Partaj judiciar. Decizia nr. 727/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 727/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-06-2015 în dosarul nr. 32831/3/2010*

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 727 R

Ședința publică de la data de 24.06.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. STELUȚA C.

JUDECĂTOR - M. S.

JUDECĂTOR - L. E. F.

GREFIER - F. J.

Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta revizuentă M. F. împotriva deciziei civile nr. 1421A din data de 08.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul L. L..

Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică de la 17.06.2015 când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 24.06.2015, când a hotărât următoarele.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07.07.2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._, revizuenții V. Ș. și M. F., în contradictoriu cu intimații L. L. și L. A., au formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 3061A/06.11.1998 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. 1525/1998, solicitând instanței, în principal, să fie schimbată decizia nr. 3061 A/06.11.1998 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 1525/1998 și să se dispună atribuirea în patrimoniul reclamanților V. Ș. și M. F., în natură, deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului situat în București, ., ., Sector 1; să se constate că defunctul Arhandopol A. nu are vocație succesorală de a o moșteni pe Arhandopol T., cu o cotă de 1/4 în calitate de soț supraviețuitor, ca urmare a constatării nedemnității acestuia; să se constate că reclamanții V. Ș. și M. F., în calitate de succesori ai lui Arhandopol T., au achitat primii suma de 59.115 lei, în data de 06.05.1993, reprezentând contravaloarea ratelor rămase neachitate, la data decesului lui Arhandopol T. și Arhandopol A. pentru apartamentul în litigiu; să fie înlăturate cele reținute de către instanța de fond și de apel, respectiv că "defunctul Arhandopol A. are vocație succesorală de a o moșteni pe Arhandopol T., cu o cotă de 1/4 în calitate de soț supraviețuitor" și că "L. L. are un drept de creanță asupra masei succesorale, în valoare actuală de 32.728.682 RON (această suma reprezintă valoarea actualizată a sumei de 59.115 lei care este echivalentul contravalorii ratelor rămase neachitate pentru apartamentul în litigiu la data decesului lui Arhandopol T. și Arhandopol A. – în anul 1993, valoare actualizată la data pronunțării sentinței de fond, respectiv sentința nr. 1005/3.02.1998). În subsidiar, în cazul în care nu se va admite capătul de cerere cu privire la atribuirea în patrimoniul reclamanților V. Ș. și M. F., în natură, în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului situat în București, ., ., . (deși potrivit situației de fapt și juridice ce se va prezenta, aceasta este singura soluție posibilă) a solicitat să fie obligați pârâții L. L. și L. A. să le achite contravaloarea a 1/8 din valoare de circulație a imobilului în litigiu și contravaloarea sumei de 59.115 lei, indexată cu indicele de inflație de la data de 06.05.1993 până la data plații efective și plata dobânzilor legale pentru sumele datorate de la data introducerii acțiunii până la data plații, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

În motivarea cererii de revizuire, revizuienții au arătat că s-au judecat în contradictoriu cu L. L. și L. A., pentru partajarea bunurilor ce îi aparținuseră defunctei Arhandopol T., solicitând ca moștenitorii familiei lui Arhandopol A. să fie excluși de la succesiunea defunctei Arhandopol T., pentru nedemnitate, având în vedere că aceștia urmau să participe la moștenirea lui Arhandopol T., pe cale de reprezentare a defunctului Arhandopol A., care era nedemn, deoarece acesta o omorâse pe fiica sa, Arhandopol T..

La data de 15.03.1994, reclamanta M. F. (sora lui Arhandopol T.) a formulat cerere de intervenție în fata instanței, având în vedere ca în data de 06.05.1993 prin chitanța 36.380 aceasta a achitat integral și prima, contravaloarea ratelor restante la apartamentul în litigiu, în cuantum de 59.115 lei, aferente contractului de credit prin care sora sa și soțul acesteia au cumpărat apartamentul în litigiu. În aceeași zi, reclamantul și-a precizat acțiunea împotriva numitului L. L., acesta fiind singurul care acceptase succesiunea după Arhandopol A..

La data de 31.05.1994, L. L. a depus cerere reconvențională prin care a declarat (cum se va dovedi ulterior parțial fals) că a plătit și el ratele restante în cuantum de 59.115 lei, respectiv 17.267 lei în data de 23.03.1993 prin chitanța_, 41.929 lei în data de 01.06.1993 prin chitanța_ și 250 lei în data de 01.06.1993 (deci ambele sume în cuantum de 42.179 lei sunt plătite ulterior sumei plătite de M. F. în cuantum de 59.115 lei în data de 6.05.1993).

Prin sentința civila nr. 1005/3.02.1998, Judecătoria Sectorului 4 București a constatat nemotivat că "lui Arhandopol A. i se cuvine 1/4 din cota parte deținută de Arhandopol T. la apartamentul respectiv-si care reprezintă 1/8 din valoarea apartamentului, în calitate de soț supraviețuitor "(deși acesta era nedemn deoarece omorâse pe de cuius) și tot, de asemenea, nemotivat că "reclamantul are un drept de creanța asupra masei succesorale de 32.728.682 ROL din valoarea apartamentului de 51.210.582 ROL (suma de 32.728.682 ROL, reprezintă valoarea actualizată în data de 03.02.1998 – data pronunțării sentinței a contravalorii sumei de 59.115 lei achitata în anul 1993 și care reprezintă ratele neachitate din apartamentul în litigiu la data decesului pârtilor).

Singurul aspect care merita reținut din această sentința, este că instanța de judecată a stabilit ca valoarea ratelor neachitate din apartament, la data decesului reprezintă 64% sau 16/25 din valoarea totala a apartamentului, (având în vedere ca la data pronunțării sentinței a fost actualizata suma de 59.115 lei, care reprezintă 32.728.682 ROL din valoarea actualizata a apartamentului de 51.210.582 ROL).

În aceste condiții s-a formulat apel de către reclamanți, în care s-a învederat ca nu se cuvine pârâtului-reclamant L. L. apartamentul în cauza, pe doua aspecte, respectiv moștenitorii lui Arhandopol T., au achitat primii ratele restante la apartamentul în litigiu, care reprezintă 64% sau 16/25 din valoarea totală a apartamentului și având în vedere ca Arhandopol A. a omorât-o pe Arhandopol T., acesta nu mai poate veni la moștenirea lui Arhandopol T. cu cota de 64% sau 16/25 a soțului supraviețuitor, fiind nedemn.

Având în vedere aceste aspecte, din valoarea apartamentului se scad cei 64% care reprezintă contribuția exclusivă a reclamanților, din cei 36% ramași se împart în mod egal între moștenitori, 18% revenind moștenitorilor lui Arhandopol T. și 18/25 revin moștenitorilor lui Arhandopol A..

Deoarece contribuția la apartament a lui Arhandopol T. și a moștenitorilor acesteia este în cuantum de 82% din valoare apartamentului, potrivit legii lor trebuia să li se atribuie în natură și deplina proprietate acest apartament, sau cel puțin cota lui Arhandopol T. să fie de 1/2, iar lui Arhandopol A. de 1/2 din apartament-iar nu de 5/8 cum în mod eronat s-a stabilit în sentința de fond. În acest caz, urma sa se stabilească sultele corespunzătoare cotelor deținute și sa se stabilească foarte clar ca dreptul de creanța asupra succesiunii în valoare de 32.728.682 lei (valoare actualizată stabilită la data de 03.02.1998 pentru suma de 59.115 lei achitată în 1993) aparține lui M. F., iar nu lui L. L., deoarece ea a fost prima care a achitat ratele restante.

Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 3061 A/06.11.1998 (decizie a cărei revizuire o solicită) a respins apelul, cu motivarea că, "cu toate ca din punct de vedere moral este discutabila calitatea de moștenitor a soțului supraviețuitor-autorul omorului – instanța de fond în aplicarea corecta a textului de lege a constatat ca acesta are calitatea de moștenitor după defuncta soție, iar pe aspectul persoanei care a achitat prima contravaloarea ratelor ramase neachitate a apartamentului în cuantum de 59.115 lei, deși la dosarul cauzei erau chitanțele în care se arăta ordinea plații ratelor ramase neachitate, în sensul ca M. F. a achitat prima ratele restante se retine total nemotivat ca "paratul-intimat a achitat toate ratele înaintea lui M. F.".

