Validare poprire. Decizia nr. 418/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 418/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 32378/4/2011

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.418R

Ședința publică de la 21.02.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - G. S.

JUDECĂTOR - I. R. D.

JUDECĂTOR - M. LĂMÎIȚA C. LL.M

GREFIER - E. D. C.

Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ și recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI împotriva deciziei civile nr. 944A/24.10.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. I. M., A. E., P.-J. E., L. C.-ALESSANDRO, M. A.-M., R. G. M., R. O. S., M. A. F., V. C..

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-creditori prin avocat D. C., care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2013, lipsă fiind recurenta-terț poprit și recurentul-debitor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimații-creditori P. J. E., R. G. M. și M. A. F. au formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 20.02.2013; de asemenea, au fost comunicate relațiile solicitate Tribunalului București - Direcția Contabilitate, adresa fiind înregistrată la dosar la data de 18.02.2013, după care,

Reprezentantul avocat al intimaților-creditori solicită ca instanța să revină asupra măsurii dispuse privind emiterea unei adrese către Tribunalul București, ca nefiind utilă cauzei.

Curtea constată că departamentul contabilitate a comunicat un punct de vedere, astfel cum instanța a dispus în considerarea solicitărilor exprese din motivele de recurs, cererea reprezentantului avocat al intimaților urmând a fi respinsă.

De asemenea, constată că proba a fost încuviințată și administrată, urmând să fie valorificată.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Intimații-creditori, prin avocat, solicită respingerea recursurilor, ca nefondate, și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică. Susține că, odată respinsă irevocabil contestația la executare, nu s-ar mai putea susține caracterul nelegal al executării silite, iar refuzul terțului poprit de a proceda la plata sumelor poprite trebuie sancționat prin validarea popririi, deja dispusă în mod definitiv.

Cu privire la toate celelalte motive de recurs, arată că hotărârea are putere de lucru judecat. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 14.12.2011, sub nr. de dosar_, creditorii A. I. M., APOSOLICEANU E. C., P.-J. E., L. C. ALESSANDRO, M. A. M., R. G. M., R. O. S., M. A. F. și V. C., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ BUCUREȘTI, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. B. D. în dosarul de executare nr. 558/2011 prin adresa emisă la data de 28.09.2011, solicitând astfel obligarea terțului poprit la plata sumei de bani pentru care s-a cerut înființarea popririi, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, în esență, creditorii au arătat că titlurile executorii sunt reprezentate de următoarele sentințele civile nr. 376/28.11.2008 a Curții de Apel București (dos. nr._ ), nr. 4896/13.06.2008 a Tribunalului București – Secția a VIII-a (dos. nr._/3/2007), nr. 116/F-CM/22.10.2008 a Curții de Apel Pitești (dos. nr._ ) și nr. 6/09.01.2009 a Curții de Apel Pitești (dos. nr._ ).

La data de 28.09.2011, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi până la concurența sumelor de bani datorate creditorilor, astfel cum au fost actualizate prin rapoartele de expertiză contabilă extrajudiciară, iar prin adresa nr._/04.11.2011 terțul poprit a restituit documentația executorului susținând că nu poate proceda la indisponibilizarea sumei, întrucât executarea silită este suspendată de drept.

Creditorii au apreciat că motivele invocate de terțul poprit sunt neîntemeiate, întrucât prin acest refuz se contestă legalitatea înființării popririi care nu se poate invoca decât pe calea contestației la executare.

S-a mai susținut că dispozițiile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât potrivit jurisprudenței, executarea unei decizii trebuie să se realizeze într-un termen rezonabil și din oficiu, iar statul nu poate invoca lipsa de fonduri.

În acest sens, au fost invocate hotărârile pronunțate de Curtea EDO în cauzele S. c. României, Hornsby c. Greciei, Metaxas c. Greciei, Bourdov c. Rusiei, Saggio c. Italiei, și Stran și Stratis Andreatis c. Greciei, susținându-se că este dovedit refuzul statului de a-și îndeplini obligațiile și nu există nicio garanție că nu se va amâna din nou executarea obligațiilor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 460 C.pr.civ.

Debitorul M. JUSTIȚIEI a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de validare ca neîntemeiată.

Debitorul a invocat prevederile art. 1 din OG nr. 22/2002, și cele ale OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și aprobată prin Legea nr. 230/2011. Totodată, a făcut referire la motivarea reținută de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1533/28.11.2011.

A învederat și faptul că prin jurisprudența constantă a CEDO s-a statuat că autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica cele mai adecvate mijloace de punere în executare a hotărârilor judecătorești, iar deși autoritățile nu se pot prevala de lipsa fondurilor, totuși în situații excepționale, stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului. Eșalonarea sumelor de bani echivalează cu o executare voluntară programată, justificată de influența substanțială asupra bugetului de stat, de imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și de necesitatea respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvern.

