Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 562/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 562/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 21533/300/2011
Dosar nr._
(351/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.562.
Ședința publică din 05.05.2015
Curtea constituită din:
Președinte - A. P. B.
Judecător - C. B. T.
Judecător - M. G. R.
Grefier - E. C.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurentul pârât V. L., împotriva deciziei civile nr.1772 A din 17.11.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. C. D..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru constatare nulitate act juridic.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 29.04.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acel termen.
Pentru a le da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 05 mai 2015, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3043/26.02.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._ , s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta P. C. D., în contradictoriu cu pârâtul V. L., astfel cum a fost modificată.
A reținut instanța că motivele invocate de reclamantă în acțiune nu sunt de natură să determine desființarea contractului ca efect al nulității absolute, aceasta pentru că în fața notarului public vânzătoarea a declarat că a vândut imobilul pentru prețul arătat în contract, preț ce i-a fost achitat integral până la momentul încheierii contractului. Nu rezultă intenția părților de a încheia un contract de vânzare cumpărare prin care reclamanta să își rezerve dreptul de uzufruct viager.
Împrejurarea că între părți există o relație de încredere, acestea având împreună un copil, nu este de natură să conducă la concluzia că reclamanta a dorit să încheie un contract de vânzare cumpărare prin care să își rezerve dreptul de uzufruct viager, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a invocat eroarea obstacol, deși a mai solicitat desființarea contractului menționat.
În acest context, instanța a învederat faptul că între părți a mai avut loc un litigiu în cadrul căruia reclamanta a invocat nulitatea contractului de vânzare pentru lipsa cauzei (cauza falsă și nelicită) respectiv neplata prețului și nepredarea bunului–dosarul nr._/300/2009, în care a fost pronunțată sentința civilă nr.1119/03.02.2010, rămasă irevocabilă, prin care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
S-a reținut de către instanță faptul că din răspunsurile la interogatoriu coroborate cu declarațiile martorilor reiese că motivul pentru care reclamanta a încheiat cu pârâtul un contract de vânzare cumpărare a fost acela de a nu mai achita contravaloarea centralei termice. Susținerile reclamantei în sensul că scopul real pentru care a încheiat contractul de vânzare a fost menținerea relației de concubinaj cu pârâtul sau că prețul nu a fost plătit, nu au fost probate.
În raport de considerentele din sentința civilă nr. 1119/03.02.2010, instanța a reținut cu putere de lucru judecat împrejurarea că între părți a fost încheiat un contract de vânzare cumpărare, prețul fiind plătit, motivul pentru care reclamanta a încheiat cu pârâtul un contract de vânzare cumpărare fiind acela de a nu mai achita contravaloarea centralei termice.
Referitor la susținerea reclamantei în sensul că a crezut că a încheiat în realitate un contract de vânzare cumpărare prin care și-a rezervat dreptul de uzufruct viager, instanța a reținut că nu au fost administrate probe în acest sens.
În primul rând, instanța a relevat poziția contradictorie a reclamantei care în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr._/300/2009 a susținut că motivul pentru care a încheiat cu pârâtul un contract de vânzare cumpărare a fost acela de a nu mai achita contravaloarea centralei termice, iar în prezenta pricină că a avut reprezentarea că în realitate încheie un contract de vânzare cumpărare cu rezerva uzufructului viager.
Pe de altă parte, instanța a înlăturat declarația martorei O. D.-fila 71, încuviințată reclamantei, care a declarat că l-a auzit pe pârât spunând că nu este de acord ca în contract să se prevadă o clauză privind instituirea în favoarea reclamantei a dreptului de uzufruct viager, pentru ca apoi să arate că pârâtul i-ar fi spus reclamantei să stea liniștită că o să treacă acea clauză în contract.
Aceeași martoră a mai învederat că nu a asistat la discuțiile dintre părți anterioare încheierii contractului.
La rândul său, martora E. A., încuviințată reclamantei a arătat că a aflat de la reclamantă despre existența contractului de vânzare cumpărare, despre faptul că pârâtul i-ar fi promis să introducă în contract clauza privind instituirea dreptului de uzufruct viager precum și faptul că ulterior a auzit-o pe reclamantă reproșându-i pârâtului că nu a prevăzut în contract clauza menționată.
Rezultă că martorele nu au fost în măsură să ofere date relevante de natură să formeze convingerea instanței că reclamanta nu avut reprezentarea naturii actului încheiat și anume un contract de vânzare cumpărare.
Referitor la relevanța relațiilor de încredere existente între părți la momentul încheierii contractului, instanța a reținut că acestea nu au fost negate de către pârât și nu sunt de natură să susțină poziția reclamantei atâta vreme cât s-a reținut cu putere de lucru judecat că prețul a fost plătit.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, calea de atac fiind calificată drept apel.
În motivare, s-a arătat că instanța de fond a ignorat obiectul cauzei, natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii.
Sentința nu analizează motivele și susținerile reclamantei indicate prin cererea de chemare în judecată, raportat la situația de fapt existentă, la probele administrate și la normele legale incidente, pronunțând o soluție nelegală.
Instanța de fond a ignorat dispozițiile imperative ale art. 129 C.pr.civ. și nu a avut un rol activ, nu a solicitat explicații cu privire la capetele de cerere formulate nu a stabilit în mod real raporturile juridice dintre părți și nu a calificat în mod corect acțiunea formulată și nici precizarea depusă la aceasta.
Față de complexitatea situației de fapt, față de imposibilitatea morală evident a părților de a-și preconstitui cel puțin un început de dovadă care să probeze adevăratele raporturi dintre părți, apreciază că instanța de fond a tratat cu superficialitate cauza și nu a dorit să facă o cercetare completă a fondului pricinii.
Sub aspectul netemeiniciei, apelanta arată în esență că, raportat la relațiile existente între ea și pârât la momentul încheierii contractului, și având în grijă un copil minor și totodată neavând o altă locuință, nu se poate reține că a fost în intenția sa să înstrăineze apartamentul către pârât, acesta neexprimând voința reală a părților.
Se mai critică faptul că instanța nu a analizat în mod corect starea de fapt, nu a dat eficiență argumentelor părții și nu a calificat corect acțiunea în raport de starea de fapt și scopul urmărit, raportându-se totodată la litigiul anterior purtat între părți. Se apreciază că nu prezintă relevanță faptul că în cadrul acesteia s-a stabilit că prețul ar fi fost achitat.
Se critică, de asemenea, modul de apreciere a probelor administrate nemijlocit în cauza de față.
Prin decizia civilă nr.1772 A/17.11.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul, a schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea precizată, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 571/2002 și a obligat pe intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 496 lei, onorariu de avocat.
Tribunalul a reținut că în principal este, într-adevăr, de remarcat în cauza de față, o apărare deficitară a intereselor apelantei reclamante, care se remarcă în modul de încadrare în drept a situației de fapt pe care această acțiune se întemeiază, astfel încât, într-o atare situație, revine instanței obligația și rolul de a face calificarea corectă a acțiunii, în raport de scopul și natura interesului urmărit de reclamant.
În speță, instanța de fond s-a limitat a se raporta la anumite considerente reținute în sentința civilă prin care s-a soluționat litigiul purtat anterior între părți, corespunzător apărărilor formulate în acel dosar, ceea ce se urmărește în esență de către reclamanta apelantă și de reținut, însă vizează lipsirea de efecte, prin desființarea contractului de vânzare cumpărare încheiat între aceasta și fostul concubin, pârâtul din cauză, având ca obiect un apartament contractat de către apelantă, la nivelul anilor când se afla în relații de concubinaj cu acesta.
Este adevărat că acțiunile reclamantei apelante denotă o lipsă de coerență în drept ce privește apărarea acesteia și încadrarea situației de fapt dedusă judecății în drept, în ambele cauze în care a urmărit desființarea acestui contract, însă ceea ce este esențial de analizat și reținut este scopul urmărit și considerentele ce stau la baza încheierii acestuia.
Reanalizând probatoriul administrat, tribunalul a reținut că, profitând de relația sa cu reclamanta, de încrederea acesteia, pârâtul a asigurat-o printre altele că în contractul pe care aceasta a fost de acord să-l încheie în favoarea lui, având ca obiect apartamentul pe care reclamanta îl contractase, va introduce o clauză în sensul că aceasta va putea să locuiască împreună cu copilul său și ulterior vânzării, în acel apartament, ceea ce nu s-a întâmplat.
Reiese, astfel, că reclamanta a avut o anumită reprezentare la momentul încheierii actului, în ceea ce privește situația pe care ar fi trebuit să o aibă ulterior, determinată de manevrele pârâtului și că intenția, voința reală și scopul urmărit de către aceasta, au fost cu totul altele, nu de a vinde pur și simplu bunul dobândit de ea și care ar fi trebuit să constituie în viitor locuința sa și a copilului său.
Este evident că, dată fiind diferența de vârstă dintre părți și scopul pârâtului de a intra în posesia acelui apartament, pe care, ulterior să-l folosească drept garanție în afacerile sale comerciale de care ar fi trebuit să profite părțile, precum și starea relațiilor dintre părți la momentul încheierii actului, pe fondul căreia acesta s-a încheiat, voința reclamantei a fost manipulată, nefiind liberă și total lipsită de anumite constrângeri.
De altfel, însăși plata integrală a prețului este îndoielnică, chiar dacă în contract apare acea mențiune, martora E. declarând în acest sens.
Tribunalul a apreciat, în ceea ce privește poziția instanței de fond în analiza declaraților martorilor audiați și propuși de către părți, că în mod greșit au fost înlăturate declarațiile martorilor reclamantei, neacordându-li-se eficiență, acestea fiind singurele dintre toți martorii audiați care au avut contacte apropiate cu părțile, mergând în locuința acestora și chiar asistând la discuțiile dintre ele, inclusiv pe tema vânzării acestui apartament.
S-a apreciat, în consecință, că soluția ce se impune este aceea de desființare a contractului și lipsirea acestuia de efecte, cu consecința reintrării bunului în patrimoniul reclamantei.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul V. L., prin care a solicitat casarea hotărârii recurate și menținerea sentinței civile pronunțată de prima instanță.
Se arată în motivare că instanța de apel a pronunțat și și-a motivat hotărârea într-un alt cadru procesual decât cel care a stat la baza sesizării instanței. Judecând la un singur termen apelul, tribunalul confundă nepermis prevederile art. 129 Cod pr.civ., privind rolul activ al judecătorului, cu prevederile următoarelor articole: art.304 pct.4, 5, 6, 7, 8 și 9 Cod de procedură civilă, încălcând toate aceste prevederi.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită anularea contractului de vânzare cumpărare, invocând faptul că recurentul - pârât nu ar fi plătit prețul, întemeindu-și acțiunea pe art. 480, 481 C.civ. și 215 C.pen. La data de 4.06.2012, formulează o precizare de acțiune prin care își precizează motivul nulității și anume „eroare obstacol în sensul că a încheiat un contract prin care-și rezervase dreptul de uzufruct viager și că pârâtul își ia obligația ca în cazul în care vom avea un copil să transfere dreptul de proprietate copilului nostru ..." întemeindu-și precizarea pe Noul Cod Civil, deși contractul a cărei anulare o solicita se încheiase în anul 2002, și face trimitere la cu totul altceva decât precizează temeiul legal invocat.
Consideră recurentul că prin soluția dată în apel, tribunalul nu face altceva decât să încalce prevederile art. 129 Cod pr.civ., pentru că ignoră obiectul cauzei, natura dreptului și scopul într-adevăr urmărit prin exercitarea cu rea-credință a drepturilor intimatei, fără o minimă analiza a celor numite mai sus în raport cu situația de fapt constatată prin interogatoriile administrate, cu celelalte probe administrate, cât și cu temeiurile de drept arătate de către un avocat.
Instanța a schimbat cu totul natura cererii, a dat mai mult decât s-a cerut, și toate acestea fără nicio minimă administrare de probe, la același termen la care a fost recalificată calea de atac.
Apelul este sub imperiul principiului devolutiv, deci legiuitorul dă dreptul părților să administreze aceleași probe ca și la fond.
Cu atât mai mult, susține recurentul, decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală, cu cât judecă apelul în baza cererii precizate, dar își motivează încheierea interlocutorie cu un totul alt obiect al cererii decât cel din acțiunea precizate.
În apel, apelanta invocă simulația și argumentează că, de fapt, ea este cea care a dorit să încheie contractul de vânzare cumpărare pentru ca să nu piardă contractul de achiziție a apartamentului față de obligația de a plăti pentru montarea centralei termice, o sumă foarte mare de bani.
Așadar, intimata-reclamanta a fost aceea care și-a dorit foarte mult să înstrăineze apartamentul și nu recurentul – pârât a fost cel care a încercat să o păcălească prin eroare obstacol, prin simulație, prin fraudă la lege și alte motive pe care le invocă intimata - reclamantă din momentul în care a fost formulată cererea de evacuare.
Susține recurentul – pârât că instanța, față de toate încercările procesuale ale reclamantei de a se constata nulitatea absolută a contractului încheiat, atât în primul ciclu de judecată, cât și în prezentul, promovând o cerere de constatare a nulității absolute, invocând ba o cauză ilicită și imorală, susținându-și propria culpă, ba eroare obstacol referitoare la necunoștința conținutului actului încheiat, afirmând că s-a aflat în eroare cu privire Ia natura juridică a contractului, deși în interogatoriu recunoaște că personal a înregistrat contractul la cartea funduara, arată că absolut niciunul din motivele indicate nu se încadrează în condițiile impuse de lege privind nulitatea unui contract.
Ulterior, în apel, reclamanta invocă un alt motiv de nulitate și anume "simulație", în sensul că recurentul – pârât ar fi încheiat un alt contract, ba că nu i-ar fi plătit prețul, deși revine și spune că prețul s-a plătit, dar acesta nu a mai vrut să treacă apartamentul pe numele copilului nenăscut.
Față de toate cele prezentate, recurentul – pârât solicită să se constatate că instanța de apel în mod nelegal a admis apelul și a dispus schimbarea sentinței în sensul de a admis acțiunea precizată.
Solicită să se aibă în vedere că argumentele care au stat la baza acțiunii precizate nu au nicio legătură cu instituția nulităților absolute, deoarece:
1. „în primul rând comportamentul anterior și ulterior încheierii contractului care m-a asigurat că eu voi locui acolo ..." "dintr-un astfel de comportament convenția noastră trebuia sa fie în sensul de a încheia și un contract de uzufruct.." Așadar, intimata a realizat numai după ce pârâtul a solicitat evacuarea că ar fi trebuit să încheie un contract care să cuprindă o
anumita clauză, deci nu a fost nu a fost în eroare la încheierea contractului.
2. „Un alt argument vizează rațiuni de ordin logic și uman rezultat din
imposibilitatea rațională a mea ..."
Argumentele care au stat la baza acțiunii precizate nu pot constitui motive de nulitate absolută stabilite în mod imperativ de legiuitor. Dacă un justițiabil și un avocat nu le cunosc, o instanța de apel nu are dreptul să nu le cunoască, de aceea apreciază recurentul – pârât că recursul său se încadrează și în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ.
Arată recurentul că nicio instanță nu are dreptul să stabilească ce anume să ceară reclamantul, așa cum a făcut instanța de apel în cazul său. În realitate, împrejurarea că între părți a existat o relație de încredere nu poate conduce la concluzia că reclamanta a dorit să încheie un contract de vânzare cumpărare prin care să-și rezerve dreptul de uzufruct viager.
Contractul a cărei constatare a nulității absolute se solicita este perfect valabil pentru că părțile au avut reprezentarea contraprestațiilor specifice contractului de vânzare - cumpărare, deci cauza a existat, a fost reală, licită și morală.
Așa zisele motive invocate de reclamantă în acțiunile celor două cicluri nu sunt de natură să determine desființarea contractului ca efect al nulității absolute, aceasta pentru că în fața notarului public vânzătoarea a declarat că a vândut imobilul pentru prețul arătat în contract, preț pe care recurentul l-a achitat integral până în momentul contractului.
Niciodată nu s-a făcut vorbire de vreun alt contract încheiat sau să rezulte măcar intenția recurentului de a încheia un contract de vânzare cumpărare prin care reclamanta să-și rezerve dreptul de uzufruct -viager.
Față de toate acestea, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat.
Intimata – reclamantă P. D. C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Apreciază intimata că motivele invocate de recurent nu se circumscriu textelor legale indicate, iar recursul este nefondat, argumentele prezentate făcând referire mai degrabă la motive de netemeinicie decât de nelegalitate.
Astfel, cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 și 5 Cod de procedură civilă, instanța de apel nu a încălcat principiul separațiilor puterilor în stat și nici nu a manifestat vreun exces de putere care să justifice aplicabilitatea acestui text legal. În esență, în virtutea caracterului devolutiv, raportat la situația de fapt, instanța de apel a analizat corect cauza și a înțeles adevăratele raporturi existente între părți.
Apreciază intimat că nu este fondată nici critica circumscrisă art. 304 pct.5 C.pr.civ., întrucât nu se poate reține că s-ar fi nesocotit norme procedurale imperative.
În mod corect, instanța de apel a observat că prin întreg probatoriul administrat s-a dovedit că: părțile au avut o relație de concubinaj, bazată pe încredere și dragoste, că intimata – reclamantă nu are alt spațiu locativ și ulterior s-a născut și un copil din această relație, că intimata a locuit în imobil atât înainte cât și mult după perfectarea actului de înstrăinare.
Intimata – reclamantă susține, de asemenea, că este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.6 C.pr.civ., întrucât instanța de apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut, și nici nu s-a încălcat principiul disponibilității, câtă vreme, în temeiul art.129, instanța are un rol activ în sensul de a stabili în mod real raporturile juridice dintre părți, fiind suverană în ceea ce privește încadrarea juridică a acțiunii și fiind obligată să analizeze efectiv argumentele juridice ale părților, urmând a stabili temeiul juridic al acțiunii în temeiul convingerii sale.
Aparența în drept poate fi oricând înlăturată. Intimata a arătat și a dovedit că acest contract nu a reprezentat voința reală a părților.
În opinia intimatei – reclamante nici motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct.8 C.pr.civ. nu sunt întemeiate. În mod legal, instanța de apel a reanalizat probele administrate și a reținut corect situația de fapt și de drept. Instanța nu este obligată în motivarea soluției să răspundă detaliat fiecărui argument invocat. Instanța de apel a menționat în mod expres și explicit care sunt argumentele care susțin soluția pronunțată. (pag 4 ultimele 3 paragrafe din decizie).
Chiar dacă instanța de apel nu a motivat în detaliu, a sesizat în mod corect faptul că prima instanță a ignorat dispozițiile imperative ale art. 129 C.pr.civ. și nu a avut un rol activ, nu a solicitat explicații cu privire la capetele de cerere formulate, nu a stabilit în mod real raporturile juridice dintre părți și nu a calificat corect nici acțiunea formulată și nici precizarea depusă Ia aceasta.
Față de complexitatea situației de fapt, față de imposibilitatea morală evidentă a părților de a-și preconstitui cel puțin un început de dovadă care să probeze adevăratele raporturi dintre părți, intimata – reclamantă apreciază că prima instanță a tratat cu superficialitate cauza și nu a dorit să facă o cercetare completă a fondului pricinii.
Este fără îndoială faptul că două persoane care au o relație de mai mulți ani, locuiesc împreună, au un copil împreună, dezvoltă un parteneriat bazat pe încredere și dragoste. Faptul că ulterior lucrurile se pot schimba nu pune sub semnul întrebării încrederea care a existat între părți.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat.
Preliminar, Curtea notează că recurentul și-a întemeiat criticile în recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., din dezvoltarea criticilor rezultând însă că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.pr.civ., câtă vreme prin cererea de recurs se susține, în esență, că au fost încălcate grav dispozițiile art. 129 C.pr.civ., ce reglementează principiul disponibilității și al rolului activ al judecătorului, instanța de apel soluționând cauza în afara cadrului procesual stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, câtă vreme recurentul nu susține că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a exercitat ori a îndeplinit atribuții permise numai autorității executive ori legislative, prin acte ce intră în sfera de competență a acestor două puteri, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ. De asemenea, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., neregăsindu-se în cauză ipoteza la care face referire motivul de recurs prevăzut de aceste dispoziții, câtă vreme hotărârea pronunțată în apel cuprinde motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt fondate criticile formulate de apelantă, iar aceste motive nu sunt contradictorii și nici străine de natura pricinii.
Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Curtea constată că nici ipotezei avute în vedere de textul de legal indicat, criticile recurentei nu se subsumează, dat fiind că aceasta invocă schimbarea de către instanța de apel a naturii cererii de chemare în judecată în sensul pronunțării asupra altor motive de nulitate decât s-au invocat, iar nu a naturii actului juridic dedus judecății.
Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., acesta vizează situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Sunt posibile, așadar, două ipoteze, prima, care are în vedere inexistența unui text de lege care să justifice soluția pronunțată, nefiind incidentă, câtă vreme nu se susține de către recurent o astfel de situație.
Cea de-a doua ipoteză la care se referă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este cea în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, situație regăsită când instanța a recurs la textele de lege aplicabile cauzei, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit, sfera de reglementare a acestui motiv de recurs vizând încălcarea normelor de drept material și nu a celor procedurale, dat fiind că la încălcări ale acestora din urmă se referă motivele de recurs prevăzute de punctele 1-5 ale art. 304 C.pr.civ.
Curtea constată că nici acestui motiv de recurs criticile recurentului vizând modul în care au fost apreciate probele de instanța de apel și reținută situația de fapt nu îi pot fi subsumate, acestea vizând netemeinicia hotărârii tribunalului, făcându-se referire la modul eronat în care au fost apreciate probele ori la neluarea în considerare a acestora.
Or, în actuala reglementare, recursul are natura unei căi de atac extraordinare prin care hotărârile pronunțate în apel nu pot fi cenzurate decât pentru motive de nelegalitate, nu și sub aspectul temeinicei acestora (altfel spus în legătură cu stabilirea situației de fapt, cu aprecierea pe care instanța o face cu privire la raporturile juridice dintre părți).
Așa cum s-a arătat deja, criticile recurentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 129 C.pr.civ prin aceea că instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității, pronunțându-se în afara limitelor învestirii realizate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și prin cererea precizatoare formulată la data de 05.06.2012 trebuie analizate prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.pr.civ., care se referă la situația în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, acest motive de recurs fiind expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății. Așa fiind, dispozițiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., invocate de asemenea de recurent, nu sunt incidente, motivul de recurs pe care îl reglementează are în vedere nelegalitatea hotărârii decurgând din oricare dintre neregularitățile de ordin procedural care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4 ale art. 304, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Curtea constată că, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâtul, invocând frauda la lege și susținând că acesta a determinat-o să încheie actul juridic profitând de sentimentele pe care le nutrea față de el și fără ca prețul stabilit în contract să fie plătit, prima instanță a cerut lămuriri reclamantei sub aspectul cauzei de nulitate. Prin cererea precizatoare formulată la data de 05.06.2012, reclamanta a invocat eroarea obstacol, susținând că la momentul încheierii contractului a crezut că încheie un contract prin care își rezervă dreptul de uzufruct viager, iar pârâtul își ia obligația să transfere dreptul de proprietate copilului, în cazul în care celor doi li se năștea un copil.
Prima instanță a apreciat că acțiunea este nefondată, constatând că motivele de nulitate invocate nu sunt de natură a atrage desființarea contractului ca efect al nulității, reținând pe de o parte că în fața notarului public reclamanta a arătat că a vândut imobilul pentru prețul arătat în contract, preț ce i-a fost achitat integral, în plus nerezultând intenția părților de a încheia un contract de vânzare cumpărare prin care reclamanta să își rezerve dreptul de uzufruct viager.
Mai mult, instanța a constatat că în procesul ce s-a purtat anterior între părți, pornit de reclamantă, care a invocat cauza falsă și ilicită a aceluiași contract de vânzare cumpărare, s-a reținut că motivul pentru care aceasta a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu pârâtul a fost de a nu mai achita contravaloarea părții ce îi revenea reclamantei din costul centralei termice a blocului în care se află apartamentul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare. S-a mai reținut că nu au fost dovedite susținerile reclamantei potrivit cu care scopul real pentru care a fost încheiat contractul de vânzare a fost menținerea relației de concubinaj ori că prețul nu ar fi fost plătit.
Prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a invocat în esență încălcarea dispozițiilor art. 129 C.pr.civ., susținând în principal că în baza rolului activ prima instanță era datoare să dea o calificare corectă motivelor de nulitate invocate în raport de scopul urmărit prin exercitarea acțiunii. A arătat apelanta că cererea sa ar fi trebuit calificată drept simulație, având în vedere natura raporturilor dintre părți și situația de fapt, potrivit căreia se poate constata că actul juridic nu exprimă voința reală a părților. In opinia apelantei, instanța era datoare să procedeze astfel, întrucât este suverană în ceea ce privește încadrarea juridică acțiunii și este obligată să analizeze efectiv argumentele juridice ale părților, urmând a stabili temeiul juridic al acțiunii în temeiul convingerilor sale.
Prin decizia pronunțată în apel, tribunalul a considerat că este fondată calea de atac promovată de reclamantă și a schimbat în tot hotărârea primei instanțe în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității contractului de vânzare cumpărare.
Constată Curtea că din cuprinsul motivelor pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția (motive în care este omisă total orice referire la un temei juridic luat în considerare în adoptarea soluției, deși se impută prin aceleași motive lipsa de coerență a apărării și omisiunea încadrării în drept a situației de fapt) rezultă că instanța a reținut că voința reală și scopul urmărit de reclamantă nu au fost în sensul de a vinde pur și simplu bunul, pârâtul profitând de relația de concubinaj cu reclamanta și de încrederea ce o presupunea această relație, voința reclamantei nefiind liberă și total lipsită de constrângeri, ci manipulată. A mai reținut instanța de apel că reclamanta a fost de acord cu contractul de vânzare cumpărare datorită asigurărilor pe care i le-a dat pârâtul în ce privește introducerea unei clauze în contract care îi va permite să locuiască în apartament împreună cu copilul și ulterior vânzării.
Așadar, Curtea observă că, deși pe de o parte, prin referirea la scopul încheierii actului și la voința reală a părților, diferite de ceea ce rezultă din contractul de vânzare cumpărare, contract care pentru acest motiv se consideră că ar trebui lipsit de efecte juridice, motivarea instanței de apel face trimitere la instituția simulației, potrivit chiar solicitărilor reclamantei din cererea de apel, totuși pe de altă parte, prin aceeași hotărâre, instanța de apel reține că voința reclamantei la încheierea actului juridic contestat nu a fost una liberă, ci supusă unor constrângeri, manipulată, aprecieri ce nu pot fi încadrate decât în sfera viciilor de consimțământ (dolul ori amenințarea) ce pot atrage sancțiunea nulității relative a actului juridic astfel încheiat.
Or, câtă vreme hotărârea primei instanțe a fost criticată de reclamantă pentru omisiunea de a califica cererea de chemare în judecată drept cerere în constatarea simulației și nu în constatarea nulității absolute, instanța de apel era obligată, în temeiul dispozițiilor art. 295 C.pr.civ., să se pronunțe exclusiv în limitele sesizării, constatările vizând voința constrânsă, manipulată a reclamantei la încheierea actului juridic depășesc în mod evident cadrul procesual stabilit de reclamantă prin cererea precizatoare prin care aceasta a indicat expres ca motiv de nulitate eroarea obstacol, dar și limitele în care o devoluțiune a cauzei ar fi fost posibilă în apel, în raport de dispozițiile art. 294 alin. 1 C.pr.civ. față de obiectul asupra căruia prima instanță se pronunțase (nulitatea contractului pentru eroare obstacol).
Mai mult, cât privește obligația primei instanțe de a califica cererea de chemare în judecată în sensul arătat de apelantă, ca fiind în realitate o acțiune în simulație, trebuie observat sub un prim aspect că soluția adoptată de tribunal de a analiza pretențiile reclamantei direct în apel pe temeiul unei cauze noi, nu poate fi decât una nelegală, față de dispozițiile imperative ale art. 294 C.pr.civ.
Sub un al doilea aspect, raportat la susținerile clare ale reclamantei din cererea intitulată precizatoare, de la fila 30 din dosarul judecătoriei, o altă încadrare a cauzei de nulitate dată de prima instanță ca rezultat al calificării din oficiu decât cea la care se face referire expres în cererea reclamantei nu putea avea decât caracterul unei încălcări a principiului disponibilității, depășind limitele în care rolul activ al instanței se poate manifesta, potrivit art. 129 alin. 4 C.pr.civ., în condițiile exprimării clare a pretențiilor și încadrării lor juridice, cu atât mai mult cu cât în fața primei instanțe reclamanta a beneficiat de asistență juridică din partea unui avocat ales.
Așadar, în condițiile celor arătate, Curtea constată că soluția adoptată în apel s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează limitele devoluțiunii, atât raportat la ceea ce a constituit obiectul judecății în fața primei instanțe, cât și față de criticile cu care tribunalul fusese învestit în calea de atac.
În consecință, Curtea constată că recursul este fondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 2 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 6 C.pr. civ., Curtea îl va admite și va modifica în tot decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de apelanta – reclamantă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – pârât V. L., împotriva deciziei civile nr.1772 A/17.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă P. D. C..
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de apelanta – reclamantă P. D. C. împotriva sentinței civile nr.3043/26.02.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T. M. G. R.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./04.06.2015
TB-S.3 – C.T.; Ș.Ț.
Jud.S.2 – M.P.
| ← Întoarcere executare. Decizia nr. 590/2015. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 621/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
