Pretenţii. Decizia nr. 731/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 731/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-04-2013 în dosarul nr. 53919/3/2010
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.731 R
Ședința publică din data de 04.04.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant S. A. împotriva sentinței civile nr.1909/02.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având, ca obiect, „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, părțile au lipsit.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că prin cererea de repunere pe rol, recurentul reclamant a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea repune cauza pe rol, în temeiul art.245 alin.2 C.pr.civ., și nemaifiind alte cereri de formulat sau acte de depus, având în vedere și faptul că recurentul reclamant a solicitat judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09.11.2010, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, reclamantul S. A. a chemat în judecată pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro (în echivalent lei la data plății) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr. 972 din 26 iunie 1948, pronunțată de Tribunalul M. București, în dosarul nr. 3123/1948 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 972 din 26 iunie 1948, pronunțată de Tribunalul M. București, în dosarul nr. 3123/1948, a fost condamnat la 10 ani temniță grea, pentru crima de organizare si participare la formațiuni politice paramilitare, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. III C. penal.
Reclamantul a mai arătat că, întrucât, temeiurile de drept pentru care a fost condamnat se regăsesc printre cele prevăzute de art. l alin. (2) din Legea nr. 221/2009, această condamnare constituie de drept o condamnare cu caracter politic, astfel încât este îndreptățit să solicite, în baza art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
A mai menționat acesta că pedeapsa dispusă prin sentința penală nr. 972 din 26 iunie 1948, a fost executată de la data de 29.03.1948 si pana la data de 16.06.1956, când a fost pus în libertate în baza Decretului nr. 72/950, conform adresei nr. 1277/956, așa cum rezultă din biletul de eliberare nr. 5503/16.06.1956, emis de Penitenciarul G.. În sfârșit, a mai arătat că în toată această perioadă a suportat chinuri și umilințe cumplite, fiind de notorietate suferințele indurate de către deținuții politici în penitenciarele de exterminare comuniste, dintre care s-a remarcat prin duritate penitenciarul de la G., iar tragedia suferită prin condamnarea politică nu s-a sfârșit la eliberarea din temnițele comuniste, ci a continuat întreaga viață, fiind o persoană stigmatizată în toate locurile în care a încercat să-și găsească un rost.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. l alin. (1) și alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și art. 274 Cod procedură civilă.
În susținerea cererii s-au depus la dosar: sentința penală nr. 972 din 26 iunie 1948, biletul de eliberare nr. 5503/16.06.1956 si copia legalizata a acestui bilet, certificat de cazier judiciar, CI . nr._.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare prin care să arate excepțiile, dovezile și mijloacele sale de apărare.
Prin sentința civilă nr. 1909/02.11.2011 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul S. A..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că posibilitatea obținerii unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, situație reglementată de art. 5 alin. 1 lit. a din textul normativ menționat, nu mai este cu putință, întrucât aceste prevederi au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din_ a Curții Constituționale, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ și prin Decizia nr. 1360 din_, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ .
Cum deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor de la data publicării lor în MOR, conform art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 și art. 145 alin. 2 din Constituție, iar, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”, tribunalul constată că pretențiile reclamantului întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu pot fi primite.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului, se arată că referitor la repararea prejudiciului moral, după publicarea deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial, consideră că acțiunea trebuie analizată sub aspectul prevederilor dreptului european menționând că art. 6 al C.E.D.O garantează dreptul la un proces echitabil, deciziile Curții Constituționale putând fi asimilate unor intervenții ale legislativului.
Se arată că un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare potrivit art. 14 al Convenției care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de către Convenție.
Recurentul menționează că art. 1 al Protocolului 12 adițional la Convenție stabilește că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare.
De asemenea, se arată că art.1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O garantează în esență dreptul de proprietate și că potrivit jurisprudenței C.E.D.O, noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale, cât și creanțele determinate potrivit dreptului intern, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă, că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Recurentul menționează că, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, consideră că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat în termen de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale.
În ședința publică de la 15.03.2012, cauza a fost suspendată pentru lipsa părților conform art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă, iar ulterior, urmare a cererii formulate la data de 25.02.2013, instanța a repus cauza pe rol, în conformitate cu dispozițiile art. 245 alin. 2 Cod procedură civilă.
Analizând recursul declarat, care poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și luând în considerare dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor urma.
Prin decizia nr. 1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamanților în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, începând cu data de 15.11.2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 în forma modificată de OUG nr. 62/30.06.2010 publicată în M. Of nr. 446 din 1 iulie 2010 au fost suspendate de drept, iar începând cu data de 31 decembrie 2010 și-au încetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Mai mult, prin decizia nr. 12 din 9 septembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 publicată în M. Of nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J București a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele:
Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așa cum s-a reținut în Cauza Nastaca D. și alții împotriva României, în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate a unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiție, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a sublinia necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea a reiterat și faptul că interpretarea legislației interne revine autorităților naționale, în special instanțelor de judecată și nu aparține Curții atribuția de cunoaște erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțe sau să se substituie, prin aprecierea sa, hotărârii acestora (printre altele, Garcia Ruiz c. Spaniei par, 28, și Coeme și alții G Belgiei, par. 115). Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări În soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unedic c. Franței par. 71).
Curtea a reținut că nici o obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale.
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unei bune administrări a justiției.
Reclamanții nu pot pretinde că dețin o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera ca au o "speranță legitimă” ce ar atrage protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009 și a contrario D. c: României, 6 decembrie 2007, par. 40).
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par.1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecăți.
Având în vedere aceste considerente, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea de apel a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant S. A. împotriva sentinței civile nr.1909/02.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. G. D.-M. M. A.-M.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC – 2 ex
10.04.2013
Jud fond R. M. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2124/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 132/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