Terțul poprit nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 1499/21.02.2012, a fost admisă cererea creditorilor, s-a dispus validarea popririi; a fost obligat terțul poprit să plătească creditorilor sumele datorate; a fost respinsă cererea creditorilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că:

Reclamanții creditori au solicitat B. B. D. începerea executării silite împotriva debitorului M. Justiției în baza titlurilor executorii reprezentate de sentințele civile nr. 376/28.11.2008 a Curții de Apel București (dos. nr._ ), nr. 4896/13.06.2008 a Tribunalului București – Secția a VIII-a (dos. nr._/3/2007), nr. 116/F-CM/22.10.2008 a Curții de Apel Pitești (dos. nr._ ) și nr. 6/09.01.2009 a Curții de Apel Pitești (dos. nr._ ).

Prin adresa din data de 28.09.2011 întocmită de B. B. D., comunicată terțului poprit DGFPMB - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ la data de 29.09.2011, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi până la concurența sumei totale de 1.044.937 lei.

Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, iar prin adresa nr._/04.10.2011 a restituit documentația executorului, menționând că executarea silită este suspendată de drept în temeiul OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, astfel încât nu se poate efectua executarea.

Au fost avute în vedere de instanță prevederile art. 456 și 460 C.proc.civ.

În ceea ce privește apărările debitorului privind dispozițiile art. 1 din O.G nr. 22/2002, s-a reținut că acestea sunt neîntemeiate. Executorul judecătoresc nu a indicat un cont anume pentru a fi executat silit, și nu rezultă faptul că s-ar fi executat sume destinate cheltuielilor de organizare, funcționare și personal.

Mai mult, din topografia textelor de lege și interpretarea gramaticală a art. 1 din O.G nr. 22/2002, instanța a apreciat faptul că aceste dispoziții sunt aplicabile numai în caz de plată voluntară, al. 2 al art. 1 stabilind că „nu se pot achita” asemenea sume, de unde rezultă că nu se interzice executarea silită a acestora în situația în care debitorul nu se conformează titlului executoriu și nu ia măsuri pentru aducerea acestuia la îndeplinire.

În cauza de față, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 al. 2 C.pr.civ., terțul poprit datorând sume de bani debitorului M. JUSTIȚIEI ale cărui conturi sunt deschise la această instituție.

Terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditorului sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi.

Având în vedere aspectele referitoare la aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, s-a reținbut că se impune verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei, a acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sens în care au fost avute în vedere statuările făcute de instanța europeană în hotărârile pronunțate în cauzele Ș. c. României, Saggio c. Italiei, Bourdov c. Rusiei.

În cauza de față, obligația de plată avută față de creditori îi era cunoscută debitorului câtă vreme aceasta a fost stabilită prin hotărâri judecătorești în procese în care debitorul a fost parte și care i-au fost comunicate. În ciuda acestei situații, și a faptului că hotărârile judecătorești au fost pronunțate în cauze având ca obiect litigii de muncă încă din anii 2008 și 2009, executorii de la data pronunțării, la data introducerii prezentei acțiuni debitorii nu achitaseră încă datoria avută față de creditori și nici cel puțin un procent semnificativ din aceasta.

Statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori.

Dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 71/2009 favorizează statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.

Aprobarea OUG nr. 71/2009 prin Legea nr. 230/2011 nu a clarificat modalitatea de plată și nu a adus o îmbunătățire a situației creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016.

Admițând totuși că Guvernul beneficiază de o marjă de apreciere care i-ar fi permis o anumită perioadă de timp să amâne executarea obligațiilor ce-i incumbă în considerarea unor situații speciale, de această dată perioada este nepermis de mare, iar termenele de plată incerte, și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.

Procentele alese de Guvern par a nu avea la bază vreun studiu de impact financiar, iar nici din nota de fundamentare a ordonanței nu rezultă ce calcule și studii financiare ar fi fost făcute.

Chiar și la expirarea termenelor de eșalonare, astfel cum au fost modificate de mai multe ori, nu există suficiente garanții împotriva arbitrariului și că la expirarea termenelor vor fi achitate creanțele, existând posibilitatea legală ca Guvernul să utilizeze același mecanism de eșalonare, invocând efectele crizei economice sau dificultăți financiare.

A concluzionat instanța că, prin adoptarea OUG nr. 71/2009 (astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010 și aprobată prin Legea nr. 230/2011), în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 188 din 02.03.2010, instanța de control constituțional a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, însă prin motivare s-a reținut faptul că Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor.

Cu toate acestea, la scurt timp după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, la data de 19.05.2010, Guvernul a acționat în sens contrar și a adoptat OUG nr. 45/2010 prin care a modificat OUG nr. 71/2009, pentru ca ulterior termenele de executare a unor asemenea obligații să fie iarăși prelungite prin Legea nr. 230/2011, până în anul 2016, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Cu privire la deciziile Curții Constituționale în privința concordanței dispozițiilor legii interne cu cele ale Convenției Europene ale Drepturilor Omului, instanța a reținut că nu este ținută de aprecierile instanței constituționale în acest sens, întrucât instanța care soluționează un litigiu concret poate să facă aprecieri și este obligată să dea prioritate dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței instanței europene în raport de situația de fapt din cauză, conform prevederilor art. 11 al. 2 și art. 20 din Constituția României.

Un argument în acest sens rezultă și din cauza D. P. c. României (nr. 2), hotărârea din 26.04.2007, cerere nr. 71.525/01, par. 102, întrucât și anterior Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității unor dispoziții interne și a apreciat că respectă art. 8 din Convenție, însă ulterior Curtea Europeană a reținut neconcordanța acelorași dispoziții interne cu cele ale Convenției Europene, contrar celor reținute de Curtea Constituțională, considerând regretabilă această situație.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel terțul poprit și debitorul.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta DGFPMB a fost invocată excepția prematurității introducerii cererii de validare a popririi de către reclamantele-intimate, având in vedere temeiul de drept invocat - art.460 C.pr.civ.

Astfel, cererea de validare a popririi poate fi adresată instanței de judecată numai după expirarea termenului de 3 luni, în care terțul poprit avea obligația să indisponibilizeze sumele datorate de către debitorul urmărit creditorului.

Termenul de trei luni reglementat de art. 460 Cod procedură civilă este un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte ca acesta să se fi împlinit.

Prin urmare, fata de data la care creditorii prin executor judecătoresc au comunicat adresa de înființare a popririi, respectiv data de 28.09.2011, raportat la data la care instanța de judecata a fost investita cu soluționarea prezentei cereri de validare a popririi respectiv data de 14.12.2011, apreciem ca cererea reclamanților-intimați este prematur introdusa.

Se mai susține caracterul eronat al soluției primei instanțe în raport de următoarele aspecte:

Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009.

În cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1, orice procedura de executare silita se suspenda de drept.

Având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării in vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât, deși instanța a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009, legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar.

A mai susținut apelantul că dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.92/2011, creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva.

O.G. nr.22/2002 cu modificările si completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, in condițiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

În opinia apelantului, nu se poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atât timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

Față de aceasta dispoziție legala imperativa, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.

A susținut același apelant că prin O.G. nr.22/2002 se instituie o procedura speciala, constând in acordarea unui termen de gratie de 6 luni debitorului instituție publica, dând acestuia posibilitatea sa-si execute voluntar obligațiile in termenul stabilit de lege, executarea silita conform dreptului comun având un caracter subsidiar, numai in situația neîndeplinirii obligației de buna voie, in condițiile art. 2 al actului normativ menționat.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit un termen limita in care instituția publica debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru punerea in executare in mod voluntar a unui titlu executoriu.

Însă în situația de față, executorul judecătoresc a procedat la emiterea adresei de înființare a popririi către terțul poprit potrivit dreptului comun ce reglementează materia executării silite, iar ulterior la introducerea prezentei acțiuni de validare a popririi, deși termenul de 6 luni calculat de la data somației nu expirase.

În drept: au fost invocate prevederile art. 282 si urmat, din Codul de procedura civila; OUG nr. 22/2002 modificata si completata, OUG nr.71/2009 cu modificările si completările ulterioare.

Apelantul debitor M. Justiției a susținut în esență că:

Sunt aplicabile în speță prevederile art. 1 și 2 din O.G nr. 22/2002.

Conform OG nr. 22/2002, instituția publică debitoare are la dispoziție un termen de 6 luni pentru îndeplinirea obligațiilor de plată stabilite prin titluri executorii în situația în care nu dispune de fonduri pentru achitarea acestora. În această situație, executorul judecătoresc va putea proceda la luarea măsurilor de executare silită numai în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul menționat anterior.

Deci, B. B. D. era îndreptățit a porni executarea silită numai dacă în termenul legal de 6 luni stabilit în favoarea debitorului, acesta nu își îndeplinea obligația de plată. Fiind vorba de un termen stipulat în favoarea debitorului, creditorul nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului, cu excepția cazului în care debitorul ar renunța în mod expres la acest termen.

În speță, termenul de 6 luni nu s-a împlinit având în vedere faptul că din cererea de validare și sentința pronunțată de J. sector 4 reiese că nu s-a comunicat somație Ministerului Justiției, ci numai o adresă de înființare a popririi terțului poprit la 29.09.2011.

Pe cale de consecință, instanța de fond a pronunțat o soluție cu încălcarea prevederilor legale care reglementează obligația executorului judecătoresc de a înștiința si debitorul despre măsura popririi conturilor sale, lipsindu-l astfel de posibilitatea de apărare.

De asemenea, instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea art. 460 C.pr.civ. care prevede că cererea de validare a popririi se depune după curgerea unui termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze suma datorată. Or, raportat la data la care creditorii și instanța de fond susțin că a fost comunicată adresa de înființare a popririi către terțul poprit, respectiv 29.09.2011, la data la care terțul poprit trebuia să efectueze plata (în termen de 15 zile de la comunicarea adresei de înființare a popririi conform art. 456 C.pr.civ.), și data depunerii cererii de validare a popririi, respectiv 14.12.2011 rezultă că aceasta este prematură.

În susținerea apelului au fost invocate și dispozițiile O.U.G nr. 71/2009, precizând apelantul debitor că simpla împrejurare că instanța a încuviințat executarea silită nu duce la concluzia inaplicabilității dispozițiilor OUG nr.71/2009; executarea silită a început, însă, potrivit legii, la acest moment ea este suspendată de drept.

S-a arătatcă M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlurilor executorii, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.

A susținut apelantul că executarea silită a acestor sume în acest moment va afecta în mod grav resursele financiare limitate ale Ministerului Justiției și ale sistemului judiciar în general, iar prin crearea unei practici de obligare a Ministerului Justiției la plata sumelor prevăzute prin titluri executorii având ca obiect drepturi salariale, se va ajunge la blocarea totală a activității acestuia și a finanțării sistemului judiciar.

De asemenea, instanța de fond nu a luat în considerare Deciziile Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 188 din 02 martie 2010, Decizia nr. 206 din 04.03.2010 Decizia nr. 190/02.03.2010, Decizia nr. 1533 din data de 28.11.2011 a Curții Constituționale.

În contextul jurisprudenței instanței europene, este de necontestat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și la care instanța de fond face referire în susținerea argumentelor de admitere a cererii, trebuie să fie unul efectiv și concret, iar nu iluzoriu. Din acest punct de vedere, Convenția impune statelor semnatare obligații de rezultat, în sensul că acestea au obligația adoptării în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare - deci a mijloacelor necesare - realizării acestei obligații.

Prin decizia civilă nr. 944A/24.10.2012 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile astfel susținute.

Pentru a dispune astfel, instanța de apela reținut în esență că:

Titlurile executorii de care se prevalează reclamanții-creditori, împreună cu încheierile prin care instanțele au încuviințat executarea silită a acestor titluri executorii, și adresa de înființare a popririi au fost comunicate apelantului-debitor M. Justiției, astfel cum rezultă din dovada de comunicare primită de acesta, la data de 31.08.2011.

Așa fiind, de la această dată, apelantul era obligat să întreprindă toate demersurile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de plată care îi reveneau potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002.

Tribunalul, verificând, a constat că debitorul M. Justiției nu a administrat probe din care să rezulte că la data la care au fost comunicate actele era în imposibilitate de a executa de bună voie obligațiile, ori că a făcut demersurile legale obligatorii, obligația administrării probelor revenindu-i acestuia potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169 C.civ.

Acesta, deși invocă în apărare chiar dispozițiile amintite, încearcă să se prevaleze de propria turpitudine pentru a obține ocrotirea unui drept.

De asemenea, s-a constata că sunt nefondate și criticile privind nelegala validare a popririi și asupra sumelor pentru cheltuielile de organizare și funcționare, inclusiv de personal, potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002.

Poprirea a fost validată fără a se face vreo mențiune cu privire la destinația sumelor supuse validării, iar apelantul nu a administrat probe din care să rezulte că sumele de bani cu privire la care a fost admisă cererea de validare aduc atingere fondurilor speciale alocate pentru cheltuielile de organizare și funcționare, inclusiv de personal, potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002, deși ele constituind o apărare invocată, se impunea ca apelantul să administreze probe prin care să își dovedească cererea potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169 C.civ.

Mai mult, apelantul-debitor nu a înțeles să formuleze în termenul legal de 15 zile contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi potrivit dispozițiilor art. 399 alin. coroborat cu art. 401 alin. 1 lit. a și c) din C.proc.civ., astfel că aceste nereguli, respectiv lipsa somației prevăzute de art. 2 din OG nr. 22/2001 nu mai pot fi invocate ulterior înființării popririi, executarea silită fiind trecută în etapa următoare, respectiv aceea a validării popririi deja înființate.

Privind termenul de 6 luni invocat, s-a reținut că el nu este recunoscut de lege ca fiind un termen suspensiv de plin drept, ci a prevăzut și o procedură specială pentru acordarea acestuia, respectiv potrivit art. 6 alin. 1 și 4 din OG nr. 22/2002.

Ori, apelantul nu a învestit instanța cu o cerere de natura celei prevăzute de norma menționată.

Așa fiind, întrucât apelantul debitor nu a făcut dovada că ar fi întreprins vreun demers legal pentru achitarea datoriilor recunoscute în favoarea intimaților creditori prin titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești, având în vedere și vechimea acestor titluri, acestea având caracterul executoriu încă din anul 2008, la data pronunțării, faptul că recurentul debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte că a încercat să pună în executare aceste hotărâri judecătorești în condițiile art. 371¹ C.proc.civ. și art. 1 coroborat cu art. 4 din OG nr. 22/2002, tribunalul a apreciat că în mod legal și judicios instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 din OG nr. 22/2002.

Au fost avute în vedere prevederile art. 4 alin. (1) din OG nr. 22/2002 și art. 3 din OG nr. 22/2002.

În sfârșit, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 454 alin. 4 C.proc.civ., poprirea se înființează fără somație.

Așadar, de la data la care titlurile au devenit executorii și până la demararea procedurilor de executare silită „și cu aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă, la solicitarea creditorilor”, au trecut mai mult de 2 ani, timp în care debitorul nu a întreprins demersurile legale pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

Tribunalul a mai reținut că terțul poprit a invocat apărări recunoscute de legiuitor strict în considerarea calității de debitor, respectiv „instituția debitoare” (cu titlu exemplificativ se rețin art. 2, art. 4, art. 6 alin. 1 din OG nr. 22/2002), având în vedere poziția sa procesuală în acest stadiu al procedurii de executare ( terț în raporturile juridice existente între creditor și debitor).

Din această perspectivă, au fost avute în vedere prevederile art. 454 alin. 2 C.proc.civ. și ale art. 456, 460 C.pr. civ.

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile OUG nr. 71/2009, OUG nr. 45/2010 și Legea nr. 230/2011, s-a reținut că:

Apelantul debitor nu a administrat probe din care să rezulte că ar fi început executarea titlurilor în temeiul acestui act normativ și ar fi început să facă plata.

Prima suspendare de drept a executării este prevăzută în OUG nr. 71/2009, publicată în M. Of. nr. 416/18.06.2009.

Cererea privind executarea silită a fost formulată la data de 06.06.2011, dată la care era în vigoare OUG nr. 71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/19.05.2010.

Potrivit acestor acte normative, executarea silită era suspendată de drept numai pentru sumele care depășeau limitele stabilite prin lege a fi achitate.

Ori, la data demarării executării silite, debitorul - apelant trebuia să fi făcut deja plata pentru un procent de 34% din valoarea titlului executoriu, aferent anului 2010.

Însă,nici pentru această perioadă, apelantul debitor nu a administrat probe din care să rezulte că această plată a fost efectuată, astfel că, în ceea ce privește această cotă aprobată prin lege, nu se poate reține că a operat suspendarea.

Actele normative ulterioare, respectiv OUG nr. 45/19.05.2010 și OUG nr. 18/09.03.2010 prevăd că „a) în anul 2011 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."

Așa fiind, rezultă că pentru anul 2011 urma a fi achitat un procent de 34% din valoarea titlului executoriu.

Apelantul debitor nu a administrat probe din care să rezulte că această plată a fost efectuată, astfel că, nici în ceea ce privește această cotă aprobată prin lege, nu se poate reține că a operat suspendarea, având în vedere și data la care instanța a fost sesizată să dispună validarea popririi, respectiv 14.12.2011.

Debitorul s-a limitat doar la a face referiri la actele normative adoptate în timp, fără a preciza în concret dacă a efectuat, de la data când titlurile au devenit executorii – 2008 și până la data sesizării instanței cu cererea de validare a popririi - 14.12.2011, plăți parțiale și în ce proporție.

Ori, legiuitorul a prevăzut niște limite între care executare silită este permisă, iar nu o suspendare de drept perpetuă, astfel cum tind să demonstreze debitorul și terțul poprit.

În continuare, instanța de apel a avut în vedere statuările făcute de Curtea EDO în cauza D. D. D. și alții împotriva României. Constatând că în raport de acestea este chemat să verifice dacă și în speța de față a fost respectat echilibrul între interesele părților, urmând raționamentul Curții.

Or, apelantul debitor nu a administrat probe din care să rezulte, în concret, în ce măsură a achitat intimaților creditori sumele datorate în baza titlurilor executorii, iar pe de altă parte, a solicitat respingerea cererii de validare a popririi numai ca urmare a suspendării în continuare, de drept, a executării silite în baza actelor normative amintite.

Lipsa unor plăți efective și rezonabile, dublate de o suspendare a oricărei executări silite în baza dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, OUG nr. 45/2010 și Legea nr. 230/2011, valorează în fapt un refuz mascat de punere în executare cu consecința că, practic, în timp, această atitudine conduce la eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești care constituie titlurile executorii.

Așa fiind, s-a reținut că, dacă ar da curs solicitărilor apelanților nu ar mai fi respectată cerința executării într-un termen rezonabil, consecința fiind încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 CEDO, precum și a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Nu în ultimul rând, tribunalul reține și poziția procesuală exprimată clar de către apelantul debitor în motivele de apel.

Deși de la data când titlurile au devenit executorii a trecut mai mult de 2 ani și litigiul s-a derulat în fața instanțelor peste 10luni, apelantul nu a administrat nicio probă în sensul că face plăți parțiale, ori intenționează să facă în viitorul apropiat, ori că a făcut demersuri pentru procurarea unor fonduri potrivit dispozițiilor legale pe care le-a invocat în apărarea sa.

Astfel, intimații au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea apelantului debitor coroborată cu refuzul de eliberare a sumelor poprite al terțului poprit, constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.

Pentru toate aceste considerente, au fost respinse ambele apeluri ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții.

În motivarea recursului exercitat de apelantul debitor se susține în esență că:

Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu nesocotirea reglementărilor art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut, în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002.

Plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlurilor executorii urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009.

Mai susține recurentul că în mod greșit instanța a admis cererea de validare poprire, cât timp creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.

În susținerea acestei critici sunt invocate prevederile OUG nr. 71/18.06.2009, prin care s-a dispus ca plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială urmează a fi făcută voluntar și eșalonat, în timp ce orice proceduri de executare silită sunt suspendarea de drept.

În ceea ce privește incidența art. 6 din Convenție, se arată că CEDO a analizat în mod punctual si detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, în cauza D. s. a contra României.

Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare, precum și că autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică", Curtea fiind pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, că măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate în februarie - aprilie 2008.

În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.

La acest moment, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.

Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.

Consideră recurentul că soluția instanței europene reprezintă un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprire, precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009. Un efect similar l-a produs decizia CEDO, pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României.

Solicită recurentul ca la soluționarea cauzei să fie avute în vedere Deciziile Curții Constituționale cu nr. 190/2010, nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011.

Totodată, recurentul solicită ca instanța de recurs să pună în vedere angajatorului creditorilor, să depună la dosarul cauzei situația privind plata titlurilor executorii, deoarece există riscul ca debitorul să fie obligat la toată suma solicitată prin cererea de validare a popririi, deși până la momentul soluționării irevocabile a cererii de către instanță a fost achitată o parte a debitului principal și, așadar, să se ajungă la o plată nedatorată din partea debitorului și o îmbogățire fără just temei a creditorilor.

În susținerea celor expuse mai sus este invocată și practică judiciară în materie.

Recurenta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publice, critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:

Validarea de poprire, în general este admisa si aplicata ca o accelerare a executării silite, si in ultima instanța ca o sancțiune aplicată terțului poprit.

Or, în condițiile in care există un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința în sensul prevederilor art. 460, alin. (1) Cod proc. civ.

Mai susține recurentul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009, norme potrivit cărora: „În cursul termenelor prevăzute la alin A si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspenda de drept."

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale într-o singura transa neavând temei legal.

Se susține că instanța nu poate constata existența unei neconcordante între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificată pe de o parte, și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

De asemenea se arată că, la data de 04.09.2012Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României, reținând că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială.

În conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanțele de fond și apel.

Mai susține recurentul că dispozițiile imperative ale O.G. nr. 22/2002 au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, prin dispozițiile speciale respective fiind reglementate condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.

Prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002.

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par. 1 din CEDO.

Față de această dispoziție legala imperativa, se susține că Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului ca in bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu exista sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie.

În drept, sunt invocate prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă; ale O.G. nr.22/2002; ale O.U.G. nr. 71/2009; ale art.460 si urm Cod Procedura Civila, ale Constituției României

Recursuri scutite de taxa de timbru.

Intimații au formulat întâmpinare, prin aceasta susținând în esență caracterul nefundat al recursurilor.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C.pr.civ, Curtea reține următoarele:

Astfel cum rezultă din prevederile art. 304 C.pr.civ., recursul permite reformarea hotărârilor definitive exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9 din această normă procedurală.

În esență, criticile formulate de recurenți vizează modalitatea în care s-a dat eficiență prevederilor art. 460 cod procedură civilă, prin raportare la prevederile OUG 71/2009, recurenții făcând referire totodată la dispozițiile OG 22/2002, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pe această problemă.

Curtea notează că, anterior, instituția debitoare a formulat contestație împotriva executării silite pornite în baza titlurilor executorii care stabilesc obligația de plată a sumelor de bani pentru a căror realizare au solicitat, în speță, reclamanții-creditori validarea popririi, invocând tocmai efectele eșalonării dispuse prin menționatul act normativ. Respectiva contestație a fost soluționată (în sensul respingerii ei) prin sentința civilă nr. 8957/16.11.2011a Judecătoriei sector 5 București, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 20R/04.01.2013 pronunțată de Tribunalul București secția a V- a civilă.

Din lecturarea considerentelor hotărârii judecătorești prin care s-a tranșat asupra contestației la executare, Curtea reține că a fost examinată atât chestiunea relativă la declanșarea executării silite pentru întreaga sumă datorată potrivit titlurilor executorii, cât problematica incidenței în speță a prevederilor OG 22/2002 și aceea a plății eșalonate reglementate prin de OUG 71/2009, din perspectiva Convenției Europene a drepturilor Omului.

Concluzia la care s-a ajuns a fost în sensul că procedura de executare silită declanșată de creditorii intimați în condițiile menționate s-a realizat cu deplina respectare a legii, reținându-se totodată existența unei contrarietăți între reglementările conținute de această ordonanță de urgență și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Observând că aspectele aduse în discuție, prin recursurile pendinte, de către recurenți – care se referă la inexistența caracterului executoriu al titlurilor de creanță, și, derivat din aceasta, inexistența obligației terțului poprit de a plăti sumele de bani pretinse de intimați, ca efect al adoptării OUG 71/2009 cu completările și modificările ulterior aduse, reglementare care ar suspenda procedurile de executare silită și care instituie o procedură specială de plata eșalonată a acestor titluri executorii - au fost deja tranșate irevocabil (în sensul arătat), prin hotărârea pronunțată în procedura contestației la executare silită, Curtea constată că o nouă analiză a acestor chestiuni nu este posibilă, prin prisma eficienței depline ce trebuie acordate puterii de lucru judecat de care se bucură statuările realizate de instanțele de judecată care au pronunțat hotărârea judecătorească menționată anterior.

Din perspectiva modului de aplicare a prevederilor art. 460 cod procedură civilă, Curtea constată că sunt formulate critici care vizează, practic, aspecte de legalitate a procedurii de validare a popririi, în sensul că instanța de control judiciar trebuie să examineze dacă sunt sau nu îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru încuviințarea validării.

Pornind de la dispozițiile conținute de această normă procedurală, Curtea reține că cerințele impuse de legiuitor pentru validarea popririi se referă la existența unei creanțe față de terțul poprit, a persoanei ce are calitatea de debitor al creditorului urmăritor, precum și refuzul terțului poprit de a-și îndeplini obligațiile legate de indisponibilizarea sau consemnarea sumelor la dispoziția creditorului.

Din economia acestor dispoziții procesuale mai reiese că acțiunea având ca obiect validarea de poprire trebuie introdusă la instanța de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să plătească sau să consemneze suma respectivă la dispoziția creditorului.

În ceea ce privește suma care formează obiectul obligațiilor terțului poprit, aceasta trebuie să îndeplinească cerințele unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea constată că în speță sunt întrunite cumulativ toate condițiile validării de poprire, terțul poprit fiind debitor al debitorului principal, și refuzând indisponibilizarea în folosul creditorilor reclamanți a sumelor de bani pe care le datorează debitorului principal, potrivit adresei de înființare a popririi comunicată de executorul judecătoresc.

Obligația terțului poprit de a plăti sume de bani debitorului există, iar refuzul acestuia de a indisponibiliza sumele respective apare ca nejustificată în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, s-a tranșat cu putere de lucru judecat - prin hotărârea prin care s-a respins irevocabil contestația la executare - faptul că OUG 71/2009 constituie o reglementare incompatibilă cu CEDO, iar actele de executare a întregului debit sunt realizate în deplină concordanță cu legea.

În ceea ce privește referirea făcută de recurenți la dispozițiile OG 22/2002, care instituie anumite limite în care se poate face executarea silită asupra instituțiilor publice (în sensul că nu este permis ca executarea să se realizeze asupra oricăror fonduri bănești, ci numai asupra sumelor aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli în care se încadrează obligația respectivă) Curtea apreciază că acest principiu nu poate fi invocat ca argument de către debitor sau terțul poprit pentru a se deroba de obligația de plata ce îi revine. Dispozițiile anterior menționate au menirea să stabilească regulile speciale, impuse de specificul persoanei debitorului (fiind vorba de instituții publice) ce trebuie respectate în procedura de executare voluntară, dar nu pot constitui motive de exonerare de la plata creanțelor recunoscute creditorilor lor, în condițiile legii.

În aprecierea Curții, o astfel de interpretare este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență prin care s-a afirmat în mod tranșant că statului, prin instituțiile sale, îi revine obligația de a crea toate mecanismele necesare pentru a face posibilă executarea benevolă a titlurilor executorii în care figurează ca debitor, precum și pentru identificarea resurselor corespunzătoare pentru plata efectivă a sumelor de bani respective. Pe lângă marja de apreciere pe care forul european o recunoaște statelor în ceea ce privește identificarea instrumentelor și modalităților adecvate de punere în executare a titlurilor executorii, trebuie subliniat că statului îi revine, în concepția instanței de contencios european, obligația pozitivă de a lua, în concret, măsurile necesare în acest sens. Din perspectiva acestei obligații pozitive a statului, rezultă cu evidență că edictarea unui act normativ, care instituie regulile și modalitățile în care se face executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, nu poate fi invocat ca un impediment în procedura de executare silită declanșată de creditor, statul, prin instituțiile și autoritățile care exercită prerogative de putere publică, fiind obligat să ia măsurile necesare pentru executarea corespunzătoare a creanțelor, astfel cum au fost stabilite prin titlurile executorii.

Pe cale de consecință, faptul că legea bugetului de stat nu prevede în bugetul Ministerului Justiției sume cu destinația plății integrale a titlurilor executorii existente împotriva acestei instituții nu poate fi invocat, și deci nu poate constitui un impediment pentru recuperarea acestor sume în condiții de rezonabilitate și în deplin acord cu exigențele Convenției.

În ce privește plățile făcute benevol de către recurentul debitor, corespunzător eșalonării reglementate prin OUG 71/2009, Curtea apreciază că acestea nu pot constitui temei al unei constatări în sensul nelegalității soluției de validare a popririi pentru debitul ce exista la data promovării acțiunii cu acest obiect, pentru că respectiva măsură a fost luată corespunzător situației existente la data sesizării instanței (14.12.2011), iar situația astfel avută în vedere a fost una prin care s-a dat eficiență plăților efectuate în perioada 2008-2010 (corespunzător determinărilor care se regăsesc în raportul de expertiză care a stat la baza determinării cuantumului sumei pentru care a fost înființată poprirea). Cât privește plățile ulterioare acestei perioade, debitorul are posibilitatea contestării executării în măsura în care va efectua asemenea plăți benevole, și sumele astfel plătite ele se vor regăsi și în suma ce va fi efectiv distribuită creditorilor în procedura executării silite, demers în urma căruia are deschisă procedura întoarcerii executării.

În ce privește practica judiciară națională pe care recurentul debitor o evocă prin motivele de recurs, Curtea reține că aceasta nu poate conduce la o soluție diferită în litigiul pendinte, pentru că raportarea recurentului la respectivele hotărâri este făcută în contextul în care aceasta susține incidența în speță a OUG 71/2009, ca act normativ compatibil cu Convenția EDO, iar în speță o atare analiză este împiedicată – astfel cum s-a reținut în precedent - de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 8957/2011 a Judecătoriei sector 5 București.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 cod procedură civilă, Curtea va constata caracterul nefondat al criticilor pe care recurenții le-au adus deciziei recurate, urmând a dispune respingerea recursurilor astfel susținute.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurenta-terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ și recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI împotriva deciziei civile nr. 944A/24.10.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. I. M., A. E., P.-J. E., L. C.-ALESSANDRO, M. A.-M., R. G. M., R. O. S., M. A. F., V. C., ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică de la data de 21.02.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

G. S. I. R. M. Lămîița

D. C. LL.M

GREFIER

E. D. C.

Red. MLC

Tehnored. NC/MLC

2 exemplare/data redactării………….

Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă

Judecător: C. Segărcianu / E. R.

← Anulare act. Decizia nr. 319/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1724/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partide politice. Decizia nr. 134/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Servitute. Decizia nr. 266/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 104/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 319/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1724/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1781/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Rezoluţiune contract. Decizia nr. 186/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 1283/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI