Anulare act. Decizia nr. 809/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 809/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-04-2014 în dosarul nr. 7764/2/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.809 R

Ședința publică de la 29.04.2014

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE - Z. D.

JUDECĂTOR - M. D. L.

JUDECĂTOR - G. D. F.

GREFIER - F. V.

************

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți G. M. și P. M. D. și de recurenții pârâți C. G. al Municipiului București, C. F. și C. M., împotriva deciziei civile nr. 580A/31.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E., având ca obiect „revendicare imobiliară, anulare act, pretenții, drept de retenție”.

La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenții pârâți C. F. personal și asistat de avocat D. M. cu împuternicire avocațială la fila 44 dosar și C. M. prin același avocat, lipsind recurenții reclamanți G. M. și P. M. D. și recurentul pârât C. G. al Municipiului București și intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că au fost depuse la dosarul cauzei relațiile de la .>

Avocatul recurenților pârâți C. F. și C. M. completează relațiile depunând în copie două adrese de la . 29.06.2000 și 08.03.2001 și întrucât setul de fotografii de la dosar nu se vede depune originalul acestora.

Curtea restituie avocatului recurenților pârâți C. F. și C. M. fotografiile originale față de faptul că acestea se află la dosarul cauzei.

Avocatul recurenților pârâți C. F. și C. M. învederează instanței că nu mai are alte solicitări.

Curtea, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul pe cererile de recurs.

Avocatul recurenților pârâți C. F. și C. M. pune concluzii de admitere a recursul față de faptul că instanțele precedente au pronunțat sentințe nelegale, întrucât și-au motivat soluția prin faptul că au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare. S-a depus la acest termen răspunsul de la unitatea deținătoare de la momentul vânzării cumpărării, din care rezultă că a făcut toate diligențele și nici o instituție abilitată nu a făcut vreo mențiune cu privire la depunerea unei cereri sau a vreunei notificări. În ceea ce privește modul de redactare a cererii de chemare în judecată consideră că se pune întrebarea dacă este o acțiune întemeiată pe dreptul de revendicare sau este o acțiune în baza Legii nr.10/2001.

Curtea constată că este o acțiune în revendicare de drept comun și cel de al doilea capăt de cerere este constatarea nulității.

Avocatul recurenților pârâți C. F. și C. M. învederează instanței că actul de vânzare-cumpărare este încheiat anterior cererii de restituire formulată de către recurenții G. M. și P. M. D. și nu se poate constata nulitatea. Solicită menținerea actului de vânzare cumpărare. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Pe recursul formulat de recurentul pârât C. G. al Municipiului București, față de faptul că în principiu se susțin aceleași motive de recurs avocatul recurenților pârâți C. F. și C. M. pune concluzii de admitere a acestuia.

Pe recursul formulat de recurenții reclamanți G. M. și P. M. D. avocatul recurenților pârâți C. F. și C. M. pune concluzii de respingere a acestuia.

Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.

CURTEA

I. Prin cererea înregistrată la data de 02.12.1999 sub nr. 6170/1999, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, reclamanții Z. M. Prudențiu și D. M. A. au chemat în judecată pe pârâtul C. G. al Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului a le lăsa în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul teren și construcție din București, . nr. 11, sectorul 2.

În motivarea acțiunii lor, reclamanții au arătat că autorii lor, N. G. Z. și V. Z., au stăpânit imobilul în discuție ca urmare a actului dotal de înzestrare al soției V. Z.. Au arătat reclamanții că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950, dar că cei doi autori ai lor, N. și V. Z., erau exceptați de la prevederile decretului nr. 92/1950, astfel că Statul a deținut acest imobil fără titlu.

În drept, reclamanții au indicat art. 480 cod civile, legea nr. 112/1995, HG nr 11/1997.

La data de 18.04.2000 reclamanții au formulat cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a cumpărătorilor C. N. și C. F., C. M. și C. F., P. A., conform actelor de vânzare cumpărare, solicitând în contradictoriu cu aceștia, să se constate nulitatea absolută a contractelor lor de vânzare cumpărare și să fie obligați aceștia deopotrivă să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în discuție. Au arătat reclamanții că motivul nulității absolute invocat este acela al lipsei cauzei, frauda la lege și prețul neserios, conform art. 1303 C.civil.

Pârâții C. M., C. F., C. N. și C. F. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Cu titlu de întâmpinare, aceștia au arătat că au avut calitatea de chiriași ai apartamentelor cumpărate, că sunt dobânditori de bună credință făcând maxime diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului, că S.C. APOLODOR S.A. prin adresa nr. 4610/2000 a comunicat faptul că în evidențele societății nu există proces de revendicare și nici notificare din partea moștenitorilor precum și viza „deblocarea vânzării pentru imobilul din . nr. 11”.

Cu titlu de cerere reconvențională pârâții C. M. și C. F. au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii lucrărilor de reparații și investiții efectuate la apartament, estimată provizoriu la 65 milioane lei, precum și la plata sumei de 14.633.085 lei reactualizată, reprezentând prețul contractului de vânzare cumpărare și recunoașterea unui drept de retenție.

Cu titlu de cerere reconvențională, pârâții C. N. și F. au solicitat plata contravalorii lucrărilor de reparații, apreciată estimativ la 25 milioane lei, precum și la plata prețului vânzării în sumă reactualizată și recunoașterea unui drept de retenție.

Prin sentința civilă nr. 1877/11.12.2001 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. 6170/1999, prima instanță a respins, ca nefondată, acțiunea completată, formulată de reclamanții D. M. A. și Z. B., în contradictoriu cu pârâții-reclamanți C. M., C. F., C. N. și C. F. și pârâții P. A. și C. G. al Municipiului București și, totodată, a respins cererile reconvenționale formulate de C. N., C. F., C. M. și C. F..

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

„Legea aplicabilă în materie este Legea nr. 10/2001, lege cu caracter special, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 47 alin. 1, care prevăd că dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoanele îndreptățite putând alege calea prezentei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Având în vedere această lege, aplicabilă la momentul pronunțării sentinței, Tribunalul a analizat constatare a nulității absolute a actelor de vânzare cumpărare, în raport de dispozițiile art. 46 alin. 2, verificându-se astfel dacă actele au fost încheiate cu bună credință.

Buna credință ca principiu general al încheierii convențiilor și ca excepție de la principiul anulării actului principal, prevăzută de persoana terțului dobânditor cu titlu oneros, se prezumă, reaua credință trebuind a fi dovedită de partea care o invocă.

În speță, se observă că pârâții-reclamanți C. M., C. F., C. N., C. F. și P. A. au dobândit cu bună- credință imobilul, având în vedere, pe de o parte, în ceea ce îi privește pe pârâții C., că la 18.12.1996 S.C. APOLODOR S.A. le-a comunicat faptul că nu există proces de revendicare și nici notificare de blocare a vânzării (f. 161), iar în ceea ce îi privește pe ceilalți dobânditori, în calitate de solicitanți la o instituție a Statului, nu aveau posibilitatea de a verifica direct și personal dacă pe rolul instanțelor de judecată sau la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 se afla sau nu vreo cerere de revendicare sau de restituire în natură a bunului ce se dorea a fi cumpărat.

Cumpărătorii nu aveau acces la documentele deținute de S.C. APOLODOR S.A., documente care nu sunt publice și nici nu pot fi verificate în mod direct de către petiționari, acestora fiindu-le opozabilă doar rezoluția de pe cererea de cumpărare.

În ceea ce privește cauzele de nulitatea absolută invocate, lipsa cauzei, frauda la lege și prețul neserios, Tribunalul consideră că, în principiu, pentru a fi nul actul juridic este necesar ca, anterior ori concomitent cu încheierea sa, să fi existat o cauză de nulitate, în speță, absolută.

Cât privește cauza, cu cele două elemente componente ale sale, scopul imediat (scopul obligației) și scopul mediat (motivul determinat al încheierii actului), art. 968 C.civil prevede „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”.

În speță, cauza a fost licită, ambele părți dorind să obțină, una bunul, iar cealaltă prețul, bunul nefiind scos din circuitul civil.

Nici frauda la lege nu poate fi reținută ca și o cauză de nulitatea absolută, nefiind încălcate nici una din dispozițiile legale în materie, cu atât mai puțin dispozițiile art. 1303 C.civil, referitoare la prețul neserios, câtă vreme acesta a fost calculat în baza Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Legea nr. 10/2001 în art. 46 prevede însă valabilitatea actelor cu respectarea unei singure condiții și anume aceea a bunei credințe, bună credință care a fost reținută, existând la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, astfel cum s-a arătat mai sus.

Pe cale de consecință și în aplicarea aceluiași act normativ sunt incidentale și dispozițiile art. 18 ale aceluiași act normativ, lit. d), care prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 115/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuință, trecute în proprietatea Statului.

Acțiunea în revendicare este, prin definiție – art. 480 C.civil – acțiunea prin care titularul dreptului tinde la aproprierea bunului revendicat în natură în substanța sa materială în condițiile existenței unei legi speciale cum este Legea nr. 10/2001, dispozițiile Codului civil au caracterul unei reglementări generale, fiind înlăturate de legea specială.

Valorificarea dreptului de proprietate al reclamanților se poate face în condițiile Legii nr. 10/2001, prevăzute în procedurile de restituire.

Față de aceste considerente, Tribunalul urmează a respinge și cererile reconvenționale formulate de C. N. și F. și C. M. și F., față de respingerea acțiunii.”

II. Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții D. M. A. și Z. B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, iar pe fond admiterea acțiunii lor astfel cum a fost completată.

Prin întâmpinarea formulată, intimații pârâți-reclamanți C. M. și C. F., C. N. și F., au solicitat respingerea apelului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate.

Prin decizia civilă nr. 6/15.01.2003, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. 924/2002, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamanții D. M. A. și Z. B., împotriva sentinței civile nr. 1877/11.12.2001 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 6170/1999, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. M., C. F., C. N., C. F., P. A. și cu C. G. al Municipiului București; a anulat sentința apelată nr. 1877/ 11.12.2001 pronunțată Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă și rejudecând: a admis în parte acțiunea așa cum a fost completată formulată de reclamanții Z. Prudentiu și D. M. A.; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți C. M. și C. F.; a constatat că imobilul situat în București, ..11, sector 2 a fost preluat de Stat, fără titlu valabil; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare Nr. N_/18.12.1996 încheiat între Primăria Municipiului București și C. M. și C. F., Nr. N_/2.11.1998 încheiat între Primăria Municipiului București și C. N. și C. F. și nr. N_/20.01.1997 încheiat între Primăria Municipiului București și P. A.; a respins petitul privind lăsarea în posesia reclamanților a imobilului în cauză de către pârâți; a obligat pe reclamanții la plata contravalorii lucrărilor de reparații efectuate la apartament de către pârâții C. M. și C. F., către aceștia din urmă, reprezentând echivalentul sumei de 14.428 USD, în lei la data executării; a respins cererea reconvențională a pârâților C. N. și M..

III. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții C. G. al Municipiului București, P. A., C. M. și C. F. și reclamanții Z. B. și P. M. D..

Prin decizia civilă nr. 4216/4.06.2004 dată în dosarul nr.1509/2003 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis toate recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel București.

Pentru a dispune în acest sens, ÎCCJ a reținut că au fost încălcate dispozițiile art.243 alin. 1 pct.1 și art. 245 pct. 2 Cod procedură civilă, deoarece a fost menținut în cauză în calitate de parte reclamantul inițial D. A. M., deși acesta decedase la data de 19.12.2002, caz în care se impunea suspendarea judecății conform art. 243 Cod procedură civilă, iar reluarea judecății nu se putea face decât în condițiile art. 245 Cod procedură civilă.

IV. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, sub nr. 4248/2004 (nr. unic_/2/2004).

Prin decizia civilă nr. 193/12.05.2006, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/2/2004 (nr. dosar în format vechi 4248/2004) s-a declinat competența de soluționare a cererilor de apel formulate de apelanții-reclamanți P. M. D. și Z. B., împotriva sentinței civile nr. 1877/11.12.2001 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. 6170/1999, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. M., C. F., C. N. - decedat pe parcursul procesului și continuat de C. V., în calitate de moștenitor al acestuia, C. F., P. A. și C. G. al Municipiului București, în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a reținut că, potrivit expertizei, valoarea imobilului este de 389.190 ron, respectiv 3._ lei vechi. Conform dispozițiilor noii legi procedurale, judecătoriile sunt competente să soluționeze în primă instanță litigii civile al căror obiect este sub 5 miliarde lei, rezultă că potrivit noi legi, în primă instanță trebuie să judece judecătoria, în apel tribunalul, iar în recurs curtea de apel. Rezultă deci că, potrivit noii legi, tribunalul este competent să soluționeze calea de atac a apelului, motiv pentru care în temeiul art. 11 din Legea nr. 219/2005 coroborat cu art. 158 Cod procedură civilă, s-a dispus declinarea competenței soluționării apelului în favoarea Tribunalului București.

V. Recursul declarat împotriva acestei decizii de către pârâtul C. V., a fost respins, ca nefundat, prin decizia civilă nr._/13.12.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și Proprietate Intelectuală în dosarul nr._/2/2004.

VI. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, în rejudecarea apelului, la data de 27.04.2007, sub nr de dosar_/3/2007.

În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr.580A/31.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a-V-a Civilă s-a admis apelul formulat de apelanții reclamanți P. M. D., și G. M., împotriva sentinței civile nr. 1877/11.12.2001 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civilă în dosarul nr.6170/1999, în contradictoriu cu intimații pârâți C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI,C. M., C. F. și P. A., C. F., fiica lui G. și I., născută la data de 21.06.1958, în prezent aflată în stare de arest la Penitenciarul Târgșor, A. L. G., cu domiciliul în București, .. 9, . aflat în stare de arest la Penitenciarul Rahova, A. E. O., (S.) I. M., Y. V. E.; s-a desființat sentința apelată; s-a admis cererea principală completată formulată de reclamanții P. M. D. și G. M.; s-a constatat că imobilul situat în București .. 11 sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil; s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. 1961/18.12.1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu C. F. și C. M., nr. 1667/20.01,1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu P. A. și nr. 4820/02.11.1998 încheiat de Primăria Municipiului București cu C. N. și C. F.; a obligat pe pârâții C. G. al Municipiului București, C. F. și C. M., P. A., C. F., A. E. O., A. L. G., S. I. M., Y. V. E. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din . nr. 11 sector 2 București; s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâții C. F. și C. N. - decedat cu moștenitori C. F., A. E. O., A. L. G., (S.) I. M., Y. V. E.; s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții C. F. și C. M.; a obligat reclamanții să plătească pârâților C. F. și C. M. suma de 81.580 lei, reprezentând contravaloare lucrări de reparații și investiții.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Ca un prim aspect în cauză, Tribunalul a reținut că, de la reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului București pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1877/11.12.2001 a intervenit decesul unor părți din dosar.

Astfel, reclamanta Z. B. (moștenitoarea reclamantului inițial Z. M. Prudențiu) a decedat, moștenitorul acesteia fiind reclamantul G. M., potrivit certificatului de moștenitor nr. 122/29.07.2008 de la fila 124 din vol II al dosarului de apel – rejudecare.

De asemenea, pârâtul C. V. (moștenitor - fiu, alături de pârâta C. F., al pârâtului inițial C. N.) a decedat potrivit actului de deces nr. 557/09.02.2010 – adresă INEP fila 70 și extras pentru uz oficial fila 133 vol II dosar apel – rejudecare.

Calitatea de moștenitori după pârâtul decedat C. V. a fost stabilită de către Tribunal, pe baza recunoașterilor de la interogatoriile administrate din oficiu (încheiere fila 146, fila 158, fila 175 vol II dosar apel rejudecare), certificatelor de naștere și a extraselor de uz oficial (filele 207, 208, 209, 219-221 vol II dosar apel rejudecare) în persoana pârâților A. Leonoard G., A. E. O., (S.) I. M., Y. V. E. (fostă A.) – toți în calitate de frați ai defunctului C. V. după mama C. F. (toți au avut ca tată pe numitul A. M., deci nu pe defunctul, pârât inițial, C. N.) și a pârâtei C. F. – mama defunctului.

De asemenea, tot prealabil, reține că intimații pârâți C. au solicitat, prin avocatul acestora, a li se recunoaște calitatea de apelanți în cauză. Or, față de expunerea de mai sus a cursului dosarului rezultă că aceștia nu au avut calitatea de apelanți, câștigând la fond cauza, ci doar pe aceea de recurenți, pierzând litigiul după rejudecarea în primul apel. În recurs, cauza a fost trimisă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanți împotriva primei sentințe pronunțate în cauză.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a apreciat că soluția primei instanțe a fost una greșită, pentru considerentele ce succed:

Tribunalul a reținut, pe de o parte, că acțiunea de față a fost promovată la data de 02.12.1999, iar pe de altă parte, că imobilul teren și construcție situat în București . nr. 11, sector 2 a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 8374, de la fostul proprietar Z. N. – adresă . 16 dosar fond. Acesta din urmă a fost proprietar al imobilului în baza actului dotal din data de 09.02.1919, imobilul constituind zestrea Victoriei Z. de la părinții ei, cu ocazia căsătoriei sale cu Z. N. – act dotal fila 2 dosar fond și fila 57 dosar apel.

Potrivit actelor de stare civilă de la dosarul cauzei și certificatelor de moștenitor (filele 6-9, fila 182 dosar fond, fila 124 vol I dosar apel rejudecare, filele 56-58 dosar recurs nr. 1509/2003 al ÎCCJ), reclamanții P. M. D. și G. M. au făcut dovada calității lor de moștenitori după autorii Z. N. și V..

Astfel, foștii proprietari Z. N. și V. au avut doi copii: M. Prudențiu și M. S.. Moștenitor al defunctului Z. M. Prudențiu a fost Z. B. în calitate de soție, care a fost moștenită de G. M. în calitate de nepot de sora și legatar universal. Z. M. S. a fost căsătorită cu D. M. A. și moștenită de acesta, iar acesta din urmă a fost moștenit de P. M. D. în calitate de legatar universal.

Mai reține Tribunal că, potrivit actelor de la dosarul cauzei foștii proprietari au fost pensionari, iar Z. N. a fost și avocat – filele 52, 53 dosar fond și filele 50-56 dosar apel inițial.

Conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950 erau exceptați de la naționalizare pensionarii și intelectualii profesioniști: „Nu intră în prevederile decretului de fata și nu pot fi naționalizate imobilele clădite, proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști si a celorlalți pensionari, provenite din munca”.

Față de cele mai sus reținute, asupra primului capăt de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, Tribunalul a apreciat că imobilul în litigiu este un imobil preluat fără titlu din perspectiva reglementărilor cuprinse în Normele Metodologice adoptate prin HG nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a legii nr. 112/1995 adoptate prin HG nr. 20/1996.

Astfel, art. 1 din NM adoptate prin HG nr. 20/1996 modificată prin HG nr. 11/2007 prevede ca prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării; Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Or, față de aceste dispoziții legale, tribunalul a reținut că imobilul aparținând foștilor proprietari Z. N. și V., dată fiind calitatea acestora, era exceptat de la naționalizare, astfel că acest decret a fost greșit aplicat în cazul acestora, Statul preluând imobilul fără titlu (valabil). Așadar, imobilul cu destinație de locuință din cauza de față a fost naționalizat cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, ceea ce face ca acesta să fie considerat imobil preluat fără titlu.

Din această perspectivă, a reținut Tribunalul că primul capăt de cerere este găsit, ca fondat, urmând a fi admis cu consecința constatării faptul că imobilul situat în București .. 11 sector 2 a fost preluat de stat, fără titlu valabil.

În ceea ce privește pretenția reclamanților vizând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 1961/18.12.1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu C. F. și C. M., nr. 1667/20.01,1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu P. A. și nr. 4820/02.11.1998 încheiat de Primăria Municipiului București cu C. N. și C. F., Tribunalul apreciază că a fost în mod greșit soluționată de prima instanță.

Astfel, prealabil analizării motivelor de nulitate absolută invocate de reclamanți – lipsa cauzei, frauda la lege, neseriozitatea prețului – Tribunalul a reținut că aceste contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate având la baza prevederile Legii nr. 112/1995, lege care prevede la art. 1 următoarele: „Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege. De prevederile alin. 1 beneficiază și moștenitorii foștilor proprietari, potrivit legii”

Fără a relua aici comentariile doctrinare și jurisprudențiale, tribunalul a reținut că este unanim admis că domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995 a fost reprezentat de imobilele cu destinație de locuință trecute în proprietatea Statului cu titlu.

S-a arătat mai sus că, potrivit Normelor Metodologice adoptate prin HG nr. 20/1996 modificate prin HG nr. 11/1997, în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, au fost considerate ca fiind preluate de Stat cu titlu doar acele imobile cu destinație de locuință naționalizate cu respectarea strictă a prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.

În privința celorlalte imobile cu destinație de locuință preluate de Stat cu nerespectarea prevederilor decretului s-a stipulat clar în cuprinsul Normelor Metodologice că sunt considerate imobile preluate, fără titlu și deci nu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

Or, față de aceste prevederi legale, tribunalul a apreciat, dintr-un bun început, că imobilul locuință din cauza de față nu a intrat în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995, Decretul nr.92/1950 fiind greșit aplicat în privința acestuia, cum anterior s-a arătat. Iar, dacă acest imobil locuință nu făcea parte din sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995, atunci concluzia logico-juridică este aceea că această din urmă lege nu putea reprezenta temei pentru înstrăinarea imobilului către foștii chiriași. Cu alte cuvinte, imobilul locuință nu putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Aserțiunea de mai sus a tribunalului conduce la unul din motivele de nulitate a contractelor de vânzare cumpărare invocate de reclamanții din cauza de față și anume frauda la lege. Acest motiv de nulitate absolută a fost găsit întemeiat de către tribunal, căci toate cele trei contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu fraudarea Legii nr. 112/1995, având ca obiect al vânzării un imobil ce nu intra în sfera de reglementare a legii. Așadar, Statul nu putea vinde acest imobil foștilor chiriași, iar dacă a făcut-o înseamnă că legea a fost fraudată, Legea nr 112/1995 stabilind expres, printr-o normă imperativă, că se referă la imobilele preluate de Stat cu titlu.

De altfel, art. 12 alin 1 din NM adoptate prin HG nr 20/1996 modificate prin HG nr. 11/1997 prevede că în privința contractelor de vânzare cumpărare la care se referă art. 9 din lege ( contracte de vânzare cumpărare încheiate cu chiriașii ce dețin imobilele la care se referă legea) sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea dacă aceste contracte de vânzare cumpărare privesc imobile la care se referă art. 1 alin 4 din Norme (imobile preluate de Stat fără titlu).

Așadar, și doar pe baza aserțiunilor juridice de mai sus tribunalul a constatat că toate cele trei contracte de vânzare cumpărare sunt lovite de nulitate absolută.

Celelalte motive de nulitate invocate de reclamanți, tribunalul le-a găsit neaplicabile cauzei de față: pe de o parte prețul neserios atrage nulitatea relativă, ce poate fi invocată doar de părțile contractului, or reclamanții sunt terți față de cele trei contracte de vânzare cumpărare a căror nulitate au solicitat-o; lipsa cauzei, deși motiv de nulitate absolută, apreciază tribunalul că în cazul celor trei contracte de vânzare cumpărare cauza nu a lipsit, căci nu se poate spune că a lipsit scopul imediat – lipsa contraprestației, ambele părți contractante urmărind, una, încasarea prețului, cealaltă dobândirea proprietății.

Având în vedere că pentru a paraliza nulitatea absolută invocată a contractelor de vânzare cumpărare, pârâții din cauză au afirmat buna lor credință, tribunalul a apreciat însă, contrar primei instanțe, că aceștia nu au fost de bună credință la încheierea contractelor.

Astfel, buna credință a cumpărătorului nu mai poate fi reținută dacă acesta știa sau cu minime diligențe putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

A fost și este de notorietate în România problema imobilelor preluate de către fostul stat comunist, iar măsurile reparatorii în favoarea celor deposedați abuziv se știa că sunt așteptate, iar discuțiile asupra acestora purtate în presă, Parlament erau cunoscute de opinia publică.

Tribunalul a apreciat că, cu minime diligențe întreprinse la instituțiile abilitate, Primăria Municipiului București, . ar fi aflat că în privința imobilului cumpărat de ei fusese formulată cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că reclamanții au probat în cauză, prin înscrisurile de la filele 54-56 dosar fond, filele 42-44 dosar apel inițial, că s-a formulat pentru imobilul în litigiu cerere de restituire la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de către cei doi moștenitori inițiali ai foștilor proprietari, respectiv de către D. M. S. și Z. M. Prudențiu, cereri înregistrate la nivelul lunii iulie 1996. Or, această dată este anterioară tuturor celor trei contracte de vânzare-cumpărare. Așadar, autoritățile implicate în aplicarea Legii nr. 112/1995 aveau cunoștință de această cerere de restituire a imobilului prin care s-a învederat chiar și preluarea fără titlu a imobilului de către Stat și a fost notificată interzicerea vânzării către chiriași.

Apărarea pârâților în sensul că au primit vize de legalitate din partea oficiilor din cadrul instituției vânzătoare în sensul că cu privire la imobilul solicitat spre cumpărare nu există litigii pe rolul instanțelor judecătorești nu poate fi primită de tribunal în aprecierea bunei credințe. Faptul că nu existau litigii pe rolul instanței nu face ca în privința imobilului în litigiu să nu se cunoască situația juridică a acestuia de imobil preluat de fostul stat comunist – acesta fiind domeniul de reglementare al legii 112/1195 (imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ). Mai mult cererea de restituire a foștilor proprietari era înregistrate din iulie 1996 la Comisia de Aplicare a legii 112/1995. Așadar, Tribunalul a apreciat că toți pârâții cumpărători au achiziționat apartamentele din imobilul respectiv pe riscul lor, cumpărând un bun despre care au știut că a fost preluat de fostul stat comunist. Or, simpla ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere bunei credințe.

Pentru aceste considerente, reținând încălcarea Legii nr. 112/1995 și lipsa bunei-credințe afirmate la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, Tribunalul a admis și acest capăt de cerere al reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. 1961/18.12.1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu C. F. și C. M., nr. 1667/20.01,1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu P. A. și nr. 4820/02.11.1998 încheiat de Primăria Municipiului București cu C. N. și C. F..

Față de constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare cumpărare a pârâților intimați, în absența unui titlu al acestora care să poată intra în operațiunea de comparare a titlurilor, operațiune specifică acțiunilor în revendicare de drept comun dacă ambele părți exhibă un titlu, Tribunalul a apreciat că este fondată și pretenția reclamanților vizând revendicarea imobilului în litigiu.

Reclamanții opun, așadar, cu succes titlul de proprietate al autorului lor Z. N. asupra imobilului în litigiu, (de la care s-a operat naționalizarea), probându-și totodată calitatea de moștenitor după autorul Z. N..

Pentru aceste motive, tribunalul a obligat pe pârâții C. G. al Municipiului București, C. F. și C. M., P. A., C. F., A. E. O., A. L. G., S. I. M., Y. V. E. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din . nr. 11 sector 2 București.

Asupra cererilor reconvenționale formulate în cauză de pârâții C. și C., Tribunalul urmează a respinge cererea reconvențională a pârâților C. și a admite în partea cererea incidentală a pârâților C..

În privința pretențiilor deduse pe cale incidentală în cauza de față vizând lucrările de reparații și investiții la apartamentele cumpărate de familia C. și C., tribunalul a observat că, potrivit expertizelor de specialitate construcții efectuate în cauză – ultima în faza procesuală a apelului inițial, dosarul 4248/2004 al Curții de Apel București – fila 118 și urm, expertul a reținut că la partea locativă a familiei C. nu s-au efectuat lucrări de îmbunătățiri, ci doar de reparații curente, astfel că acestea au profitat acestora pe perioada locuinței lor în imobil, neaducând un spor de valoare locuinței.

Dimpotrivă, în partea locativă deținută de familia C., expertul a identificat mai multe lucrări de investiții și modernizări, toate însumând 81.580 lei Ron. Prin urmare, apreciind că acestea au adus în spor de valoare a locuinței de care vor beneficia reclamanții prin redobândirea imobilului în natură, tribunalul a admis cererea reconvențională în această privință și a obligat pe reclamanți să plătească pârâților C. F. și C. M. suma de 81.580 lei, reprezentând contravaloare lucrări de reparații și investiții.

Relativ la pretenția de restituire a prețului actualizat achitat la momentul cumpărării dedusă tot pe cale incidentală în cauza de față, tribunalul a reținut că reclamanții din cauza de față, pârâți pe cererea reconvențională, nu sunt cei care au încasat acest preț, astfel că nu pot fi obligați la restituire. Pentru această pretenții pârâții reclamanți reconvenționali au posibilitatea de a recurge la prevederile speciale ale art. 50 alin 2-3 din legea 10/2001. În privința dreptului de retenție pretins tot pe cale incidentală, tribunalul a reținut că familia C., inclusiv moștenitorii, nu mai dețin posesia acestuia imobil apartament, astfel că nu se poate institui acest drept în favoarea lor și nici nu au o creanță în legătură cu imobilul împotriva reclamanților.

În privința familiei C., tribunalul a reținut imposibilitatea constituirii dreptului de retenție, față de lipsa caracterului exigibil al creanței recunoscută în favoarea lor prin prezenta decizie, care depinde de soluția irevocabilă din acest dosar.

D. fiind faptul că în cauză, chiar și în ciclurile procesuale anterioare, s-a ridicat chestiunea vizând aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor Legii nr.10/2001, tribunalul a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu are aplicabilitatea directă în speță. Astfel, cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 02.12.1999, deci anterior apariției legii nr.10/14.02.2001 și a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun art. 480 cod civil și ale Legii nr. 112/1995 cu Normele Metodologice adoptate și prin HG 11/1997.

Așadar, obiectul acțiunii este reprezentat de pretenția de nulitate a contractelor de vânzare cumpărare pe tărâmul codului civil și al Legii nr. 112/1995 precum și de revendicare pe temeiul art. 480 cod civil.

Analiza pretențiilor deduse judecății a fost realizată de către prezenta instanță de apel prin raportare la aceste temeiuri de drept invocate de reclamanți și apreciate de instanță ca fiind incidente.

Este real, că ulterior a apărut Legea nr. 10/2001, iar reclamanții din prezenta cauză s-au prevalat de prevederile acesteia formulând notificare pentru același imobil, în prezent nesoluționată potrivit celor comunicate de PMB și potrivit copiei dosarului administrativ înaintat instanței – filele 260 și urm vol II dosar apel rejudecare. Însă, această lege nu face, în speța de față, inaplicabilitatea temeiurilor juridice avute în vedere de reclamanți la momentul promovării demersului lor judiciar - 02.12.1999. mai mult, dat fiind obiectul prezentei cauze, potrivit art. 46 alin 2 Legea 10/2001, procedura administrativă de început pe legea 10/2001 s-a suspendat.

Nulitatea contractelor de vânzare cumpărare nu a fost cercetată pe tărâmul art. 45 alin 2 din Legea nr.10/2001, însă dat fiind faptul că pârâții au invocat buna credință, Tribunalul a analizat această apărare a lor, înlăturând-o. Totodată, art. 46 alin 1 din Legea nr.10/2001 oferă persoanelor opțiunea alegerii căii procedurale de urmat.

Pentru toate aceste considerente de mai sus, Tribunalul a admis apelul declarat de apelanții reclamanți P. M. D. și G. M. împotriva sentinței civile nr. 1877/11.12.2001 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civilă în dosarul nr. 6170/1999, pe care o a desființat-o, cu consecințele mai sus reținute.

Împotriva deciziei civile nr.580A/31.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a-V- a Civilă a declarat recurs recurentul P. M. D..

În motivarea recursului recurentul reclamant critică decizia pentru următoarele motive:

In temeiul art. 312 alin.3 coroborat cu dispozițiile art. 304 pct.9 C. solicită admiterea recursului numai în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea reconvenționala formulata de C. F. și C.-M.. Astfel, s-a solicitat disjungerea cererii reconvenționale formulate de C. F. și C. M. și trimiterea acesteia spre rejudecare la instanța de apel în scopul reevaluării "lucrărilor de investiții și modernizări" efectuate de aceștia cu privire la imobilul proprietatea sa.

A considerat că instanța de apel trebuia să dispună efectuarea unei noi expertize evaluatorii a acestor îmbunătățiri, întrucât evaluarea acestor lucrări s-a făcut cu mult timp înaintea judecării apelului din data de 24.05.2013, într-o perioadă în care piața imobiliară se găsea în plin avânt și valorile imobilelor și a îmbunătățirilor aduse acestora erau cu totul altele.

Aceasta este o realitate de care instanțele trebuie să țină seama dacă doresc să pronunțe hotărâri care să reprezinte o reflectare a adagiului res judicata pro veritate habetur.

In plus, aceasta evaluare fiind făcuta cu câțiva ani înainte de judecarea si pronunțarea din data de 24.05.2013, aceste îmbunătățiri au fost folosite exclusiv de C. F. si C. M., operand coeficienții normali de uzura a acestor îmbunătățiri, fapt de care instanța de apel nu a ținut seama, încălcând principiul îmbogățirii fără justa cauza.

Practic, instanța de apel prin hotărârea pronunțata a dat prilejul soților C. să se îmbogățească fără justa cauza.

II. Recursul declarat de către C. G. al Municipiului București.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.: .Hotărârea pronunțată este lipsită de ei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

A considerat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în opinia sa, instanța de judecată a constatat, în mod greșit, că imobilul mai sus menționat, a fost preluat stat fără titlu valabil.

In primul rând, instanța a considerat că reclamanții au interes să stabilească valabilitatea nevalabilitatea titlului preluării imobilului, întrucât, în acest mod, se statuează asupra titlului statului deoarece, prin modificările, care au fost aduse prin Legea nr.247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Astfel, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile Legii nr.247/2005 care prevăd că „Art. l - (1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natura, în condițiile prezentei legi.

(2) În cazurile în care restituirea în natura nu este posibila se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Or, atâta timp cat printr-o lege s-a statuat ca toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate in mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât cea ce prevede legea.

Reclamanții nu au justificat interesul în vederea promovării unei astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr.247/2005 arată, în mod clar, modalitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu și preluarea imobilului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ și preluarea nu a fost abuzivă. De asemenea, instanța de fond, în mod greșit, a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără plata unor despăgubiri juste și prealabile a proprietarului.

In al doilea rând, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige C. G. al Municipiului București prin Primarul G. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în ..11, sector 2.

Instanța a solicitat să se observe că dispozițiile art.480 si urm. Cod civil prevăd că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

Astfel, succesul acțiunii în revendicare este condiționat de dovedirea de către reclamant a calității sale de proprietar îndreptățit la restituirea bunului, sarcina probei revenindu-i exclusiv, astfel cum prevăd dispozițiile art.1169 Cod civil.

Așadar, în opinia sa acțiunea de față este inadmisibilă, învederând instanței de control superior că instanța de fond a fost investită cu o acțiune privind existența unui drept civil, respectiv o acțiune în revendicare, ori potrivit art.21 din Constituția României si art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertății Fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî cu privire la drepturile și obligațiile sale.

Prin art.6 din Legea nr.213/1998 legiuitorul a prevăzut ca "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar prin art.6 alin.2 statuând ca "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Prin decizia XXXIII/09.06.2008, ICCJ - Secțiile Unite, admițând un recurs în interesul legii exercitat de Procurorul G. al Parchetului de pe lângă ICCJ, a statuat următoarele: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: CONCURSUL DINTRE LEGEA SPECIALA SI LEGEA GENERALA SE REZOL VĂ ÎN FAVOAREA LEGII SPECIALE, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres de legea speciala. In cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr.1O/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

În considerentele deciziei amintite, pct.1 alin.5 si urm., ICCJ a argumentat: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptățite nu se poate susține ca legea speciala, derogările de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum si la relația dintre persoanele îndreptățite la masuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite sa păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. I 8 lit.c, art.29) .

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 alin.2 din Legea nr.2l311998 prevede ca "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi de reparație".

Or, Legea nr. l 0/200 1 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr._ nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situație".

În final, instanța supremă a susținut că ,,( ... ) de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul ca revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului".

Astfel, dreptul de proprietate asupra bunului litigios privit în materialitatea lui, ca drept subiectiv civil, nu mai există în patrimoniul reclamantului pentru a putea fi valorificat prin obligarea pârâților la lăsarea acestuia în deplina proprietate și liniștita posesie.

A considerat ca argumentarea de mai sus răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv art.l din Primul Protocol adițional la Convenție."

Față de cele învederate se va solicita să se admită recursul să se schimbe în tot hotărârea recurată, iar pe fond să respingeți acțiunea ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

III. Recursul declarat de către intimații-pârâți C. F. și C. M..

În motivarea recursului, se constată că se formulează critici cu privire la modul de soluționare al acțiunii în revendicare, al acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și cu privire la modul de soluționare al cererii reconvenționale, având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor.

Critica referitoare la modul de soluționare al acțiunii în revendicare:

Se susține că acțiunea a fost introdusa direct în instanța, fără a fi respectate dispozițiile art.3, art.14 si art.15 din aceeași lege vizând obligativitatea de a solicita restituirea în natură numai prin formularea unor cereri în fața Comisiilor speciale înființate pe lângă Consiliile Locale. Numai după respingerea de către Comisie a cererilor împotriva hotărârilor luate de către aceasta, puteau fi atacate în justiție.

Întrucât reclamanții nu au respectat aceste dispoziții legale, acțiunea introdusă de către aceștia este inadmisibilă.

De asemenea, se susține căacțiunea în revendicare fondata pe dreptul comun, art.480 si art.481 Cod Civil este admisibila, dacă s-a introdus înainte de . Legii speciale nr.10/2001, nefiind incidente dispozițiile art.20 si 21 privitoare la procedura de restituire.

Numai că, din documentele primite de la Primăria Capitalei rezultă că pârâții au formulat notificare conformându-se dispozițiilor art.20 si 21 din Legea nr.10/2001, depunând toate documentele necesare restituirii în natura, ceea ce presupune ca aceștia au renunțat la acțiunea în revendicare, moment din care le sunt aplicabile dispozițiile acestei legi.

In condițiile în care s-a solicitat în temeiul Legii nr.10/2001 restituirea în natură, refuzul unității deținătoare de a răspunde sau a emite decizia de punere în posesie, poate fi atacată în contencios administrativ în termenul prevăzut de lege.

In consecință, singura posibilitate a reclamanților era de a se adresa instanțelor judecătorești, atât pentru refuzul emiterii deciziei cât și pentru respingerea cererii de restituire, si numai după obligarea printr-o hotărâre a unității deținătoare, fie de a emite decizia de restituire sau să fie obligată la a emite o decizie favorabilă reclamanților, numai atunci aceștia puteau solicita în contradictoriu cu pârâții imobilul

Critica cu privire la modul de soluționare al acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către C. F. și C. M..

Se învederează că nu au fost aplicate, în mod corect, dispozițiile art.1898 din Codul Civil privind buna-credință.

În ceea ce privește buna credință privind vânzarea-cumpărarea imobilului, instanța de apel a apreciat că, dacă pârâții intimații ar fi făcut minime diligente, ar fi constatat că exista cereri de retrocedare.

Probabil că în dorința de a se retroceda tot ceea ce înseamnă imobile naționalizate, instanțele nici cu înscrisurile depuse, înscrisuri care emană de la instituțiile abilitate să facă aplicarea Legii nr.112/1995, nu vor să recunoască buna credință a reclamanților.

Dacă Legea nr.112/1995 prevedea că verificările privind situația juridică a imobilelor pentru care s-au formulat cereri de cumpărare, se fac de către instituția unde a fost depusă cererea, apreciază că cumpărătorii nu trebuiau să realizeze verificări care să exceadă legii și să facă verificări la toate instituțiile din București sau din țară.

Conform adreselor aflate la dosar, rezulta foarte clar ca la momentul respectiv, în urma verificărilor nu s-a constatat existenta unor retrocedare, astfel ca buna credința a intimaților nu mai poate fi pusa la îndoiala.

Alegațiile instanței de apel care, de facto, consideră existența relei credințe nu pot fi reținute, mai ales că cererile, așa cum rezultă din motivarea instanței de apel, au fost introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995.

Faptul că se afirma de către instanța de apel cum că naționalizarea imobilului a fost nelegală, fără a face trimitere la nici o proba, se încadra perfect în dispozițiile acelei legi, având mai multe imobile date spre închiriere, așa cum rezulta din actele de proprietate ale acestora aflate la dosar.

Modalitatea în care au fost redactate adresele din care rezulta ca imobilele la momentul depunerii cererii de vânzare cumpărare nu erau revendicate, nu le poate fi imputata intimaților întrucât nici unul dintre aceștia nu puteau impune instituției care elibera un asemenea act modalitatea de redactare.

In condițiile în care instanța apreciază că cererea introductivă este o acțiune în revendicare formulată pe dreptul comun, învederează că nu poate fi reținută vreo cauza de nulitate absolută sau un caz tipic de frauda la lege, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâtul C. F., era anterior începerii oricărui demers de restituire a imobilului potrivit dreptului comun.

Ca atare, în temeiul art.1854 Cod Civil, posesia creează o prezumție de proprietate caracterizată iuris tantum, care încetează dacă se face dovada că posesorul era de rea-credință.

Efectul bunei-credințe a posesorului face aplicabil "in pari causa possessor potior aberi debet".

Întrucât titlul pârâților izvorât din prevederile si implicarea Legii nr.112/1995, este valabil, astfel ca orice acțiune în constatarea nulității absolute a acestuia urmează a fi respinsa.

Din interpretarea prevederilor art.46 alin.2 coroborat cu art.47 alih.2 din Legea nr.10/2001, rezultă că restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil si înstrăinate prin act de dispoziție, este condiționată de constatarea prin hotărâre judecătoreasca a nulității actului de înstrăinare, aceasta soluție găsindu-și aplicarea în cazul acțiunilor în curs de judecată, referitor la care persoanele îndreptățite nu s-a înțeles să se facă uz de dispozițiile art.47 din Legea nr.10/2001.

Critica privind modul de soluționare al cererii reconvenționale.

Se învederează că, deși a solicitat efectuarea unei noi expertize, care să vizeze valoarea actuală a îmbunătățirilor aduse imobilului, cererea a fost respinsă, luându-se ca baza de calcul expertiza efectuata cu opt ani în urma, astfel ca si sub acest aspect decizia este nelegala.

În drept, a invocat dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.

În dovedirea susținerilor, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

În calea de atac a recursului, a fost formulată întâmpinare de către intimații-pârâți C. F. și C. M. la recursul declarat de recurenții reclamanți G. M. și P. M. D., prin care s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În temeiul art.305 din Codul de Procedură Civilă, a fost încuviințată proba cu înscrisuri depusă de către intimații-pârâți C. F. și C. M., ca fiind pertinentă, concludentă și utilă cauzei.

Analizând recursurile declarate din prisma criticilor formulate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea va constată că toate cele trei recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. . Recursul declarat de către intimații-pârâți C. F. și C. M..

Prima critică formulată se referă la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, justificată pe două argumente: nerespectarea procedurii prevăzute de Legea nr.112/1995 și formularea unei notificări întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe motivul că nu a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr.112/1995, Curtea învederează că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Procedura reglementată de art.14-15 din Legea nr.112/1995 prevedea că „ persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la . legii”. Aceste cereri urmau a fi soluționate de către comisia consiliului local, constituită, în sensul restituirii în natură a imobilului, respectiv a acordării de despăgubiri, respectiv în sensul respingerii cererii formulate.

Curtea constată că cererea de restituire în natură a imobilului litigios a fost formulată de către D. M. S., autoarea reclamanților, fiind înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995, sub nr.1787/24.07.1996, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 43-44 din dosarul nr.924/2002 al Curții de Apel București, Secția a-IV-a Civilă. Această cerere nu a fost soluționată de către Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995- Sector 2 București.

Nesoluționarea cererii de către organele abilitate nu poate fi imputată reclamanților, astfel încât instanța de recurs constată că reclamanții și-au îndeplinit obligația legală de a formula cererea de restituire în natură.

Oricum, chiar dacă nu ar fi fost depusă cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995, această împrejurare nu era de natură a determina inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având în vedere că procedura reglementată era o procedură administrativă, pusă la dispoziția persoanelor îndreptățite de a obține fie restituirea în natură a imobilelor naționalizate, fie obținerea de despăgubiri.

Pentru aceste considerente, se constată că nu este fondată critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe acest argument.

În ceea ce privește argumentul referitor la faptul că, prin formularea notificării, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, nu mai poate fi primită acțiunea în revendicare, Curtea învederează că și acest argument este nejustificat, pentru următoarele motive:

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în Secții Unite asupra acestei chestiuni, prin decizia în interesul legii nr.33 din data de 9 iunie 2008, statuând, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr._ nu sunt inadmisibile, ci trebuie să se aibă în vedere împrejurarea că: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice;

Interpretare deciziei menționate duce la concluzia potrivit cu care acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, formulate împotriva terțelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credință, de la statul neproprietar nu sunt inadmisibile, ci trebuie să se analizeze temeinicia acestora.

Având în vedere considerentele deciziei în interesul legii menționate, instanța de recurs învederează că acțiunile în revendicare, formulate înainte de . Legii nr.10/2001, nu sunt inadmisibile.

În cauza de față, ne aflăm în ipoteza în care acțiunea este formulată înainte de anul 1999, cu mult înainte de . Legii nr.10/2001, motiv pentru care nu s-ar putea reține, în nici un caz, inadmisibilitatea prezentului demers judiciar, chiar dacă a fost formulată o notificare.

Curtea învederează că simpla formulare a notificării, în temeiul Legii nr.10/2001 nu poate echivala cu renunțarea părții la acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

În realitate, prin formularea notificării, partea a încercat să își conserve drepturile conferite de Legea nr.10/2001 și să obțină despăgubiri, pentru imobilele naționalizate abuziv, în situația în care acțiunea în revendicare ar fi fost respinsă și nu ar fi obținut restituirea în natură a imobilelor.

De asemenea, atâta timp cât nu se interzice, în mod expres, posibilitatea formulării unei acțiunii în revendicare de drept comun, orice parte, în conformitate cu dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza instanța de judecată cu privire la ocrotirea unui drept civil.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Critica cu privire la modul de soluționare al acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către C. F. și C. M. este nefondată, pentru următoarele considerente:

Cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, instanța de recurs învederează că motivele de nulitate trebuie să existe la data încheierii actelor juridice, a căror anulare se solicită, și se raportează la normele juridice în vigoare la data încheierii acestora.

În raport de aceste precizări, instanța de recurs va avea în vedere dispozițiile Legii nr.112/1995, în vigoare la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare, precum și H.G. nr.20/1996.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare menționat, respectiv nr.N00665 și nr. N01961 încheiat la data de 18.12.1996, instanța de recurs confirmă susținerea instanței de apel cu privire la împrejurarea că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, care interzicea înstrăinarea imobilelor aflate în litigiu.

Astfel, autoarea reclamanților a formulat la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995, cerere de restituire în natură a imobilului litigios și, ca urmare a faptului că nu i-a fost soluționată cererea, a formulat prezenta cerere de chemare în judecată la data de 30.11.1999, prin care a solicitat, prima oară, în contradictoriu cu C. G. al Municipiului București să fie obligat acesta să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Ca urmare a împrejurării că C. G. al Municipiului București prin Primar G. a încheiat actele de vânzare-cumpărare, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea nulității absolute a contractelor, precum și obligarea pârâților-persoane fizice să lase imobilul litigios în deplină proprietate și liniștită posesie.

Curte învederează că, potrivit art.9 din Legea nr.112/1995, în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice a căror nulitate se solicită, prevede că „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.

În cauza de față, se reține că imobilul nu putea fi vândut recurenților- pârâți C. F. și C. M., care aveau calitatea de chiriași, atâta timp cât fusese formulată o cerere de restituire în natură de către autoarea reclamanților și care nu fusese soluționată de către Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995.

Dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995 au incidență numai în cazul în care imobilul nu se restituie foștilor proprietari, iar chiriașii pot opta numai după expirarea termenului de opțiune pentru cumpărarea imobilelor în care locuiau.

Din interpretarea per a contrario a normei juridice menționate, rezultă că, atâta timp cât exista o cerere de restituire în natură a imobilului formulată de către fostul proprietar, chiriașii nu aveau posibilitatea de a-și exprima dreptul de opțiune în vederea cumpărării imobilului respectiv.

Numai după soluționarea de către autoritățile statului a cererii formulate de către fostul proprietar de restituire în natură a imobilului, în sens favorabil sau nefavorabil, exista posibilitatea exercitării de către chiriași a dreptul de opțiune pentru cumpărarea imobilului.

În acest sens a fost adoptată și Hotărârea nr.117/23.10.1996 de către Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr.112/1995, în cuprinsul căreia s-a stipulat la art.3 „că vânzarea imobilelor în temeiul Legii nr.112/1995 se putea face numai după clarificarea situației juridice a acestora”.

În cauza de față, instanța de recurs reține că situația juridică a imobilului, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. nr. N01961 încheiat la data de 18.12.1996, era incertă la acea dată, deoarece exista o cerere de restituire în natură din partea autoarei reclamanților înregistrată sun nr.1787/24.07.1996.

În raport de această situație, instanța de recurs, ca și instanța de apel, constată că situația juridică a imobilului era incertă și că nu au fost respectate dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995, precum nici art.3 din Hotărârea nr.117/23.10.1996 de către Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr.112/1995.

Potrivit art. 11 din Legea nr.112/1995 „actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 și ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută”.

Având în vedere toate considerentele menționate, instanța de recurs confirmă soluția pronunțată de către instanța de apel cu privire la împrejurarea că contractul de vânzare-cumpărare nr. N01961 încheiat la data de 18.12.1996 a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.

În condițiile în care instanța de recurs a confirmat soluția instanței de apel cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor legale, urmează a fi analizată critica formulată de către recurenți C. F. și C. M. cu privire la reținerea bunei-credințe și a incidenței dispozițiilor Legii nr.10/2001, sub aspectul efectelor bunei credințe asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare.

Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art.1899 alin.2 din Codul Civil,, Curtea constată că această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile menționate, după stabilirea situației de fapt, așa cum rezulta din probatoriul administrat în cauză.

Fără a analiza situația de fapt stabilită de către instanța de apel pe baza probatoriului administrat în cauză, situație de fapt, care nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, având în vedere că, în calea de atac se analizează legalitatea hotărârii atacate, și nu temeinicia acesteia, instanța de recurs constată că nu au fost încălcate dispozițiile art.1899 alin.2 din Codul Civil și că instanța de apel a aplicat în mod corect aceste dispoziții.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere că prezumția de bună-credință care opera în favoarea cumpărătorilor a fost răsturnată de către reclamanți prin probele administrate, respectiv existența unei cereri de restituire în natură a imobilului litigios și existența, pe nota cu caracteristicile locuinței, aflate la fila 86 din dosarul C., a mențiunii Legea nr.112/1995-1787 la rubrica „imobilul nu este retrocedat sau în procese de retrocedare și nu se poate vinde”.

Această mențiune care se afla pe nota de caracteristici a locuinței litigioase și în dosarul întocmit de către instituțiile abilitate în vederea vânzării locuinței, ilustrează împrejurarea că C. F. și C. M. ar fi trebuit să cunoască situația juridică a imobilului, la momentul cumpărării.

De asemenea, lipsa avizelor oficiilor juridice cu privire la posibilitatea cumpărării, confirmă opinia instanței că C. F. și C. M. au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cu minime diligențe că imobilul nu putea fi vândut.

În ceea ce privește adresa nr.4610/29.06.2000 emisă de către S. C. Apolodor S.A., prin care se menționează că, în evidențele societății, la data cumpărării imobilului, nu exista proces de revendicare și nici notificare din partea moștenitorilor, Curtea va înlătura această adresă, având în vedere că este emisă după anul 2000, și nu la data efectivă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. N01961, iar mențiunile acesteia sunt contradictorii cu cele din nota cu caracteristicile locuinței, care se află la dosarul de cumpărare al imobilului.

În raport de aceste elemente, instanța de recurs constată că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art.1899 Cod Civil, reținând că a fost înlăturată prezumția de bună-credință care opera în favoarea recurenților-pârâți-persoane fizice.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 46 alin.2 din Legea nr.10/2001, invocată de către C. F. și C. M. pentru a salva actul de vânzare-cumpărare, Curtea învederează că s-ar fi putut aplica în prezenta cauză dispozițiilor de drept material ale Legii nr.10/2001, care stipulează salvarea actelor juridice de înstrăinare lovite de nulitate absolută, în cazul în care actul juridic ar fi fost încheiat cu bună-credință.

Instanța de recurs învederează că instanța de judecată este obligată să analizeze incidența dispozițiilor legale menționate, chiar dacă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă a fost promovată înainte de . Legii nr.10/2001.

Astfel, indiferent de data promovării cererii de chemare în judecată, având în vedere că, prezenta cauză, a suferit mai multe cicluri procesuale, ca urmare a casărilor cu trimitere spre rejudecare, se constată că recurenții-persoane fizice au invocat în apărare incidența dispozițiilor art.46 din Legea nr.10/2001, în scopul de a paraliza acțiunea în revendicare formulată de către reclamanții.

Invocarea în cadrul cercetării procesului a incidenței dispozițiilor legale menționate presupune obligația instanței de judecată de a analiza toate apărările invocate de către părți și de a răspunde acestora.

Instanța de recurs constată că nu sunt incidente dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, în cauza de față deoarece s-a reținut reaua-credință a recurenților-pârâți-persoane fizice, astfel încât aceștia nu se puteau bucurau de dispozițiile legale menționate.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt fondate criticile formulate de către C. F. și C. M. cu privire la buna-credință și la aplicabilitatea dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.

În ceea ce privește critica referitoare la modul de soluționare al cererii reconvenționale, este nefondată, având în vedere următoarele aspecte:

Instanța de apel prin încheierea de ședință din data de 25.01.2013 a respins proba cu expertiză, cu motivarea că actualizarea valorilor solicitate privind îmbunătățirile efectuate de către C. F. și C. M. se poate realiza și în faza executării silite de către executorul judecătoresc, în măsura în care pretenții sunt soluționate, în mod favorabil.

Curtea constată că singurul obiectiv solicitat de către parte în susținerea efectuării unui nou raport de expertiză, a fost numai actualizarea sumei stabilite, prin expertiza anterior formulată, nefiind formulate alte obiective privind fondul pretențiilor.

În contextul, în care în dosarul nr.4248/2004 al Curții de Apel București, la fila 118 și urm. era depus raportul de expertiză privind valoarea lucrărilor de investiții și modernizare și niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni cu privire la valoarea stabilită, în cuantum de 81.580 lei Ron, instanța de recurs constată că, în mod corect, a fost respinsă proba cu expertiză contabilă, nefiind încălcate dispozițiile art.295 din Codul de Procedură Civilă.

Pentru aceste considerente, se constată că nu este fondată nici această critică.

Având în vedere toate considerentele expuse, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9, în conformitate cu art.312 alin.3 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenții-pârâți C. F. și C. M. împotriva deciziei civile nr. 580A/31.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2007 în contradictoriu cu recurenții pârâți C. G. al Municipiului București, și cu intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E..

II.Recursul declarat de către C. G. al Municipiului București, Curtea constată că este nefundat, pentru următoarele motive:

În ceea ce privește constatarea preluării abuzive, instanța de recurs învederează că este de notorietate că preluarea realizată de către stat în perioada comunistă a constituit un exces de putere specific perioadei în care a fost adoptat.

Se constată că, prin adoptarea Legii nr.10/2001, s-a statuat prin lege împrejurarea că preluarea realizată în temeiul unei Decretului nr.92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu dispozițiile art.1 din Legea nr.10/2001 și art.1.1 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii.

Atâta timp cât legiuitorul a adoptat o legislație, prin care se prevede în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilelor în perioada comunistă nu se mai poate susține, în prezent, că preluarea s-a realizat, în mod corect.

Instanța constată că preluarea abuzivă are relevanță juridică în prezenta cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112 /1995 fiind desființat, astfel încât bunul a ieșit din patrimoniul cumpărătorului și a intrat în patrimoniul vânzătorului.

Din acest punct de vedere, Curtea învederează că chestiunea caracterului abuziv al preluării produce efecte juridice asupra situației juridice a recurenților C. F. și C. M., atâta timp cât aceștia nu mai pot invoca că există în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra bunului litigios, care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, constatarea preluării abuzive produce ca efect constatarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul fostului proprietar (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a bunului), deoarece bunul a reintrat în patrimoniul statului, ca o consecință a anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. N01961 încheiat la data de 18.12.1996.

Or, în condițiile în care o constatare a caracterului abuziv al preluării are efecte asupra raporturilor juridice dintre părți, în sensul că obligă pe recurentul C. G. al Municipiului București să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, vor fi înlăturate criticile formulate de către recurent, pe acest aspect.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de recurs învederează că argumentele avute în vedere la analizarea recursului declarat de către C. F. și C. M., pe acest aspect sunt valabile, astfel, încât nu vor mai fi reluate.

Pentru toate considerentele expuse, fiind neîntemeiate criticile formulate, în conformitate cu dispozițiile art.312 alin.3 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul pârât C. G. al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 580A/31.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu recurenții reclamanți G. M. și P. M. D., recurenții-pârâți C. F. și C. M. și cu intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E..

III. Recursul declarat de către recurentul P. M. D. vizează numai critica referitoare la neîncuviințarea unei noi expertize evaluatorie a îmbunătățirilor și nedisjungerea, în calea de atac a apelului, a cererii reconvenționale, formulate de către C. F. și C. M..

Cu privire la nedisjungerea, în faza procesuală a apelului, a cererii reconvenționale formulate de către C. F. și C. M., Curtea învederează că, în mod corect, instanța de apel nu a dispus disjungerea, în calea de atac a apelului, a cererii reconvenționale formulate de către C. F. și C. M., având în vedere efectele principiului unicității căilor de atac, care presupune ca apelurile declarate de către părți împotriva aceleiași hotărâri să fie soluționate în mod unitar de către același complet de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.289 alin.4 din Codul de Procedură Civilă.

Cu privire la neîncuviințarea probei cu expertiză contabilă solicitată de către C. F. și C. M., Curtea învederează că acest mijloc de probă a fost solicitat numai de către intimații-pârâți, la data de 25.01.2013, așa cum rezultă prin încheierea de ședință întocmită la acea dată.

Prin încheierea de ședință, de la acea dată, instanța a respins proba cu expertiză cu motivarea că actualizarea valorilor solicitate privind îmbunătățirile efectuate de către C. F. și C. M. se poate realiza și în faza executării silite de către executorul judecătoresc, în măsura în care pretenții sunt soluționate, în mod favorabil.

De asemenea, Curtea constată că această probă nu a fost solicitată de către recurentul-reclamant și numai de către C. F. și C. M., astfel încât acesta nu poate invoca nicio vătămare prin respingerea probei solicitate.

Față de aspectele menționate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9, în conformitate cu art.312 alin.3 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul recursul declarat de către recurenții reclamanți G. M. și P. M. D. împotriva deciziei civile nr. 580A/31.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2007 în contradictoriu cu recurenții pârâți C. G. al Municipiului București, C. F. și C. M. și intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat de către recurenții reclamanți G. M. și P. M. D. împotriva deciziei civile nr. 580A/31.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2007 în contradictoriu cu recurenții pârâți C. G. al Municipiului București, C. F. și C. M. și intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenții-pârâți C. F. și C. M. împotriva deciziei civile nr. 580A/31.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2007 în contradictoriu cu recurenții pârâți C. G. al Municipiului București, și cu intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul pârât C. G. al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 580A/31.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu recurenții reclamanți G. M. și P. M. D., recurenții-pârâți C. F. și C. M. și cu intimații pârâți A. E. O., A. L. G., C. F., I. (S.) M., P. A. și Y. V. E..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 29 aprilie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. Z. D. L. M. D. F. G.

GREFIER

F. V.

RED.DZ/21.05.2014

Tehnored.MȘ/ 2 ex.

5.05.2014

← Validare poprire. Decizia nr. 1142/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Conflict de competenţă. Sentința nr. 9/2014. Curtea de Apel... →

Anulare act. Decizia nr. 809/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Decizia nr. 809/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI