Acţiune în constatare. Decizia nr. 388/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 388/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2014 în dosarul nr. 16583/3/2010
Dosar nr._
(1178/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.388A
Ședința publică de la 01.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - T. A.-D.
JUDECĂTOR - R. M. G.
GREFIER - I. N. - C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-reclamantă P. A., împotriva sentinței civile nr.2129 din 06.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. G. I., S. S. M., C. F., C. V. V., și M. București prin Primar General.
Cauza are ca obiect: acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat P. F., în calitate de reprezentant al apelantei-reclamante P. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 30.05.2014 emisă de Baroul București, fila 10 dosar, avocat M. A., în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți S. G. I. și S. S. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/30.05.2014 emisă de Baroul București, fila 12 dosar, și avocat I. Elia, în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți C. F., C. V. V. în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 26.05.2014 emisă de Baroul București, fila 11 dosar, lipsind reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primar General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul dosarului, după care:
Apărătorul apelantei-reclamante solicită rectificarea mențiunilor din sistemul informatic Ecris cu privire la domiciliul ales al apelantei, ca fiind la Cabinetul de avocat P. F. cu sediul în București ..14 ..1 ..
Curtea dispune rectificarea mențiunilor din programul Ecris în sensul că domiciliul ales al apelantei – reclamante P. A. este la Cabinetul de avocat P. F. cu sediul în București ..14 ..1 ..
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelanta-reclamantă P. A., prin avocat, solicită admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București . .. Consideră că instanța ar fi trebuit să aprecieze actul de preluare raportat la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998
La interpelarea instanței apărătorul apelantei susține să notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 nu a fost soluționată.
Intimații-pârâți C. F. și C. V. V., prin avocat, solicită respingerea apelului, ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București ca fiind legală și temeinică. În mod just instanța a constatat că nu este cazul să se pronunțe asupra valabilității titlului statului, câtă vreme Legea nr.10/2001 statuează că aceste imobile au fost preluate abuziv. Solicită atât înlăturarea susținerilor apelantei privind aplicarea prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., întrucât acesta se referă la un bun actual, aflat în patrimoniul părții, cât și a se constata că intimații sunt cumpărători de bună credință, au respectat termenul de 10 ani, prevăzut de Legea nr.112/1995, timp în care partea adversă nu și-a manifestat dorința de a revendica acest imobil.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Intimații-pârâți S. G. I. și S. S. M., prin avocat solicită respingerea apelului ca nefondat. În completarea susținerilor intimaților-pârâți C., invocă prevederile art.11 din Legea nr.10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii, dar și împrejurarea că reclamanta nu a formulat acțiune pentru obținerea contravalorii prețului de circulație a imobilului. În situația admiterii apelului, pe cererea de chemare în garanție, solicită ca pârâții S. să fie obligați la restituirea sumei de 50.000 euro și nu la echivalentul în lei la data efectuării plății sumei de 50.000 euro, actualizat la rata inflației.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 31.03.2010, sub nr. de dosar_, reclamanții P. N. și P. A. i-au chemat în judecată pârâții S. G. I. și Primăria Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului - decizia de preluare nr.687/26.04.1983 eliberată de Primăria Municipiului București în baza Decretului nr.223/1974 prin care a fost preluat imobilul situat în București, . etaj 1,.; obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie . București, ., etaj 1, ., compus din 3 camere, dependințe, pivniță, împreună cu cota indiviză aferentă de teren de 13,48% din suprafața totală a terenului de 470 mp., obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, articolul 480, art. 481 Cod Civil, Legea nr. 10/2001, art.112, 274 Cod Procedura Civila.
La data de 04.02.2011, reclamantele au formulat cerere completatoare a cadrului procesual pasiv, arătând că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu M. București prin Primar General.
La termenul din data de 20.05.2011, reclamanta P. A., ca unic moștenitor al reclamantei P. N., decedată pe parcursul judecății cauzei, a formulat cerere completatoare, indicând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul C. F..
La data de 19.09.2011, pârâtul C. F. a depus la dosarul cauzei prin intermediul serviciului registratură al instanței cerere de chemare in garanție, a numiților S. G.-I. și S. S.-M., prin care a solicitat obligarea reclamanților la despăgubiri cu echivalentul in lei la data efectuării plații a sumei de 50.000 USD, actualizat la rata inflației si să-i plătească, in conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedura civila, cheltuielile de judecata ocazionate de acest proces. În fapt, a arătat că a încheiat în mod valabil, cu respectarea condițiilor legale contractul de vânzare cumpărare nr. 2417 din data de 22.11.2006 cu soții S. G. - I. si S. S.-M.. Menționează că a fost de buna credința la momentul încheierii contractului, considerând ca vânzătorii erau adevărații proprietari ai imobilului, aceștia dobândind titlul de proprietate conform Contractului de vânzare cumpărare nr. 035/_ din 19.09.1996, act încheiat cu Primăria Municipiului București prin .. Acest contract a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995. Intre pârât si chemații in garanție prin Contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP S. C. D. Sub nr. 2417 la data de 22.11.2006, s-a stabilit că "vânzătorii garantează pe cumpărător împotriva evicțiunii prevăzute de art. 1337 Cod civil. (Art. 4.1 litera b din Contractul de vânzare-cumpărare). Așa încât, solicită, in cazul admiterii acțiunii reclamantei, sa se dispună ca aceștia sa fie obligați să îl despăgubească cu echivalentul in lei la data efectuării plății a sumei de 50 000 USD actualizat la rata inflației si sa-i plătească in conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedura civila, cheltuielile de judecata ocazionate de acest proces.
In drept: dispozițiile art. 1336 si urm Cod civil, art. 61-63, art. 82, art. 112, si art. 274 Cod procedura civilă.
La aceeași dată, pârâtul a formulat și întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a tribunalului, față de valoarea imobilului în litigiu și excepția inadmisibilității formulării cererii, prin raportare la decizia în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, care stabilesc că pentru imobilele care nu se mai pot restitui în natură, se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
În drept, a invocat prev. art. 115-118 C.proc.civ., art. 7, 45, 46, Legea nr. 10/2001, art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
La termenul din data de 21.10.2011, reclamanta a precizat din nou cadrul procesual pasiv, arătând că se judecă în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General, S. G. I.,S. S. M., C. F., C. V. V..
La termenul de judecată din data de 19.10.2012, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale și excepția inadmisibilității formulării cererii, prin raportare la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru considerentele consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.
La termenul din data de 20.09.2013, la interpelarea tribunalului, reclamanta a precizat încă o dată cadrul procesual pasiv, susținând că se judecă în contradictoriu doar cu pârâții C. F. și C. V. V., S. G. I. și S. S. figurând doar în calitate de chemați în garanție.
La termenul din data de 18.10.2013, pârâții au precizat cuantumul obiectului cererii de chemare în garanție, învederând faptul că solicită ca, în cazul admiterii cererii principale, să fie obligați chemații în garanție la plata prețului de piață al imobilului.
Prin sentința civilă nr.2129/06.12.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată invocată de către pârâții C. F. și C. V., a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții P. N. și P. A., a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. F. și C. V. și a respins ca neîntemeiată cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, tribunalul a constatat următoarele:
Imobilul situat în București, ., apt. 3, . a fost proprietatea autorilor reclamantei, P. V. și P. N. (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 5772/15.08.1967), fiind preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, fără plată.
La data de 22.04.1996, autorii reclamantei, P. V. și P. N., au formulat notificare către Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 112/1996, înregistrată la aceasta la data de 22.05.1996. De asemenea, autorii reclamantei au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 683/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului.
La data de 19.09.1996, apartamentul a fost cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 35/_ de către S. G. I..
Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității formulării cererii invocată de către pârâți, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din perspectiva obiectului cererii deduse judecății, respectiv revendicare în baza art. 480-481 C.civ.
Privitor la fondul cauzei, tribunalul a constatat că apare ca neîntemeiată cererea de constatare a nevalabilității titlului statului (asupra căreia este stabilită competența instanțelor prin dispozițiile Legii anterioare nr.213/1998), cu atât mai mult cu cât Legea nr.10/2001 a stipulat că preluarea imobilelor în perioada comunistă este abuzivă și nu face nicio distincție în stabilirea măsurilor reparatorii în funcție de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
Cu toate că imobilul a fost preluat abuziv, reclamanta nu justifică vreun temei pentru constatarea nevalabilității titlului statului, deoarece caracterul abuziv este recunoscut chiar de lege. Astfel, potrivit disp. art. 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, practic se stabilește că toate imobilele preluate în perioada comunistă au fost preluate abuziv.
Prin urmare, chiar legea recunoaște caracterul abuziv al preluării imobilului, astfel că reclamanta trebuie să urmeze procedura specială prevăzută de această lege specială de reparație, procedură pe care a și urmat-o, de altfel, prin notificarea nr. 2533/12.04.2001, constatarea nevalabilității titlului statului nu prezintă relevanță nici sub aspectul acțiunii în revendicare, deoarece acest lucru nu echivalează nici cu un bun în sensul CEDO, ci cu o speranță legitimă, aspecte pe care instanța le va dezvolta în cadrul acțiunii în revendicare cu ocazia comparării celor două titluri de proprietate.
Anterior acestui litigiu, autorii reclamantei au formulat cerere de restituire în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată cu nr. 1386/22.05.1996 la Primăria Sectorului 1 București. De asemenea, autorii reclamantei au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 683/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Nu s-a solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de numiții S. G. I. și S. S. M. în temeiul Legii nr.112/1995, prin care aceștia au devenit proprietarii apartamentului revendicat.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nu ar putea constitui o "speranță legitimă", apărată de dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1.
In plus, este de reținut ca acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de . Convenției cu privire la statul în cauza, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o "speranță legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO, să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătoreasca sau pe calea unor masuri legislative de restituire, de redobândire a bunului în materialitatea sa. Or, în speță, nu numai că reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului numiților S. G. I. și S. S. M., prin necontestarea în termen a contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existenta unei speranțe legitime de redobândire a bunului in materialitatea lui, ca urmare a masurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă. Potrivit art.18 alin.1 lit. c din Legea nr.10/2001 (republicata), măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce în speță s-a confirmat prin necontestarea în termen a contractului de vânzare - cumpărare). A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natura fostului proprietar, ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual. In acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza R. c. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Într-adevăr, ÎCCJ prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu a stabilit de plano inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, deoarece din dispozitivul deciziei și din considerentele sale rezultă că au fost analizate mai multe situații posibile. Sintetizat, concluzia Înaltei Curți este următoarea:
1. foștii proprietari expropriați abuziv (cu sau fără titlu valabil) de statul român în perioada relevantă pot uza numai de dispozițiile și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru proprietatea pierdută.
Argumentul Curții este dat de principiul specialia generalibus derogant, care nu trebuie reiterat în fiecare lege specială pentru a fi aplicat și care împiedică aplicarea în concurs dintre art. 480 C.Civ. și Legea nr.10/2001 și care conferă prioritate în aplicare legii speciale.
Curtea a afirmat că fostul proprietar nu are opțiune între cele două proceduri, astfel încât el este obligat să uzeze de calea deschisă de Legea nr. 10/2001. Cu atât mai mult persoana care a uzat de aceste dispoziții speciale nu mai poate reitera pretenția sa pe calea dreptului comun – potrivit principiului electa una via și principiului securității juridice.
2. cu toate acestea, fostul proprietar poate iniția o acțiune de drept comun dacă este exceptat de la procedura acestui act normativ, precum și în cazul în care, din motive independente de voința lor, nu a putut să utilizeze această procedură în termenele legale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, acțiunea reclamantei nu poate fi admisă sub dublu aspect, deoarece, pe de o parte, reclamanta a uzat de procedura administrativă prin formularea unei notificări și, pe de altă parte, imobilul a fost cumpărat cu bună credință potrivit Legii nr. 112/1995 (dat fiind că, dincolo de prezumția de bună-credință de care beneficiază apelanta, deși chiar Legea nr. 10/2001 reglementa posibilitatea contestării valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a uzat de această cale în termenul prescris de această lege pentru constatarea nulității absolute a actelor încheiate fără respectarea cerințelor legii. Necontestarea titlului de proprietate al numiților S. G. I. și S. S. M., în acest termen, nu face altceva decât să consolideze buna-credință și validitatea actului de proprietate al acestora.
Este, într-adevăr, necesar a fi analizată prezenta cauză și din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, însă, această analiză a instanțelor de drept comun trebuie făcută fără încălcarea dispozițiilor 329 C.Proc.Civ. care impun obligativitatea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate. Or, dat fiind că prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a analizat și incidența reglementării și a jurisprudenței europene, interpretarea instanței nu poate fi făcută decât în cheia oferită de această decizie, atât cu privire la art. 6 din CEDO, cât și cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție.
În final, potrivit recursului în interesul legii, în cadrul acțiunii în revendicare este necesară și analiza situației în care fiecare dintre părțile acțiunii în revendicare pretinde că are un bun în sensul CEDO. Numiții S. G. I. și S. S. M. au un bun în sensul convenției, ca urmare a stabilirii dreptului lor de proprietate prin contractul de vânzare cumpărare încheiat după aderarea la convenție. Singurul argument pe care reclamanta l-ar putea susține, în prezenta cauză, pentru existența unui bun în patrimoniul său ar fi constatarea nevalabilității titlului statului. Potrivit jurisprudenței CEDO, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr._/98, din 27 iunie 2001, alin. 83).
Prin urmare, tribunalul a constatat pe baza Deciziei nr. 33/2008 că este necesar a fi acordată preferabilitate, inclusiv din perspectiva stabilității raporturilor juridice numiților S. G. I. și S. S. M., dobânditori ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult, tribunalul a reținut că reclamanta s-a îndreptat cu acțiune în revendicare direct împotriva subdobânditorilor C. F. și C. V., care au încheiat cu numiții S. G. I. și S. S. M., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2417/22.11.2006. Tribunalul apreciază că și față de acești subdobânditori se impun concluziile expuse în paragrafele anterioare, cu atât mai mult cu cât, pe parcursul celor 10 ani de itnerdicție a înstrăinării stabiliți de Lege anr. 112/1995, reclamanta nu a demarat nici un demers de natură a pune la îndoiala pârâților C. F. și C. V. valabilitatea titlului de proprietate și calitatea de proprietari a numiților S. G. I. și S. S. M..
Prin urmare, protecția conferită chiriașilor cumpărători cu bună credință ai imobilului în litigiu, operează, în continuare, și față de subdobânditorii aceluiași imobil.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție, față de caracterul său subsidiar, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Față de lipsa dovezilor pârâților în sensul efectuării unor cheltuieli de judecată care să fie analizate din perspectiva art. 274 C.proc.civ., tribunalul a respins cererea acestora de acordare a lor.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta P. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
In ceea ce privește soluționarea primului capăt de cerere, respectiv "constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. 3, din București ., ., instanța îl respinge ca neîntemeiat, instanța considerând ca fiind "o solicitare care nu constituie o chestiune prejudiciabilă, mai ales după modificările survenite la Legea nr.10/2001, unde in mod expres sunt definite ca imobile preluate abuziv".
Tribunalul, pe de o parte, consideră că nu mai este necesar să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului la momentul preluării imobilului, reținând ca prin modificările aduse la Legea nr. 10/2001 s-a statuat caracterul abuziv al preluării, iar pe de altă parte, apreciază acest capăt de cerere ca fiind neîntemeiat, considerând ca titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de apelanta – reclamantă.
Astfel, apelanta – reclamantă apreciază că in raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 instanțele de judecata au fost îndrituite să verifice conformitatea actelor normative emise anterior anului 1991, in raport de Constituția României, precum si de prevederile legale in vigoare la aceea vreme, respectiv disp. art. 481 C.civ..
In ceea ce privește capătul doi din cererea introductivă de instanță, apelanta – reclamantă apreciază ca Tribunalul a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșita a legii, esența opiniei instanței constând in faptul ca aceasta nu are nici măcar o speranța legitimă cu privire la valoarea patrimonială si ca potrivit practicii CEDO, acțiunea in revendicare promovată de reclamantă este neîntemeiată.
In raport de Hotărârea din 01.12.2005, pronunțată in cauza P. contra României, Hotărârea din data de 21.07.2005, pronunțata in cauza S. contra României, Hotărârea din 16.02.2006, pronunțata in cauza P. contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat a imobilelor proprietatea apelanților către chiriași in temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor si Libertăților Fundamentale, deoarece procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea in natură a imobilului dacă nu este anulat contractual de vânzare - cumpărare.
In acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit ca vânzarea de către stat, in temeiul Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț si urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra in posesia bunului, situație care are ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1.
Chiar Legea nr. 10/2001 in art. 2 alin 2 stipulează că "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Autorii apelantei - reclamante, respectiv părinții săi, au încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 5772/15.08.1967 de către notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie București, contract prin care au cumpărat de la C. Athena Sila imobilul situat in București ., ., compus din 3 camere, dependințe, pivnița, împreuna cu cota indiviza de teren de 13,48% din suprafața totala a terenului de 470 mp, imobil pentru care au plătit suma de 50.000 lei.
In anul 1982 au plecat fără forme legale din țară si s-au stabilit in Italia, ca urmare a acestei stări de fapt imobilul situat in București, ., ., sector 1, compus din 3 camere, dependințe, pivnița, împreună cu cota indiviza de teren de 13,48% din suprafața totala a terenului de 470 mp a fost preluat de statul român in baza Decretului nr. 223/1974 prin decizia 687/26.04.1983 fără plata si fără să le fie comunicată.
Față de actele normative indicate statul nu a avut calitatea de proprietar niciodată, imobilul fiind preluat fără titlu valabil, pe cale de consecință - statul nu putea înstrăina un bun al cărui proprietar nu era. In cauza de față statul nu a avut decât calitatea de detentor precar, in aceasta calitate nu putea vinde iar în cazul in care o face actul nu are valabilitate, titularul fiind la rândul său tot un detentor precar.
Mai mult prin Decretul-Lege nr.9/1989 in articolul unic la punctul 5 se prevede in concret că Decretul nr.223/1974 se abroga, aceasta ar fi traducerea ca de la 31.12.1989 în mod explicit se recunoaște ca bunurile preluate de stat în baza acestui decret nu îi aparțin si nici nu i-au aparținut, per a contrario, statul nu a avut niciodată un titlu valabil de preluare a imobilului acesta fiind un detentor precar.
Apelanta – reclamantă solicită, având in vedere probele administrate, admiterea apelului, modificarea sentinței pronunțate in fondul cauzei, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat in București, ., ., sector 1, in contradictoriu cu M. București prin Primarul General si obligarea pârâților C. F. si C. V. V. să-i lase reclamantei in deplină proprietate si liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat in București, ., ., sector 1, compus din 3 camere, dependințe, pivniță, împreună cu cota indiviză de teren de 13,48% din suprafață totală a terenului de 470 mp.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
În primul rând, apelanta susține că, deși instanța de fond a constatat că nu mai este necesară analiza valabilității sau nevalabilității titlului statului, totuși a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Curtea constată că acest motiv nu este fondat, instanța de fond arătând, în concret că reclamanta nu justifică vreun temei pentru a solicita soluționarea acestui capăt de cerere întrucât caracterul abuziv al preluării este recunoscut chiar de lege.
De altfel, legat de acest aspect curtea apreciază că, în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu ar fi avut interes în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, atât timp cât dispozițiile art. 2 din lege stabilesc că toate imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, preluate de statul comunist, sunt preluate în mod abuziv.
Sub aspectul fondului cererii de revendicare, Curtea constată că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că, persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare, pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, dar numai după primire deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și conform prevederilor legii speciale.
Este real că, în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art.480 Cod civil, exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamanți în contradictoriu cu un terț și obținerii posesiei bunului.
Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație; or, Legea nr.10/2001 este tocmai o lege specială de reparație.
De asemenea, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Totodată, contrar susținerilor sale, apelanta nu poate pretinde nici încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, în sensul că are o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea acțiunii în revendicare și obținerea bunului în natură. Aceasta deoarece, în raport de practica CEDO, astfel cum a fost nuanțată în cauza A. și alții contra României, un bun actual există în patrimoniul reclamantei doar dacă, în prealabil s-ar fi pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea ei de proprietară, s-ar fi dispus expres și restituirea bunului, ceea ce nu este cazul în speță.
Singura speranță legitimă creată a fost cea dată de Legea nr.10/2001, la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist, iar în condițiile în care contractul de vânzare – cumpărare al pârâților, încheiat în temeiul legii 112/1995 nu a fost anulat, singura speranță legitimă era cea a obținerii despăgubirilor prevăzute de legea specială, nu însă și a restituirii în natură.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO, pârâților care dețin un contract de vânzare – cumpărare valabil încheiat, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale – care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat, cu respectarea dispozițiilor legale– unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Din această perspectivă, chiar dacă apelanta invocă, în susținerea revendicării, titlul originar de proprietate, aceasta nu o îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în fața titlului pârâților, cu atât mai mult cu cât au formulat cerere în temeiul legii speciale și nu au contestat, în termenul prevăzut de lege titlul pârâților.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 – 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea admiterii unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a stabilit că este imposibilă restituirea în natură în cazul înstrăinării imobilului în temeiul Legii nr.112/1995 și că foștilor proprietari li se cuvin măsuri reparatorii doar în echivalent.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 296 C.pr.civ. curtea respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă P. A., cu domiciliul ales la C..Av.P. F., în Bcuurești, ..14, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.2129 din 06.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. G. I. și S. S. M., domiciliați în București, . A, sector 1, C. F. și C. V. V., domiciliate în București, ., ., sector 1 și M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 01.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R.
GREFIER
N.-C. I.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
8 ex./18.11.2014
TB-S.4 - M.A.B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 563/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 490/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
