Cereri. Decizia nr. 296/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 296/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 5340/3/2013
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 296 R
Ședința publică de la 03.03.2015
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. Z.
JUDECĂTOR – D. M. O.
GREFIER – S. V.
………………………
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror C. C..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant M. J., împotriva sentinței civile nr. 1332/17.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că, prin încheierea de ședință din data de 07.01.2014 judecarea cauzei a fost suspendată conform dispozițiilor art. 242 pct.2 Cod procedură civilă, iar la data de 29.12.2014 s-a depus de către recurentul reclamant M. J. cerere de repunere pe rol a cauzei și judecarea cauzei în lipsă.
Curtea pune în discuție cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurentul reclamant M. J..
Reprezentantul Parchetului solicită admiterea cererii de repunere pe rol.
După deliberare, Curtea dispune repunerea cauzei pe rol și având în vedere că recurentul reclamant M. J. a solicitat judecarea cauzei în lipsă acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca temeinice și legale.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, reclamantul M. J. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata în lei a sumei de 300.000 euro reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate reclamantului și familiei sale și obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private suferite de reclamant și de părinții săi pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu prin Decizia nr. 200/1951 a MAI.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că împotriva sa și a familiei sale s-a adoptat măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI, fiind ridicați în anul 1951 și fiind obligați să plece din . până în anul 1955 în localitatea unde au fost strămutați respectiv Perieții Noi.
Reclamantul a redat suferințele fizice și psihice suferite în această perioadă și a solicitat despăgubiri pentru bunurile confiscate și anume 39 Ha teren agricol, 2 tractoare, 4 care, 2 sănii, o semănătoare, o semănătoare de porumb, o secerătoare, o mașină de cosit fân, 6 grape, o mașină de separat cereale de pleavă, o râșniță, 6 cai, 4 vaci, 3 vite 3 viței și 150 de porci.
Pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.121/2013 a Tribunalului T. s-a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București unde dosarul a fost înregistrat sub prezentul număr_ .
Prin sentința civilă nr. 1332 din 17.06.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate, printre altele pe deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne.
De asemenea, conform art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În speța dedusă judecății, reclamantul nu a dovedit în primul rând măsura stabilirii domiciliului obligatoriu luată împotriva sa și a familiei sale prin decizia MAI nr. 200/1951, la dosarul cauzei neexistând nici un înscris concludent și pertinent pe acest aspect, actele depuse de reclamant la dosarul cauzei nefăcând dovada măsurii dislocării, a persoanelor strămutate, a perioadei și a localității unde au fost strămutați, deși reclamantul avea sarcina probei conform art 1169 Cod civil.
În ceea ce privește solicitarea de acordare de daune morale aceasta este neîntemeiată, având în vedere în primul rând că nu s-a dovedit măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu iar în al doilea rând, prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr.221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr.47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr.221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Mai mult decât atât, prin decizia nr.12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul Competent să judece recursul în interesul legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit că reclamantul nu mai are posibilitatea să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate prin capătul unu acestea sunt neîntemeiate, întrucât în primul rând nu s-a făcut dovada măsurii dislocării și stabilirii de domiciliul obligatoriu.
În al doilea rând reclamantul nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris din care să rezulte eventualele bunuri confiscate prin măsura administrativă a strămutării, în sensul prevăzut de art.5 lit.b din legea nr.221/2009.
Pentru a se dispune restituirea bunurilor sau echivalentul bunurilor pierdute sau confiscate este necesară ca și condiție premisă prevăzută de art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 ca aceste bunuri să fi fost confiscate prin măsura administrativă dispusă, ori din nici un act depus la dosarul cauzei nu rezultă că împotriva reclamantei sau a părinților săi a fost luată și măsura confiscării.
În al treilea rând, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestora, cu precizarea că în privința suprafeței de teren nu este făcută nici o dovadă în ceea ce privește confiscarea, acestei suprafețe în temeiul Deciziei nr. 200/1951, iar trecerea în proprietatea statului a terenului în baza altor acte normative nu poate face obiectul prezentei cauze.
În ceea ce privește bunurile mobile, pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestora și nu s-a făcut dovada în ceea ce privește confiscarea, a acestor bunuri în temeiul Deciziei nr. 200/1951, tribunalul a constatat că acestea nu ar putea oricum face obiectul unor măsuri reparatorii în baza Legii nr. 221/2009 în raport de decizia nr. 6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție conform căreia în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M. J..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanța de fond a respins acest capăt de cerere formulat de reclamantul M. J. pe motivul că ar fi dovedit cele susținute în cererea de chemare în judecată, deși avea obligația legală de a administra probe în sensul celor arătate.
În primul rând, a arătat faptul că reclamantul nu a făcut cereri pentru a solicita bunurile confiscate familiei sale până în prezent, motiv pentru că a solicitat pe această cale.
În al doilea rând, reclamantul a precizat faptul că din chiar înscrisurile depuse la dosar de către el, respectiv din dosarul de domiciliu obligatoriu înaintat de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a reieșit faptul că au fost confiscate bunurile pentru care a solicitat despăgubiri.
Instanța de fond nici măcar nu a pus în discuție cererea sa în probațiune, reținând doar faptul că nu a administrat probe în acest sens.
În aceste condiții, nu se poate reține culpa sa pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile procesuale care îi reveneau, instanța de fond neluând în considerare probele solicitate de către el în scris.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere formulat de către reclamant, respectiv acordarea daunelor morale, s-a arătat că aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Prima instanță a respins acest capăt de cerere pe considerentele Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale. Dar aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În primul rând se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut la art. 14 al Convenției. Aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale ar însemna existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
De asemenea sunt încălcate prevederile art.2, 3, 5, ale Convenției pentru apărarea drepturilor lui și a libertăților fundamentale conform cărora sunt protejate dreptul la viată, dreptul de nu a fi supus tratamentelor inumane precum și dreptul la libertate și siguranță. Mai mult art. 5 paragraful 5 din Convenție prevede expres, "Orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparatii."
În concluzie, prin aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, prima instanța a încălcat în mod flagrant prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prevederile internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului au prioritate față de legile și deciziile naționale.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate,Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește despăgubirile materiale, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), în acest sens fiind prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu se referă în mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri și, eventual, bunurile mobile devenite imobile prin destinație, care fac obiectul legilor speciale de reparație menționate în acest text și pentru care nu s-au obținut, încă, măsuri reparatorii.
În acest sens au fost interpretate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare și prin Decizia nr. 6/2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a considerat că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În speță, recurentul reclamant a solicitat despăgubiri materiale pentru confiscarea unor bunuri imobile și mobile, în ceea ce privește bunurile mobile în mod corect a apreciat instanța de fond că aceste pretenții nu se subsumează sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește terenul agricol în suprafață de 39 ha, pentru care s-au solicitat despăgubiri, recurentul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, nici cu ocazia judecății la fond și nici în recurs, deși această obligația îi revenea potrivit dispozițiilor art. 1169 C.civ., conform cărora „cel de face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.
Or, în lipsa titlului de proprietate asupra bunului imobil, care să identifice suprafața de teren, dimensiunile și vecinătățile acestuia, această identificare de către un expert topograf nu era posibilă, motiv pentru careîn mod corect instanța de fond a respins cererea recurentului reclamant de administrare a probei cu expertiză tehncă în specialitatea topografie.
În ceea ce privește motivul de recurs ce privește despăgubirile morale, Curtea reține că acestea au fost solicitate în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.”, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată punându-se problema incidenței art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar modalitatea de aplicare a acestei decizii la cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării acestei decizii de neconstituționalitate a reprezentat un izvor de practică neunitară. Una dintre opinii a fost în sensul aplicării acestei decizii la cauzele pendinte cu consecința lipsirii de temei juridic a cererii. Cea de-a doua opinie a fost în sensul că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzelor civile pendinte, întrucât ar contraveni principiului neretroactivității legii noi și în egală măsură drepturilor consacrate de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Această divergență de practică judiciară a fost însă înlăturată prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.09.2011 a deciziei în recurs în interesul legii nr. 12.
Prin această decizie se stabilește că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Interpretarea instanței supreme a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11).
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a reținut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudența sa, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speță, contrar opiniei reclamanților.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea nu a putut reține vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat definitiv, a legislației relevante, în forma în care se afla la data pronunțării hotărârii.
Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unédic c. Franței, par. 71).
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți (Unédic c. Franței, par. 75 in fine). Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
În ceea ce privește lipsa de reacție a Parlamentului național, în sensul revizuirii dispoziției în cauză, invocată de către reclamanți, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziție a Convenției, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligație generală de a sprijini parlamentele naționale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituțională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.
Așadar, Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo ingerință în ce privește drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) și par. 4 din Convenție.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a constatat că motivul invocat de reclamanți, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se confundă, într-o foarte mare măsură, cu plângerea formulată în temeiul art. 6 din Convenție. Atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speță, o creanță, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamanților, aceste condiții sunt îndeplinite în speță, în special având în vedere practica instanțelor naționale, care au admis un număr semnificativ de cereri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării lor.
Curtea a considerat că nu poate reține un astfel de raționament. Reclamanții nu pot pretinde că dețin o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că au o "speranță legitimă", ce ar atrage protecția art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, și, a contrario, D. c. României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situația de fapt din fiecare dintre aceste dosare, că acțiunile reclamanților au fost respinse atât în prima instanță, cât și în recurs. Așadar, aceștia nu dețin o creanță suficient de certă pentru a fi exigibilă și pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecății (mutatis mutandis, Unédic c. Franței, par. 75; Slavov și alții, supra, par. 87 și decizia Ivanova, supra).
Aplicând cauzei pendinte dezlegările date prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2001 și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza Nastaca D. și alții împotriva României, instanța de recurs constată că cererea reclamantului a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 (15.11.2010), astfel că nu poate fi reținută ipoteza ca aceasta să fi fost soluționată definitiv la data publicării în Monitorul Oficial a acestor decizii, iar pe de altă parte, soluția în primă instanță a fost aceea de respingere a cererii reclamantului, astfel că nu conferă acestuia un bun, pentru a opera distincția avută în vedere în considerentele deciziei dată în recurs în interesul legii.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2011 menționată mai sus a fost publicată anterior soluționării prezentului recurs, fiind așadar obligatorie la momentul soluționării prezentei cauze.
Prin urmare, față de această decizie dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, soluția legală impusă în cauză este aceea de respingere a acestui motiv de recurs, ca efect al deciziei nr. 1358/2010 dată de Curtea Constituțională, cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale rămânând lipsită de temei legal.
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul reclamant M. J., împotriva sentinței civile nr. 1332/17.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3 martie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. Z. D. M. O.
GREFIER
S. V.
RED.DLM
Tehnored.MȘ/DLM/ 2ex.
13.03.2015
| ← Strămutare. Sentința nr. 46/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 150/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
