Pretenţii. Decizia nr. 2124/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2124/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-12-2013 în dosarul nr. 4466/299/2008
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 2124 R
Ședința publică de la 10.12.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă M. R., împotriva încheierii din 01.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Râșnovanu R., având ca obiect „evacuare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că, prin încheierea de ședință din data de 30.10.2012 judecarea cauzei a fost suspendată conform dispozițiilor art. 242 pct.2 Cod procedură civilă, iar în baza rezoluției din data de 12.11.2013 s-a dispus, din oficiu repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea excepției de perimare.
Curtea reține cauza în pronunțare cu privire la excepția de perimare a cererii de recurs.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20.03.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, reclamantul Rasnovanu R. a chemat in judecată pe pârâta M. R., solicitând evacuarea necondiționată a acesteia din imobilul situat în București, Calea Griviței nr 77, Sector 1, . de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este unicul proprietar al imobilului din București, Calea Griviței nr. 77, Sector 1, care i-a fost retrocedat în temeiul Legii 10/2001, prin Dispoziția Primarului general al Municipiului București nr.7974/16.05.2007.S-a mai precizat că apartamentul nr. 6 a făcut obiectul unui contract de închiriere încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de locator, și M. A., în calitate de locatară, pentru perioada 10.05._04, ce a fost prelungit în baza OUG nr.8/2004 pentru perioada 08.04._09. Reclamantul a mai susținut că la data de 14.11.2007 a procedat la notificarea prin executor judecătoresc a pârâtei pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părți,însă pârâta a refuzat încheierea unui nou contract de închiriere cu reclamantul și a refuzat să semneze procesul verbal constatator al întrevederii din 22.11.2004. Totodată, reclamantul a mai precizat că este lipsit de folosința bunului proprietatea sa, neavând posibilitatea să beneficieze de contravaloarea lipsei de folosință prin plata unei chirii, iar prelungirea nelimitată a vechiului contract de închiriere presupune încălcarea dreptului său de proprietate și a disp. art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
În susținerea cererii, reclamantul a depus înscrisuri (filele 7-14).
Reclamantul a depus cerere precizatoare prin care a învederat faptul că înțelege să solicite evacuarea pârâtei având în vedere prevederile art.480 C.civ, menționând că în prezent pârâta deține un contract încheiat cu PMB în baza legii 114/1996 și O.U.G. 40/1999, iar în perioada 08.04._05 nu a existat niciun contract de închiriere între unitatea deținătoare și pârâtă.
Pârâta M. R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că nu sunt veridice susținerile reclamantului în sensul că pârâta a refuzat să încheie contractul de închiriere, iar reclamantul i-a spus încă de la început că dorește să elibereze urgent spațiul și că nu poate încheia contract de închiriere întrucât pârâta nu are posibilitatea să plătească o chirie la nivelul pretențiilor sale. Pârâta a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului pârât să încheie contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii. În motivare, s-a menționat că reclamantul pârât a fost de rea credință si a refuzat să încheie un nou contract de închiriere, deși pârâta reclamanta și-a manifestat intenția de a încheia acest contract în condițiile prevăzute de legislația în vigoare.
Prin încheierea de ședință din data de 22.05.2008, instanța a luat act că cererea precizatoare a fost depusă din eroare în prezentul dosar.
Instanța a încuviințat și a administrat pentru părți proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu, răspunsurile părților fiind consemnate și atașate la dosar la filele 52-55.
Prin sentința civilă nr.5321 din 02.04.2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea principala formulata de reclamantul Rasnovanu R., in contradictoriu cu parata M. R., a dispus evacuarea paratei din imobilul situat in București, Calea Grivitei nr.77, sector 1 și a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A obligat parata-reclamanta la plata către reclamantul parat a cheltuielilor de judecata, in suma de 10,3 lei.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 7974/16.05.2007 a Primarului general al Municipiului București a fost restituit în natură, în proprietatea reclamantului-pârât, imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 77, Sector 1.
Prin contractul de închiriere (fila 12) Primăria Municipiului București a închiriat pârâtei-reclamante M. R. imobilul situat în București, Calea Griviței nr.77, ., pe perioada 10.05._04, ce a fost prelungit pe perioada 08.04._09.
Conform art. 13 alin 1 din Legea 10/2001, în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor, presupunând că proprietarul va trebui să încheie cu chiriașul un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani, termenul curgând de la data deciziei de restituire în natură a imobilului.
Dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea 10/2001 sunt însă subordonate unor acte normative cu o forța juridica superioara, respectiv tratatele internaționale la care România este parte si care fac parte din dreptul intern, Constituția României și legile organice care ocrotesc dreptul de proprietate. Astfel, potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunul proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Conform prevederilor art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, orice persoana are dreptul la proprietate si nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa . De asemenea, dreptul de proprietate privata este garantat de prevederile art. 44 din Constituția României și de art. 480, art. 481 Cod civil.
Raportat la toate aceste norme legale, dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea 10/2001 trebuie interpretate în sensul ca este posibila reînnoirea contractului de închiriere, dar prin acordul părților și nu ca o obligație impusa de lege în sarcina proprietarului, care ar conduce practic la recunoasterea în favoarea chiriasilor a unui drept perpetuu la prelungirea locatiunii si la impunerea fata de proprietari a unei sarcini exorbitante care ar determina, din nou, o atingere grava a dreptului lor de proprietate.
De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in hotararea din cauza R. și S. contra României din 02.11.2006, prin care s-a decis încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1, a aratat ca nu se contestă că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 40/1999, a cărei aplicare de către tribunale a condus la menținerea locatarilor în apartamentele reclamantelor, se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor și că al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 intră prin urmare în joc. Curtea a sustinut ca este de acord cu opinia Guvernului conform căruia măsurile de urgență adoptate în 1999 – destinate, pe de o parte, să controleze creșterea chiriilor și, pe de altă parte, să prelungească valabilitatea contractelor de închiriere în curs, cu excepția câtorva situații excepționale, în special în caz de refuz al locatarului de a încheia un contract de închiriere cu noul proprietar – urmăreau un scop de interes general, și anume protecția locatarilor în fața crizei de locuințe.
Sistemul pus astfel la punct de autoritățile naționale nu este criticabil în sine, având în vedere în special marea marjă de apreciere permisă de alineatul doi al articolului 1 al Protocolului nr. 1. Cu toate acestea, din moment ce implica riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, autoritățile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, prevăzând anumite garanții pentru punerea lor în practică și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile.
A mai invederat Curtea ca, desigur, statul român a trebuit să moștenească din perioada comunistă o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe și sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor și locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, și de respectat drepturile sociale ai celorlalti, pe de altă parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabilă a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma imobilelor în țară. Această sarcină nu ar putea, așa cum este cazul în speță, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanța pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivității în ansamblul său. Chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere lăsată statelor din punctul de vedere al articolului 1 citat anterior, Curtea consideră că a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului impunându-le o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de cinci ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc.
În cauza, instanta a reținut în concluzie ca, intrucat prin prezenta actiune reclamantul a facut cunoscuta paratei intentia lui de a nu încheia contract de inchiriere si cum încheierea acestuia nu poate avea loc in lipsa vointei proprietarului, in lumina principiului libertatii contractuale, parata nu mai exercita dreptul de folosinta asupra imobilului in temeiul unui titlu, motiv pentru care instanta va admite actiunea si va dispune evacuarea paratei-reclamante M. R. din imobilul situat in Bucuresti, Calea Griviței nr 77, ..
În ceea ce priveste solicitarea pârâtei-reclamante de a fi obligat reclamantul-pârât la încheierea unui contract de închiriere pentru imobilul in cauza pentru o durată de 5 ani, instanta a retinut ca, potrivit principiului libertății de vointa, consacrat de art. 5 și 969 C.civ., subiectele de drept civil sunt libere să încheie, sa modifice sau să refuze încheierea unei convenții.
Contractul de închiriere reprezintă o astfel de convenție, pentru a cărei încheiere, este necesară, potrivit art. 942 și 948 pct. 2 C.civ., întâlnirea manifestărilor concordante de voință. In lipsa acordului de voință, suplinirea consimțământului unuia din cocontractanți printr-o hotărâre judecătorească, este contrară principiului libertății actelor juridice civile, cu excepția, desigur, a cazului în care printr-o dispoziție legală specială se prevede contrariul.
Dispozițiile art.13 din Legea 10/2001 nu pot fi aplicate cazului pârâtei-reclamante, întrucât, potrivit art.1 alin. 2 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice ingerință asupra dreptului de proprietate sau de folosință asupra unui bun trebuie sa îndeplinească anumite condiții, printre care aceea de a asigura un just echilibru intre interesul general/social privind folosirea imobilelor și interesul particular al proprietarului unui anumit bun.
Or, daca instanța ar dispune obligarea reclamantului pârât la încheierea contractului de închiriere, proporționalitatea nu ar fi respectată, întrucât aceasta obligație ar fi o sarcină excesivă asupra reclamantului pârât, în calitate de proprietar al imobilului, în lipsa unei dispoziții legale care să garanteze primirea unei sume cu titlu de chirie de către proprietarul imobilului, ceea ce ar implica ca acesta sa incaseze o chirie determinată prin bunăvoința chiriașului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta M. R. iar prin decizia civilă nr. 207 A din 01.03.2012, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a constatat perimat acest apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că suspendarea judecății s-a făcut la data de 09.09.2010 în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., dată de la care cauza a rămas în nelucrare.
În termenul legal prevăzut de art. 253 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta pârâtă M. R..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod greșit s-a constatat perimarea, întrucât a formulat la data de 11.07.2011, cerere căreia i-a fost atașată și taxa de timbru, iar la termenul din 01.03.2012 a adus la cunoștința instanței faptul că a depus prin poștă cererea de repunere pe rol și a solicitat termen pentru a face aceasta. Cu toate acestea, instanța a rămas în pronunțare și a constatat perimarea, măsură nelegală.
Prin încheierea din 30.10.2012, Curtea a dispus suspendarea judecării recursului, conform dispozițiilor art.242 pct.2 C.proc.civ., întrucât nici una dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii.
Curtea a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea excepției de perimare, părțile fiind legal citate pentru termenul din 10.12.2013, când a fost pusă în discuție excepția de perimare a recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.248 alin.1 C.proc.civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
În speță, se constată că judecata recursului s-a suspendat la data de 09.10.2012 în baza disp.art.242 pct.2 C.proc.civ. și a rămas în nelucrare de la acea dată o perioadă mai mare de un an, sancțiunea ce intervine în acest caz fiind perimarea.
Prin urmare, Curtea urmează ca în baza dispozițiilor 248 alin.1 și art.253 C.proc.civ. să constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul formulat de recurenta reclamantă M. R., împotriva încheierii din 01.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Râșnovanu R..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 decembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
RED.DLM
Tehnored.DLM/MȘ/ 2 ex.
13.12.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2039/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 731/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
