în vedere adresa nr. 4154/27.09.2001 emisă de Primăria sector 3 București Direcția Venituri, Impozite și Taxe Locale din care rezultă că datele privind suprafețele de teren comunicate au fost extrase din procesele verbale de impunere, în evidențele fiscale figurând ca plătitori de impozite moștenitorii lui V. Văcan G., respectiv moștenitorii acestuia, numitul V. Văcan G. figurând înscris în calitate de cumpărător în titlul de proprietate exhibat de recurenți depus la dosarul cauzei.
În aceeași adresă se menționează că la dosarul fiscal nu se regăsesc actele de proprietate în baza cărora s-a făcut impunerea, ceea ce nu exclude deținerea de către această instituție a unor alte date relevante, constând în declarații de impunere a foștilor proprietari în care să fie menționat bunul imobil impus, procese verbale de impunere, respectiv alte acte din care să rezulte date în legătură cu terenul de la adresa imobilului în litigiu, respectiv dacă cu privire la acesta s-au încheiat acte de transmisiune a proprietății.
Curtea are în vedere faptul că de la instituțiile statului nu s-au solicitat decât titlul de proprietate al autorului recurenților și respectiv cel al vânzătorului acestuia, fără a se face demersuri pentru a se obține planuri, schițe aferente acestor titluri, respectiv autorizației de construire nr. 64/10.08.1916 emisă de Primăria comunei Dudești, care să fie supuse, eventual, unei expertizei de specialitate pentru a se verifica dacă au existat modificări ale limitelor terenului în timp, între momentul cumpărării terenului și cel al preluării acestuia de către stat.
Așa cum rezultă în adresa mai susmenționată emisă de Primăria Municipiului București - DITL, în anul 1952, 1958 și 1963 (anterior primei exproprieri) figurau pe rol la imobilul susmenționat deja moștenitorii defunctului V. Văcan G., astfel că cercetările efectuate numai în legătură cu eventualele vânzări pe numele acestuia din urmă și nu și a moștenitorilor acestuia nu sunt suficiente.
Din adresa nr.2752/SANIC/15.07.2011 emisă de Serviciul arhive naționale istorice centrale rezultă că cercetându-se evidențele pe care le are în păstrare s-a constatat că nu figurează G. V. V. în calitate de vânzător al terenului situat în Vatra satului Dudești, însă tot această instituție precizează că nu deține evidențe complete de la Tribunalul Ilfov secția Notariat din anii 1911 – 1948 și de la Secția I civ.. (aprilie) – 1952, ceea ce ar fi impus extinderea acestor cercetări.
În ce privește cea de-a doua critică referitoare la acordarea în compensare a unor spații comerciale, Curtea constată fondată susținerea recurenților în sensul că nu poate fi primit argumentul intimatei reținut prin nota nr.1787/09.06.2010 emisă de Primăria Municipiului București, în sensul că municipalitatea nu are posibilitatea atribuirii în compensare a bunurilor conform art. 1 alin. 5 din lLgea nr. 10/2001, întrucât lista prevăzută de textul legal evocat nu a fost întocmită, nefiind finalizată operațiunea de inventariere.
Includerea bunurilor într-o listă în categoria celor disponibile este o atribuție care revine Consiliului General al Municipiului București, în temeiul art. 82 cu referire la 36 alin. 5 lit. b) din Legea nr.215/2001 însă termenul de îndeplinire a acestei obligații nu poate fi lăsat la latitudinea unității deținătoare întrucât ar însemna să se lase exclusiv la latitudinea acesteia durata soluționării notificărilor, putându-se astfel ajunge ca prin atitudinea culpabilă a acesteia să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Mai mult, este în acord cu dispozițiile legii speciale de reparație ca în schimbul bunurilor preluate abuziv să se acorde bunuri în compensare astfel că este în firescul lucrurilor ca această compensare să aibă drept efect micșorarea patrimoniului unității deținătoare.
Numai că pe lângă acest aspect legat de compensarea bunului preluat abuziv autorilor recurenților, Curtea reține din adresa nr. 6165/04.04.2006 emisă de Administrația Fondului Imobiliar că suprafața de teren de 288 mp și suprafața construită de 52,12 mp. a fost expropriată prin Decretul nr.158/1966, iar potrivit procesului verbal de evaluare nr.13/1969 s-a stabilit o despăgubire de 2.649 lei, sumă plătită foștilor proprietari cu borderoul nr._.IV.1969. De asemenea, potrivit adresei nr._/21.11.2007 emisă de către aceeași instituție se face cunoscut că s-a expropriat o suprafață construită de 65 mp. precum și o suprafață de teren de 433,45 mp, situate la adresa ..39 sector 3, pentru aceste suprafețe stabilindu-se o despăgubire în valoare de 4.334 lei, din care 4.280 lei s-a plătit foștilor proprietari cu borderoul nr.17/10.04.1969, iar diferența de 54 lei s-a prescris și s-a virat la bugetul statului cu D:P:_.
Or, instanța de fond avea a face cercetări în legătură cu aceste despăgubiri primite, respectiv dacă acestea au fost încasate în integralitate doar pentru construcții sau și pentru teren, și a face aplicarea art. 11 alin. 8 din Legea nr.10/2001. Cum unitatea deținătoare nu a oferit în compensare nici un bun persoanelor îndreptățite, situație în care părțile ar fi convenit asupra valorii bunurilor, chiar și în lipsa unei expertize, instanța avea a face o expertiză în acord cu dispozițiile art. 11 alin. 7 din același act normativ. Curtea are în vedere, totodată, că potrivit reglementării actuale o asemenea probă nu poate fi efectuată în calea de atac a recursului, prin raportare la dispozițiile art. 305 Cod procedură civilă.
Așa fiind, Curtea, prin raportare la cele arătate mai sus, constată că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, situație care nu ar fi fost rezolvată nici prin repunerea cauzei pe rol, așa cum s-a solicitat prin concluziile scrise de către recurenți.
În consecință, cum împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin stabilite, față și de actele noi depuse la dosarul cauzei cu privire la care se impune respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, pentru a oferi părților beneficiul dublului grad de jurisdicție, ce conferă garanția unui proces echitabil, Curtea, în baza art. 312 al. 1 raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând a se ține seama de dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, precum și de apărările și de toate înscrisurile de care înțeleg să se prevaleze părțile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții contestatori L. C. și V. M. împotriva sentinței civile nr.1322/20.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A.
N. G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
2 ex/6.02.2013
--------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a - E.P.-J.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 688/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1633/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
