Rectificare carte funciară. Decizia nr. 118/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 118/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 755/98/2013
Dosar nr._
(42/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.118 A
Ședința publică de la 07.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. C.
JUDECĂTOR - C. O.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant M. S., împotriva sentinței civile nr.2809 din data de 08.11.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți . B., R. AUTONOMĂ A DISTRIBUȚIEI ȘI EXPLOATĂRII FILMELOR „ROMANIAFILM”, M. C. ȘI PATRIMONIULUI NAȚIONAL, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 31.03.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 07.04.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunaluluii Ialomița la data de 25.02.2013, sub nr._ reclamantul M. S. prin Primar a chemat în judecată pârâtele S.C. E. I. S.R.L., R. Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor ”RomâniaFilm” R.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și M. C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3294/11.12.2012 și pe cale de consecință desființarea lui și repunerea părților în situația anterioară, iar urmare constatării nulității absolute a acestui act, să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ UAT S., în sensul radierii din aceasta atât a dreptului de proprietate intabulat sub B1 în favoarea pârâtei S.C. E. I. S.R.L. cât și a dreptului de ipotecă legală în valoare de 41.534,60 lei intabulat sub C1 în favoarea Statului R. prin R.A.D.E.F. ”Româniafilm”.
Prin sentința civilă nr.2809F/08.11.2013 Tribunalul Ialomița a admis ca fiind întemeiată excepția invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, privind inadmisibilitatea acțiunii și a respins, ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul M. S. prin PRIMAR.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că Noul Cod de procedură civilă instituie în art.35, teza a doua, principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de cererea de realizare a dreptului, în sensul că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.
Prin urmare, între alte condiții instituite de art. 35 N.C.P.C., o acțiune în constatare este admisibilă numai dacă partea nu “poate cere” realizarea dreptului său.
Din interpretarea literală, dar și logică, a articolului menționat, rezultă că acțiunea în realizare ce determină inadmisibilitatea acțiunii în constatare trebuie să aibă în vedere același drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acțiunii în constatare, iar nu altul.
În cauză însă, deși nu se pune problema inadmisibilității acțiunii promovate de reclamant în raport de dispozițiile legale menționate, tribunalul având în vedere efectele pe care le-ar produce hotărârea prin care s-ar constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, a apreciat cererea inadmisibilă, câtă vreme reclamantul are la îndemână acțiunea în revendicare.
Acțiunea în constatarea nulității unui act juridic, respectiv a unui contract de vânzare – cumpărare, cum este cazul în speță, este considerată în doctrină și jurisprudență ca fiind o acțiune în realizare.
Cu toate acestea, exercitarea unei astfel de acțiuni apare ca inadmisibilă, întrucât în cazul vânzării bunului altuia, cum apare a fi cel în speță, față de motivele de fapt invocate, adevăratul proprietar, așa cum se pretinde reclamantul, care nu are posesia bunului, are la îndemână împotriva cumpărătorului, acțiunea în revendicare, iar nu acțiunea în constatarea nulității contractului încheiat de cumpărător cu un neproprietar.
Acesta deoarece, faptul că vânzătorul nu a fost proprietarul bunului vândut, poate fi motiv de anulare a contractului, pentru eroare – viciu de consimțământ – asupra calității esențiale a vânzătorului, care a fost considerat de cumpărător proprietar al bunului, însă fiind o nulitate relativă, nu poate fi solicitată de către adevăratul proprietar, deoarece acesta este terț față de contract.
Invocarea nulității absolute a contractului, întrucât bunul nu se afla în circuitul civil, aparținând la data vânzării, domeniului public al unității administrativ teritoriale – M. S., așa cum pretinde reclamantul, nu justifică demersul juridic al acestuia, respectiv promovarea unei acțiunii prin care să fie desființat contractul de vânzare – cumpărare având ca obiect bunuri inalienabile, deoarece hotărârea care s-ar pronunța nu ar avea ca efect . reclamantului, ci doar revenirea acestuia la vânzător, prin repunerea părților în situația anterioară încheierii actului.
Întrucât potrivit art. 136 alin. 4 din Constituția României sunt inalienabile bunurile aparținând proprietății publice, indiferent dacă aceasta este a statului sau a unităților administrativ teritoriale, un contract de vânzare – cumpărare având ca obiect astfel de bunuri este nul absolut, astfel că lipsa valabilității titlului pârâtei S.C. E. I. S.R.L., cea care are posesia bunurilor, poate fi invocată de către reclamant direct în cadrul acțiunii în revendicare a bunurilor, nefiind necesară constatarea acesteia în prealabil, întrucât o astfel de acțiune este, așa cum s-a arătat mai sus, lipsită de efecte juridice în ceea ce-l privește pe cel ce se pretinde adevăratul proprietar al bunurilor.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul M. S. a declarat apel solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea excepției inadmisibilității cererii introductive, reținând cauza spre rejudecare pentru evocarea fondului.
În motivarea apelului său, apelantul – reclamant a arătat următoarele:
Sub un prim aspect, hotărârea apelată este anulabilă datorită încălcării formale a dispozițiilor cu caracter imperativ prevăzute de art.425 alin.(l) lit.c) și art.425alin.(3) teza ultimă Cod procedură civilă întrucât instanța nu a precizat în dispozitiv, pe lângă denumirea și sediul părților litigante, și codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală al acestora, numărul de înregistrare în registrul comerțului (după caz), respectiv contul lor bancar.
În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art.425 alin.(3) teza ultimă Cod procedură civilă arată că instanța, indicând faptul că hotărârea pronunțată este supusă căii de, atac a apelului (în 30 de zile de la comunicare), nu a arătat și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.
Asupra excepției inadmisibilității acțiunii arată că în mod greșit instanța de fond a admis excepția inadmisibilității în condițiile în care obiectul capătului principal de cerere îl reprezintă constatarea nulității absolute a unui act juridic, iar nu constatarea existenței dreptului de proprietate al apelantului – reclamant asupra imobilului în litigiu.
Arată că, instanța de fond a schimbat, în totalitate temeiul juridic al inadmisibilității invocate de către pârât prin întâmpinare și a admis excepția în raport de alte considerente decât cele invocate de către parte, fiind încălcate principiile legalității (art.7 Cod procedură civilă), al disponibilității părților (art.9 alin.2 teza ultimă, Cod procedură civilă), al contradictorialității (art.14 alin.4-6 Cod procedură civilă), al oralității (art.15 Cod procedură civilă), al respectării principiilor fundamentale ale procesului civil (art.20 Cod procedură civilă), al rolului activ al judecătorului (ar.22alin.2 și 4 Cod procedură civilă) și, nu în ultimul rând, principiul respectării dreptului la apărare (art.13alin.3 Cod procedură civilă).
Pe cale de consecință, sancțiunea nu poate fi alta decât aceea a anulării hotărârii pronunțate și a respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, cu reținerea cauzei spre judecare în fond.
Totodată, apreciază că sentința apelată este anulabilă chiar și raportat strict la considerentele sentinței civile apelate.
Esența motivării primei instanțe rezidă în aceea că apelanta ar fi ales greșit calea procedurală pentru protecția dreptului subiectiv pretins, fapt ce ar echivala cu o încălcare a normelor referitoare la exercițiul dreptului la acțiune.
De asemenea, instanța reține că ar exista o subsidiaritate, în plan procesual, între acțiunea în revendicare și acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic (în sensul că prima acțiune ar fi prioritară și ar exclude-o, necesarmente, pe cea de-a doua) în ipoteza în care obiectul actului ce se solicită a fi desființat (pe motive de nulitate absolută) îl constituie vânzarea de către un neproprietar a bunului aparținând altuia.
Aceste argumente ale primei instanțe nu pot fi primite întrucât nu există niciun fel de suport legal câtă vreme instanța nu indică niciun text de lege care sa interzică, expres ori implicit promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic pe considerentul că cel interesat ar avea "la îndemână" acțiunea în revendicare.
Mai mult, fată de obiectul cererii de chemare în judecată, este evident că nici măcar dispozițiile art.35 Cod procedură civilă nu pot fi reținute ca temei de drept al soluției din dispozitivul hotărârii apelate câtă vreme, pe de o parte, ele reglementează o ipoteză specifică (excepția fiind de strictă interpretare), iar, pe de altă parte, așa cum a decis instanța supremă, acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic este ea însăși o "acțiune în realizare".
Dispozițiile art.1246 alin.(1), art.1247 alin.(1)-(2), art.1249 alin.(1) și art.2502 alin.(2) pct.3 din Noul cod civil reglementează, cu claritate, accesul neîngrădit, necondiționat și nelimitat în timp al oricărei persoane interesate la exercițiul acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic (fie el și un contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică).
În plus, obligația instanței de a soluționa, în fond, o atare acțiune derivă, pe cale de interpretare și din dispozițiile art.1247 alin.(3) Cod civil din moment ce, potrivit acestui text, instanța este obligată să invoce, ea însăși, din oficiu, nulitatea absolută a unui act juridic (dedus judecății).
În condițiile în care instanța are această obligație în ceea ce privește soluționarea pe cale de excepție a unui proces (evident, excepția nulității absolute), a fortiori, obligația respectivă există și atunci când nulitatea absolută a unui act juridic este supusă atenției și analizei sale pe calea directă a unei cereri de chemare în judecată.
Apelanta mai arată că soluția pronunțată în cauză de prima instanță evocă, mai degrabă, o lipsă de interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute.
Or, în cauză, instanța nu a admis excepția lipsei de interes a acțiunii din moment ce, în ședința din data de 05.11.2013, a înțeles să unească această excepție cu fondul.
Prin urmare, argumente ce vizează lipsa de interes a acțiunii introductive nu pot fi reținute, în motivarea soluției de admitere a excepției inadmisibilității, respectiv de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.
De asemenea, instanța nu a avut în vedere probele administrate de apelant în dovedirea interesului juridic în cauză.
Astfel, la dosarul cauzei au fost depuse dovezi ce atestă că pe rolul Curții de Apel G. - Secția de C. Administrativ și Fiscal se afla deja înregistrat dosarul nr._ având ca obiect obligarea pârâtei R.A.D.E.F. "ROMANIAFILM" de a încheia cu Primarul Municipiului S. protocolul de predare-primire al Cinematografului Ialomița judecata a fost suspendată pe temeiul art.244 alin.(l) pct.1 din vechiul Cod procedură civilă (conform Încheierii din data de 22.04.2013) tocmai datorită faptului că,între timp, pe rolul Tribunalului Ialomița s-a înregistrat dosarul nr._ (având ca obiect acțiunea în constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr.3294/11.12.2012) și că, de soarta acestui ultim dosar depinde și modul de soluționare a dosarului nr._ .
Prin urmare, instanța trebuia să observe că folosul practic obținut de apelant rezidă în faptul că, urmare a desființării contractului, a repunerii părților în situația anterioară și a radierii drepturilor intabulate în cartea funciară, se va putea cere, într-o primă fază, repunere a pe rol a dosaruluinr._ al Curții de Apel G., iar, ulterior, se va putea obține din partea acestei instanțe o hotărâre care să oblige R.A.D.E.F. "ROMANIAFILM" să predea imobilul Cinematograful Ialomița.
În altă ordine de idei, apreciază că soluția pronunțată de prima instanță (bazată pe o așa zisă prevalență a acțiunii în revendicare fată de acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic) pleacă, de la premisa falsă cum că protecția dreptului subiectiv afirmat trebuie realizată, invariabil, ., omițându-se aspectul că legea permite protecția unui drept sau a unei situații juridice în diferite forme, deci și într-o manieră "indirecta".
Înseși definiția dată acțiunii civile (art.29 Cod procedură civilă) demonstrează că protecția unui drept sau a unei alte situații juridice se poate realiza, în justiție, printr-un ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege, iar nu doar într-o maniera univocă, prin utilizarea obligatorie a unui singur sau a unui anumit mijloc procesual.
Prin urmare, atunci când este vorba de dreptul de proprietate și de protecția acestui drept pe calea justiției, acțiunea în revendicare nu constituie calea unică și obligatorie de realizare a acestei protecții.
Cât timp instanța supremă a calificat acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic ca fiind o "acțiune în realizare" dreptul de proprietate încălcat poate fi protejat (indirect) și pe calea acțiunii în constatarea nulității actului juridic, câtă vreme, odată desființat actul și părțile repuse în situația anterioară, nimic nu se opune ca, prin recursul la un alt mijloc procesual (dintre cele pe care legea le pune la dispoziție), atât dreptul cât și bunul asupra căruia acesta poartă să reintre (de jure și de facto), cu concursul instanței,în patrimoniul celui ce se pretinde a fi adevăratul său titular.
Arată apelanta că opțiunea de a nu recurge la acțiunea în revendicare are la bază și aspectul că, în cazul specific al sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic (trecute, prin efectul legii, din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților sale administrativ-teritoriale), legea însăși a prescris modalitatea specifică de dobândire faptică a acestor bunuri de către titularii dreptului.
Astfel, potrivit art.11 pct.5 din Legea nr.328/2006, așa cum aceasta a fost modificată și completată de pct.8 al articolului unic al Legii nr.303/2008, modalitatea practică de preluare în posesie a acestor bunuri rezidă în perfectarea unui protocol de predare-primire între reprezentanții fostului administrator (R.A.D.E.F."ROMANIAFILM") și primarul unității administrativ teritoriale pe raza căreia se află sala/gradina de spectacol cinematografic.
Refuzul nejustificat de încheiere a acestui protocol, respectiv de predare propriu zisa a bunului deschide titularului dreptului de proprietate publică, dobândit prin efectul legii, calea acțiunii în contenciosul administrativ în vederea obligării R.A.D.E.F. "ROMANIAFILM", prin hotărâre judecătorească, de a se conforma prescripțiilor legii (încheierea protocolului, respectiv predarea efectivă a bunului).
Prin urmare, această acțiune reprezintă, în materia aferentă drepturilor și bunurilor reglementate cu caracter special de Legea nr.303/2008, o veritabilă acțiune în revendicare câtă vreme efectele admiterii ei sunt similare cu efectele admiterii acțiunii în revendicare de drept comun (în speță, dobândirea efectivă de către proprietarul neposesor, de la posesorul neproprietar, a bunului în materialitatea sa).
În ceea ce privește Cinematograful Ialomița apelanta a promovat o astfel de acțiune încă din cursul anului 2010 (o acțiune în realizare, menită de a proteja efectiv, pe cale juridică, dreptul său de proprietate).
În ciuda parcursului sinuos și îndelungat al acestei acțiuni (obiect al dosarului inițialnr._, pe rolul Judecătoriei S., reînregistrat ulterior, sub nr._, pe rolul Tribunalului Ialomița, strămutat, apoi, la Tribunalul B. și declinat, în final, la Curtea de Apel G. - Secția de C. Administrativ și Fiscal), după soluționarea excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr.47/2011 (prin Decizia Curții Constituționale nr.19/22.01.2013), soluționarea ei era aproape de final în prima parte a anului 2013.
Perfectarea intempestivă și precipitată a contractului de vânzare-cumpărare nr.3294/11.12.2012 a blocat însă finalizarea capătului de cerere privind predarea Cinematografului Ialomița.
Din cele expuse, rezultă, așadar, că opțiunea apelantului de a proteja dreptul afirmat pe calea acțiunii în constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr.3294/11.12.2012 (dublată de o acțiune în rectificarea cărții funciare în care a fost înscris dreptul transferat prin acest act) se bazează pe dispozițiile cu caracter special prevăzute de Legea nr.303/2008 privitoare la maniera specifică de dobândire, în fapt, în materialitatea lor, a bunurilor ce fac obiectul acestei legi.
În concluzie, solicită admiterea apelului formulat, anularea hotărârii atacate și, devoluând, respingerea excepției inadmisibilității cererii introductive, ca nefondată, reținând cauza spre judecare prin evocarea fondului.
În urma judecării procesului, solicită, pe de o parte, respingerea excepțiilor ce au fost unite de prima instanță cu fondul (excepția lipsei calități procesuale active a Municipiului S. și excepția lipsei sale de interes), iar, pe de altă parte, admiterea, în tot, a acțiunii introductive (ambele capete de cerere), așa cum aceasta a fost formulată și completată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.466, art.470, art.471 și urm. Cod procedură civilă (sub aspect procesual), respectiv celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul cererii de apel (sub aspect material).
La data de 04.02.2014, intimatul M. C. a depus întâmpinare prin care invocă nulitatea cererii de apel în baza art.471 alin.1 Noul Cod de procedură civilă în raport de împrejurarea că cererea de apel a fost depusă la Curtea de Apel București, iar nu la instanța a cărei hotărâri se atacă, respectiv Tribunalul Ialomița.
În ipoteza respingerii excepției, solicită respingerea apelului, ca nefondat, motivat de faptul că, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, lipsa valabilității titlului intimatei pârâte care are posesia bunului putând fi invocată direct în cadrul acțiunii în revendicare a bunului imobil, nefiind necesară constatarea acestuia în prealabil.
Pe fondul cauzei, invocă excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de împrejurarea că M. C. nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se invocă și nu are nici calitate de reprezentant al Statului R. pentru bunurile aflate în domeniul privat al statului.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocă hotărârea nr.11/16.10.2009 emisă de Consiliul de Administrație al Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor Româniafilm, precum și dispozițiile art.1 alin.1 și 2 din O.U.G. nr.47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic care au fost preluate din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului și în administrarea R.A.D.E.F. Româniafilm.
La data de 05.02.2014 a depus întâmpinare intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, întrucât exercitarea acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare apare ca inadmisibilă în situația vânzării lucrului altuia atunci când adevăratul proprietar – așa cum se pretinde apelanta – nu are posesia bunului.
Invocă, de asemenea, principiul relativității efectelor contractelor în raport de care soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.
Totodată invocă lipsa de interes a apelantei – reclamante în promovarea capătului de cerere privind rectificarea cărții funciare, în condițiile în care apelanta – reclamantă nu este proprietara imobilului înscris în cartea funciară nr._.
La data de 05.02.2014 a depus întâmpinare intimata . prin care solicită respingerea apelului ca nefondat motivat de faptul că, acțiunea în constatare este admisibilă numai dacă partea nu poate cere realizarea dreptului său.
Cum apelantul – reclamant a invocat în cererea formulată faptul că potrivit pct.8 articol unic al Legii nr.303/2008, imobil ce constituie obiectul vânzării intitulat Cinematograful Ialomița nu se mai afla la data de 11.12.2012 în domeniul privat al Statului R. și în administrarea R.A.D.E.F. Româniafilm, întrucât acesta ar fi trecut încă din data de 02.01.2009, prin efectul legii, în domeniul public al Municipiului S. și în administrarea Consiliului Local S., se pune problema unei acțiuni al cărei obiect să fie realizarea dreptului de proprietate al său, respectiv revendicarea imobilului menționat.
Pe de altă parte, principiul relativității contractelor face ca efectele anulării sau constatării nulității contractului să se răsfrângă asupra părților în cauză care și-au asumat obligații și au dobândit drepturi prin actul juridic încheiat. Restabilirea situației anterioare este consecința logică a nulității, deoarece tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile să aibă o situație identică cu cea dinainte de încheierea contractului.
De aceea, repunerea în situația anterioară nu poate opera decât între părți și nu poate fi cerută decât de aceste pentru că numai părțile sunt în situația de a cere restituirea a ceea ce au prestat cu titlu de obligație contractuală.
În subsidiar, în ipoteza în care se va trece peste excepția inadmisibilității, invocă lipsa calității procesuale active în condițiile în care apelanta, deși invocă dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, nu face dovada îndeplinirii procedurii impuse de legiuitor, respectiv încheierea protocolului prevăzut de lege și dovada hotărârii emise Consiliul Local prin care își asumă protocolul.
Invocă, de asemenea, excepția lipsei de interes în condițiile în care folosul practic urmărit prin promovarea cererii de chemare în judecată nu-l vizează pe reclamant ci vizează alte persoane. În concret, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.3294/11.12.2012, reclamantul nu justifică un interes juridic recunoscut de lege, întrucât imobilul în litigiu se va reîntoarce în patrimoniul și administrarea R.A.D.E.F. Româniafilm și nicidecum în patrimoniul reclamantului.
Solicită, totodată, anularea cererii ca netimbrată în raport de dispozițiile art.2 alin.11 din Legea nr.146/1997 care reglementează achitarea taxei de timbru la valoare în cazul cererilor în constatarea nulității unui act juridic patrimonial.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea cererii ca neîntemeiată, arătându-se că susținerea reclamantului că bunurile obiect al contractului ar fi fost inalienabile sunt nefondate, bazându-se pe o interpretare greșită a legii, care a statuat că punerea în aplicare a dispozițiilor legale privind preluarea imobilelor în proprietatea unităților administrativ teritoriale, se face pe baza unui protocol încheiat între primarul unității administrativ – teritoriale beneficiare și reprezentantul mandatat de către R.A.D.E.F. Româniafilm, în 6 luni de la . legii, protocol care trebuie asumat de consiliile locale prin hotărâre.
Câtă vreme aceste operațiuni nu au fost realizate, considerând că transferul bunului din patrimoniul R.A.D.E.F. Româniafilm în patrimoniul unității administrativ – teritoriale nu s-a produs ope legis, așa cum susține reclamantul, pârâta consideră acțiunea neîntemeiată, menționând că la data vânzării bunul se afla în proprietatea privată a statului român.
Susținerea reclamantului că obiectul actului atacat ar fi ilicit, întrucât bunul nu se afla în circuitul civil, este apreciată de către pârâtă ca neîntemeiată, aceasta menționând că bunul se afla în proprietatea privată a statului, fiind înscris în cartea funciară a cărei rectificare se solicită prin capătul de cerere accesoriu.
Referitor la cauza ilicită a contractului, pe care a invocat-o reclamantul, pârâta consideră susținerea neîntemeiată, menționând că prin vânzarea – cumpărarea intervenită între ea și statul român nu s-a eludat nicio normă dintre cele care reglementează cauza ilicită și cauza imorală, pârâta învederând că încheierea contractului s-a făcut ca urmare a obligației impuse printr-o hotărâre judecătorească ce a rămas definitivă și irevocabilă.
Pârâta arată că declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 47/2011 nu are relevanță în cauză, deoarece contractul de vânzare – cumpărare s-a încheiat la data de 11.12.2012, iar decizia invocată de reclamant s-a pronunțat la data de 22.01.2013, aceasta producând efecte doar pentru viitor.
În ceea ce privește nulitatea contractului dată de faptul că reprezentantul statului nu a fost mandatat să semneze actul printr-un înscris autentic, pârâta arată că, pe de o parte sub acest aspect nu sunt incidente în cauză dispozițiile Noului Cod civil invocate de reclamant, împuternicirea fiind dată în anul 2009, când erau în vigoare prevederile Codului civil de la 1864, iar pe de altă parte, împuternicirea dată de ministru are valoarea unui act autentic, fiind dată de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor legale.
La data de 06.02.2014 a depus întâmpinare intimata R.A.D.E.F. Româniafilm prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, apreciind ca legală soluția instanței de fond de respingere a cererii ca inadmisibilă.
În subsidiar, a invocat aceleași excepții ca și intimata . cu aceeași argumentare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 12.02.2014 a depus întâmpinare intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, arătând că, în mod corect instanța de fond a reținut principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport de acțiunea în realizare cu toate consecințele ce decurg din regimul juridic distinct al celor două acțiuni.
Pe fondul cauzei, pârâtul S. R. a solicitat respingerea acțiunii, susținând că față de dispozițiile legale aplicabile și care erau în vigoare la data încheierii contractului, respectiv articolul unic al Legii nr.303/2008, pentru a opera transferul dreptului de proprietate din domeniul privat al statului în cel al reclamantului era necesar să se încheie protocolul semnat de către primar și reprezentatul administratorului bunului, R.A.D.E.F. ROMÂNIAFILM, protocol ce trebuia asumat și de către Consiliul local.
Cum aceste formalități nu au avut loc până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 47/2011, care oprea încheierea protocoalelor ulterior, reținând și că vânzarea – cumpărarea a cărei nulitate se solicită a avut loc la o dată la care acest act normativ nu fusese declarat neconstituțional, pârâtul susține că invocarea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra imobilelor obiect al contractului, este lipsită de temei legal.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art.98 și art.466 alin.1 Noul Cod de procedură civilă.
Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în limitele cererii de apel, potrivit art.479 alin.1 Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Referitor la încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art.425 alin.1 lit.c și art.425 alin.3 teza finală Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține că art.425 reglementează conținutul hotărârii judecătorești, dispozițiile textului fiind imperative, astfel că în neîndeplinirea unora dintre exigențele sale poate atrage nulitatea în condițiile art.174 și următoarele Noul Cod de procedură civilă,
În ceea ce privește dispozițiile hotărârii judecătorești, legiuitorul detaliază conținutul său prin dispozițiile art.425 alin.1 lit.c, atât referitor la datele de identificare ale părților între care a purtat judecata, cât și soluția instanței. În ipoteza în care se constată că dispozițiile nu corespund exigențelor legale, partea interesată poate solicita îndreptarea hotărârii prin procedura reglementată de art.442 Noul Cod de procedură civilă, obligativitatea acestei proceduri fiind instituită prin dispozițiile art.445 din Noul Cod de procedură civilă.
Alineatul 3 din art.495 din Noul Cod de procedură civilă reglementează conținutul ultimei părți a dispozitivului, precizările fiind menite să asigure părților o mai bună orientare în sistemul și activitatea juridică și o eficientă exercitare a drepturilor lor, până la asimilarea noilor dispoziții de procedură.
Lipsa mențiunii referitoare la arătarea instanței la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac atrage nulitatea relativă numai atunci când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Această soluție se impune, întrucât chestiunea este diferită de nulitatea necondiționată reglementată de legiuitor prin prevederile art.176 pct.5 Noul Cod de procedură civilă, normă care sancționează cu nulitatea nerespectării dispozițiilor legale referitoare la publicitatea ședinței de judecată, în timp ce dispozițiile art.425 alin.3 din Noul Cod de procedură civilă sunt norme care reglementează conținutul hotărârii judecătorești iar nu publicitatea ședinței de judecată.
Cum apelantul nu a făcut dovada unei vătămări, Curtea urmează să respingă acest motiv de apel ca nefondat.
Referitor la încălcarea principiului legalității prevăzute de art.7 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține că acest principiu presupune necesitatea desfășurării procesului în cadrul legal stabilit prin norme constituționale și cele cuprinse în legi ordinare.
Prin urmare, orice măsură a judecătorului în cadrul procesului trebuie să se întemeieze pe lege, în caz contrar, hotărârea fiind susceptibilă a fi desființată în căile de atac.
În speță, judecata fondului a asigurat respectarea dispozițiilor legii de procedură, precum și a celor care consacră realizarea drepturilor părților, astfel încât acest motiv de apel apare ca nefondat.
În ceea ce privește încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art.9 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea constată că instanța de fond a statuat asupra celor solicitate de către părți, fără a depăși cadrul procesual trasat de către acesta în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererii în justiție, cât și apărărilor.
Astfel, instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității invocată de intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, considerentele hotărârii judecătorești conținând, pe lângă argumentele părților și argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată și care vizează și implică raționamentul logico-juridic al judecătorului.
Referitor la încălcarea principiilor contradictorialității, oralității, rolului activ al judecătorului și al dreptului la apărare decurgând din împrejurarea că instanța de fond a admis excepția inadmisibilității în raport de alte considerente decât cele invocate de către parte, Curtea apreciază critica nefondată, motivat de faptul că, instanța de fond a analizat excepția inadmisibilității din perspectiva motivelor invocate de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în cuprinsul întâmpinării făcând referire atât la instituția vânzării bunului altuia, cât și la principiul relativității efectelor contractului (fila 214 dosar fond).
Asupra motivului de apel referitor la greșita admitere a excepției inadmisibilității, Curtea reține că prin cererea promovată apelantul – reclamant a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3294/11.12.2012, și pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară și totodată să se dispună rectificarea cărții funciare nr._/UAT S..
Prin urmare, instanța de fond a fost investită cu mai multe capete de cerere, primul vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea, reține că, acțiunea în constatarea unui act juridic este o acțiune în realizare și nu în constatare, întrucât prin pronunțarea nulității actului se produce o modificare a raportului juridic dintre părți și, nicidecum, o acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, adică o acțiune în confirmare.
De altfel, instanța de fond reține în considerentele sentinței civile apelate că acțiunea în constatarea nulității unui act juridic este o acțiune în realizare, însă exercitarea acestei acțiuni apare ca inadmisibilă în speța dedusă judecății, deoarece apelantul – reclamant nu are posesia bunului în litigiu, astfel încât acțiunea pe care o poate promova este cea în revendicarea bunului imobil.
Principala problemă care se ridică cu privire la admisibilitatea acțiunii în constatare este dacă se poate sau nu introduce o cerere în realizare în concret.
Din interpretarea literală, dar și logică a art.35 din Noul Cod de procedură civilă rezultă că acțiunea în constatare trebuie să aibă în vedere același drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acțiunii în constatarea, iar nu altul.
În acord cu instanța de fond, Curtea apreciază că, în speță, în raport de motivele invocate, acțiunea în constatare promovată de reclamant în calitate de terț care se pretinde proprietar și care nu are posesia lucrului și nici nu prezintă un titlu de proprietate, invocând dobândirea dreptului de proprietate ope legis, apare ca inadmisibilă, fiind în situația vânzării bunului altuia. Mai mult, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu nu conferă certitudine titlului apelantului – reclamant, ci doar vădește lipsa de eficiență juridică a titlului intimaților.
Constatând, așadar, că apelanta are deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului imobil, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, Curtea, în baza art.480 din Noul Cod de procedură civilă va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul – reclamant M. S. prin PRIMAR, cu sediul în mun. S., ., județul Ialomița împotriva sentinței civile nr.2809/08.11.203 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr._ în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, cu sediul în mun. S., ..14, județul Ialomița, S.C. E. I. SR.L., cu sediul în mun. B., ., apt.49, județul B., R.A.D.E.F. „ROMÂNIAFILM” R.A., cu sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în mun. București, șoseaua Străulești, nr.3 – 5, sector 1 și M. C., cu sediul în mun. București, ., sector 3.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. C. C. O.
GREFIER
F. D.
Red.M.C.
Tehnored.M.C./cs
Ex.8/2014
Tribunalul Ialomița – C.T.D.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 436/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1594/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
