Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 326/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 326/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 22182/3/2013

Dosar nr._

(489/2015)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 326 A

Ședința publică de la 16.06.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - N. - C. I.

* * * * * * * * * *

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de apel formulate de apelantul-reclamant Ș. D. împotriva sentinței civile nr. 814 din 04.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți P. Z. și S.C. I. M. Group S.A.

Cauza are ca obiect: acțiune în răspundere delictuală.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 09.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 16.06.2015.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26.11.2013 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._ reclamantul Ș. D. a chemat în judecată pe pârâții P. Z. și S.C. I. M. G. S.A., solicitând obligarea pârâților, în solidar: 1. să plătească sumei de 450.000 lei pentru compensarea prejudiciului moral decurgând din atingerea adusă demnității, imaginii și reputației sale, prin denigrarea sa prin intermediul ziarului Jurnalul Național; 2. - să asigure pe cheltuiala lor publicarea hotărârii judecătorești în primele trei ziare ca difuzare la nivel național, precum și în ziarul Jurnalul Național, la secțiunea „Ancheta”.

Prin sentința civilă nr. 814/04.06.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin articolul intitulat „T. de 125 milioane de euro. - Prelungirea digului de port C. se transformă în afacere în care statul va pompa în plus zeci de milioane de euro”, pârâtul P. Z. a făcut o analiză privind oportunitatea și legalitatea contractului încheiat între Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. și firma V. Oord Dredging And Marine Contractors B.V., la care a participat în calitate de reprezentant al Administrației Porturilor Maritime SA. C., reclamantul D. Ș..

În conformitate cu art. 30 alin.1 din Constituție, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor și a credinței și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. La art. 30 alin. 6 sunt reglementate limitele libertății de exprimare; astfel, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Articolul publicat în ziarul Jurnalul Național de P. Z. nu conține nicio afirmație calomnioasă sau denigratoare la adresa reclamantului, acesta fiind menționat în calitate de reprezentant al părții contractante române.

Aspectele legate de legalitatea contractului și clauzele care ar fi trebuit sau nu inserate în contract, după opinia ziaristului, exced cadrului procesual, respectiv obiectului cauzei. Acest contract nu a fost contestat nici de reclamant prin acțiune și nici de către pârât prin cerere reconvențională, prin urmare nu se poate verifica dacă afirmațiile referitoare la clauzele contractuale sunt sau nu adevărate sau false, ceea ce se contestă de către reclamant sunt afirmațiile făcute la adresa sa.

Or, cu excepția afirmației că a reprezentat partea română la încheierea contractului din partea Administrației Portului Maritim C., articolul nu cuprinde alte afirmații la adresa reclamantului.

Reclamantul, deși a susținut că termenii și metodele utilizate de pârât în articolul de defăimare pe care l-a editat împotriva sa reprezintă o gravă atingere a demnității și reputației sale, nu a indicat concret acele expresii sau afirmații din articol făcute la adresa sa; afirmațiile referitoare la valoarea contractului sau la lipsa îndeplinirii unor cerințe legale referitoare la contract nu îl vizează și nici nu există vreo referire la o încălcare a legii de către reclamant.

În drept, instanța a reținut că din interpretarea potrivit art. 1357 și art. 1358 cod civil rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite.

În analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanța a reținut că prin Legea nr. 30/1994 România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și Protocoalele ei adiționale, iar în temeiul dispozițiilor art. 11 alin. 2 și 20 din Constituția României textul acesteia este incorporat în dreptul intern, având o forță juridică superioară legilor și permițând instanțelor judecătorești să facă aplicarea directă a acesteia și a principiilor de interpretare dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg. Unul dintre drepturile garantate de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului este libertatea de exprimare, prevăzut de dispozițiile art. 10 din Convenție.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una dintre condițiile prioritare pentru progresul societății.

Sub rezerva restricțiilor din paragraful 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai „informații” sau „idei” care sunt primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Aceasta este exigența pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică.

Întrucât Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru asigurarea bunei funcționări a unei societăți democratice, de aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general și a discursului politic.

În justificarea poziției privilegiate a acestui tip de discurs, Curtea a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiuni ce prezintă interes public, drept reglementat de Constituția României la art. 31.

Având în vedere că articolul publicat de pârât a fost analizat prin prisma libertății de expresie și a limitelor acesteia, instanța a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea a făcut o importantă distincție între afirmarea unor fapte și a unor judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor.

Cerința de a dovedi adevărul unei judecăți de valoare este imposibil de îndeplinit și încalcă însăși libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de articolul 10.

Totuși, chiar atunci când o declarație constituie o judecată de valoare, proporționalitatea unei ingerințe depinde de existența unui substrat faptic suficient pentru declarația contestată, deoarece chiar și o judecată de valoare fără niciun substrat factologic care să o susțină poate fi excesivă.

În cauză, comentariile pârâtului din articol nu pot fi privite decât ca judecăți de valoare, întrucât exprimă opinia acestuia în legătură cu necesitatea introducerii unor clauze suplimentare în contractul de prelungire a digului C..

În consecință, stabilind că declarațiile ce fac obiectul litigiului constituie judecăți de valoare, instanța a verificat măsura în care pârâtul a avut un substrat faptic suficient pentru articolul publicat, dacă a acționat cu bună-credință și dacă subiectul articolului era de interes public.

S-a constatat că în legătură cu acest contract s-au formulat memorii și o plângere penală și că a fost efectuat un raport al Corpului de Control al Ministerului Transporturilor, prin urmare articolul publicat a avut o bază faptică suficientă.

Având în vedere că prin articolul publicat pârâtul a susținut un punct de vedere personal cu privire la caracterul păgubitor pentru statul român al contractului de prelungire a digului C., acesta făcând obiectul unei dezbateri publice de interes general, instanța a apreciat că nu a fost rupt justul echilibru între interesul protecției reputației reclamantului și dreptul opiniei publice de a fi informată.

Așadar, întrucât demersul pârâtului s-a realizat în cadrul și în limitele exercitării dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost reținut caracterul ilicit al faptelor imputate acestuia.

Împotriva acestei sentințe, la data de 13.03.2015 a declarat apel reclamantul Ș. D., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.03.2015.

În motivarea cererii sale, apelantul-reclamantul a arătat că prima instanță a omis să rețină prevederile art. 1 din Codul Deontologic al Ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă, care prevede în art. 1 că „ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat".

Prima instanță în mod greșit nu a reținut că afirmațiile pârâtului sunt îndoielnice și nefondate privind fundamentarea articolului pe „baza de studiu" menționată în întâmpinare.

În primul rând, raportul Corpului de Control al Ministrului Transporturilor este o consecință a conținutului articolului publicat, și se poate constata că acesta este înregistrat sub nr._/2706.2013, la o dată ulterioară publicării articolului. Prin urmare, la data articolului nu se putea vorbi de concluzii ale raportului, după cum susține intimatul-pârât.

Din acest motiv, afirmația intimatului-pârât potrivit căreia contractul reprezintă „un tun de 125 milioane de euro" bazată după cum susține pe „concluziile raportului Corpului de Control al Ministerului Transporturilor” sunt nefondate.

În al doilea rând, caietul de sarcini al licitației publice a fost achiziționat de 59 de candidați, 11 depunând oferte, admisibile fiind ofertele depuse de V. Oord Dredging And Marine Contractors BV și S.C. G. Servicii Petroliere S.A.

Invocarea ca „document public" studiat a plângerii penale a S.C. G. Servicii Petroliere S.A., ofertant clasat pe locul al 2-lea la procedura de atribuire a contractului de achiziție publică, este nefondată, atât prin prisma faptului că înscrisul în cauză este ulterior

datei de publicare a articolului, cât și din perspectiva utilizării acestui document ca material

informativ.

Instanța de control judiciar este datoare să rețină faptul că cei doi ofertanți s-au contestat reciproc la Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, având în vedere interesul manifestat de a încheia contractul de achiziție publică în cauză.

În al treilea rând, referitor la invocarea de intimatul-pârât ca „bază de studiu" pentru articolul în cauză a dosarului nr._, se poate constata că acesta a fost înregistrat la data de 21.06.2013 pe rolul Tribunalului C. - Secția a II-a civilă, care și-a declinat competența în favoarea Secției de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, dosarul nr._ * fiind înregistrat la data de 23.09.2013 Extrem de relevant este că în dosarul nr._ S.C. G. Servicii Petroliere S.A. avea calitatea de reclamant, iar Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. și V. Oord Dredging And Marine Contractors BV aveau calitatea de pârâți.

Este neîndoielnic că așa-zisă bază de studiu pentru articolul în cauză a constat exclusiv din informații provenite din documentele ofertantului S.C. G. Servicii Petroliere S.A., iar analiza acestora a afectat imparțialitatea și independența intimatului-pârât, celelalte surse de informații consemnate de acesta fiind ulterioare datei articolului. Or, în cauză, se poate susține ipoteza că intimatul-pârât a avut un comportament părtinitor, fapt care dovedește pe deplin lipsa de etică profesională.

În această privință, se poate constata că intimatul-pârât a dat publicității intenționat informații distorsionate pe care nu le-a verificat și a prezentat opinii personale ca fiind fapte, ceea ce contravine prevederilor art. 2 și 3 din Codul Deontologic al Ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă.

În ceea ce privește contractul în cauză, intimatul-pârât a consemnat în articol următoarele: „Numai că, surpriză Contractul semnat nu este același cu cel achiziționat o dată cu Caietul de Sarcini înainte de licitație. La momentul declanșării procedurilor de atribuire a lucrării a fost întocmită documentația care conținea Caietul de Sarcini și Contractul aferent acestuia. Nici unul dintre aceste documente nu poate fi schimbat pe parcursul procedurii de atribuire. Culmea! Contractul dintre Administrația Portului și V. Oord a suferit modificări înaintea semnării ...", modificări prezentate drept fapte.

Intimatul-pârât a concluzionat că „noul contract nu mai respectă Caietul de Sarcini”, iar în opinia sa personală consideră că „toate aceste favoruri au fost făcute olandezilor de la V. Oord”, fiind „asumate de directorul D. Ș. prin semnarea contractului”.

Prima instanță a omis să constate că intimatul-pârât sugerează astfel eludarea ansamblului actelor normative comunitare și naționale care reglementează domeniul achizițiilor publice, în vigoare la data derulării achiziției, cu privire la contractul în cauză, fapte săvârșite în opinia sa de către apelantul-reclamant, în funcția publică deținută la Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C..

Este neîndoielnic că intimatul-pârât, prin prezentarea opiniilor sale drept fapte s-a substituit puterilor publice naționale și instituțiilor naționale și ale Uniunii Europene cu competențe în gestionarea fondurilor europene, ceea ce contravine art. 5 din Codul Deontologie al Ziaristului.

Apelantul-reclamant a mai arătat că în mod greșit, în condițiile în care se afirmă „lipsa îndeplinirii unor cerințe legale referitoare la contract” care au „asumate de directorul D. Ș. prin semnarea contractului" instanței a reținut că acestea nu îl vizează.

De asemenea, apelantul-reclamant nu și-a dat acordul în ceea ce privește publicarea fotografiei sale în ediția tipărită a Jurnalului Național din data de 22.05.2013.

Deopotrivă, prima instanță era datoare să sesizeze caracterul sensibil al informațiilor privind accesul publicului la clauzele contractului în cauză și faptul că acesta nu putea face obiectul dezbaterilor și al presiunii din partea opiniei publice.

Din perspectiva art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prima instanță a omis să constate că intimatul-pârât a urmărit evaluarea proiectului și a clauzelor contractuale aduse la cunoștință din perspectiva publicului relevant ce avea ca scop influențarea opiniei publice și care prejudecau aprecierea faptelor de către opinia publică.

Împrejurarea că publicul are, prin lege, dreptul de a fi informat, nu constituie un motiv valabil care să îl scutească pe intimatul-pârât de îndatorirea de a-și îndeplini atribuțiile de jurnalist de investigație conform obligației de a informa corect opiniei publice, care îi revine conform prevederilor constituționale.

De asemenea, intimatul-pârât nu a motivat în articol interesul public superior care justifica prezentarea unor informații confidențiale legate de contract și care prin divulgarea lor către public ar fi putut aduce o gravă atingere proiectului finanțat prin Programul Operațional Sectorial în Transporturi (POS- T 2007 - 2013).

Potrivit Comisiei Europene, divulgarea unui document către public ar aduce o gravă

atingere procesului său decizional, în măsura în care libertatea de opinie a autorilor unor astfel de documente ar fi pusă în pericol dacă, atunci când le redactează, aceștia ar trebui

să aibă în vedere posibilitatea ca aprecierile lor să fie divulgate către public, chiar și după adoptarea unei decizii luate pe baza aprecierilor lor.

În articol, intimatul-pârât nu a prezentat nicio informație sau idee cu privire la aspecte de interes public cu referire la necesitatea, oportunitatea și efectele proiectului care vizează protecția și reabilitarea zonei sudice a litoralului românesc al Mării N., construirea unor diguri, extinderea plajei prin înnisipare, diminuarea agitației valurilor în acvatoriul portuar, sporirea siguranței navelor prin protecția șenalelor de circulație a navelor și reducerea efectelor distructive ale valurilor asupra amenajărilor din incinta portuară.

Din conținutul articolului se poate constata însă că acesta nu conține informații despre „gestionarea defectuoasă a fondurilor comunitare acordate prin Programul Operațional Sectorial în Transporturi 2007-2013", ci conține exclusiv informații neveridice privind proiectul și contractul în cauză.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în acest sens că informațiile și ideile privesc un aspect de interes public dacă sunt legate de o dezbatere publică efectivă sau dacă vizează aspecte care, în sensul dreptului național și al valorilor sociale, au prin natura lor caracter public.

În cauză, se poate reține că intimatul-pârât a comunicat un detaliu din viața privată a apelantului-reclamant, respectiv, „relația de prietenie" cu V. P., care „a fost reținut de DNA, fiind cercetat pentru mai multe fapte de corupție", fără nicio legătură cu funcția publică a reclamantului la Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C..

Instanța de control judiciar este datoare să rețină că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de prima instanță în motivarea sentinței atacate se referă la afirmații făcute de membri ai Parlamentului European.

Prin examinarea atentă a hotărârilor Curții, se poate constata că acestea se referă la declarații politice, și nu la un demers jurnalistic în presa scrisă.

În cauză, a spune despre apelantul-reclamant că a semnat un „contract strâmb pentru statul român", ale cărui clauze „sunt clar în defavoarea statului român" și „toate aceste favoruri au fost făcute olandezilor de la V. Oord”, contract prin care se aduce atingere interesului național, și sugerând că a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene și/sau fondurile publice naționale, constituie afirmații privind faptele unei alte persoane.

Intimatul-pârât nu a emis judecăți de valoare prin demersul său jurnalistic, ci a prezentat păreri personale sub forma unor informații pur factuale, iar din acest motiv nu este protejat de „beneficiul îndoielii", de imunitatea materială și de răspunderea civilă.

În drept, au mai fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă, art. 1357, art.1358, art. 1373, art. 1381, art. 1382 Cod civil.

La data de 14.04.2015, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

I. În motivare, a făcut în primul rând analiza afirmațiilor considerate denigratoare, incorecte și injuste.

1. Afirmația potrivit căreia contractul reprezintă „un tun de 125 milioane de euro" are la baza concluziile raportului Corpului de Control al Ministerului Transporturilor, conform cărora:

„Clauzele contractuale introduse ulterior stabilirii ofertei câștigătoare, sunt defavorabile din punct de vedere economic pentru . și în totală contradicție cu factorul principal aferent criteriului de evaluare «oferta cea mai avantajoasa din punct de vedere tehnico economic», respectiv «prețul ofertei»";

„Acordul contractual nr. 3973/01.02.2013, semnat de reprezentanții CN APM SA C., conține modificări/completări față de modelul prezentat în cadrul documentației de atribuire. Astfel s-a introdus o clauză de ajustare a prețului contractului .... ";

„Mai mult decât atât, aceasta sub-clauză («Alte ajustări legale») introdusă suplimentar în acordul contractual nr.3973/1.02.2013, modifică practic documentația de atribuire elaborată de CN APM SA C., care a fost pus la dispoziția tuturor celor interesați de participarea la procedură, alterând astfel tratamentul egal și nediscriminator";

„Prin introducerea acestei sub-clauze contractuale, respectiv sub-clauza «13.9 Alte ajustări legale» în acordul contractual nr.3973/01.02.2013 reprezentanții semnatari din partea CN APM SA C. au încălcat prevederile art. 97 alin 5 din HG nr.925/2006 ... Posibilitatea de ajustare a prețului doar prin creșterea acestuia, creează practic un avantaj competitiv în raport cu oferta situată pe locul al doilea, respectiv oferta Asocierii «G. Servicii Petroliere SA- J. de Nul N.v». Prin creșterea prețului acordului contractual în baza introducerii sub-clauzei 13.9. se anulează practic avantajul competitiv de 0.61 puncte pe baza căruia V. Oord a fost declarat câștigător în raport cu oferta situată pe locul 2, respectiv oferta aparținând Asocierii «G. Servicii Petroliere SA- J. de Nul N.v»”;

„Prin modificarea unor clauze din acordul contractului în favoarea V. Oard, acesta beneficiază de mărirea valorii contractului fără a fi respectate prevederile legale”.

Desigur, aceste informații au fost prezentate într-un stil publicistic specific libertății jurnalistice, dar fără a depăși limitele libertății de exprimare.

2. Afirmația potrivit căreia „decizia pentru a stabili oferta câștigătoare a preluat-o tandemul V. P. – D. Ș.”

Raportat la expresia „tandemul V. P. - D. Ș.", intimatul-pârât a arătat că aceasta nu face referire decât la faptul că acest contract a fost încheiat în perioada în care apelantul-reclamant deținea funcția de director general al Companiei Naționale „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C., iar domnul V. P. deținea funcția de secretar de stat în cadrul Ministerului Transporturilor.

3. Afirmația potrivit căreia Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. este obligată să plătească daune în situația rezilierii unilaterale a contractului, în timp ce V. Oord nu are această obligație față de autoritatea contractantă daca procedează la rezilierea unilaterala a contractului

Analizând modificările contractuale operate în cuprinsul art.16. Suspendarea și Rezilierea Contractului de către Antreprenor, mai exact din cuprinsul sub-clauzei - 16.3. Încetarea Execuției Lucrărilor și Retragerea Utilajelor Antreprenorului - lit. c, Corpul de Control concluzionează că se creează un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile corelative ale părților.

Concomitent, din conținutul art. 17 - Riscuri și Responsabilități a fost eliminată sub-clauza 17.1. Despăgubiri.

4. Afirmația privind „scutirea de taxe portuare"

Analizând forma finală a contractului încheiat, același raport reține: „Completarea sub - clauzei 4.17 Utilajele antreprenorului cu sintagma «Tarifele portuare nu se aplică navelor destinate execuției lucrărilor» față de modelul de acord contractual, stabilit prin documentația de atribuire la Secțiune III, pus la dispoziția tuturor celor interesați în a participa la procedura .... Având în vedere modificarea acestei sub-clauze, antreprenorul va fi scutit, în plus față de elementele regăsite în documentația de atribuire, și de plata tarifelor prevăzute la Cap. V - Tarife speciale și Cap. VI - Tarife pentru utilități și servicii portuare specifice, fapt ce constituie un avantaj în favoarea ofertantului câștigător față de ceilalți ofertanți participanți la procedură, aducând astfel atât pierderi CN APM SA C., cât și o atingere gravă principiilor enunțate la art. 2 din OUG nr.34/2006".

În apărarea sa, apelantul-reclamant a invocat decizia Consiliului de Administrație din data de 04.12.2008, prin care s-a aprobat exceptarea de la plata tarifelor portuare a navelor care participă la lucrări de investiții/reparații efectuate în baza unui contract având ca beneficiar Administrația Portuară.

Menționează că această hotărâre nu are caracter public, motiv pentru care a fost în imposibilitate de a lua cunoștință de conținutul său.

5. Afirmația conform căreia „beneficiarul pierde controlul asupra materialelor folosite la realizarea lucrării"

Această susținere se fundamentează pe modificările contractuale operate în cuprinsul art.9, prin eliminarea sub-clauzei de la pct.9.4. - Rezultate Necorespunzătoare ale Testelor la Terminare, V. Oord se protejează în eventualitatea realizării unei lucrări necorespunzătoare și/sau cu materiale necorespunzătoare; în această situație APC nu va putea pretinde remedierea Lucrărilor sau înlocuirea Materialelor necorespunzătoare.

La art. 10. - Recepția Lucrărilor de către Beneficiar - sub-clauza 10.2. - Recepția unor Părți de Lucrări, face trimitere la aplicarea unor penalități de întârziere reglementate de sub-clauza 8.7 - Penalități de întârziere, care a fost eliminată - ceea ce atrage inaplicabilitatea acestui paragraf (sub-clauza 10.2); în acest caz, APC se află în imposibilitatea de a solicita penalități de întârziere pentru întârzieri în executarea lucrării de către V. Oord.

Din conținutul art. 11. - Perioada de garanție - au fost eliminate următoarele sub-clauze: Costul Remedierii Defecțiunilor, 11.4. Omisiunea Remedierii Defecțiunilor, 11.6. Repetarea Testelor, 11.7. Dreptul de Acces și 11.11. Eliberarea Șantierului.

6. Afirmația potrivit căreia i s-au făcut favoruri adjudecatarului prin așa-zisa „eliminare" a asigurării riscurilor din caietul de sarcini

Această afirmație este justificată prin eliminarea integrală a art. 18. - Asigurări, ce conținea următoarele sub-clauze: - 18.1. Cerințe Generale pentru Asigurări, 18.2. Asigurarea Lucrărilor și a Utilajelor Antreprenorului. 18.3. asigurare împotriva Vătămării Persoanelor și a Daunelor Aduse Proprietății și 18.4. Asigurarea Personalului Antreprenorului.

S-a desființat astfel obligația V. Oord de a se asigura - la solicitarea APC - împotriva riscurilor enumerate în cuprinsul clauzelor eliminate; în egală măsura, obligația de asigurare era articol de deviz de aproximativ 3% valoare (3 mil euro) în conținutul caietului de sarcini, existând obligația generală a Antreprenorului de asigurare împotriva riscurilor de orice natură ce pot afecta buna desfășurare a lucrărilor; încă o dată, putem concluziona că nu se respectă prevederile caietului de sarcini, în defavoarea tuturor celorlalți ofertanți implicați în procedură.

Menționează ca și acest aspect - alături de toate celelalte aspecte dezvoltate - au făcut obiectul controlului Corpului de Control al Ministerului Transporturilor.

II. Analiza întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale prin prisma legislației interne, a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul libertății de exprimare

1. În speță, nu există faptă ilicită și nu s-au depășit limitele libertății de exprimare.

Libertatea jurnalistică cuprinde și recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau judecăți de valoare, precum și de atitudinea subiectivă a reclamantului în momentul comiterii faptei.

Existența faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de probațiune, când vizează opinia subiectivă a unei persoane față de un fapt.

2. Afirmațiile din articol nu au caracter injurios sau denigrator

Ceea ce s-a urmărit a fost aducerea în atenția publicului a unor probleme de interes general și nu s-a urmărit atingerea onoarei sau reputației reclamantului, demersul jurnalistic fiind motivat de necesitatea aducerii la cunoștința opiniei publice a unor aspecte de interes general privind gestionarea defectuoasă a fondurilor comunitare acordate prin Programul Operațional Sectorial în Transporturi 2007-2013, precum și aspecte de nelegalitate derivând din încheierea unui contract defavorabil pentru statul român, care diferă foarte mult față de forma draft-ului de contract din documentația de atribuire, pornind de la informații coroborate obținute din surse și documente publice, fără a face referiri la aspecte ținând de viața privată a reclamantului.

3. Reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu moral

În acest sens, a făcut trimitere la hotărârea din 12 februarie 2013 pronunțată în cauza B. împotriva României (cererea nr._/06), în care Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenție prin faptul că instanța națională - în lipsa unor motive pertinente și suficiente - a dispus obligarea reclamantului (jurnalistului) la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat unui director de spital public prin articolele publicate în presa locală.

4. Fapta nu are un caracter grav

Raportat la acest aspect, Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza leremiov împotriva României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr._/01, par. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informațiilor" ori „ideilor" care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. împotriva Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr._/06, par. 64).

În dovedirea susținerilor sale, intimatul-pârât a depus la dosar, în fotocopie: plângere formulată de S.C. G. Servicii Petroliere S.A., memoriu adresat Ministerului Transporturilor și Infracțiunii de S.C. G. Servicii Petroliere S.A., cereri din 21.01.2013, din 23.05.2013, 20.08.2013 adresate Jurnalului Național de Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime” S.A., articole prezentate în Jurnalul.ro la 21.05.2013, 23.07.2013, 25.07.2013.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 476 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

I. În ceea ce privește situația de fapt invocată de apelantul-reclamant, Curtea reține că, într-adevăr, la data de 21.05.2013 intimatul-pârât P. Z. a publicat un articol în ziarul „Jurnalul Național”, ediția tipărită, intitulat „T. de 125 milioane de euro. Prelungirea digului din Portul C. se transformă într-o afacere în care statul va pompa în plus zeci de milioane de euro”, respectiv un articol în ediția online, intitulat „Contract strâmb pentru statul român în Portul C.. O firmă din Olanda ia 125 de milioane de euro fără obligații de calitate și preț pentru prelungirea digului”.

În aceste articole, având un conținut similar, s-a arătat că apelantul-reclamant a semnat cu societatea olandeză V. Oord Dredging and Marine Contractors un contract păgubos pentru Statul Român, în baza deciziei luate de reclamant și de P. V., prin care au fost modificate unele clauze din proiectul de contract prezentat în documentația de atribuire la licitație, referitoare la următoarele aspecte: - „posibilitățile de reziliere a contractului de către Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. au fost diminuate prin eliminarea unor clauze care ar fi funcționat în beneficiul său, pe când toate clauzele referitoare la dreptul olandezilor de a rezilia contractul au fost menținute”; - „în noua sa formă, contractul permite companiei olandeze să nu anunțe din timp anumite erori de construcție, urmând ca apoi, când efectele rezultate din acestea vor putea fi cuantificabile semnificativ, acestea să facă obiectul unui act adițional de mărire a valorii, timpului, sau ușurarea unor condiții de calitate”; - „lucrările se pot realiza fără un sistem adecvat de urmărire a lucrărilor de construcții”; - „din contractul inițial a fost scoasă această prevedere și astfel i se permite firmei V. Oord să obstrucționeze traficul și căile de acces fără nici o limitare”; - „pentru ca facilitățile oferite olandezilor să fie complete, pe perioada executării lucrărilor navele acestora sunt scutite de la plata taxelor portuare, se menționează în noul contract”; - „Administrația Porturilor Maritime C. nu va putea solicita penalități pentru întârzieri în executarea lucrării, deoarece compania V. Oord nu mai poate fi obligată de către APMC la instituirea unor asigurări pentru riscurile aflate în Caietul de sarcini”; - „siguranța navigației în porturile maritime românești este pusă în pericol. Compania Națională Administrația Porturilor Maritime a uitat în ultimii ani activitatea de dragaj a porturilor și căilor navigabile din Midia, M. și C.”.

Subiectul este de interes general, fiind vorba de extinderea unui bun proprietate publică și de modul de cheltuire a unor fonduri publice.

II.1.i. Acestea fiind faptele imputate intimatului-pârât a fi ilicite, întrucât aduc atingere onoarei și reputației apelantului-reclamant, trebuie avute în vedere nu numai prevederile art. 58, art. 72 și art. 252 Cod civil, ci și cele ale art. 30 alin 1 din Constituție, conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor sunt inviolabile”, precum și dispozițiile alin. 6 al aceluiași text de lege, potrivit căruia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la imagine”. Articolul 31 din Constituție mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

ii. Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 1 din Constituție, aceste texte de lege trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru că libertatea de exprimare este garantată și de art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care prin paragraful al doilea permite statelor să aducă anumite limitări acestei libertăți, cu condiția să respecte cerințele prevăzute de Convenție pentru valabilitatea lor. Astfel, s-a prevăzut că „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora (…)”.

În acest cadru legal, instanța de contencios european al drepturilor omului a acordat o deosebită atenție specificității activității presei, arătând că, pentru a fi convențională, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative prevăzute de paragraful 2 al art. 10 și anume: măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea lor.

Unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 este protecția reputației altora.

În ceea ce privește necesitatea măsurii într-o societate democratică, potrivit jurisprudenței Curții, libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele oricărei societăți democratice și una din condițiile capitale pentru progresul și dezvoltarea fiecăruia, iar protecția care trebuie acordată este de o importanță deosebită. Această libertate este supusă excepțiilor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen și Johsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986). Adjectivul „necesară” cu referire la calificarea ingerinței ca necesară într-o societate democratică implică o nevoie socială imperioasă.

În aceste condiții, trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce impune realizarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de articolul 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este garantat de articolul 8 al Convenției.

iii. Potrivit jurisprudenței bine stabilite a Curții, pentru a aprecia existența unei „nevoi sociale imperioase”, care să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, trebuie să se facă distincția între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactității lor (Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 08 iulie 1986).

Curtea a afirmat în repetate rânduri (spre exemplu în cauza Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999) că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină nu se bucură de protecția articolului 10.

De asemenea, în cauza Pedersen și Baadsgard împotriva Danemarcei, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004), Curtea a verificat „dacă reclamanții (ziariști) au acționat cu bună-credință și s-au conformat obligației obișnuite care le incumbă, de a verifica o declarație factuală. Această obligație semnifică faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă”

O situație asemănătoare se regăsește în cauza D. împotriva României, hotărârea din 28 septembrie 1999, în care reclamantul a fost condamnat penal pentru publicarea unor acuzații privind fraude comise de o persoană ce ocupa funcția de președinte de IAS (fraude ce ar fi produs prejudicii de zeci de milioane de lei), acuzații bazate pe informații conținute în rapoarte ale poliției.

În opinia Comisiei europene a drepturilor omului, „este posibil ca, într-o anumită măsură, unele dintre faptele prezentate de reclamant în articolele sale să nu se confirme”. După ce a reafirmat ideea că libertatea de exprimare apărată de articolul 10 nu acoperă afirmarea publică a unor fapte care nu se bazează pe niciun început de probă, Comisia a ajuns totuși în unanimitate la concluzia că a avut loc o încălcare a Convenției luând în considerare poziția specială a presei într-o societate democratică și dezideratul de a nu descuraja cetățenii să aprecieze critic modul în care își exercită mandatul persoanele ce ocupă funcții publice.

Curtea de la Strasbourg și-a însușit concluzia Comisiei privind încălcarea articolului 10, subliniind că „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false și urmăreau să alimenteze doar o campanie de defăimare împotriva părților lezate”.

Prin urmare, o inexactitate parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția articolului 10 din Convenție în situația în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public, iar reaua-credință a jurnalistului nu este dovedită. De asemenea, argumentul pe care se bazaseră instanțele interne în momentul în care l-au condamnat pe reclamant pentru calomnie, respectiv faptul că parchetul dispusese neînceperea urmării penale împotriva președintelui IAS-ului pentru săvârșirea faptelor imputate de ziarist, nu poate fi considerat suficient pentru a justifica o condamnare în situația în care ne găsim în domeniul de protecție sporită acordată de articolul 10 din Convenție.

2.i. Aplicând în cauză aceste considerente de ordin teoretic și având în vedere că din punct de vedere conceptual faptele sunt acțiuni care s-au desfășurat în realitatea obiectivă, susceptibile de a fi descrise ca atare într-un mod neutru, Curtea constată că în această categorie intră afirmațiile legate de: - încheierea unui contract în valoare de 125 milioane euro între Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. și societatea olandeză V. Oord Dredging And Marine Contractors; - persoanele care au desemnat câștigătorul licitației; - conținutul clauzelor contractului final prin raportare la proiect.

În acest sens, instanța de apel reține că nu sunt riguros exacte, dar nici prezentate într-o manieră care denaturează adevărul, nici valoarea contractului, din Raportul privind controlul efectuat la Corpul de Control al Ministerului Transporturilor nr._/27.06.2013 rezultând că valoarea estimată a achiziției a fost stabilită la_ euro, la cursul de referință 1 euro=4,207 lei, și nici luarea deciziei exclusiv de către apelantul-reclamant (și P. V.), în condițiile în care Raportul procedurii de atribuire a contractului de achiziție publică având ca obiect achiziția lucrărilor de execuție privind obiectivul „Finalizarea Digului de Larg în Portul C.” nr._/28.09.2012, pentru care autoritate contractantă este Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C., a fost întocmit de o comisie de evaluare formată din 10 membri, din care nu a făcut parte și acesta, însă pe care l-a aprobat, în calitate de director general (și reprezentant al autorității contractante).

Pe de altă parte, informațiile privind modificarea unor clauze din proiectul de contract prezentat în documentația de atribuire la licitație nu au fost contestate de către apelantul-reclamant, fiind de altfel confirmate de Raportul privind controlul efectuat la Corpul de Control al Ministerului Transporturilor.

Este de menționat faptul că, din distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat-o între fapte și judecăți de valoare, se poate trage concluzia că persoanelor care afirmă fapte obiective li se poate imputa în mod legitim să dovedească adevărul acestora, adică să facă proba verității.

Totuși, jurisprudența organelor de la Strasbourg a făcut o aplicare nuanțată a acestui principiu, statuând (de exemplu, în cauza C. și M. împotriva României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004) că, atunci când persona acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), cât și cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia). Astfel înțeleasă, buna-credință a ziariștilor le atrage protecția art. 10 al Convenției chiar dacă, în speță, nu reușesc să facă proba verității.

Cu alte cuvinte, deși logica juridică ar fi impus a se pretinde jurnalistului să facă proba verității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a instituit o dispoziție de favoare, stabilind că este suficient ca acesta să fi fost de bună-credință.

Or, în cauză, intimatul-pârât a îndeplinit standardul maxim de a face proba faptelor prezentate în cele două articole, astfel că nu i se poate imputa nimic altceva, cum ar fi că se folosește de probe inexistente la data publicării lor. Se poate deduce că a avut o sursă credibilă, informațiile furnizate de aceasta fiind confirmate ulterior de autoritățile publice, care au la dispoziție mijloace mai energice pentru aflarea adevărului.

ii. În schimb, intră în categoria judecăților de valoare, sintagmă care desemnează o judecată normativă care enunță o evaluare, pozitivă sau negativă, a unei acțiuni care s-a desfășurat în realitatea obiectivă, enunțurile de genul: „tun de 125 de milioane de euro”, „contract strâmb pentru statul român”, „pentru ca facilitățile oferite olandezilor să fie complete.

Tot în categoria judecăților de valoare (iar nu a faptelor) intră și interpretările efectelor juridice ale modificărilor intervenite cu privire la clauzele din contract: posibilitățile de reziliere a contractului de către CNAPMC au fost diminuate; contractul permite companiei olandeze să nu anunțe din timp anumite erori de construcție; lucrările se pot realiza fără un sistem adecvat de urmărire a lucrărilor de construcție; i se permite firmei V. Oord să obstrucționeze traficul și căile de acces fără nici o limitare; Administrația Porturilor Maritime C. nu va putea solicita penalități pentru întârzieri în executarea lucrări.

Toate aceste interpretări sunt contestate de către apelantul-reclamant prin trimiteri la alte instrumente juridice: regulile FIDIC (Federation Internationale des Ingenieurs-Conseils), Hotărârea Consiliului de Administrație al Companiei Naționale „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. nr. 11/04.12.2008, depunerea poliței de asigurare a societății olandeze din data de 07.05.2013, acesta susținând că de fapt contractul corespunde cu cel inițial din documentele de licitație, acesta fiind adaptat atât noilor acte normative publicate după întocmirea documentației de licitație, cât și solicitărilor de clarificări.

În contextul în care fiecare consecință juridică a modificării proiectului de contract prezentat în documentația de atribuire la licitație a fost însoțită de o argumentare juridică, deci s-a pornit de la o informație corectă cu valoare de premisă și s-a ajuns pe baza unui raționament mai mult sau mai puțin riguros la o anumită concluzie, iar limbajul folosit nu poate fi considerat ca fiind excesiv, ea apare ca o interpretare pe care a formulat-o ziaristul, în cadrul și în limitele exercițiului liber al dreptului de exprimare, fără a se putea susține că și-a prezentat propriile opinii drept fapte. Atâta timp cât a prezentat raționamentul care a stat la baza unei asemenea concluzii, jurnalistul a fost de bună-credință, lăsând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate. De altfel, interpretările juridice ale acestuia coincid cu cele din Raportul privind controlul efectuat la Corpul de Control al Ministerului Transporturilor, întocmit ulterior.

În orice caz, atunci când o persoană face aprecieri asupra unor probe și dă interpretări ale dispozițiilor legale aplicabile, în regulă generală, concluzia la care ajunge nu îi poate fi imputată, chiar dacă nu este confirmată de autoritățile competente (în principal instanțele judecătorești).

De aceea, nu se poate susține că apelantul-reclamant a fost acuzat în cuprinsul articolelor publicate de săvârșirea unor fapte determinate fără a se furniza o bază factuală suficientă, întrucât aceasta nu trebuie să fie precisă, fiabilă și solidă, cu aceeași forță probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o instanță judecătorească, și nici că judecata de valoare reprezentată de raționamentul deductiv al ziaristului ar fi excesivă, fiind lipsită total de fundament. Din același considerent, nu se poate susține că jurnalistul a prezentat faptele imputate ca adevăruri certe, substituindu-se astfel autorităților naționale și europene competente și încălcând prezumția de nevinovăție a apelantului-reclamant.

iii. Cât privește afirmațiile „siguranța navigației în porturile maritime românești este pusă în pericol. Compania Națională Administrația Porturilor Maritime a uitat în ultimii ani activitatea de dragaj a porturilor și căilor navigabile din Midia, M. și C.”, acestea nu sunt imputate într-adevăr apelantului-reclamant, ci au rolul de a pune într-un context mai larg subiectul tratat în cele două articole, care se referă, așa cum rezultă din titluri, numai la contractul intervenit între Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. și societatea olandeză V. Oord Dredging And Marine Contractors.

iv. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor care „intră în arena dezbaterii publice” (cauza Jerusalem împotriva Austriei, hotărârea din 27 februarie 2001, cauza Wirtschafts-Trens Zeitschriften-Verlaggesellschaft M.B.H. împotriva Austriei, hotărârea din 13 decembrie 2005) - cum este și reclamantul, la acea dată director general la Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime”- S.A. C. - față de individul obișnuit. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele care sunt active în domeniul public trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a activității lor, atât din partea jurnaliștilor, cât și a marelui public și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță.

v. Este de menționat și faptul că interpretarea Codului deontologic al ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă, nu ar putea conduce la încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care se aplică întotdeauna cu prioritate, conform art. 20 din Constituție.

vi. Pe cale de consecință, reținând că intimatul-pârât și-a exercitat un drept prevăzut de Constituție și anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, Curtea constată că nu sunt întrunite în privința acestuia elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este ea reglementată de art. 1349 și art. 1357 Cod civil.

vii. Sub un alt aspect, Curtea are în vedere că apelul reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri nedefinitive, deci un mijloc procedural de continuare a procesului (al cărui cadru, sub aspectul obiectului și al părților, a fost stabilit înaintea primei instanțe), iar nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual, prin care să se formuleze pretenții noi sau să atragă în proces alte persoane.

Efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță (tantum devolutum quantum judicatum). Un litigiu poate fi adus în întregime în fața instanței de apel, însă devoluțiunea operează numai cu privire la aspectele judecate de instanța a cărei hotărâre este atacată. Nu ar fi logic ca în apel să se modifice elementele dezbaterilor, deoarece instanța de apel realizează un control judiciar al hotărârii primei instanțe, care presupune cu necesitate situarea pe același teren pe care au fost plasați și judecătorii primei instanțe.

Regula enunțată mai sus este consacrată de art. 294 Cod procedură civilă, care în alineatul 1 arată că în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Făcând aplicarea acestor considerații teoretice în cauza de față, Curtea nu va analiza criticile formulate direct în apel vizând caracterul ilicit al faptelor constând în publicarea fotografiei apelantului-reclamant fără acordul său și comunicarea unui detaliu din viața privată a acestuia, relația de prietenie cu V. P., „care a fost reținut de DNA, fiind cercetat pentru mai multe fapte de corupție, care nu au fost indicate prin cererea de chemare în judecată.

În orice caz, utilizarea imaginii unei persoane este considerată de art. 74 lit. h Cod civil o atingere adusă vieții private numai dacă este făcută cu rea-credință, prezentând relevanță, în cazul persoanelor care ocupă funcții publice, dacă fotografierea s-a realizat într-un spațiu privat sau într-un spațiu public, dar în timpul desfășurării unei activități private. De asemenea, relațiile de prietenie ale persoanelor care ocupă funcții publice cu alte persoane care „intră în arena dezbaterii publice” sunt de interes public și ies din sfera vieții private.

3.i. Instanța de apel mai are în vedere faptul că, în cadrul jurisprudenței recente în cauzele în care pârât figurează Statul Român, o încălcare a art. 8 a fost constatată de instanța de contencios european în cauza L. P. împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008, obligând statul să-i plătească 5.000 euro.

La data de 7 octombrie 1997, în cursul unei emisiuni televizate având drept subiect proiectul de lege privind accesul la informațiile aflate în arhiva fostelor servicii de securitate ale statului, C.I. (ziarist la săptămânalul Cațavencu) a afirmat, între altele, că în cadrul Partidului Național Țărănesc s-ar afla foști agenți ai acestui serviciu. Acesta a afirmat de asemenea că era vorba despre „eroi falși”, de „agenți ai Securității” care ar fi făcut închisoare „pentru altceva” și care pretindeau că sunt „foști deținuți politici”. Acesta a dat drept exemplu numele reclamantului.

La data de 30 martie 2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe C.I. și a respins pretențiile civile ale reclamantului. Instanța, după ce a constatat că C.I. era autorul afirmațiilor pretins calomnioase, a considerat că nu aveau decât un caracter „general, imprecis și că în consecință infracțiunile nu existau, datorită lipsei unui element intențional”. Instanța a considerat că săptămânalul Cațavencu era o publicație cu rol moralizator și umoristic. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei sentințe. Prin hotărârea judecătorească din data de 18 iulie 2000, Tribunalul București a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat. Instanța a considerat că afirmațiile lui C.I. constituiau „judecăți de valoare care derivau din libertatea de opinie și din dreptul său de a comunica idei”.

La data de 13 ianuarie 1998, reclamantul a depus împotriva lui M.D., ziarist la Cațavencu, o plângere penală constituindu-se parte civilă pentru insultă și calomnie. El a menționat că acesta, într-un articol publicat sub semnătura sa, a afirmat că reclamantul era „maior în Securitate” și că, prin intermediul său, membrii P.N.Ț. au pretins că sunt parlamentari „adevărați” în timpul Parlamentului provizoriu din 1990.

Prin sentința din data de 27 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe M.D. de acuzațiile de insultă și calomnie și a respins pretențiile civile ale reclamantului. Instanța a motivat această sentință prin lipsa, în afirmațiile în litigiu, atribuirii reclamantului unei „anumite fapte, identificate prin detalii enunțate”. Instanța a constatat de asemenea că inculpatul era pamfletar, articolul în cauză având un asemenea caracter și că „consecințele acestui gen de pamflet erau întotdeauna benefice pentru societate”. Reclamantul a înaintat un recurs împotriva acestei sentințe, care a fost respins prin decizia din data de 18 iunie 2000 a Tribunalului București, acesta reluând același raționament.

Curtea a reamintit că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. Astfel impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există „societate democratică”. Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare.

Curții i-a revenit sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat echilibrul just între apărarea dreptului reclamantului la reputație, element ce face parte din apărarea vieții private, și libertatea de exprimare protejate de art. 10.

Curtea a considerat că obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție trebuie să intre în discuție dacă afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție.

În practica sa, Curtea face distincția între fapte și judecăți de valoare. Dacă concretețea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10.

Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.

Dacă în baza rolului ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleșilor locali și funcționarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele și funcțiile, implica pentru ziariști în speță obligația de a furniza o bază reală suficientă.

De asemenea, în cauza S. împotriva României, hotărârea din 3 mai 2011, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, obligând statul să-i plătească 3.000 euro pentru prejudiciul moral.

La 19 decembrie 2002, reclamanta a fost informată în scris, de către directorul canalului național de televiziune, că nu va mai prezenta emisiunea pe care o realiza anterior. În lipsa unei explicații privind înlocuirea sa și a unui răspuns la contestația sa, reclamanta a făcut mai multe declarații presei, făcând aluzie printre altele la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice.

La 20 ianuarie 2003, biroul de presă al SRTV a transmis un comunicat de presă care a fost difuzat de șase jurnale naționale. Comunicatul includea o prezentare a faptelor, precum și o motivare a înlocuirii reclamantei din funcția de prezentatoare a emisiunii în cauză, bazată în special pe probleme de audiență. Urmau mai multe comentarii asupra situației, cele contestate de reclamantă fiind următoarele: „Regretăm că M. S., al cărei discernământ este probabil alterat din cauza stării sale emoționale marcate de probleme de familie cunoscute, este victima manipulărilor politice. De altfel, chiar în cadrul instituției a devenit un angajat cu probleme, nerespectând regulamentul intern și având relații conflictuale cu colegii săi. [...] În mod normal, dacă doamna S. ar fi dorit să susțină prin activitatea sa misiunea de serviciu public a televiziunii, ar fi putut căuta o soluție amiabilă la conflict făcând apel la superiorii săi ierarhici”.

Prin hotărârea din 26 iunie 2003, judecătoria i-a achitat pe N.V. și C.D.I., pe motiv că nu acționaseră cu intenția de a o insulta sau calomnia pe reclamantă, ci pentru a exprima poziția oficială a SRTV în privința acuzațiilor de cenzură proferate de persoana în cauză. Reclamanta a formulat recurs la Tribunalul București, care, apreciind că N.V. și C.D.I. nu acționaseră cu rea credință, l-a respins.

Curții i-a revenit din nou sarcina de a determina dacă statul, în contextul obligațiilor sale pozitive ce decurg din articolul 8 din Convenție, a respectat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație, element integrant al dreptului la respectarea vieții private, și libertatea de expresie protejată de art. 10.

Analizând comunicatul de presă, Curtea a considerat că aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca fiind victima manipulărilor politice sunt lipsite de orice bază faptică, întrucât nu a existat nicio dovadă care să indice faptul că reclamanta a acționat sub influența vreunui interes politic.

În plus, Curtea a estimat că aprecierea ce viza discernământul reclamantei nu poate fi considerat ca fiind un element indispensabil în poziția pe care a luat-o SRTV-ul în legătură cu această problemă, deoarece s-a bazat pe elemente ale vieții private ale doamnei S., cunoscute la nivelul conducerii SRTV (prin prisma faptului că aceasta cunoștea depresia pe care a suferit-o reclamanta).

În circumstanțele speței, Curtea Europeană a considerat că afirmațiile din comunicatul de presă au depășit limita acceptabilă și că instanțele interne nu au reușit să găsească un echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație și libertatea de exprimare (protejată de articolul 10 din Convenție).

Prin hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunțată în cauza L. împotriva României, Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție prin faptul că instanța națională nu a sancționat afirmațiile calomnioase ale unui jurnalist la adresa reclamantei în legătură cu funcția sa de procuror.

Reclamanta, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul N., a dispus trimiterea în judecată a unei persoane (A.B.), în baza unui rechizitoriu întocmit la data de 17 ianuarie 2000, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în declarații și distrugere, iar la data de 20 septembrie 2001 Judecătoria Ploiești a condamnat-o pe A.B. la șase luni închisoare pentru fiecare infracțiune, sentință menținută de Tribunalul Prahova. Curtea de Apel Ploiești a admis recursul lui A.B. cu privire la infracțiunea de distrugere, constatând intervenită prescripția răspunderii penale cu privire la această infracțiune. Un alt rechizitoriu emis de reclamantă împotriva lui A.B., la data de 25 iulie 2001, în cadrul unei alte proceduri, a fost infirmat de prim-procuror, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.

La data de 13 februarie 2002 și respectiv la 22 februarie 2002, jurnalistul A.S. a publicat, în cadrul ziarului național R.L., două articole critice la adresa reclamantei în legătură cu activitatea acesteia în cadrul procedurilor judiciare desfășurate împotriva lui A.B.

Curtea a subliniat că nu există nicio îndoială că într-o societate democratică publicul este îndrituit să comenteze și să critice activitatea de administrare a justiției, precum și persoanele oficiale implicate în aceasta. Însă această critică nu poate depăși anumite limite, tot astfel cum este în interesul general ca procurorii sau judecătorii să se bucure de încrederea publicului, ceea ce face necesar ca statul să îi protejeze de acuzații nefondate (Lesnik c. Slovaciei, nr._/97, par.54)

În cauză, Curtea a constatat că, în timp ce prima instanță națională a reținut că afirmațiile jurnalistului erau nefondate, instanța de control judiciar le-a calificat ca fiind simple judecăți de valoare.

Reamintind distincția clară dintre judecăți de valoare și imputarea unor fapte concrete, Curtea a subliniat că inclusiv în cazul în care o afirmație poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susțină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă (Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei).

În condițiile în care statutul de politician sau de figură publică a unei persoane nu exonerează pe autorul criticii de obligația de a furniza o bază factuală minimală în susținerea afirmațiilor sale, chiar în cazul în care alegațiile pot fi considerate simple judecăți de valoare și nu imputații de fapt, Curtea a remarcat că prima instanță națională a reținut că nu exista vreo probă că reclamanta ar fi săvârșit vreo abatere disciplinară sau faptă penală în legătură cu activitatea sa profesională.

De asemenea, Curtea a constatat că în cadrul procedurilor judiciare interne, jurnalistul nu a furnizat nicio probă suficientă prin care să susțină alegațiile sale.

Curtea a constatat că jurnalistul, în articolele sale, nu s-a disociat față de poziția exprimată de A.B. în plângerea sa și nu a învederat că articolele sale reprezintă numai o reproducere a alegațiilor lui A.B., astfel că, prin acestea, jurnalistul le-a prezentat ca pe un adevăr obiectiv și nu ca afirmații ale unei terțe persoane.

De asemenea, Curtea a remarcat că acuratețea informațiilor nu a fost verificată înainte de a fi publicate, iar reclamantei nu i-a fost oferită posibilitatea de a răspunde la acuzațiile ce i-au fost aduse prin presă.

ii. În schimb, în cauza C. P. împotriva României, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenție.

Reclamanta a asistat în calitate de jurnalist la un litigiu de dreptul muncii privind concedierea unui angajat de către o societate civilă (la 25 ianuarie 2001), în cadrul căreia instanța s-a pronunțat în favoarea angajatului, judecător fiind C.C., litigiul fiind finalizat la 31 august 2001, când Tribunalul C. a casat hotărârea instanței de fond. În timpul derulării procesului, dar înainte de o hotărâre definitivă, reclamanta a luat la cunoștință de un comunicat de presă, publicat la 2 aprilie 2001 de către Curtea de Apel, ce privea o anchetă disciplinară ce o viza pe judecătoarea C.C., cea care a judecat în primă instanță litigiul în cauză. La 28 mai 2001, C. P. a publicat un articol (însoțit de fotografia magistratului în cauză) intitulat: Judecătoarea C.C. recidivează în decizii stupefiante, în cotidianul Independentul, în care jurnalista punea la îndoială competența judecătoarei.

La data de 11 iunie 2001, judecătoarea C.C. a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva Corneliei P. și a ziarului, în care susținea că jurnalista a prezentat într-o manieră tendențioasă faptele din timpul procesului, în același timp făcând referire la capacitatea sa profesională. În final, instanța a condamnat reclamanta la o amendă penală de 6 milioane de lei pentru calomnie. Pe de altă parte, instanța a condamnat jurnalista, împreună cu ziarul, la plata unei despăgubiri de 60.000.000 ROL cu titlu de daune morale și a sumei de 12 euro, cheltuieli de judecată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că acea condamnare a reclamantei a constituit o ingerință în exercițiul libertății de exprimare. Curtea a arătat că a subliniat în nenumărate rânduri rolul crucial al presei într-o societate democratică, afirmând, pentru prima dată în cauza Prager și Oberschlick vs. Austria (1995), faptul că libertatea presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare. Însă, pentru a se bucura de protecția oferită de Convenție, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În același timp, însă, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speța în discuție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției, raportat la faptul că „victima” articolului era magistrat.

De asemenea, în cauza G. A. împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2010, Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenție.

În timpul regimului comunist, pe motivul criticilor dure la adresa regimului referitoare la încălcarea drepturilor omului, reclamantul a fost plasat în arest la domiciliu. În iunie 2000, reclamantul a cerut Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) să-i arate propriul dosar, iar în luna septembrie a aceluiași an a cerut informații privind colaborarea unor membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea. Nu a primit răspuns la niciuna din solicitări.

În lipsa unui răspuns, în 2001, reclamantul a organizat o conferință de presă în cadrul căreia și-a exprimat îngrijorarea cu privire la eficacitatea mecanismului prevăzut de lege. La întrebările ziariștilor privind independența membrilor CNSAS, a răspuns că o singură persoană îi inspiră neîncredere din pricina presiunilor ce fuseseră exercitate asupra sa în timpul regimului comunist. L-a desemnat în special pe A.P., membru al colegiului CNSAS, personalitate publică cunoscută în domeniul culturii și fost ministru al Culturii și apoi al Afacerilor Externe. Expunând motivele pe care se bazau suspiciunile sale, reclamantul a precizat că „desigur, acest lucru nu dovedește obligatoriu că dl. A.P. a colaborat cu Securitatea”. La final, reclamantul a subliniat că nu avea dovezi care să îi permită să afirme că A. P. cedase efectiv presiunilor Securității, ci că venise în fața jurnaliștilor pentru a-și exprima bănuielile și argumentele, argumente care nu erau probe absolute.

Printr-o hotărâre din octombrie 2001, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de 5 milioane de lei vechi, iar A.P. a câștigat despăgubiri morale de 50 de milioane de lei vechi din partea acestuia. În acest sens, instanța a reținut că reclamantul nu a demonstrat veridicitatea observațiilor sale - potrivit cărora A.P. a colaborat cu fosta Securitate -, odată ce certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atestă faptul că A.P. nu colaborase cu Securitatea.

Curtea a constatat că ingerința autorităților naționale în exercițiul libertății de exprimare al reclamantului era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim – protejarea reputației lui A.P.

Cu privire la caracterul „necesar și suficient” al motivelor ce justificau ingerința, ea a considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un context special al unor dezbateri la nivel național pe o temă de interes general și deosebit de sensibilă.

Curtea a constatat că afirmațiile reclamantului conțineau un amestec de fapte și judecăți de valoare și că acesta a atenționat publicul că nu va relata anumite certitudini, ci își va exprima propriile îndoieli. Afirmațiile sale aveau o bază factuală, fiind susținute prin raportări atât la comportamentul lui A.P. cât și la fapte, precum apartenența acestuia la mișcarea de meditație transcedentală ori la modul de acțiune al agenților fostei Securități, a căror existență nu a fost contestată. În acest sens, Curtea a remarcat faptul că certificatul prin care s-a arătat că A.P. nu a colaborat cu Securitatea a fost produs după conferința de presă organizată de către reclamant.

În acest context, Curtea a considerat că reclamantul a acționat cu bună-credință, scopul conferinței fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de interes general.

Aceeași este situația și în privința hotărârii din 23 martie 2013 pronunțate în cauza N. - Dellakeza împotriva României.

La data de 10 noiembrie 2001, în cadrul unei emisiuni pe postul local de televiziune TerraSat, reclamantul, actor de comedie, fiind intervievat despre activitatea lui C.M., regizor și directorul Teatrului Național din C. (TNC), s-a referit la acesta din urmă ca fiind „un regizor de mâna a șaptea”. Ulterior, la 17-18 și 30 noiembrie 2001, reclamantul a publicat în ziarele locale „Cuvântul Libertății”, și „Ediție Specială” o scrisoare intitulată „Aproape toți banii alocați pentru montarea de spectacole ni-i ia C.”.

Prin scrisoarea respectivă reclamantul critica activitatea managerială a directorului de teatru, cumularea de către acesta din urmă a calităților de regizor, director de teatru și consilier artistic, imputându-i totodată însușirea banilor alocați pentru montarea spectacolelor.

Analizând expresiile utilizate de reclamant, Curtea a evidențiat faptul că pentru justificarea acestora, reclamantul, încă din debutul articolului, a făcut referire la cumulul funcțiilor deținute de C.M, la comportamentul și deciziile luate de acesta în calitate de director precum și la activitatea TNC sub conducerea acestuia, ceea ce relevă intenția reclamantului de a informa publicul cu privire la activitatea acestei instituții și problemele actorilor care activează în cadrul acesteia.

Curtea a apreciat afirmațiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăți de valoare și imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-și susține cu elemente de fapt alegațiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acționat cu bună-credință. În acest sens, existența rezultatelor controlului financiar și începerea cercetărilor penale față de C.M. indică faptul că afirmațiile reclamantului nu au fost total lipsite de fundament.

Totodată, deși unele aserțiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a apreciat că reclamantul nu a depășit doza de exagerare și provocare admisibilă, prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin intervențiile sale din presă.

În cauza B. împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție.

Reclamantul, jurnalist și director editorialist al hebdomadarului „Ziar de S.” a scris în lunile februarie și martie 2005 patru articole critice la adresa medicului C.P., directorul Spitalului Orășenesc S..

Obiectul criticilor îl constituiau activitatea managerială a directorului, atitudinea de intimidare exercitată asupra celorlalți medici din spital, închiderea nejustificată a departamentului de terapie intensivă, precum și demersurile directorului de a obține o locuință socială deși nu îndeplinea condițiile legale. De asemenea, reclamantul a criticat relațiile directorului cu Partidul Social Democrat (PSD), afirmând că managerii favorizați politic sunt „construiți din aceiași plămadă ca Doctorul Mengele”.

Dintre formulele și termenii utilizați de reclamant la adresa doctorului C.P., instanțele naționale au reținut în principal următoarele: „o persoană arogantă, sigură pe sine, care vorbește cu o voce căzută dar cu un zâmbet superior”; „înclinat spre un comportament familial adesea considerat bizar”; o persoană care „pretinde că nu cunoștea cât de mare era averea soției sale”; „care a tras multe sfori pentru a deveni director”; care „aspiră la titlul de cel mai încrâncenat parvenit din S.”; care „a declanșat o campanie de teroare împotriva fostului director, pe care l-a atacat verbal timp de doi ani până când acesta din urmă și-a dat demisia”. Tot astfel, reclamantul l-a acuzat pe doctorul C.P. de faptul că a instituit „legea tăcerii”, prin propria-i numire ca purtător de cuvânt al spitalului.

Curtea a apreciat că, deși unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viața privată a victimei, totuși, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute ziariștilor.

Față de aceste considerente, nereținând criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, să respingă apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelantul-reclamant Ș. D., cu domiciliul ales la S.C.P. C., I. și Asociații în București, .. 7, .. 2, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 814 din 04.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți P. Z., citat la sediul S.C. IMPACT M. GROUP S.A., în București, ., sector 1 și S.C. I. M. GROUP S.A., cu sediul în București, ., sector 1, ca nefondat.

Ia act că apelantul-reclamant și intimatul-pârât P. Z. și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 16.06.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

I. S. C. G.

GREFIER

N. C. I.

Red. C.G.

Tehnored. C.S./CG

5 ex/15.07.2015

T.B. Secția a III-a Civilă - S. M.

← Partaj judiciar. Decizia nr. 727/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Expropriere. Decizia nr. 310/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 87/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 741/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 722/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 727/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 310/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI