Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 77/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 77/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 893/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 77 A
Ședința publică de la 26.02.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: ANTONELA CĂTĂLINA BRĂTUIANU
JUDECĂTOR - M. STELUȚA C.
GREFIER: - F. J.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții R. A. (fiul lui P. și E., născut la 25.06.1960) aflat în stare de arest la Penitenciarul G. și V. G. (fiul lui N. și V., născut la 19 iulie 1980) aflat în stare de arest la Penitenciarul G., împotriva sentinței civile nr. 920 din 29.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații Z. G. T. citat la locul de muncă, respectiv la Tribunalul București – Secția a II-a Penală în București, ., sector 3, C. R. G. domiciliat în . și citat și prin afișare la ușa instanței și B. I. citat la Penitenciarul Timișoara, Directorul Penitenciarului Timișoara, având ca obiect, ”acțiune în răspundere delictuală”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns apelantul V. G. personal, în stare de arest, lipsă fiind apelantul R. A. și intimații Z. G. T., B. I. și C. R. G..
Procedura legal îndeplinită.
Cerere scutită de la plata taxelor judiciare de timbru conform art. 15 lit. s din Legea nr. 146/1997.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apelantul V. G. personal, declară că nu își însușește apelul întrucât nu el l-a formulat în scris, nu este scrisul lui pe cerere, motiv pentru care renunță la judecarea apelului, iar în ceea ce privește apelul formulat de R. A., solicită respingerea acestuia.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată la data de 04.01.2010 la Curtea de Apel București, reclamanții C. R. G., V. G. și R. A. au chemat în judecată pe pârâții B. I. – director al Administrației Naționale a Penitenciarelor și Z. G. T. – judecător delegat cu executarea pedepselor privative de libertate din Penitenciarul G., solicitând să se constate nelegalitatea sancțiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate la data de 21.12.2009 și a măsurilor de aplicare a regimului de detenție restrictiv și de izolare continuă și să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate prevederile art. 998 Cod civil.
Prin sentința civilă nr. 3673/30.09.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei G., în circumscripția căreia se află locul de deținere.
Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 338/21.01.2011.
Judecătoria G. a pronunțat sentința civilă nr. 5967/26.10.2011 prin care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea obiectului litigiului dedus judecății.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri.
Prinsentința civilă nr. 920 din 29.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, s-a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În cererea de chemare în judecată s-a arătat de către reclamanți, că la data de 21.12.2009 le-au fost aplicate sancțiuni disciplinare în mod injust și că în fapt sunt supuși unui regim de detenție cu caracter restrictiv și de izolare continuă. Că la locul de detenție nu se ia în considerare starea de sănătate a petenților, respectiv gradul de handicap al numitului V. G., astfel că reclamanților nu li se acordă asistență medicală și condiții de subzistență corespunzătoare.
Dispozițiile art. 998 și următoarele din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală impun îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții pentru a putea fi antrenată o astfel de răspundere a unei persoane și anume: existența unei fapte ilicite, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția persoanei acuzată de săvârșirea faptei ilicite.
În cauza de față, reclamanții care au formulat acțiunea întemeiată pe prevederile art. 998 Cod civil, nu au probat împrejurarea că persoanele chemate în judecată în calitate de pârâți ar fi comis o faptă ilicită îndreptată împotriva petenților și care să fi fost de natură să le producă un prejudiciu, totodată nefiind dovedite nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.
Nu rezultă din ansamblul dovezilor cu înscrisuri aflate la dosar că reclamanții ar fi fost privați la locul de detenție de asistență medicală și de condiții minime de subzistență, ori că împotriva acestora au fost luate pe nedrept măsuri disciplinare cu caracter abuziv cum se pretinde în cererea de chemare în judecată.
În procesul civil, sarcina probei incumbă reclamantului, așa după cum statuează dispozițiile art. 1169 Cod civil.
Date fiind considerentele expuse, instanța a respins acțiunea introdusă de reclamanți ca fiind neîntemeiată.
Împotriva sentinței tribunaluluiau declarat apel apelanții-reclamanți R. A. și V. G., în temeiul art. 304 Cod procedură civilă, arătându-se că motivarea hotărârii nu există ori este străină de obiectul cauzei, rezumându-se la o discuție pe marginea legii civile.
Apelanții-reclamanți arată că, în fapt, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 275/2006, respectiv HG nr. 1849/2004, pârâții Z. G. T. și B. I. aveau obligația și nu opțiunea să asigure legalitatea executării pedepselor privative de libertate. Pârâtul B. I. a emis decizii prin care s-a eludat legea, decizii privind executarea regimului „Risc pentru siguranța deținerii”, regim legalizat abia prin HG nr. 1113/2010 și decizia nr. 497/2007, ce privește punerea în executare a sancțiunilor disciplinare, executarea pe care era dator să o asigure prin controlul ierarhic pe care trebuia să-l efectueze la Penitenciar. Pârâtul B. I. își recunoaște tacit vinovăția, fapt ignorat de instanță.
Pârâtul Z. G. T. trebuia să respecte forța juridică a normei de drept și să constate faptul că deciziile ANP nefiind publicate în Monitorul Oficial nu sunt opozabile. Mai mult de atât, să constate că aplicarea efectivă a Deciziei ANP nr. 497/2007 ignoră termenele de aplicare. Putea să constate și încălcarea formei, nulitatea formularelor generată de lipsa exemplarului pentru comunicare și a datei de aplicare a sancțiunii.
Validând astfel de sancțiuni disciplinare, judecătorul delegat nu-i prejudiciază doar pe ei, ci și imaginea justiției.
Întâmpinările nu fac nicio referire la probele prezentate instanței, motiv pentru care nici soluția nu tratează acuzele punctual, nici nu apreciază probele, deși legea obligă instanța să lămurească pricina sub toate aspectele (art. 129 Cod procedură civilă).
Apelanții-reclamanți arată că au solicitat chemarea la interogatoriu a pârâților și insistă ca măcar în apel să fie chemați.
Solicită, de asemenea, să se admită proba cu înscrisuri asupra căreia instanța să se pronunțe și să se respecte autoritatea de lucru judecat în materie penală, sens în care au prezentat și vor continua să prezinte hotărâri judecătorești.
Potrivit art. 11, 17 din Hotărârea CSM nr. 387/2005, solicită să se valorifice jurisprudența CEDO, din care citează cauzele B. c. României, C. c. României, cauze ce privesc PNT Jilava și PRMS G., penitenciare în care au fost cazați.
Asupra apelului formulat de către apelantul-reclamant V. G.:
La termenul de judecată din 26.02.2014, apelantul-reclamant V. G. a declarat că nu își însușește apelul întrucât nu el l-a formulat în scris, nu este scrisul lui pe cerere, motiv pentru care renunță la judecarea apelului.
În conținutul principiului disponibilității – definit ca posibilitate a părților de a dispune de obiectul procesului (dreptul material), precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept (dreptul procesual) – intră și dreptul părților de a face acte procesuale de dispoziție, care sunt renunțarea, achiesarea și tranzacția.
Potrivit art. 246 alin. 1 Cod pr. civilă, renunțarea la judecată poate fi făcută prin cerere scrisă sau verbal, în ședință, fiind consemnată în practicaua încheierii prin care se ia act de renunțare.
Manifestarea de voință de a nu mai continua un proces, trebuie să fie făcută în mod expres și neechivoc, deoarece are caracter irevocabil.
Curtea constată că voința apelantul-reclamant V. G. de a renunța la judecata apelului, este neîndoielnică, precum și lipsită de orice vicii, astfel încât are forma legală, statuată de dispozițiile art. 246 Cod Procedura Civilă, pentru a se lua act de aceasta.
Asupra apelului formulat de apelantul-reclamant R. A., examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că este nefondată calea de atac, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea în constatarea nelegalității sancțiunilor disciplinare aplicate reclamanților la data de 21.12.2009 și a măsurilor de aplicare a regimului de detenție restrictiv și de izolare continuă, precum și cererea în acordarea daunelor morale în cuantum de 50.000 euro pentru fiecare reclamant.
Instanța a considerat că nu a fost dovedită existența elementelor răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998 și următoarele din Codul civil anterior: existența unei fapte ilicite, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția persoanei acuzată de săvârșirea faptei ilicite. S-a reținut că înscrisurile aflate la dosar nu conduc la concluzia privării reclamanților la locul de detenție de asistență medicală și de condiții minime de subzistență, ori că împotriva acestora au fost luate pe nedrept măsuri disciplinare cu caracter abuziv.
Se susține în apel că soluția instanței de fond nu tratează acuzele punctual, nici nu apreciază probele.
Critica este generică și formală. Nu se indică de către apelant care anume probe nu au fost luate în considerare și ce relevanță a fost înlăturată, prin raportare la întrunirea cumulativă a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.
Potrivit art. 261 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată de instanță trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
În cauză, instanța de fond a dat hotărârii o motivare cuprinzătoare și corespunzătoare soluției pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale, pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat, fiind în concordanță cu dispozitivul hotărârii.
Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, din perspectiva celor expuse, este de observat că hotărârea instanței de fond se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, în condițiile în care sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar.
Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele nu sunt contradictorii și se arătă motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile reclamanților, față de obiectul dedus judecății.
Curtea notează că înscrisurile depuse de reclamanți în probatoriu constă în acte medicale, fișe și acte de evidență a măsurilor disciplinare, recompenselor și drepturilor reclamanților aflați în regim de detenție, care singure, nu sunt în măsură a dovedi ceea ce s-a susținut prin cererea de chemare în judecată.
Pentru a atrage răspunderea civilă delictuală, nu este suficient a se dovedi existența unei împrejurări premisă (cum sunt cele de existență a afecțiunilor medicale ori a aplicării regimului specific gradului sporit de risc), ci și ilicitul vreunei faptei, vătămarea care s-a produs prin aceasta, legătura dintre cele două elemente, dar mai ales, vinovăția persoanei care se pretinde a răspunde de fapta cauzatoare de prejudiciu.
Ca atare, existând atare referiri în cuprinsul hotărârii, nu se poate reține critica de nemotivare a soluției primei instanțe.
Totodată, Curtea reține caracterul generic și formal al cererii de suplimentare a probatoriilor în apel – în lipsa indicării împrejurărilor ce se solicită a fi dovedite, dar și al invocării autorității de lucru judecat în materie penală – fără menționarea hotărârilor judecătorești care ar impune aceasta, ca și al solicitării de valorificare a jurisprudența CEDO – în absența la speță a elementelor răspunderii civile, față de care să fie permisă comparația jurisprudențială.
În concluzie, constatându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, Curtea apreciind că nu există motive de schimbare a soluției pronunțate, în temeiul articolului 296 Cod procedură civilă, urmează să respingă apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea la apelul formulat de către apelantul-reclamant V. G. (fiul lui N. și al V., născut la 19 iulie 1980), aflat în stare de arest la Penitenciarul G., împotriva sentinței civile nr. 920 din 29.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelantul-reclamant R. A. (fiul lui P. și al E., născut la 25.06.1960), aflat în stare de arest la Penitenciarul G. și cu intimații Z. G. T., citat la locul de muncă, respectiv la Tribunalul București – Secția a II-a Penală în București, ., sector 3, C. R. G. domiciliat în . și citat și prin afișare la ușa instanței și B. I. citat la penitenciarul Timișoara, Directorul Penitenciarului Timișoara.
Respinge ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant R. A., împotriva aceleiași sentințe civile.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. C. B. M. Steluța C.
GREFIER,
F. J.
Red. ACB
Tehnored. ACB/PS 7 ex.
Jud. fond: C. T.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1393/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1019/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