Astfel în decizia din apel au ajuns în situația ingrată și ilegală în care să se stabilească total ilegal cotele deținute la masa succesorală a defunctei Arhandopol T., dar au fost și obligați sa plătească către L. L., valoarea actualizata a ratelor pe care le achitaseră primii (deși în mod normal și firesc el trebuia să fie obligat la plata acestei sume către ei).

În aceste condiții, a formulat recurs care a fost respins pentru aceleași considerente, de către Curtea de Apel București prin decizia nr. 2479/14.10.1999 pronunțată în dosarul nr. 578/1999.

În anul 2001, s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, iar Curtea, prin Hotărârea din 1 decembrie 2009 definitivă la 1 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din_ în cauza V. și M. contra României, a statuat următoarele: Hotărârile judecătorești interne încalcă drepturile și libertățile fundamentale a omului, respectiv cel înscris în articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit paragrafului 134 din hotărârea menționată, în ceea ce privește refuzul instanțelor de a constata nedemnitatea succesorala a lui Arhandopol A., respectiv: "Orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și daca constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesara pentru securitatea naționala, siguranța publica, bunăstarea economica a tarii, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Curtea a precizat că:

„131. Fără a ignora importanta principiului securității raporturilor juridice în orice ordine juridica naționala, principiu a cărui importanta a afirmat-o în mai multe rânduri, Curtea apreciază, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei de fata, ca interpretarea prevederii din Codul civil ce reglementează cauzele de nedemnitate a fost prea restrictiva, în detrimentul vieții de familie a reclamantului. în opinia sa, nu exista nicio îndoială cu privire la vinovăția lui Arhandopol A.. Neținând cont de constatarea parchetului, de mărturisirea autorului omorului și de recunoașterea de către familie a vinovăției acestuia, instanțele au mers dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului securității juridice.

132. Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al acțiunilor sale să rămână fără efect. Desigur, principiile care guvernează răspunderea penala a unei persoane suspectate ca ar fi comis fapte interzise de legea penala și aplicarea lor de către autoritățile naționale împiedicau, pe buna dreptate, odată ce s-a hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind răspunderea lui Arhandopol A. după decesul sau. Curtea nu poate readuce în discuție acest principiu fundamental al dreptului penal național ce consta în caracterul personal și netransmisibil al răspunderii penale. Nu e mai puțin adevărat faptul ca recunoașterea formala, de către autorități, a caracterului ilicit al unor astfel de acțiuni înainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinata de decesul persoanei în cauza, ar trebui sa constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice ca autoritățile nu sunt dispuse sa tolereze astfel de acțiuni si, pe de alta parte, ar trebui sa servească pârtilor interesate, în pretențiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, N. împotriva României, nr. 0.778/02, Art. 36, 4 noiembrie 2008).

133. Respectarea vieții de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanțelor speciale si, ca sa le numim așa, excepționale, ale cauzei pentru a i vita o aplicare mecanica a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 alin. 1 din Codul civil. Curtea concluzionează de aici ca, având în vedere situația foarte speciala din cauza de față (paragraful 128 de mai sus) și ținând cont de marja de apreciere limitata de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce privește viața de familie, nu a fost păstrat un just echilibru intre interesele succesorului Arhandopol A., pe de o parte, și interesele reclamantului, pe de altă parte".

Potrivit art. 46 paragraful 1 din Convenția Europeana (,,Forța obligatorie și executarea hotărârilor") înaltele părți contractante se angajează sa se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părți". Supravegherea executărilor revine Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei (paragraful 2 al art. 46).

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene.

În cauza Papamichalopoulus c. Greciei (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 31 octombrie 1995) Curtea a statuat: „Potrivit art.53 (actualul art. 46) din Convenție înaltele părți contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor Curții în litigiile în care sunt părți; Rezultă că o hotărâre prin care se constată o violare antrenează pentru statul pârât obligația juridică față de Convenție de a face să înceteze violarea și de a-i înlătura consecințele într-un mod prin care să se restabilească, pe cât posibil, situația anterioară "

Este afirmat astfel principiul restitutio în integrum.

Față de această jurisprudență Comitetul Miniștrilor a adoptat la 19 ianuarie 2004 Recomandarea nr. R (2000)2 către statele membre asupra reexaminării sau redeschiderii anumitor cauze la nivel intern în urma hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Reținând ca statele părți au putere discreționara asupra modului în care se achita de obligația prevăzuta de art. 46 din Convenție, Comitetul Miniștrilor apreciază ca: „în anumite circumstanțe acest angajament poate implica adoptarea de măsuri, altele decât satisfacția echitabilă acordată de Curte conform art. 41 din Convenție și/sau măsuri generale, în scopul ca partea să se regăsească, pe cât posibil, în situația în care era înainte de violarea Convenției"1"" (restitutio în integrum)

Statele sunt încurajate sa-si examineze sistemele juridice naționale, în scopul de a se asigura ca exista posibilități corespunzătoare pentru reexaminarea unei cauze, inclusiv redeschiderea unei proceduri în cazul în care Curtea a constatat printr-o hotărâre de condamnare a statului pârât o violare a Convenției printr-o hotărâre judecătoreasca internă.

Recomandarea cuprinde și două condiții minimale, condiții îndeplinite în totalitate de revizuient: 1. partea vătămata sa continue sa sufere consecințe negative foarte grave în urma hotărârii definitive a instanței naționale, consecințe ce nu pot fi compensate prin satisfacție echitabila și nu pot fi modificate decât prin reexaminarea sau redeschiderea procedurii. 2.din hotărârea Curții sa rezulte ca: i) decizia interna atacata este contrara pe fond Convenției sau ii) violarea constatata este cauzata de erori sau vicii de procedura de o a asemenea gravitate încât exista un dubiu serios asupra rezultatului procedurii interne atacate.

Prin Rezoluția nr. 1226 (2000) adoptată la 28 septembrie 2000 privind Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a invitat statele parți la Convenție să asigure redresarea situației individuale a reclamantului și să vegheze ca legislația națională să prevadă revizuirea proceselor în urma unei hotărâri a Curții.

Existența în legislația noastră a revizuirii unei hotărâri interne pe baza unei hotărâri CEDO potrivit art. 322 pct. 9 Cod procedura civila respecta în totalitate Recomandările și Rezoluțiile Consiliului Europei, rămâne doar ca instanța de judecata sa dea eficienta acestei prevederi legale. Revizuirea nu poate fi considerata un remediu eficient decât daca duce la repunerea pârtilor în situația anterioara încălcării, întrucât ea este singura cale de a obține reluarea activității reclamantei; plata daunelor morale și materiale se face de stat fara ca reclamanta sa promoveze o acțiune în fata instanțelor interne.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în cauza L. c. României (Hotărâre din 26 ianuarie 2006 publicata în Monitorul Oficial nr.588 din 07.07.2006) ca art. 322 pct. 9 din Codul de procedura civila permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant.

În atare condiții, revizuirea deciziei nr. 3061 A/06.11.1998 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.1525/1998 este perfect admisibilă, având în vedere dispozițiile art. 322 pct. 9) respectiv „daca Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale".

Ca urmare a constatării nedemnității, Arhandopol A. nu mai poate veni la masa succesorală a lui Arhandopol T., ceea ce însemna o scădere a cotei acestuia din masa succesorala, respectiv cu 1/8 din valoarea apartamentului în cauza.

În aceste condiții, este îndeplinită a doua condiție din art. 322 punctul 9) Cod procedura civila, respectiv „consecințele grave ale acestei încălcări continua sa se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate".

Trecând peste aspectele de imoralitate și ilegalitate a deciziei a cărei revizuire o solicită, nerevizuirea acestei hotărârii apare ca o îmbogățire fără justă cauză a pârâților, în sensul că se mărește ilegal patrimoniul paratului L. L., cu cota de 1/4 din partea de apartament a lui Arhandopol T. (1/8 din valoarea totala a apartamentului) pe seama patrimoniului lor care scade cu aceeași proporție.

În concluzie, este evident ca aceste consecințe grave pot fi remediate numai prin revizuirea deciziei nr. 3061 A/6.11.1998 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 1525/1998.

Pe aspectul persoanelor care au achitat ratele ramase neachitate la moartea defuncților și care reprezintă 64% din valoarea apartamentului, situația sta în felul următor:

a) Totalul ratelor ramase de achitat era la momentul morții celor doi, în cuantum de 59.115 lei. (aceasta suma a fost plătită printr-o singura chitanța de către reclamanta M. F. și potrivit declarațiilor paraților prin trei chitanțe depuse de parații L.).

În ceea ce privește chitanța nr._/23.03.1993, au indicii temeinice ca ar fi fost declarata falsa chiar de către cei care au emis-o respectiv Oficiul de vânzări locuințe (aspect menționat pe larg la litera b) din prezentele argumente juridice, în continuare arată faptul ca tot reclamanții au dreptate, chiar daca s-ar considera perfect legala și valabila chitanța nr._/23.03.1993 – așa cum va prezenta mai jos aceasta ar fi fost declarata falsa chiar de către cei care au emis-o;

Mergând pe raționamentul foarte corect al instanței ca cei care au achitat primii totalitatea ratelor, dobândesc un drept de creanța asupra succesiuni, din punct de vedere cronologic, potrivit chitanțelor depuse la dosar, au în vedere următoarea situație de fapt:

Potrivit chitanței prezentata de parații ca fiind adevărata, respectiv nr._/23.03.1993, s-a achitat de către parații L. niște rate parțiale, care însumează suma de 17.267 lei;

Potrivit chitanței nr._/06.05.1993, s-a achitat de către reclamanta M. F., suma de 59.115 lei;

Potrivit chitanței prezentata de parați ca fiind adevărata, respectiv nr. 44.092/1.06.2010 (deci ulterior plății efectuate de către M. F.) s-a achitat de către parații L. suma de 41.929 lei;

În atare condiții, rezultă că, potrivit raționamentului corect al Tribunalului București, obțin un drept de creanța asupra succesiuni cei care au achitat ratele, în raport cronologic, rezulta următoarele:

Din suma de totala de 59.115 lei, se achita în data de 23.03.1993 de către pârâta L. A. suma de 17.276 lei prin chitanța nr._ deci L. A. dobândește un drept de creanța asupra succesiuni în cuantum de 17.276 lei.

Din suma totala de 59.115 lei, se achita în data de 6.05.1993 de către reclamanta M. F. suma de 59.115 lei prin chitanța nr._, deci M. F. dobândește un drept de creanța asupra succesiuni în cuantum de 41.839 lei. (din valoarea totala de 59.115 lei se scad ratele pretins achitate de către parați în cuantum de 17.276 lei).

La data de 1.06.2010 s-a achitat de către pârâta L. A. suma de 41.929 lei prin chitanța nr._, deci, L. A. dobândește un drept de creanța asupra Primăriei Municipiului București – Oficiul de Vânzări Locuințe iar nu asupra succesiunii deoarece aceasta plata este efectuata ulterior plații efectuate de către M. F., motiv pentru care pentru suma de 41.429 lei, pârâta L. A. are deschisa calea acțiunii plații nedatorate întemeiata pe 1092 Cod civil, deoarece la data plații efectuate de către L. A., ratele pentru apartament erau achitate integral.

Daca s-ar compensa cele două sume, respectiv suma de 41.839 lei (suma achitată pentru plata ratelor de către reclamanta M. F.) până la suma cea mai mică, de 17.276 lei (suma declarata de parații L. care ar fi fost achitata pentru plata ratelor de către aceștia) ar rezulta ca M. F. deține un drept de creanța asupra succesiunii în cuantum de 24.563 de lei, pârâții nemaiavând niciun drept de creanța asupra succesiunii.

Deci rezultă, chiar și din actele depuse de către parați ca reclamanta are un drept de creanța asupra succesiunii în cuantum de 24.563 lei, iar nu ca parații au un drept de creanța asupra succesiunii în cuantum de 59.115 lei (actualizați la data de 3.02.1998 de către instanța la cuantumul de 32.728.628 lei).

Este evident ca în aceasta situație, în care nu paratul are un drept de creanța asupra succesiunii, ci reclamanții, revine obligația paraților de a achita aceasta suma conform cotei deținute, și daca în situația ilegala în care s-ar atribui lor apartamentul au obligația plații acestui drept de creanța în întregime.

În aceste condiții este îndeplinita a doua condiție din art.322 punctul 9) Cod procedura civila, respectiv „consecințele grave ale acestei încălcări continua sa se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate".

Trecând peste aspectele de imoralitate și ilegalitate a deciziei a cărei revizuire o solicita, nerevizuirea acestei hotărârii apare ca o îmbogățire fără justă cauza, în sensul ca se mărește ilegal patrimoniul paratului L. L., prin reținerea de către instanțe ca acesta are un drept de creanța asupra succesiunii în valoare de 59.115 lei, când de fapt reclamanta M. F. are un drept de creanța asupra succesiunii în cuantum de 24.563 lei, iar patrimoniului lor scade nejustificat cu aceleași sume.

În concluzie este evident ca aceste consecințe grave pot fi remediate numai prin revizuirea deciziei nr. 3061 A/6.11.1998 pronunțata de Tribunalul București în dosarul nr. 1525/1998.

Singura chitanța care este prezentata de parații ca fiind anterioara plații integrale (și care se refera la plata unor rate parțiale în cuantum de 17.267 lei), respectiv chitanța nr._/23.03.1993, prin s-a achitat de către parații L. niște rate parțiale, respectiv suma de 17.267 lei, ar fi indicii ca aceasta chitanța ar fi fost declarata falsa chiar de către cei care au emis-o respectiv de către autoritățile primăriei municipiului București – oficiul de vânzări locuințe.

Chitanța nr._/23.03.1993 a fost declarata falsa de către autoritățile de la Primăria Municipiului București, care au preluat arhiva Oficiului de Vânzări Locuințe. Aceste declarații se afla în dosarul penal nr. 47/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Având în vedere ca acest dosar a fost declinat de la P. M., nu poate xerocopia actele din dosar, motiv pentru care cere instanței sa solicite copii după declarațiile autorităților de la Primăria Municipiului București din dosarul penal nr. 47/2003.

A fost dispusa clasarea cauzei, pe motiv ca „deși fapta exista a intervenit termenul de prescripție".

În atare condiții, daca singura chitanța parțiala care are o data anterioara plații reclamanților, a fost declarata falsa de către autorități, Primăria Municipiului București, rezulta foarte clar ca reclamanta M. F. are un drept de creanța asupra moștenirii în cuantum de 59.115 lei, care reprezintă 64%din valoarea apartamentului.

Aceasta informație este legata și de următoarele aspecte de fapt: la data de 6.05.1993, data la care reclamanta M. F. a achitat integral ratele neachitate în cuantum de 59.115 lei, funcționarii de la Primăria Municipiului București – oficiul de vânzări locuințe, nu au solicitat acesteia sa plătească diferența de rate în cuantum de 41.839 lei (diferența între suma totala de 59.115 lei și suma de 17.267 lei despre care parații afirma ca au achitat-o prin chitanța nr23455/23.03.1993) ceea ce înseamnă ca la data plații respectiv, 6.05.1993, chitanța nr._/23.03.1993 nu exista, funcționarii de la Primăria Municipiului București, având o evidenta contabila, în care aceasta chitanța nu se regăsește.

Având în vedere dispozițiile art. 323 pct. l Cod procedura civila, respectiv „Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasa definitiva și a cărei revizuire se cere" raportat la dispozițiile art. 322 pct. l) Cod procedura civila, respectiv se poate cere revizuire unei hotărâri ramase definitive în apel și a unei hotărâri data de o instanța de recurs atunci când evoca fondul" își îndreptă aceasta revizuire împotriva deciziei nr. 3061 A/06.11.1998 pronunțata de Tribunalul București în dosarul nr. 1525/1998 aceasta fiind decizia rămasa definitiva în apel.

Recursul împotriva deciziei nr. 3061 A/06.11.1998, a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel București, prin decizia nr. 2479/14.10.1999, decizie care nu evoca fondul. în căile de atac, evocarea fondului presupune schimbarea situației de fapt în urma analizării probelor. Ca atare, hotărârile prin care se resping căile de atac, păstrându-se situația de fapt, nu sunt susceptibile de a fi revizuite. Hotărârile instanțelor de recurs sunt susceptibile de revizuire, daca instanța a admis recursul, a casat sau modificat decizia instanței de apel și a admis apelul, pronunțându-se asupra raporturilor juridice deduse judecații, ceea ce însemnă ca a evocat fondul-cum nu este cazul în speța de fata.

În speță, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 2479/14.10.1999, a respins ca nefondat recursul împotriva deciziei nr. 3061 A/06.11.1998

Având în vedere aceste aspecte, solicită admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulata, și schimbarea deciziei revizuita în sensul celor arătate în petitul cererii.

Revizuenții au arătat că își întemeiază cererea lor pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod procedura civila: "dacă Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorita unor hotărâri judecătorești, iar consecințele grave a acestei încălcări continua sa se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii atacate" art. 322 pct. 4) "daca hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals"; jurisprudența CEDO – Cauza V. și M. contra României.

Intimatul din cauză, L. L. a formulat întâmpinare, la cererea de revizuire formulata de revizuentii V. Ș. și M. F., solicitând instanței pe baza probelor ce se vor încuviința și vor administra, să se dispună respingerea în tot a cererii de revizuire formulata de revizuenți, reținând în mod esențial următoarele motive:

A fost invocată excepția inadmisibilității cererii de revizuire întemeiata pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă.

Având în vedere ca la data la care a fost pronunțata hotărârea judecătoreasca care face obiectul cererii de revizuire (Decizia civila nr. 3021A din 6 noiembrie 1998), nu exista motivul de revizuire invocat de autorii cererii (dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă), acesta fiind introdus abia prin art. I pct. 14 din Ordonanța de urgență nr. 58 din_, privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 460 din_, în vigoare de la data de_ .

Astfel, conform principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15, cu denumirea "Universalitatea" din Constituția României, din_, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din_ și reflectat constat în practica și jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor de drept comun, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile (art. 15 alin. (2) din Constituția României: "(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.")

De altfel, dispozițiile tranzitorii din OUG nr. 58/2003, astfel cum a fost aprobata cu modificări de Legea nr. 195 din_ pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 470 din_, în vigoare de la data de_, sunt extrem de clare în materie: "Art. I Pct. 11. Alineatele 2 și 3 ale articolului II vor avea următorul cuprins:

"Hotărârile pronunțate înainte de . prezentei ordonanțe de urgentă rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de lege sub care au fost pronunțate."

Or, în condițiile în care temeiul de drept al cererii de revizuire invocat nu exista la data pronunțării hotărârii cerute a fi revizuite, cererea de revizuire este inadmisibilă.

Nu lipsite de importanță sunt și argumentele Curții Constituționale, din Decizia nr. 1495/2011, din_, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din_, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă:

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că formula redacțională a textului legal dedus controlului nu oferă temei unei atare critici, întrucât nu conține în sine nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a ordonanței modificatoare. Cât privește determinarea situațiilor juridice care rămân supuse vechii reglementări, precum și a celor care vor fi guvernate de noua reglementare, aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate, ci de aplicare a legii în timp, de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

În legătură cu principiul neretroactivității legilor, Curtea a constatat că, potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până la apariția unei alte legi, care o abrogă în mod explicit sau implicit. Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. A decide că, prin dispozițiile sale, legea nouă ar putea desființa sau modifica situații juridice anterioare, existente ca o consecință a actelor normative care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce principiul constituțional al neretroactivității legii civile, însă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.

Raportând cele arătate cu titlu principial la norma dedusă controlului, Curtea a constatat că aceasta își limitează incidența exclusiv la hotărârilor judecătorești pronunțate în materie civilă rămase definitive ori irevocabile ulterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, așadar integrate domeniului său temporal de aplicare legitim, ceea ce impune concluzia că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată."

Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă.

Având în vedere ca la data la care a fost pronunțata hotărârea judecătoreasca care face obiectul cererii de revizuire (Decizia civila nr. 3021A din 6 noiembrie 1998), nu exista motivul de revizuire invocat de autorii cererii (dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă), acesta fiind introdus abia prin art. I pct. 123. din Ordonanța de urgență nr. 138 din_ pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 479 din_, cu intrare în vigoare de la data de_ x.

Argumentele juridice referitoare la neretroactivitatea legii, expuse la pct. A.2. supra sunt și rămân valabile și în susținerea acestei excepții.

Excepția tardivității cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă.

Conform prevederilor art. 324 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, "Art. 324. – Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: (...) 3. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4 din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora."

S-a solicitat să se observe ca așa-zisul fals ar data din anul 1993, astfel încât termenul de cel mult 3 ani de la data producerii împrejurării, în care s-ar fi putut formula o cerere de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, este demult împlinit.

Aceasta modificare a intrat în vigoare începând cu data de 02.05.2011, conform prevederilor Art. IX din OUG nr. 138/2000, astfel cum a fost modificat de Art. I din Ordonanța de urgență nr. 290 din_ privind modificarea art. IX din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă și pentru abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 13/1998 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 706 din_: "Art. I. – Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, se modifică după cum urmează: - Articolul IX va avea următorul cuprins:

"Art. IX. - Prezenta ordonanță de urgentă intră în vigoare la 7 luni de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția dispozițiilor art. I pct. 131-134, care vor intra în vigoare la 3 luni de la publicare."

Pe fond invocă excepția prescripției achizitive. Astfel, înțelege sa invoce prevederile art. 1895 și urm. Cod civil, respectiv prescripția achizitiva de 10 (zece) ani, revizuenții locuind în circumscripția tribunalului județean unde se afla nemișcătorul (in București).

Astfel, a dobândit acest imobil în baza unei hotărâri judecătorești din anul 1998, posedând neîntrerupt, util și pașnic apartamentul de la acea data și pana în prezent, astfel încât s-au scurs mai mult de 10 (zece) ani de posesie publica, liniștita și utila, în baza unui titlu, condițiile dobândirii prin uzucapiune fiind îndeplinite.

Cât privește aspectele de fapt invocate de revizuenți, fara a intra în amănunte dureroase, solicită să se aibă în vedere următoarele aspecte, asupra cărora va reveni, cu detalii suplimentare, după caz: fratele său (de la care a cules succesiunea) nu poate fi în niciun caz ținut vinovat de cele întâmplate cu aproape 20 de ani în urma. Tumultul psihologic, tulburările produse de unele persoane (printre care și revizuenții), comportamentul fostei sale soții și a socrilor săi, toate acestea au contribuit determinant, au condus la acea clipa de rătăcire care poate pentru un străin ar fi o vinovăție, însa consideră ca a fost răspunsul la repetate și escaladate provocări.

Cât privește chitanțele de plata a restului de preț se arată că acestea emana chiar de la casieria PMB.

In drept: art. 115-118 și art. 322 și urm. Cod procedură civilă, celelalte prevederi legale invocate.

Prin Decizia civilă nr. 592/A/08.06.2012 a Tribunalul București a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei pârâte L. A., ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiată, excepția tardivității revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 4, formulată de revizuenții V. Ș. și M. F., în contradictoriu cu intimatuli L. L., împotriva deciziei civile nr.3061A/06.11.1998 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr. 1525/1998; a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod Procedură Civilă, ca neîntemeiată, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod Procedură Civilă; a fost respinge cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 9 Cod procedură Civilă, ca inadmisibilă și a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod Procedură civilă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs revizuienții, care prin Decizia nr. 242R/15.11.2012 a fost admis de Curtea de Apel București, casată în parte decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu privire la capătul de cerere de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut pe de o parte corectă soluția instanței de revizuire în ceea ce privește dezlegarea dată excepțiilor și revizurii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod procedură Civilă, iar pe de altă parte greșită soluția în ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă.

Astfel, curtea a reținut următoarele: ”Cât privește susținerea recurenților potrivit cu care prima instanță ar fi fost ținută de obligația de a cerceta, pe cale incidentală, falsul invocat de revizuenții care și-au întemeiat cererea pe prevederile art. 322 pct. 4 din Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că aceasta trebuie analizată prin prisma principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, principiu în raport de care instanța este ținută a se pronunța numai în privința cererilor/susținerilor formulate de părți în fața sa.

În lumina acestui principiu, instanța de revizuire poate fi investită să analizeze falsul pe cale incidentală în măsura în care revizuenții evocă imposibilitatea constatării infracțiunii printr-o hotărâre penală.

În speță, revizuenții au susținut că au informații potrivit cărora respectiva chitanță ar fi fost declarată falsă de reprezentanți ai Primăriei Municipiului București, și că aceste declarații „s-ar afla în dosarul penal nr. 47/2003”. Totodată, au făcut precizarea că „se pare, de asemenea, că a fost dispusă clasarea cauzei, pe motiv că deși fapta există, a intervenit termenul de prescripție”.

Raportat la aceste din urmă susțineri ale recurenților, prin care au învederat instanței existența situației de clasare a dosarului penal (în care se făceau cercetări legate (și) de caracterul fals al chitanței nr._/1993) pentru prescrierea răspunderii penale, apare ca evident că aceștia au relevat o situație de imposibilitate a constatării infracțiunii pe cale incidentală, astfel că în mod eronat a apreciat instanța de revizuire că nu a fost investită a cerceta falsul pe cale incidentală.

Formulând menționatele susțineri, revizuenții au investit instanța să efectueze verificări referitoare la împrejurarea dacă: a existat o cercetare penală legată de falsul invocat; dacă respectiva procedură penală nu s-a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești referitoare la o infracțiune în urma căreia să fi fost emis actul clamat ca fals; dacă mai este sau nu posibilă constatarea infracțiunii de fals de către instanța penală (cunoscut fiind că, potrivit art. 22 alin. 1 din C. procedură penală „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”).

În absența unei analize a acestor aspecte, Curtea a constată că hotărârea instanței de revizuire a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, astfel că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Cod procedură civilă.

Având în vedere aceste considerente, și constatând că lipsește orice analiză a instanței de revizuire legată de stabilirea pe cale incidentală a caracterului fals al chitanței susmenționate, invocat de revizuenți în susținerea căii extraordinare de atac exercitate, Curtea urmează a constata că devin incidente prevederile art. 312 alin. 1, 2 și 6 ind. 1 din Cod procedură civilă.”

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 03.04.2013, sub nr._ .

În rejudecare a fost administrată proba cu înscrisuri în cadrul căreia au fost solicitate relații de la P. de pe lângă ÎCCJ – Secția Parchetelor Militare; P. de pe lângă Tribunalul București și de la Primăria Municipiului București, relații ce au fost depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr. 1421A din data de 08.10.2014, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă și a obligat revizuienții la plata către intimat a sumei de 6000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În mod prealabil, tribunalul a reținut că, față de limitele deciziei de casare, are, pe de o parte, de verificat dacă a existat o cercetare penală legată de falsul invocat; dacă respectiva procedură penală nu s-a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești referitoare la o infracțiune în urma căreia să fi fost emis actul clamat ca fals; dacă mai este sau nu posibilă constatarea infracțiunii de fals de către instanța penală și, pe de altă parte, în cazul în care înscrisul nu a fost declarat fals și nici nu mai poate fi cercetat falsul de instanța penală, să procedeze la cercetarea falsului pe cale incidentală.

Pentru lămurirea acestor aspecte tribunalul în rejudecare a procedat la solicitarea de informații de la diversele instituții despre care s-a afirmat că ar fi cercetat falsul sau că ar deține la acest moment înscrisul față de care se solicită cercetarea, pe cale incidentală a falsului.

Tribunalul a reținut că revizuienții au indicat ca fals înscrisul intitulat chitanța nr._/23.03.1993, fără însă să arate și un eventual autor al falsului.

Această chitanță a fost avută în vedere de instanța de fond și de instanța de apel atunci când a pronunțat Decizia a cărei revizuire se solicită și a făcut parte din probatoriul administrat în cadrul acelui dosar de către pârâtul reclamant reconvențional din cadrul acelui dosar, L. L. și în care se consemnează faptul că Arhandopol A. a achitat suma de_ lei reprezentând rate XII 92, I – VI 93, 7 luni. Pe această chitanță s-a făcut mențiunea că a fost plătită de L. A..

Prin cererea de revizuire, referitor la acest aspect, revizuienții au precizat, pe de o parte că au indicii că această chitanță a fost declarată falsă de către autorități (aspect care nu mai poate face obiect de analiză în această etapă procesuală față de limitele deciziei de casare), și, pe de altă parte, că ”se pare că a fost dispusă clasarea cauzei pe motiv că, deși fapta există, a intervenit termenul de prescripție”.

În ceea ce privește motivele invocate de revizuienți în susținerea caracterului fals al chitanței, tribunalul a constatat că acestea se referă la elemente extrinseci chitanței, respectiv la faptul că aceasta chitanță nu se regăsește în evidența contabila a Primăriei Municipiului București.

Din ansamblul relațiilor transmise de P. de pe lângă Tribunalul București și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare, rezultă că niciuna dintre aceste instituții nu a procedat la cercetarea falsului înscrisului intitulat chitanța nr._/23.03.1993.

Astfel, în ceea ce privește dosarul penal nr. 179/P/1997 privind pe lt. Maj. L. G., a fost soluționat prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din data de 24.06.1998 pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 174 raportat la art. 176 lit. b și art. 20 raportat la art. 174 Cod penal, iar prin rezoluția din data de 11.01.2000 s-a dispus infirmarea acestei soluții și declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului M. de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru art. 26 raportat la 174 – 176 Cod penal, rezultând că acest dosar penal nu a avut în vedere cercetarea infracțiunii de fals.

Potrivit înscrisului aflat la fila 31, în cadrul Dosarului penal nr. 179/P/1997 al Parchetului de pe lângă CSJ Secția Parchetelor Militare, M. F. a solicitat la data de 10.10.2000 să i se încuviințeze proba cu înscrisuri invocând caracterul fals al unor chitanțe printre care și chitanța_/23.03.1993.

De asemenea, în cadrul aceluiași dosar penal a fost încheiat un proces verbal între reprezentantul Parchetului și reprezentantul serviciului de contabilitate din cadrul DGAFI, din care rezultă că a fost predată chitanța originală emisă de casieria Imobiliara RA (f. 69 din dosarul inițial de revizuire).

Potrivit relațiilor furnizate de P. de pe lângă Tribunalul București în dosarul nr. 48/1993 a fost dată rezoluția din 20.08.1993 prin care s-a clasat cauza și nici acest dosar nu a avut ca obiect cercetarea falsului înscrisului.

Din adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul București aflată la f. 53 rezultă că dosarul 47/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel, la care au fost conexate dosarele 179/P/1997 al Parchetului General Secția Parchetelor Militare și nr. 612/P/1993 al Parchetului M. de pe lângă Tribunalul București, a fost conexat la dosarul 48/P/1993 al parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Prin urmare, din întreg materialul probator administrat în cauză nu rezultă că, până la acest moment, a fost cercetată autenticitatea înscrisului reprezentat de chitanța nr._/23.03.1993, sau că s-a formulat cerere în acest sens.

Din coroborarea dispozițiilor art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă cu dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 din codul de procedură civilă (acesta din urma făcând referire la faptul că termenul de revizuire, în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, curge din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul iar, în lipsa unei astfel de hotărâri, de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală), rezultă că nu instanța civilă este competentă să stabilească dacă există sau nu un impediment pentru cercetarea falsului de către instanța penală, ci chiar instanța penală.

Relativ la această dispoziție legală s-a constatat că partea care solicită revizuirea unei hotărâri, pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, trebuie în prealabil să se adreseze organelor de urmărire penală, fără a putea să promoveze direct cererea de revizuire în temeiul aprecierii de ea însăși că tragerea la răspunderea penală a făptuitorului nu mai este posibilă.

În cazul nefinalizării acțiunii penale printr-o hotărâre judecătorească în sensul indicat de teza I-a a alin. (4) al art. 322 Cod procedură civilă, este necesar ca organul de urmărire penală sau instanța penală să constate existența impedimentului legal în obținerea unei hotărâri penale de constatare a falsului.

Or, în speță, din probele administrate nu rezultă că a fost înregistrată, prealabil revizuiri, dar nici ulterior acesteia, o plângere penală sau că au fost efectuate cercetări sub aspectul săvârșirii de către intimat a infracțiunilor prevăzute de art. 291 și art. 292 Cod penal, în ceea ce privește chitanța nr._/23.03.1993.

Ca urmare, nefiind îndeplinită cerința textului art. 322 pct. 4 coroborat cu art. 324 alin. (1) pct. 3 teza a II-a Cod procedură civilă, instanța civilă nu poate să constate existența vreunui impediment în exercitarea acțiunii de cercetare a falsului, neavând competența legală în acest sens și prin urmare nici nu poate proceda, în mod direct, la cercetarea falsului pe cale incidentală.

Prin decizia de casare, instanța de control a dispus rejudecarea cauzei și analizarea, pe etape, a îndeplinirii cerințelor legale.

Astfel, în ceea ce privește verificarea posibilității constatării de către instanța penală a infracțiunii de fals, tribunalul nu a putut decât să rețină că revizuienții nu au făcut dovada că există un impediment constatat de organul de urmărire penală competent pentru cercetarea falsului.

Următoarea etapă, respectiv cercetarea falsului pe cale incidentală de către instanța civilă, nu poate fi făcută în lipsa unei hotărâri a organelor de urmărire penală, acesta având competența să cerceteze falsul.

De altfel, cercetarea falsului de către instanța civilă poate fi făcută în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și numai după ce instanțele penale sau organele de urmărire penală au fost sesizate, dar nu au finalizat cercetarea din cauza intervenirii unui impediment legal.

Pe de altă parte, chiar dacă instanța civilă ar fi chemată în mod direct la cercetarea falsului pe cale incidentală, tribunalul a constatat că în lipsa înscrisului original defăimat ca fals, nu pot fi efectuate verificări.

Astfel, în cazul cercetării falsului pe cale incidentală dispozițiile legale la care urmează să se raporteze instanța civilă sunt cele prevăzute de art. 180 Cod procedură civilă.

Deși tribunalul a încuviințat solicitarea revizuienților și a făcut demersuri pentru obținerea înscrisului, posesia acestuia nu a putut fi identificată.

De altfel, motivele învederate de către revizuienți nu pot conduce la concluzia că înscrisul este fals.

În cererea de revizuire se invocă faptul că această chitanță nu se regăsește în evidența contabilă a primăriei.

Sub acest aspect tribunalul a administrat probe, iar prin răspunsul transmis de către Administrația Fondului Imobiliar și aflat la f. 74 – 75 din dosar, rezultă că această chitanță figurează în evidențele instituției, fiind cuprinsă în centralizatorul cuprinzând plățile efectuate în contul ratelor la contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 1189/1992.

Tribunalul a reținut că potrivit centralizatorului depus de Administrația Fondului Imobiliar, chitanța nr._/23.03.1993 cuprinde 7 rate de 2278 lei, dobânda de 959 și o majorare de 362 lei.

Față de relațiile furnizate de Administrația Fondului Imobiliar rezultă că suma de_ lei a fost încasată pentru achitarea prețului apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1189/1992, aspect care înlătură susținerea revizuienților cum că această chitanță nu se regăsește în evidențele instituției care a vândut imobilul.

Pentru motivele mai sus arătate, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire întemeiată pe aceste dispoziții.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a revizuienților, i-a obligat pe aceștia la plata către intimat a sumei de 6000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial conform chitanței nr. 22/01.20.2013, depusă la dosar.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs revizuenta M. F., care a susținut următoarele critici:

Prin decizia civilă nr. 1421 A din data de 08.10.2014, Tribunalul București refuză din nou să analizeze pe fond motivul de revizuire invocat și respinge cererea sa de revizuire cu o motivare în contra legii și străină de natura pricinii, astfel:

1) În primul rând, instanța de fond apreciază că "analizarea falsului pe cale incidentală de către instanța civilă, nu poate fi făcută în lipsa unei hotărâri a organelor de urmărire penală, acestea având competența să cerceteze falsul (paragraf 7 penultima pagina hotărâre fond).

Totodată, instanța de fond apreciază că "cercetarea falsului de către instanța civilă poate fi făcută în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și numai după ce instanțele penale sau organele de urmărire penală au fost sesizate, dar nu au finalizat cercetarea din cauza interveniri; unui impediment legal.

Este evident că această motivare încalcă flagrant în primul rând dispozițiile art. 315 alin. l Cod procedura civila care prevede că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesitații administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Menționează că prin decizia civilă nr. 592 A din 08.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civila în dosarul nr._ s-a respins cererea sa de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4) Cod procedura civila cu motivarea că în lipsa "dovezi existenței unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a înscrisului fals" instanța nu poate analiza pe cale incidentală asupra existenței sau inexistenței falsului.

Prin decizia civilă nr. 2424R/15.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ s-a admis recursul său împotriva deciziei civile nr. 592 A din data de 08.06.2012, s-a casat în parte decizia recurată și s-a trimis spre rejudecare Tribunalului București capătul de cerere de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 4) Cod procedura civila și s-a apreciat tocmai așa cum era legal, că instanța civila (care analizează revizuirea) în cazul în care constata ca nu mai este posibilă constatarea infracțiunii de fals de către instanța penală, se va pronunța mai întâi, pe cale incidentala, asupra existentei sau inexistentei infracțiunii invocate".

În al doilea rând, o asemenea motivare este în totală contradicție cu dispozițiile legale citate și arată o încălcare gravă a legii, astfel:

Prin OUG nr. 138/2000 a fost completat art. 322 alin. 4 și s-a precizat în teza a II-a "în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate".

În concluzie, instanța este obligată (iar nu rămâne la aprecierea acesteia) să se pronunțe pe existența sau inexistența infracțiunii invocate, obligație procedurala pe care instanța fondului nu a îndeplinit-o.

Mai mult decât atât, revizuenta a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 322 alin. 4 Cod procedură civilă (investind astfel instanța cu soluționarea acestui aspect) a invocat faptul că înscrisul este fals, astfel încât instanța trebuia să își îndeplinească obligațiile procedurale imperative, în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare, respectiv să se pronunțe pe existența sau inexistența infracțiunii invocate.

Din punct de vedere procedural, aspectele sunt foarte clare: textul enunțat deși dă posibilitatea de a revizui o hotărâre definitivă când un înscris este fals, este aplicabil și în situația în care nu mai poate fi pronunțată o hotărâre penală.

Prin neinvocarea de către instanța de fond a tezei a II-a a art. 322 alin. 4 Cod procedură civilă ("în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate") rezultă că judecătorul fondului nu a cunoscut/a ignorat redactarea integrală a textului procedural prevăzut la art. 322 alin. 4 Cod procedura civila, astfel:

În redactarea inițială, dispozițiile art. 322 pct. 4 aveau următorul conținut:

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanța de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricina sau daca hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecații, în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;".

Prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedura civila, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 609 din 14 iulie 2005, s-a dispus modificarea pct. 4 al art. 322, în sensul eliminării din acest text a tezei potrivit căreia "În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate".

Prin Decizia nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 142 din 25 februarie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat ca dispozițiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedura civila, prin care s-a eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 din Codul de procedura civila textul în conformitate cu care "[ ... ].

În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate."

Referitor la competenta sa, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, că "art. 146 lit. d) din Constituție nu exceptează de la controlul de constituționalitate dispozițiile legale de abrogare și că, în cazul constatării neconstituționalității lor, acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (l) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte".

De asemenea, prin Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, urmând aceeași linie, Curtea a reținut că, "începând cu data de 28 februarie 2010, continua să își producă efectele juridice Legea nr. 188/1999 cu conținutul său normativ de dinainte de modificările neconstituționale ce i-au fost aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și (00) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2009".

Rezultă că în prezent dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finala din Codul de procedura civila au următorul conținut:

"În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi pe cale incidentală asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii." – A se vedea și decizia Curții Constituționale nr. 863/2012.

În susținerea faptului că judecătorul fondului nu a cunoscut existenta acestui text de lege, rezulta și din afirmația acestuia din paragraf 7 penultima pagina din decizia recurată, respectiv în opinia Tribunalului București "doar organele de urmărire penală sunt competente sa cerceteze falsul".

În aceste condiții, potrivit textului de lege enunțat, în măsura în care la data sesizării instanței civile cu cererea de revizuire având ca temei un înscris fals, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se pronunță mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate.

În concluzie, este eronat raționamentul judecătorului fondului care a apreciat că numai dacă în prealabil persoana vătămată a sesizat organele de urmărire penală cu privire la un înscris fals și numai dacă acestea au constatat existența unui impediment cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale, se poate sesiza instanța civilă cu acest motiv de revizuire.

Pentru a încerca să deslușim raționamentul judecătorului fondului, înțelege că în opinia acestuia sesizarea instanței civile cu acest motiv de revizuire ar fi condiționată de o procedură prealabilă în care persoana vătămată să sesizeze organele penale și numai după ce acestea pronunță o hotărâre în care să constate vreun impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale, instanța civilă să se poată pronunța.

Raționamentul anterior expus nu poate fi primit deoarece art. 322 alin. 4 Cod procedura civila arată faptul că dacă la data sesizării instanței civile cu cererea de revizuire (deci, la acel moment, nu în prealabil) constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate.

La acest moment nu se mai poate pronunța o hotărâre penală, deoarece deși revizuenta a învederat organelor de urmărire penală caracterul fals al chitanțelor nr._/23.03.1993 și nr._/01 iunie 1993 (cererea din data de 10.10.2000 depusa în dosarul nr. 179/P/1997) arătând motivat de unde rezultă caracterul fals al acestora, iar organele de urmărire penală au efectuat cercetări cu privire la falsul chitanțelor (adresa formulată de procurorul militar șef în data de 05.02.2001 în dosarul nr. 179/P/1997, declarațiile de martor din dosar) cu toate diligențele sale făcute cu privire la această veritabilă "proba diabolica" nu a putut afla dacă s-a dat o soluție cu privire la aspectele cercetate, respectiv falsitatea chitanțelor, dacă cauza a fost eventual disjunsă, etc.

În aceste condiții, dacă singura chitanță parțială care are o dată anterioară plății reclamanților, este falsă, rezultă foarte clar ca reclamanta Mazare F. are un drept de creanță asupra moștenirii în cuantum de 59.115 lei, care reprezintă 64 %din valoarea apartamentului.

Această informație este legată și de următoarele aspecte de fapt: la data de 06.05.1993 (data la care reclamanta Mazare F. a achitat integral ratele neachitate în cuantum de 59.115 lei) funcționarii de la Primăria Municipiului București – Oficiul de vânzări locuințe nu au solicitat acesteia să plătească diferența de rate în cuantum de 41.839 lei (diferența dintre suma totala de 59.115 lei și suma de 17.267 lei despre care pârâții afirmă că au achitat-o prin chitanța nr._/23.03.1993) ceea ce înseamnă că la data plății sale din data de 06.05.1993, chitanța nr._/23.03.1993 nu exista, funcționarii de la Primăria Municipiului București, având o evidență contabilă, în care această chitanță nu se regăsește.

2) În al doilea rând, instanța de fond respinge cererea de revizuire apreciind că "dacă instanța civilă ar fi chemată în mod direct la cercetarea falsului pe cale incidentală, tribunalul constată că în lipsa înscrisului original defăimat ca fals, nu pot fi efectuate verificări" (paragraf 7 penultima pagina hotărâre fond).

Dacă prima motivare a judecătorului rezultă dintr-o necunoaștere a legii, această motivare nu poate avea la baza decât reaua-credință de care a putut da dovadă aceasta, astfel:

Prin Încheierea de ședința din data de 02.04.2014, s-a dispus de către instanță emiterea unei adrese către Primăria Municipiului București pentru a comunica toate înscrisurile deținute de către această instituție din care să rezulte plățile efectuate cu privire la ratele prin care a achiziționat apartamentul situat în București, ., ., ., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1189/1992 încheiat între SCAVL Berceni SA și Arhadopol T., cu o copie a acestui contract. (deci inclusiv chitanța nr._/23.03.1993).

În data de 17.07.2014 Primăria Municipiului București nu s-a conformat dispozițiilor instanței și a trimis instanței numai un centralizator al plaților efectuate fără a trimite și copie după documentele plății (chitanțe) – fila 67 din dosar.

Recurenta-revizuentă arată că, deosebit de interesant la această adresa și care confirmă întru totul faptul că, așa cum a arătat, chitanța nr._/23.03.1993 este falsă cel puțin cu privire la data acesteia, este faptul că în centralizatorul trimis de către Administrația Fondului Imobiliar, nu apare chitanța nr._/23.03.1993, aceeași chitanță pe care a arătat că a fost plătită de către intimatul-pârât după ce ea a plătit integral ratele la apartament și în fals a fost trecută o dată anterioară.

Administrația Fondului Imobiliar trimite o nouă adresă la instanță (adresa nr._/05.08.2014 – f. 74) fără a exista o nouă cerere din partea instanței, deoarece era în vacanță judecătorească, în care transmite în anexa "centralizatorul rectificat în sensul completării cu chitanța nr._/23.03.1993 omisă în centralizatorul precedent".

La termenul din data de 24.09.2014, intimatul-pârât, prin avocat, a recunoscut că această nouă adresă transmisă în mod voluntar de către Administrația Fondului Imobiliar a fost transmisă datorită intervenției acestuia personal la Administrația Fondului Imobiliar, după ce a văzut la dosarul cauzei că în actul transmis de către Administrația Fondului Imobiliar, respectiv centralizatorul de plată nu se regăsea chitanța nr._/23.03.1993 (acesta fiind și adevărul în cauză, este vorba de o chitanță întocmită în fals cu o dată anterioară). În atare condiții, solicită imperativ să se analizeze înregistrarea din ședința de judecată din data de 29.04.2014.

Deși era mai mult decât evident că Administrația Fondului Imobiliar nu a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile solicitate (inclusiv chitanța nr._/23.03.1993), deci, nu a răspuns solicitărilor instanței, deși acestea există în continuare în posesia Administrației Fondului Imobiliar, instanța respinge solicitarea sa de revenire cu adresă la Primăria Municipiului București, ceea ce a stârnit pe bună-dreptate discuții aprinse între membrii completului de judecată.

Recurenta-revizuentă învederează că, instanța nu a ținut cont de faptul că:

- a arătat că există un original al chitanței care a fot emis intimatului-pârât L. L.;

- că exista două chitanțe originale la cotor iar prin proces-verbal intimatul-pârât ar fi luat originalul, de unde rezultă ca cel puțin un original se afla în posesia instituției publice;

- dacă în mod absurd al treilea exemplar nu se afla la cotor, să spună instituția publică în ce dosar penal a transmis aceasta instituție publică un original al chitanței, pentru a-l putea solicita de la P. competent;

- potrivit notelor explicative prezentate în dosarul penal rezulta ca a treia chitanță originală se afla la instituția publică;

- totodată, a arătat că la dosarul cauzei se regăsesc 3 chitanțe, dintre care prima este evident că nu are același format cu celelalte că nu este din același cotor de chitanțe al acestei instituții, că nu are aceeași . nu are același format, de aceea a solicitat să se depună la dosar prima chitanță înaintea și următoarea după chitanța la care face referire în acest dosar;

- este evident că și pârâtul intimat deține originalul chitanței fiindcă altfel cum ar fi putut să susțină în fața Primăriei că centralizatorul trimis în instanța nu este corect.

Or, ținând cont de aceste aspecte, cum este posibil ca judecătorii fondului să rețină în decizia recurată că "deși tribunalul a încuviințat solicitarea revizuienților și a făcut demersuri pentru obținerea înscrisului, posesia acestuia nu a fost identificată" ... și "în lipsa înscrisului original defăimat ca fals nu pot fi efectuate verificări" în condițiile în care instanța a solicitat aceste înscrisuri de la o instituție publică, instituția publică pur și simplu a ignorat solicitările instanței și protejându-și falsificatorii anteriori a transmis altceva decât a solicitat instanța, iar instanța nu revenit cu solicitare și nu a amendat conducătorul instituției publice.

3. Al treilea motiv de recurs se refera la faptul că, deși avocatul intimatului nu a depus nicio dovadă a cheltuielilor de judecată până când cauza a rămas în pronunțare, pentru ca și revizuenta să își spună opinia asupra acestor cheltuieli, din decizia recurată au aflat cu stupoare ca au fost obligați la plata sumei de 6000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În atare condiții este evident că dovada acestor cheltuieli a fost depusă după ce instanța a rămas în pronunțare ceea ce înseamnă că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri cerute și depuse după ce instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei.

Avocatul intimatului nu a depus, în prezența sa, în ședința publică din data de 24.09.2014, data la care instanța a rămas în pronunțare, niciun document justificativ prin care să facă dovada cheltuielilor de judecată.

Evident că aceste aspecte rezultă tot din înregistrarea audio a ședinței de judecată pe care solicită a fi analizată de către instanța de recurs.

Pentru aceste motive, recurenta-revizuentă solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei în fond, având în vedere prevederile art. 312 alin. 7 Cod procedura civila.

Pe aspectul persoanelor care au achitat ratele ramase neachitate la moartea defuncților și care reprezintă 64% din valoarea apartamentului, situația stă în felul următor:

a) Totalul ratelor ramase de achitat era la momentul morții celor doi, în cuantum de 59.115 lei. (potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1189/1992 (această sumă a fost plătită printr-o singură chitanță de către reclamanta Mazare F. și potrivit declarațiilor pârâților prin trei chitanțe depuse de pârâții L.).

Mergând pe raționamentul foarte corect al instanței că cei care au achitat primii totalitatea ratelor, dobândesc un drept de creanță asupra succesiuni, din punct de vedere cronologic, potrivit chitanțelor depuse la dosar, recurenta are în vedere următoarea situație de fapt:

Din totalul sumei de 59.115 lei

1) Potrivit chitanței prezentată de pârâți ca fiind adevărată, respectiv nr._/23.03.1993, s-a achitat de către pârâții L. niște rate parțiale, care însumează suma de 17.267 lei; potrivit centralizatorului depus la dosarul cauzei la filele 66 și 74;

2) Potrivit chitanței nr._/06.05.1993, s-a achitat de către reclamanta Mazare F., suma de 59.115 lei; potrivit centralizatorului depus la dosarul cauzei la filele 66 și 74;

3) Potrivit chitanței prezentată de pârâții ca fiind adevărată, respectiv nr. 44.092/1.06.2010 (deci ulterior plății efectuate de către Mazare F.) s-a achitat de către pârâții L. suma de 41.929 lei; potrivit centralizatorului depus la dosarul cauzei la filele 66 și 74;

În aceste condiții, rezultă că, potrivit raționamentului corect al Tribunalului București, că obțin un drept de creanță asupra succesiuni cei care au achitat ratele, în raport cronologic, rezultă următoarele:

Din suma de totală de 59.115 lei, se achită în data de 23.03.1993 de către pârâta L. A. suma de 17.276 lei prin chitanța nr._, deci, L. A. dobândește un drept de creanță asupra succesiunii în cuantum de 17.276 lei.

Din suma totală de 59.115 lei, se achită în data de 06.05.1993 de către reclamanta Mazare F. suma de 59.115 lei prin chitanța nr._, deci, Mazare F. dobândește un drept de creanța asupra succesiuni în cuantum de 41.839 lei. (din valoarea totala de 59.115 lei se scad ratele pretins achitate de către pârâți în cuantum de 17.276 lei).

La data de 01.06.1993 pârâta L. A. a achitat suma de 41.929 lei cu chitanța nr._, deci, L. A. dobândește un drept de creanță asupra Primăriei Municipiului București – Oficiul de Vânzări Locuințe iar nu asupra succesiunii deoarece aceasta plata este efectuata ulterior plății efectuate de către Mazare F., motiv pentru care pentru suma de 41.429 lei, pârâta L. A. are deschisă calea acțiunii plății nedatorate întemeiată pe dispozițiile art. 1092 Cod civil, deoarece la data plății efectuate de către L. A., ratele pentru apartament erau achitate integral.

Daca am compensa cele două sume, arată recurenta-revizuentă, respectiv suma de 41.839 lei (suma achitată de ea pentru plata ratelor) până la suma cea mai mică, de 17.276 lei (sumă declarată de pârâții L. care ar fi fost achitată pentru plata ratelor de către aceștia) ar rezulta că ea deține un drept de creanță asupra succesiunii în cuantum de 24.563 de lei, pârâții nemaiavând niciun drept de creanță asupra succesiunii.

Rezultă, chiar și din actele depuse de către pârâți că reclamanta are un drept de creanță asupra succesiunii în cuantum de 24.563 lei, iar nu că pârâții au un drept de creanță asupra succesiunii în cuantum de 59.115 lei (actualizați la data de 03.02.1998 de către instanța la cuantumul de 32.728.628 lei).

Mai mult decât atât singura chitanța care este prezentată de pârâții ca fiind anterioară plății sale integrale (și care se referă la plata unor rate parțiale în cuantum de 17.267 lei), respectiv chitanța nr._/23.03.1993, este falsă sub aspectul datei la care a fost încheiată, fiind înscris în mod fals o dată anterioară, respectiv 23.03.1993 (potrivit celor scrise mai sus).

Deliberând asupra recursului formulat, Curtea constată că, deși acesta se întemeiază atât pe motivul reglementat de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, privitor la situația în care hotărârea nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, cât și pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă referitor la lipsa de temei legal ori încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în realitate, criticile concrete formulate în cererea de recurs se subsumează doar celui de-al doilea motiv învederat.

În orice caz, în speță, hotărârea atacată este pertinent motivată, rezultând cu claritate argumentele avute în vedere de prima instanță în pronunțarea soluției, motivele nefiind nici contradictorii și nici străine de natura pricinii, justețea lor urmând a fi analizată, din perspectiva criticilor formulate, doar în cadrul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Verificând hotărârea și cauza din acest punct de vedere, Curtea constată că cererea de revizuire era inadmisibilă, atât din perspectiva condițiilor în care devenea incident motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, cât și din perspectiva respectării deciziei de casare anterioară.

Se constată că în decizia anterioară de casare a primei soluții de respingere a cererii de revizuire, Curtea de Apel București a trimis spre rejudecare tribunalului cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, arătând că revizuenții evocaseră imposibilitatea constatării printr-o hotărâre penală a infracțiunii de fals referitoare la un anume înscris hotărâtor ca temei al cererilor de a se analiza falsul pe cale incidentală în cadrul judecării revizuirii și că evocaseră, de asemenea, clasarea dosarului penal în care s-ar fi făcut cercetări legate și de caracterul fals al chitanței nr._/1993 pentru prescrierea răspunderii penale, astfel încât urma ca tribunalul să verifice dacă a existat sau nu o cercetare penală legată de falsul invocat, dacă respectiva procedură s-a finalizat sau nu prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești privitoare la o infracțiune referitoare la actul clamat ca fals, și dacă mai este sau nu posibilă constatarea infracțiunii de fals de către instanța penală.

Tribunalul a respectat întocmai îndrumările deciziei instanței de casare și a constatat în mod corect că, întrucât din relațiile comunicate de P. de pe lângă Tribunalul București și de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare rezultă că nici una din aceste instituții nu a cercetat falsul chitanței nr._/23.03.1993, ci doar infracțiuni de complicitate și tentativă la omor/omor deosebit de grav, nu este îndeplinită una din condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă.

Astfel, din analiza textului legal a cărui abrogare a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 66/2008 a Curții Constituționale și care pretinde ca instanța de revizuire să se pronunțe mai întâi pe cale incidentală asupra existenței sau inexistenței infracțiunii de fals invocate în cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, rezultă că în cazul în care falsul nu a fost constatat judiciar, este necesar ca organul de urmărire penală sau instanța penală să constate, în prealabil, existența impedimentului legal în obținerea unei hotărâri penale de constatare a falsului.

Nu este admisibil ca instanța civilă să își aroge, în locul organelor judiciare penale, dreptul de a constata și stabili dacă există un impediment în calea constatării existenței sau nu a infracțiunii, ci dimpotrivă, abia în măsura în care organele judiciare penale legal sesizate constată existența unui impediment în calea cercetării infracțiunii, pronunțând o rezoluție/ordonanță/hotărâre în acest sens, instanța civilă este abilitată și devine competentă să rezolve această problemă pe cale incidentală.

Prin urmare, în mod just tribunalul a arătat că nu poate decât să rețină că revizuenții nu au făcut dovada că există un impediment constatat de către organul de urmărire penală competent pentru cercetarea falsului și că trecerea la cercetarea falsului pe cale incidentală nu este admisibilă în lipsa statuării organelor de urmărire penală.

Prin urmare, argumentația tribunalului este corectă și va fi păstrată, incorectă fiind însă soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de revizuire când, în realitate, este vorba despre o inadmisibilitate a acesteia, care nu împiedică o revizuire ulterioară, în măsura în care partea interesată s-ar adresa organelor de urmărire penală cu privire la falsul invocat și ar obține fie o obținere de declarare a falsului, fie una de constatare a impedimentului privitor la cercetarea infracțiunii de fals, deschizând calea cercetării acestui fals de către instanța civilă pe cale incidentală.

Față de cele mai sus expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă va fi admis recursul și va modificată în parte decizia în sensul respingerii cererii de revizuire, ca inadmisibilă, fiind menținute celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenta-revizuentă M. F. împotriva deciziei civile nr. 1421A din data de 08.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul L. L..

Modifică în parte decizia civilă recurată, în sensul respingerii cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică azi, 24.06.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. Steluța C. M. S. L. E. F.

GREFIER,

F. J.

Red. LEF

Tehnored. LEF/PS 2 ex.

26.06.2015

Jud. apel: E. M. S.

M. S.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 722/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 326/2015. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Decizia nr. 707/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 87/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 741/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 722/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 326/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 310/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI