Cereri. Decizia nr. 822/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 822/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 17247/302/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 822R
Ședința publică de la 15 aprilie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - D. F. B.
JUDECĂTOR - C. M. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 848A/28.09.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant I. D. C., intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și intimatul chemat în garanție PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI, având ca obiect: Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul reclamant reprezentat de avocat N. E. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că intimatul reclamant a formulat întâmpinare și a depus-o la dosar, prin serviciul registratură, la data de 9.04.2013.
Reprezentanta intimatului reclamant arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta intimatului reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 17.12.2009 sub nr._, reclamantul I. D. C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în valoare de 200.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 2 din Codul de procedură civilă, art. 1898, 1899 din Codul civil.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 05.05.2010, reclamantul și-a precizat cadrul procesual pasiv potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață. Totodată, reclamantul a precizat valoarea imobilului la suma de 820.000 lei.
La data de 10.08.2010, reclamantul a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei M. București, solicitând obligarea chematului în garanție la returnarea sumei de 1.340,30 lei cu penalitățile contractuale aferente și actualizarea acesteia cu indicele de inflație până la momentul plații efective, obligarea chematului în garanție la plata despăgubirii în valoare de 820.000 lei ca urmare a prejudiciului suferit în urma evicțiunii, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 28.09.2010, Primăria M. București a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata sumelor pentru care Primăria a căzut în pretenții și a cheltuielilor de judecată pe care reclamantul le-a solicitat.
La data de 20.10.2010, reclamantul a formulat cerere precizatoare față de cererea de chemare în garanție prin care a renunțat la primul capăt de cerere, solicitând plata prețului contractului de vânzare-cumpărare nr._/1996. Reclamantul a arătat că este îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 15.11.2010, reclamantul a învederat că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât Ministerul Finanțelor Publice, atât în nume propriu, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, cât și în calitate de reprezentant al Statului Român conform prevederilor Legii nr. 213/1998.
Prin cererea precizatoare de la data de 12.01.2011, reclamantul a învederat că a chemat în judecată atât Ministerul Finanțelor Publice, cât și M. București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice fiind chemat în judecată în nume propriu.
Prin încheierea de ședință din 12.01.2011 a fost admisă excepția netimbrării cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de reclamantul I. D. C. în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar.
Prin sentința civilă nr. 3611/27.04.2011, Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte acțiunea precizată și completată formulată de reclamant, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 474.809 de lei către reclamant, reprezentând preț de piață al imobilului; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General ca neîntemeiată; a anulat capătul doi al cererii de chemare în garanție a Primăriei M. București ca netimbrat; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice ca rămasă fără obiect; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 800 de lei către reclamanți, cu titlul cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la data de 17.12.1996, R. A. a încheiat cu Primăria M. București, prin S.C. Cotroceni S.A., contractul de vânzare-cumpărare nr._, având ca obiect locuința situată în București, ., nr. 22, ., sector 5. Cumpărătoarea R. A. a decedat la data de 10.06.2009, iar din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că moștenitor al acesteia este reclamantul I. D. C., în calitate de fiu.
Instanța a constatat că, prin sentința civilă nr. 937/14.02.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2006, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr._ a Tribunalului București, R. A. a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., nr. 22, ., sector 5. În considerentele sentinței, s-a reținut, în urma comparării titlurilor, că titlul invocat de reclamanții din acel dosar a fost preferabil, fără să se fi constatat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr._/17.12.1996 nu ar fi fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995. Prin urmare, constatând că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului a fost desființat prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, conform sentinței civile nr. 937/14.02.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2006, instanța a apreciat că reclamantul are dreptul la restituirea de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a prețului de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, în cuantum de 474.809 de lei, stabilit prin raportul de expertiză imobiliară întocmit în cauză de expertul D. C..
Instanța a apreciat că este neîntemeiat capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea M. București la plata de despăgubiri pentru evicțiune, față de dispozițiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care au caracter special față de cele ale art. 1337 – 1351 din Codul civil.
Prin decizia civilă nr. 848A/28.09.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 3611/27.04.2011 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București și a obligat apelantul-pârât la plata sumei de 3500 lei către intimatul-reclamant, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, Tribunalul București a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul încheiat de autoarea intimatului-reclamant a respectat prevederile Legii nr. 112/1995, iar acesta a fost lipsit de efecte juridice prin admiterea acțiunii în revendicare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Tribunalul a considerat că voința legiuitorului în formularea art. 501 din Legea nr. 10/2001 a fost de a acorda măsuri reparatorii speciale celor care, cu bună-credință, au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, însă, din motive independente de aceștia și ulterioare cumpărării, contractele au fost lipsite de eficiență juridică.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice într-o astfel de acțiune, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a respins excepția, deoarece dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 sunt clare sub acest aspect. Faptul invocat de apelantul-pârât referitor la calitatea sa de terț față de contractul nr._/1996, încheiat între Primăria M. București și R. A., nu are relevanță sub aspectul calității sale de parte în acțiunea întemeiată pe art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la cuantumul sumelor stabilite a fi plătite de apelantul-pârât către intimatul-reclamant, tribunalul a constatat că acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit la judecata în fond de către expertul D. C., ale cărui concluzii nu au fost contestate de niciuna dintre părți în fața instanței de fond. Raportul de expertiză prezintă valoarea de piață actualizată a imobilului, respectând prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a considerat că obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în fond a respectat dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă, iar motivele de apel invocate pe acest aspect sunt nefondate, din moment ce acțiunea a fost admisă la fond în contradictoriu cu apelantul-pârât, iar cheltuielile de judecată au fost dovedite prin înscrisuri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în totalitate a deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Recurentul a arătat că, în mod greșit, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre autoarea reclamantului și M. București, prin Primar General, prin mandatar S.C. Cotroceni S.A. este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria M. București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Codul civil, recurentul-pârât a considerat că se impune angajarea răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei M. București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Recurentul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În prezenta cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001, și anume, contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile având în vedere că hotărârea irevocabilă prin care este admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Sichitiu S. C. nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, această hotărâre neconstatând nulitatea acelui contract încheiat de autoarea reclamantului, R. A., cu Primăria M. București prin S.C. Cotroceni S.A.
Recurentul a considerat că prețul achitat de reclamantă pentru cumpărarea imobilului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era inferior valorii de piață a acestui imobil la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași. Așa fiind, acordarea valorii de piață a imobilului constituie o îmbogățire fără justă cauză.
În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât a considerat că, în mod greșit, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 4300 de lei și a considerat că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 din Codul civil, privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că M. București prin mandatar S.C. Cotroceni S.A. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu autoarea reclamantului.
Recurentul-pârât a arătat că nu a dat dovada de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Mai mult decât atât, în situația în care instanța va aprecia că trebuie să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a considerat că suma reprezentând cheltuieli de judecată este exagerat de mare și, prin urmare, solicită să se revizuiască cuantumul reprezentând onorariu de avocat.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de recurs prin care recurentul pârât invocă greșita respingere de către instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiat.
Astfel, conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Această dispoziție legală stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în procesele pentru restituirea prețului de piață sau a prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate. Astfel, M. Finanțelor este partea obligată în cadrul raporturilor juridice avute în vedere de textul menționat. Nu se poate susține că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile generale în materie de evicțiune prevăzute de Codul civil în situația în care au fost adoptate dispozițiile speciale derogatorii menționate.
În consecință, Curtea constată că în mod corect instanțele au apreciat că, în baza acestei dispoziții legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal aparține Ministerului Finanțelor Publice.
Motivul de recurs prin care recurentul pârât a susținut că reclamantul nu a făcut dovada unei hotărâri judecătorești irevocabile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, situație în care nu ar fi îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului este, de asemenea, nefondat.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Noțiunea de „desființare” la care se referă art. 50 alin. 2 și 21, respectiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât și situația în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acțiunii în revendicare. Astfel, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași ca în cazul anulării contractului de vânzare – cumpărare, și anume, cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului.
În consecință, reclamantul are dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, a fost evins prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Aceasta este situația din speță, reclamantul fiind evins prin admiterea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, prin sentința civilă nr. 937/2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, fără ca titlul său de proprietate să fi fost anulat.
Criticile referitoare la faptul că, prin acordarea prețului de piață, se realizează o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului nu pot fi reținute. Astfel, pentru situația reținută în speță, în care reclamantul a fost evins prin admiterea acțiunii în revendicare, Legea nr. 10/2001 prevede expres modul în care se stabilesc despăgubirile care urmează a fi acordate, legea reprezentând astfel temeiul stabilirii cuantumului despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului.
Motivul de recurs referitor la greșita aplicare a art. 274 din codul de procedură civilă este de asemenea nefondat, întrucât partea care a căzut în pretenții în faza judecății în primă instanță este intimatul pârât, situație în care instanța a reținut în mod corect culpa procesuală a acestuia și l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, așa cum rezultă din prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În cauză, acțiunea îndreptată împotriva pârâtului a fost admisă, situație în care în mod corect a reținut prima instanță culpa procesuală a acestuia, în condițiile în care pârâtul este partea căzută în pretenții. Culpa sa procesuală ar fi fost exclusă în cazul în care ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, declarând la primul termen că nu se opune la admiterea acțiunii, situație în care instanța, într-adevăr, nu ar fi putut să îl oblige la plata cheltuielilor de judecată. Această concluzie rezultă din prevederile art. 275 din Codul de procedură civilă conform cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Ca atare, în cazul în care cererea de chemare în judecată este admisă, iar pârâtul nu recunoaște până la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, înseamnă că operează prezumția culpei procesuale a celui care cade în pretenții, prezumție care rezultă din prevederile art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Aceleași considerente se impun și pentru obligarea părții care a căzut în pretenții în faza procesuală a apelului.
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea constată că în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamantul a dovedit că le-au efectuat. Micșorarea onorariului de expert, astfel cum solicită recurentul, nu putea fi dispusă, față de prevederile art. 274 alin. 2 din Codul de procedură civilă, conform cărora judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.
De asemenea, cuantumul onorariului de avocat acordat de instanța de apel, de 3.500 lei, nu este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat pentru a se putea dispune reducerea acestuia în temeiul art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Astfel, apărarea acordată de avocat în cauză a implicat formularea întâmpinării, susținerea apărării la mai multe termene de judecată, discutarea probelor, neputându-se considera, în acest context, că onorariul încasat ar fi disproporționat față de activitatea efectiv prestată de avocat pentru susținerea unei cauze în faza procesuală a apelului.
Reținând că motivele de recurs invocate de recurentul pârât, prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 848/28.09.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă.
Întrucât recursul urmează a fi respins, recurentul pârât este partea căzută în pretenții, situație în care, reținând culpa procesuală a acestuia, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea îl va obliga la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către intimatul reclamant I. D. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 848A/28.09.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. D. C., intimatul-pârât M. București prin Primarul General și intimata chemată în garanție Primăria M. București.
Obligă recurentul la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul I. D. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. P. D. F. B. C. M. S.
GREFIER,
V. Ș.
Red. DFB
Tehnored. PS 2 ex.
22.04.2013
Jud. apel: R. G.
D. N. T.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 132/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 465/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
