Expropriere. Decizia nr. 162/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 162/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 32833/3/2009
Dosar nr._
(2574/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.162
Ședința publică de la 07.04.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – GEORGETA SÎRBU
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror F. N..
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta – reclamantă Ș. M. – I., împotriva sentinței civile nr.1611 din data de 20.09.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA.
P. are ca obiect – expropriere.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, pe lista amânărilor fără dezbateri, se prezintă avocat colaborator C. – G. T., în substituirea avocatului titular I. G., în baza delegației pe care o depune, în calitate de reprezentant al apelantei – reclamante Ș. M. – I., și avocat A. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 20).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, s-au depus la dosarul cauzei, la data de 03.04.2015, relațiile solicitate de la Primăria Comunei Glina, și la data de 06.04.2015 relațiile solicitate de la Ministerul Transporturilor.
Intimatul – pârât, prin apărător, depune precizările solicitate de către instanță la termenul anterior, comunicând și reprezentantului părții adverse un exemplar.
Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru ca părțile să formuleze un punct de vedere în raport de relațiile ce au fost comunicate la dosarul cauzei la acest termen de judecată de la Consiliul Local al Comunei Glina, apreciindu-le ca fiind relevante soluționării apelului.
La a ordine, la a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat I. G., în calitate de reprezentant al apelantei – reclamante Ș. M. – I. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 10) și avocat A. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 20).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimatul – pârât, prin apărător, având cuvântul, arată că insistă în efectuarea expertizei evaluatorie, însă, date fiind precizările comunicate de Primăria Glina, instanța este cea care se impune a aprecia asupra oportunității efectuării expertizei.
Precizează că prin întâmpinarea formulată a înțeles să critice și expertiza întocmită în faza de fond (de altfel și în fața instanței de fond a formulat critici vizând raportul de expertiză), astfel încât consideră că se impune efectuarea expertizei evaluatorie.
Apelanta – reclamantă, prin apărător, având cuvântul, arată că nu se opune efectuării expertizei evaluatorii astfel cum a fost cerută de partea intimată, însă cu solicitarea ca, dacă instanța va aprecia ca expertiza evaluatorie este utilă, concludentă și pertinentă cauzei, pentru o justă și corectă soluționare a apelului, consideră că se impune efectuarea și a unei expertize tehnice topografice, având în vedere și faptul că există nelămuriri / neconcordanță cu privire la suprafețele de teren stabilite (în raportul de expertiză întocmit în faza fondului au fost stabilite anumite suprafețe de teren, iar prin răspunsul la obiecțiuni aceste suprafețe au fost diminuate).
Precizează că expertiza topografică a solicitat-o sub condiția încuviințării expertizei evaluatorie pentru lămurirea suprafeței și a valorii terenului.
Intimatul – pârât, prin apărător, având cuvântul, arată că, în lumina motivelor de apel și a apărărilor care vin să combată motivele de apel, consideră că se impune efectuarea expertizei evaluatorie. La fondul cauzei, a criticat raportul de expertiză, întrucât a fost realizat cu încălcarea prevederilor art.26 din Legea nr.33/1994. În condițiile în care prezenta instanță va păși peste toate apărările formulate prin întâmpinare, Curtea de Apel București ar trebui să se pronunțe în baza raportului de evaluare întocmit în faza de fond. Raportul de expertiză deja întocmit nu relevă valoarea reală a terenurilor care au făcut obiectul construirii Autostrăzii București – C., nefiind avute în vedere contracte de vânzare – cumpărare pentru terenuri similare, precum și amplasamentul și destinația reală a terenurilor în cauză.
Pentru aceste considerente a solicitat întocmirea unui raport de evaluare în vederea stabilirii valorii reale a imobilelor expropriate.
Față de expertiza topografică solicitată de partea adversă, arată că se opune, întrucât în cauză a fost efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit suprafața ocupată din lotul reclamantei (este vorba de 2 suprafețe 488,05 mp. cu nr. cadastral 549/1 Glina și 195,43 mp. cu număr cadastral 483/1 Glina).
De asemenea, mai susține că a solicitat respingerea acestei probe întrucât expertiza topografică realizată în faza de fond nu a fost contestată de reclamantă, aceasta și-a însușit concluziile raportului, iar în sentința civilă apelată sunt reținute aceste suprafețe de instanța de fond.
Mai solicită instanței a avea în vedere, referitor la suprafețele învederate în cererea de chemare în judecată, că ar fi fost greșit menționate, și se face referire la o suprafață de 607,05 mp. pentru terenul cu număr cadastral 549/1 Glina și 339,4 pentru terenul cu număr cadastral 483/1 Glina.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, învederează că nu a luat cunoștință de precizările formulate de intimata – pârâtă.
Curtea, față de aspectul învederat de reprezentantul Ministerului Public, dispune lăsarea cauzei la a treia strigare pentru studiul înscrisurilor depuse la acest termen de judecată.
La a treia strigare a cauzei, se prezintă avocat I. G., în calitate de reprezentant al apelantei – reclamante Ș. M. – I. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 10) și avocat A. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 20).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, învederează că, față de relațiile comunicate la dosarul cauzei, consideră că nu este necesară efectuarea unei expertize evaluatorii, și nici a unei expertize tehnice topografice.
Curtea, în urma deliberării, cu privire la proba cu expertiză de evaluare solicitată de intimatul – pârât, apreciază că, în considerarea cadrului procesual caracterizat prin absența unui apel al acestei părți, care să vizeze neregularități legate de expertiza efectuată în fața primei instanțe, și în condițiile în care apelul nu vizează aspecte cu referire la această probă, nu reprezintă o probă utilă soluționării apelului, astfel încât o va respinge.
Față de această dispoziție, constată că nu mai subzistă premisele solicitării de administrare a expertizei topografice propusă de apelantă, astfel încât și această probă va fi respinsă ca neutilă soluționării apelului.
La interpelarea instanței, apărătorul apelantei – reclamante, având cuvântul, precizează că nu înțelege să conteste realitatea conținutului actelor comunicate la acest termen de judecată de Primăria Glina.
Precizează că ar fi contestat relațiile în condițiile în care autorul reclamantei ar mai fi fost în viață, eventual printr-o înscriere în fals.
Curtea ia act de precizarea formulată de apărătorul apelantei – reclamante.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelanta – reclamantă Ș. M. – I., prin apărător, având cuvântul, solicită instanței a avea în vedere următoarele considerente în admiterea apelului formulat:
Sub un prim aspect, în ceea ce privește relațiile comunicate la acest termen de către Primăria Glina, arată că în ceea ce privește contractul de vânzare – cumpărare încheiat în anul 1992 între Autoritatea Națională a Drumurilor (AND) și Primăria Glina, acesta este contract sub semnătură privată și reprezintă „procedura de expropriere” pe care statul român a înțeles să o facă la momentul respectiv; contractul respectiv a fost anulat prin mai multe hotărâri judecătorești. Un contract sub semnătură privată încheiat în anul 1992, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.18/1991, și care prevedea forma autentică în ceea ce privește vânzarea de terenuri, este un contract ce nu poate produce efecte juridice. Anexa contractului este tabelul în care figurează autorul reclamantei – poziția 4 -, iar „procedura exproprierii” a fost realizată în mod viciat. Faptul că s-a depus de Primăria G. tabelul în care autorul reclamantei C. D. ar fi semnat în sensul că ar fi încasat suma de bani, la acel moment, consideră că această probă este contrazisă de alte două probe: - documentația cadastrală completată de extrasul de informare al biroului de carte funciară, din care rezultă că cele două parcele de teren sunt proprietatea reclamantei (relația de la acest birou are rol de publicitate al dreptului de proprietate). Or, în această situație ar fi operat transferul dreptului de proprietate și, conform legilor în materie, această modificare ar fi operat de drept. Modificarea (după 20 ani) nu este operată întrucât despăgubirile nu au fost achitate niciodată. Această situație se aplică tuturor persoanelor proprietare ale tarlalei 1/1 din . Autostrada A 2.
Cea de a doua probă depusă anexat cererii de chemare în judecată este o cerere tipizată semnată de autorul reclamantei, prin care acesta a înaintat Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România oferta sa pentru acordarea de despăgubiri, iar în condițiile în care Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România ar fi acordat aceste despăgubirile adresa respectivă nu mai trebuia să poarte ștampila instituției. Înscrisurile sub semnătură privată depuse la dosarul cauzei nu pot ține loc de dovada de acordare de despăgubiri.
Prin urmare solicită ca punctul de vedere comunicat de Primăria Glina să fie înlăturat.
Pe fondul cauzei, solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Arată că, instanța de fond a respins acțiunea motivând că a fost dovedit că terenurile proprietatea reclamantei sunt în fapt ocupate de Autostrada A 2 conform expertizei topografice, însă în cauză nu ar fi fost urmată procedura de expropriere și nu a operat transferul dreptului de proprietate, motiv pentru care reclamanta nu ar fi fost îndreptățită la despăgubiri.
În opinia sa, singura încălcare adusă dreptului de proprietate permisă de lege este exproprierea pentru cauze de utilitate publică. În cauză nu s-a făcut dovada certă că aceste despăgubiri au fost achitate, chiar dacă procedura de expropriere nu a fost făcută conform legii, situație în care culpa aparține doar intimatei.
Astfel, terenurile proprietatea reclamantei au fost afectate de Autostrada A 2, fiind afectat dreptul de proprietate.
Solicită a fi avută în vedere toată documentația cadastrală depusă. Contractul de vânzare – cumpărare încheiat în anul 1992 face dovada că terenurile au fost luate din posesia reclamantei. Față de jurisprudența internă în materie, cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că, în condițiile în care există în discuție o expropriere de facto trebuie acordate despăgubirile juste și prealabile, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de față.
Motivarea sub care instanța de fond a respins cererea este netemeinică și, mai mult, Tribunalul București a îndrumat reclamanta să formuleze o acțiune pe dreptul comun.
Această posibilitate este „absurdă”, întrucât situația terenurilor din perspectiva dreptului de proprietate ar fi opozabil erga omnes, nu se va putea reglementa decât în cadrul unei proceduri de expropriere prin achitarea despăgubirilor. Despăgubirile aferente exproprierii nu pot fi solicitate pe o acțiune de dreptul comun, cu caracter prescriptibil.
Concluzionând, arată că acțiunea formulată de reclamantă este legală, vădită și întemeiată. Prin plata echivalentului lipsei dreptului de folosință nu poate fi trecut în proprietatea statului terenul și mai mult, timp de 25 ani, reclamanta a achitat impozitul aferent terenurilor în litigiu.
În condițiile în care apelul va fi admis, solicită omologarea / menținerea raportului de expertiză tehnic topografic întocmit la fond și acordarea despăgubirilor solicitate în fața instanței de fond.
Solicită amânarea pronunțării pentru formularea concluziilor scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul – pârât S. R. PRIN COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA, prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică, având în vedere următoarele argumente:
În ceea ce privește adresa Primăriei Glina comunicată la acest termen, și față de tabelul anexat s-a arătat faptul că antecesorul reclamantei a primit o sumă de bani pentru suprafață de 1092 mp. pentru care reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri prin acțiunea principală, practic a existat o plată certificată de Primăria Glina pentru această suprafață de teren; sumele au fost negociate cu proprietarii terenurilor care nu au fost puși în posesie, și ulterior au fost emise procesele – verbale de punere în posesie și titlurile de proprietate.
În ceea ce privește susținerea părții adverse vizând inexistența exproprierii, arată că în anul 1994 a intrat în vigoare Legea nr.33 și, prin urmare, această modalitate de plată a terenurilor în litigiu a fost singura modalitate care a putut fi avută în vedere de S. R. și de AND în anul 1992.
În opinia sa, trebuie reținută reaua credință a reclamantei, care recunoaște că a existat contractul de vânzare – cumpărare și toate actele subsecvente, prin care susține că autorul său nu a primit nici o sumă de bani în contul terenurilor, în timp ce Primăria comunei Glina a comunicat situația contrară, în sensul că autorul C. D. a primit bani pentru aceste terenuri.
Pe de altă parte, reclamanta a susținut că, contractul de vânzare – cumpărare încheiat în anul 1992 a fost desființat; or, acest aspect este fals și dovedit prin hotărârile judecătorești – sentința civilă nr.1847 din 13.06.2005 schimbată prin decizia civilă nr.1040 din data de 24.05.2006, pronunțate în dosarul nr._/3/2005 prin care a fost respinsă cererea formulată de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România de constatare a nulității contractului de vânzare – cumpărare nr.1129 din 30.06.1992. De asemenea, prin decizia civilă nr.1508 din 29.09.2006 pronunțată în dosarul nr._/3/2005 o altă cerere vizând același contract a fost respinsă, și de asemenea prin sentința civilă nr.3697 din 16.11.2005 o altă cerere vizând convenția perfectată în anul 1992 a fost respinsă irevocabil. Prin toate aceste argumente se dovedește că a existat convenția care a produs efecte, iar autorul reclamantei s-a bucurat de banii încasați de la statul român.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerul Public, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca nefondat, considerând că în mod corect prima instanță față de situația de fapt concretă rezultată în urma probatoriului administrat, a constatat că situația de față nu intră sub incidența Legii nr.33/1994.
Apreciază că soluția dată în cauză se impune a fi menținută, întrucât probatoriul administrat a reconfirmat situația de fapt constatată de prima instanță.
CURTEA ,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a sub nr._ /10.08.2009, reclamanta Ș. M. I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să stabilească cuantumului despăgubirilor pentru următoarele suprafețe de teren: 753,64 mp, având număr cadastral 549/1, situată în extravilanul comunei Glina, ., făcând parte din tarlaua 1/1, . totala de 5.800 mp, care a fost intabulata în Cartea funciara nr. 1145 a Comunei Glina cu numărul cadastral 549/2; 339,41 mp, având număr cadastral 482/1, situată în extravilanul comunei Glina, ., făcând parte din tarlaua 1/1, . totală de 5.000 mp, care a fost intabulata în Cartea funciara nr. 355 a comunei Glina cu numărul cadastral 482/2, ambele suprafețe fiind ocupate în prezent de Autostrada A2; stabilirea termenului de plată a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauza, data de la care pârâtul să fie obligat la plata acestor despăgubiri; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în vederea construirii Autostrăzii București - Constanta, respectiv a sectorului București - F., Compania Naționala de Autostrăzi și Drumuri Naționale a achiziționat terenurile necesare, din împrejurimile acestui obiectiv de utilitate publica de interes național, terenuri printre care se regăsește și cel descris mai sus.
Reclamanta a dobândit aceste suprafețe de teren prin moștenire de la părinții săi, C. D. și C. A., astfel: pe numele tatălui, C. D., a fost emis Titlul de proprietate nr. 3030/09.08.1993, în care sunt incluse cele doua parcele, ./1, în suprafața totala de 5.000 mp și ./1, în suprafața totala de 5.800 mp; conform certificatului de moștenitor nr. 30/08.03.2006. emis de BNP Domokos A., reclamanta a devenit unica moștenitoare a părinților săi. Din masa succesorala face parte inclusiv . totala de 5.000 mp.
Din suprafața totala de 5.000 mp, având numărul cadastral 482, au fost înstrăinate următoarele suprafețe: 3.566,78 mp, având numărul cadastral 482/2,; 1.174,51 mp, având numărul cadastral 482/3.
Rezultă astfel, conform măsurătorilor cadastrale, un rest de proprietate în suprafața de 339.41 mp, având număr cadastral 482/1, ocupat în prezent de autostrada A2.
În ceea ce privește . totala de 5.800 mp, având numărul cadastral 549, s-a menționat că de asemenea a fost înstrăinat un lot în suprafața de 5.046,36 mp, având numărul cadastral 549/2.
Rezultă astfel, conform măsurătorilor cadastrale, un rest de proprietate în suprafața de 753,64 mp, având număr cadastral 549/1, ocupat în prezent de autostrada A2.
A precizat reclamanta că, potrivit înscrisurilor anexate cererii, suprafețele pentru care se solicită despăgubirile nu au putut face obiectul contractelor de vânzare - cumpărare menționate din cauza faptului ca erau și sunt în continuare ocupate de Autostrada A2. Acest lucru rezulta, pe de o parte, din fisa bunului imobil tarlaua 1/1, . cadastral 482/1, înscris din care reiese că suprafața de 339,411 suporta mențiunea " detașare", aflându-se alăturat și schița din care se poate observa autostradă.
În dovedirea acestor susțineri a fost invocată și o declarație a tatălui reclamantei, C. D., adresata fostei Administrații Naționale a Drumurilor (denumirea veche a pârâtului), în care solicita despăgubiri în suma de 18$/mp, pentru suprafețele expropriate, situate în tarlaua 1/1, parcele 30 și 97. Aceasta declarație nu poartă număr și dată, însă conține o stampila a A.N.D. Declarația respectivă reprezintă o tentativă, rămasa fără rezultat, a demersurilor în vederea obținerii despăgubirilor. Este evident – în susținerea reclamantei - la momentul prezent, că aceste suprafețe "expropriate" au o situație juridică incertă, în sensul ca doar au fost ocupate abuziv de pârâtă, neoperând transferul dreptului de proprietate întrucât nu au fost plătite despăgubirile nici până la momentul prezent.
Având în vedere că nici dobânditorii legali ai terenului, dar nici cei "expropriați" în fapt la data respectivă nu au primit nicio sumă de bani cu titlu de despăgubire, consideră reclamanta că au fost grav încălcate dispozițiile art. 44 alin.3 din Constituția României, și ale art. 1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica.
De asemenea, a precizat reclamanta că nu i-a fost comunicata niciodată o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, deci nu i-a fost oferit niciodată un preț echivalent pentru suprafața de 356 mp.
În aceste condiții, nu a operat nici transferul dreptului de proprietate, din proprietatea privată în proprietatea publică a statului, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Legea nr. 33/1994, obligația principală a expropriatorului fiind aceea de a achita expropriatului valoarea despăgubirilor.
Aceeași idee este preluata și de art. 15 din Legea nr. 198/2004, care prevede că: „Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publica a statului și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plații despăgubirilor”.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm. C.proc.civ., Legea nr. 33/1994, Legea nr. 198/2004.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării cererii și necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului București, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
S-a învederat faptul că, în privința imobilelor identificate cadastral cu nr. 549/1, în suprafață de 728,733 m.p. (în mod eronat reclamanta a indicat suprafața de 753,64 m.p., în condițiile în care din actele doveditoare anexate cererii rezultă că reclamanta poate proba dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 728,733 m.p.) și cu nr. 482/2, în suprafață de 339,41 m.p. nu a intervenit exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Pe cale de consecință, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994 sau ale Legii nr. 198/2004, și astfel nici prevederile din aceste acte normative privind timbrajul și competența materială.
Având în vedere caracteristicile obiectului dedus judecății, în speță, raportat la valoarea imobilelor, a susținut pârâta că Tribunalul București nu este competent să soluționeze cauza, aceasta fiind de competența unei instanțe inferioare în grad.
S-a mai susținut că acțiunea reclamantei este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Cele două suprafețe de teren nu au făcut obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Cererea, astfel cum a fost formulată echivalează cu obligarea pârâtei la exproprierea imobilelor terenuri; or această cerere este inadmisibilă, prin raportare la Legea nr. 33/1994 și la Legea nr. 198/2004.
Prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile doar în ipoteza în care terenurile menționate ar fi făcut obiectul exproprierii, iar reclamanta ar fi în situația să conteste cuantumul despăgubirilor stabilite de către expropriator; or, prin cererea formulată, reclamanta solicită instanței de judecată să stabilească despăgubirea pentru cele 2 terenuri pretins ocupate/expropriate.
Pentru în litigiu se va putea declanșa procedura de expropriere de către pârâtă, în temeiul Legii nr. 198/2004, numai în condițiile în care amplasamentul pentru lucrări de construcție pentru Autostrada București - C., aprobat prin Hotărâre de Guvern, va cuprinde și terenul respectiv.
Cererea introductivă, astfel cum a fost formulată, este considerată de pârâtă inadmisibilă prin raportare la dispozițiile Legii nr. 198/2004, pentru că această lege specială în materie de expropriere permite sesizarea instanței de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii în contextul exproprierii prealabile a terenului.
A susținut pârâta că nici prin raportare la dispozițiile Legii generale în materie nr. 33/1994 cererea nu este admisibilă pentru următoarele considerente:
Procedura exproprierii, potrivit Legii nr. 33/1994 se derulează în trei etape reglementate, respectiv: declararea de utilitate publică a exproprierii, măsuri pregătitoare exproprierii și exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor. Art. 3 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanțele de judecată după ce s-a făcut declarația de utilitate publică a exproprierii în condițiile prevăzute de lege, or, în speță, această condiție nu este îndeplinită și conduce la respingerea cererii ca neîntemeiată.
Declarația de utilitate publică se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de comisii numite de Guvern pentru lucrări de interes național și de către delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul general al Municipiului București, pentru lucrări de interes local.
Legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanșării procedurii exproprierii de către alte persoane sau autorități decât cele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 33/1994, fapt care conduce la respingerea cererii reclamantei de stabilire a despăgubirii/obligare la expropriere, ca inadmisibilă și ca neîntemeiată.
În subsidiar, s-a solicitat a se constata că afirmațiile reclamantei sunt nedovedite. Înscrisul intitulat „declarație”, în privința căruia reclamanta pretinde că îi aparține tatălui acesteia, este lipsit de valoarea probatorie, fiind nedatat, iar conținutul acestuia nu fost asumat de către tatăl reclamantei prin semnătură.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 198/2004, Norma de aplicare a Legii nr. 198/2004 (aprobată prin H.G. nr. 941/2004), art. 1169 C. civ., art. 115 și urm. C.pr.civ. și actele normative menționate anterior.
La termenul de judecată din data de 03.03.2010, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii și excepția necompetenței materiale a instanței invocate de pârâtă, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.
Prin sentința civilă nr. 1611/20.09.2013, a fost respinsă acțiunea astfel formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Prin titlul de proprietate nr.3030/09.08.1993 emis de Comisia Județeană Ilfov pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitului C. D. asupra terenului în suprafață de 2 ha situat în comuna Glina, ..
Potrivit certificatului de moștenitor nr.30/08.03.2006 emis de BNP Domokos A., de pe urma defunctului C. D., decedat la data de 04.09.2005 a rămas ca unică moștenitoare reclamanta Ș. M. I., în calitate de fiică.
Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul B. C., astfel cum a fost modificat prin răspunsul la obiecțiuni, s-a concluzionat că . 549, în suprafață de 5.800 mp (5.775,19 mp din documentația cadastrală) se suprapune peste proprietatea C.N.A.D.N.R S.A, reprezentată de autostrada București-C., pe o suprafață de 488,05 mp, iar . 482, în suprafață de 5.000 mp ( 4.998 mp din documentația cadastrală) se suprapune peste proprietatea C.N.A.D.N.R S.A, reprezentată de autostrada București-C., pe o suprafață de 195,43 mp.
În continuare, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 1 - 9 din Legea 198/2004, norme în raport de care a reținut că în cauza de față nu a fost urmată procedura de expropriere cu privire la cele două suprafețe de teren ce fac obiectul litigiului, astfel cum s-a precizat de către pârâtă, cu toate că, în fapt, acestea sunt ocupate de Autostrada București-C., așa cum s-a concluzionat prin expertiza topo efectuată în cauză.
Câtă vreme, pentru suprafețele de teren în litigiu, nu s-a dispus exproprierea și nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra acestora din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri conform Legii nr.198/2004. În temeiul acestei legi, pot obține despăgubiri proprietarii sau titulari altor drepturi reale ale căror terenuri au fost expropriate în vederea realizării lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, cu urmarea procedurii reglementate de lege, instanța de judecată putând fi sesizată cu o acțiune formulată de persoanele expropriate care nu sunt mulțumite de cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea emisă de comisia de aplicare a legii.
Prin urmare, s-a constatat că situației de fapt din speță nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.198/2004, și nici cele ale Legii nr.33/1994, reclamanta având posibilitatea formulării unei acțiuni pe calea dreptului comun, prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de proprietate. Pentru aceste considerente, cererea formulată de reclamanta Ș. M. I. a fost apreciată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. În motivarea apelului astfel exercitat se susține în esență că:
I. Deși instanța de fond a constatat că terenurile proprietatea apelantei – reclamante sunt ocupate în fapt de Autostrada București-C., a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, apreciind că apelanta - reclamantă nu este îndreptățită la despăgubiri conform Legii nr. 198/2004, în temeiul acestei legi putând formula acțiune cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărâre emisă de comisia de aplicare a legii.
Hotărârea astfel pronunțată este, în opinia apelantei, netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:
Art. 2-5 din Legea nr. 198/2004, respectiv art. 4 din Legea nr. 255/2010 stabilește etapele procedurii de expropriere, respectiv: aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național; consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobile care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor; transferul dreptului de proprietate - care în cazul concret nu s-a produs din cauza faptului că pârâta nu i-a achitat apelantei – reclamante despăgubirile aferente; finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.
Singura etapă efectuată de pârâtă în această procedură de expropriere a fost declararea utilității publice, care a fost realizată prin intermediul a două hotărâri de guvern: H.G. nr. 557/1990 privind obiectivul de investiții Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești" și H.G. nr. 364/1991 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții "Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești, tronson București - F.".
Practic, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor, respectiv obligarea pârâtei la achitarea lor, astfel încât ulterior să poată fi realizată etapa a 3-a a procedurii de expropriere, astfel cum este reglementată de art. 4, lit. c) din Legea nr. 255/2010.
Se arată că, la momentul preluării abuzive a terenurilor din posesia autorilor apelantei - reclamante, pârâta a realizat o procedură de expropriere reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1129/30.06.1992, încheiat între Primăria . AND (cumpărător).
Obiectul contractului a constat în „vânzarea terenurilor deținute de proprietarii atestați de Primăria Comunei Glina SAI conform tabelului întocmit de aceasta, menționându-se totodată în contract faptul că „terenul este necesar cumpărătorului pentru construirea autostrăzii transeuropene N-S, Sectorul București- F.".
Tabelul la care face referire contractul are o notă din care rezultă că: „proprietarii menționați în acest tabel au fost puși în posesie și sunt deținătorii suprafeței de 5.3655 ha ce se ocupă pentru autostradă. Prețul de vânzare a terenurilor menționate mai sus a fost stabilit prin negociere, suma de 2.682.764 lei urmând a fi atribuită celor 74 de proprietari din tabel de către Primăria .>
Analizând tabelul se poate regăsi la poziția 24 autorul apelantei - reclamante C. D..
Acest contract încheiat sub semnătură privată (deși intrase în vigoare Legea nr. 18/1991, care prevedea forma autentică) a constituit singura "procedură de expropriere" realizată de pârât cu privire la toate terenurile din zonă.
Susține apelanta că, în cazul său, procedura de expropriere s-a realizat parțial, însă din culpa exclusivă a pârâtului. Instanța de fond a pronunțat o sentință bazată pe propria culpă a pârâtului, dat fiind că a statuat că pentru aceste terenuri nu ar fi fost demarată procedura de expropriere.
Mai arată apelanta că, în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 198/2004, respectiv art. 23 din Legea nr. 255/2010, concluzia instanței de fond conform căreia, în baza legilor speciale din materia exproprierii, se poate face de către expropriat doar cerere pentru a contesta cuantumul despăgubirii, este o concluzie care încalcă în mod vădit prevederile legale menționate, fiind evident că legiuitorul a reglementat inclusiv posibilitatea celui expropriat de a-și stabili, în cadrul unei acțiuni în instanță, dreptul la despăgubire.
În continuare, apelanta – reclamantă face referire la considerente ale unor decizii pronunțate în spețe cu obiect similar litigiului pendinte, decizii prin care instanțele au reținut aplicabilitatea reglementărilor legale relative la dreptul de a primi despăgubiri în situații în care au avut loc exproprieri de fapt.
De asemenea, apelanta - reclamantă invocă și hotărârea CEDO - Cauza " B. împotriva României".
Raportându-se la hotărârile astfel evocate, concluzionează apelanta în sensul că este evident că există o bogată jurisprudența, internă și europeană, care a stabilit că legile speciale în materie de expropriere sunt aplicabile și în cazurile în care a operat o expropriere de fapt, persoana expropriată putând solicita obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor aferente exproprierii chiar și după ce obiectivul de investiții a fost realizat.
Astfel consideră că aprecierea instanței de fond în sensul că despăgubirile proprietarului expropriat pot fi acordate doar atunci când procedura de expropriere a fost demarată conform legii și că în cauză nu ar fi vorba despre o astfel de procedură, este netemeinică, nelegală, și contrazisă de probele administrate în cauză.
Pentru toate aceste considerente, apelanta – reclamantă solicită admiterea acestui prim motiv de apel și, pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
II. Relativ la aprecierea primei instanțe în sensul că apelanta – reclamantă are posibilitatea formulării unei acțiuni pe calea dreptului comun, prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de proprietate, se susține că această variantă recomandată de instanța de fond este nelegală, având în vedere următoarele:
La dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul că pârâtul ar fi achitat despăgubirile aferente acestei exproprieri, fie apelantei - reclamante fie autorilor săi. Atât timp cât nu există o astfel de dovadă, instanța nu poate indica un alt temei de drept al acțiunii, și nu poate stabili că în cauză nu sunt aplicabile legile speciale în materie de expropriere. Varianta impusă de instanța de fond - răspunderea civilă delictuală a pârâtului - nu poate conferi o explicație logică și juridică asupra modalității în care Autostrada A2 este construită de mai bine de 20 de ani pe terenurile proprietatea apelantei - reclamante. S. R. a preluat abuziv terenul apelantei - reclamante, fără să-i plătească justa și prealabila despăgubire, afectându-i astfel dreptul de proprietate. Ori, Constituția României (art. 44, alin. 3), Codul civil (art. 481), Legea nr. 33/1994, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și o bogată jurisprudență CEDO și internă în materie, stabilesc faptul că singura atingere care poate fi adusă dreptului de proprietate nu poate fi decât exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Urmare a acestui fapt, prejudiciul suferit de apelanta - reclamantă nu poate avea ca temei de drept dispozițiile art. 998-999 C.civ., atât timp cât norma specială - Legea nr. 33/1994 - reglementează ca reparație adusă atingerii dreptului de proprietate despăgubirea, iar nu prejudiciul.
Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, această despăgubire se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului. Atât timp cât legislația internă prevede o normă specială în materie de expropriere, instanța de fond era obligată să aplice cu prioritate această normă specială, nu să o înlăture.
Prejudiciul are în vedere o reparație urmare a afectării unui drept. Ori în cazul de față, dincolo de afectarea dreptului de proprietate, vorbim despre luarea abuzivă a acestor terenuri din patrimoniul apelantei-reclamante. Faptic vorbind, de mai bine de 20 de ani, aceste terenuri nu se mai găsesc în patrimoniul apelantei-reclamante. Legiuitorul a prevăzut că despăgubirea se compune, în primul rând, din valoarea reală a imobilului, adică din prețul bunului expropriat, conform art. 26, alin.2 din Legea nr. 33/1994. Abia în plan secundar legiuitorul reglementează și noțiunea de prejudiciu.
Susține apelanta că sentința apelată este dată cu încălcarea legilor speciale din materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică și pentru faptul că soluția propusă de instanță - acțiunea în răspundere civilă delictuală - nu rezolvă sub nicio formă chestiunea transferului dreptului de proprietate din patrimoniul apelantei – reclamante în patrimoniul expropriatorului, astfel cum acesta este reglementat prin art. 27 din Legea nr. 33/1994, și art. 15 din Legea nr. 198/2004.
Obligarea pârâtului de a-i achita reclamantei un prejudiciu în temeiul art. 998-999 C.civ. nu soluționează de fapt litigiul, pentru că într-o astfel de variantă nu poate opera transferul dreptului de proprietate. Or, este obligatoriu să aibă loc acest transfer al dreptului de proprietate, având în vedere că la OCPI și la Primărie apelanta - reclamantă apare, în prezent, ca proprietar și achită impozitul, în timp ce terenurile sunt folosite de S. R. de mai bine de 20 de ani.
Acest transfer de proprietate nu poate opera în temeiul art. 998-999 C.civ..
Varianta propusă de instanța de fond este considerată de apelantă nelegală și sub aspectul că o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este supusă termenului de prescripție de 3 ani. Practic, instanța i-a propus apelantei – reclamante să formuleze din trei în trei ani o astfel de cerere în pretenții, care presupune o taxă de timbru la valoare (în condițiile în care cererile în materie de expropriere sunt scutite de taxa de timbru), în condițiile în care afectarea dreptului său de proprietate este ireversibilă. Autostrada nu se va demola niciodată, și aceste suprafețe de teren nu se vor întoarce niciodată în patrimoniul apelantei – reclamante. Prin urmare, această variantă de soluționare a litigiului este lipsită de orice raționament și contravine principiului conform căruia instanța este obligată să soluționeze litigiul cu care a fost învestită, iar nu să propună variante juridice.
Se arată că nici acțiunea în revendicare propusă de alte instanțe în cauze similare nu poate fi acceptată, fiind evident că faptic o sentință pronunțată într-o astfel de cerere nu poate fi pusă niciodată în executare - autostrada nu poate fi demolată.
Pentru toate aceste motive, apelanta - reclamantă solicită admiterea apelului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a obligării pârâtului la plata despăgubirilor, în cuantumul rezultat din raportul de evaluare întocmit în cauză.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, și obligarea apelantei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Prealabil, pornind de la concluzia justă a instanței de fond, potrivit căreia „situației de fapt din speță nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 198/2004 și nici cele ale Legii nr. 33/1994", acte normative incidente în materia exproprierii care prevedeau scutirea de la plata taxei de timbru, intimata solicită să se observe că cererea de apel este supusă rigorilor taxei de timbru (O.U.G. nr. 80/2013).
Pe cale de consecință, solicită să i se pună în vedere apelantei-reclamante să achite taxa de timbru corespunzătoare pentru etapa apelului.
Cererea de apel este, în opinia intimatei, neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În lipsa exproprierii nu este incidență legislația specifică.
Terenurile în privința cărora se solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 198/2004, nu au fost expropriate.
Acțiunea apelantei-reclamantei echivalează cu o cerere de obligare a intimatei-pârâte la exproprierea imobilelor acesteia, or, această cerere este inadmisibilă atât prin raportare la Legea nr. 33/1994, cât și prin raportare la Legea nr. 198/2004.
Susține intimata că teoria pe care a dezvoltat-o apelanta-reclamantă în cuprinsul cererii de apel este complet eronată. Astfel, ipoteza exproprierii parțiale/incomplete este incorectă și inexistentă.
Potrivit actelor normative care reglementează materia exproprierii (Legea nr. 198/2004), etapele prealabile exproprierii sunt cumulative; lipsa vreunuia dintre demersurile administrative prealabile va conduce la inexistența și inoperativitatea măsurii exproprierii.
În speță, niciuna dintre etapele administrative evidențiate în cuprinsul legii speciale în materie de expropriere nr. 198/2004 nu a fost parcursa/îndeplinită.
Astfel, dincolo de faptul că la momentul anilor 1990-1991 nu erau incidente nici măcar prevederile Legii nr. 33/1994 (era în vigoare Decretul nr. 467/1979), intimata solicită să se observe că:
Contractul încheiat în anul 1992, prin care au fost achitate sume de bani proprietarilor terenurilor afectate de construcția autostrăzii, nu echivalează cu etapa „consemnării individuale a despăgubirii" reglementate în cuprinsul legii speciale în materie de expropriere.
Faptul invocării, de către apelanta-reclamantă, a contractului încheiat în anul 1992, și prin intermediul căruia autorul acesteia a încasat sume de bani pentru terenurile pentru care aceasta pretinde despăgubiri, urmat de pretenția de a fi despăgubită de către statul român pentru aceleași terenuri, dovedește reaua-credință a acesteia. Cu alte cuvinte, apelanta-reclamantă, deși recunoaște că autorului său i-a fost plătit terenul, pretinde pentru același imobil despăgubiri.
Arată intimata că, pentru terenurile în litigiu se va putea declanșa procedura de expropriere de către intimată, în temeiul Legii nr. 198/2004, numai în condițiile în care amplasamentul pentru lucrări de construcție pentru Autostrada București - C., aprobat prin Hotărâre de Guvern, va cuprinde și terenul respectiv.
Cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost formulată este – în opinia intimatei - inadmisibilă prin raportare Ia dispozițiile Legii nr. 198/2004. Legea specială în materie de expropriere permite sesizarea instanței de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii (art. 9 din lege) în contextul exproprierii prealabile a terenului.
Totodată, se susține că nici prin raportare Ia dispozițiile Legii generale în materie nr. 33/1994, cererea nu este admisibilă pentru următoarele considerente:
Procedura exproprierii, potrivit Legii nr. 33/1994 se derulează în trei etape reglementate distinct de lege, respectiv: declararea de utilitate publică a exproprierii, măsuri pregătitoare exproprierii și exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor. Art. 3 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanțele de judecată după ce s-a făcut declarația de utilitate publică a exproprierii în condițiile prevăzute de lege; or, în speță, această condiție nu este îndeplinită și conduce la respingerea cererii ca neîntemeiată.
Legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanșării procedurii exproprierii de către alte persoane sau autorități decât cele prevăzute de art.7 din Legea nr. 33/1994, fapt care conduce la respingerea cererii reclamantei de stabilire a despăgubirii/obligare la expropriere, ca inadmisibilă și ca neîntemeiată.
Consideră intimata că cererea reclamantei nu reprezintă altceva decât o solicitare ele obligare la expropriere, care trebuie respinsă ca inadmisibilă și ca neîntemeiată. Acțiunea pendinte este una formulată în absența măsurii exproprierii, prin care se solicită despăgubiri. Prin urmare, afirmațiile apelantei-reclamante referitoare la incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 198/2004 sunt neîntemeiate.
Apreciază intimata că recomandarea pe care a făcut-o instanța fondului la finalul considerentelor, cu privire la posibilitatea formulării unei alte acțiuni de către apelanta-reclamantă, nu suportă o critică de nelegalitate din partea acesteia.
Apelanta-reclamantă refuză să accepte faptul că legislația specifică exproprierii nu se aplică în absența măsurii exproprierii.
Precizează intimata – pârâtă că a depus la rândul său jurisprudență relevantă în sprijinul tezei respingerii acțiunii de obligare la expropriere (soluțiile instanțelor din București, Cluj, Bihor și S., care s-au pronunțat unanim în sensul inadmisibilității cererii de obligare la expropriere).
În concluzie, solicită respingerea cererii de apel formulată și menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală.
În ședința publică din data de 13.01.2015, Curtea a stabilit faptul că apelul pendinte este scutit de taxa de timbru.
În apel, părțile au depus înscrisuri și precizări în sensul solicitat de instanța de control judiciar.
În contextul precizărilor astfel depuse (pg. 118), intimata a invederat instanței că terenurile în litigiu au fost preluate de aceasta de la autorul reclamantei în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 1129/1992, încheiat cu autoritatea locală (Primăria Comunei Glina), respectivul act juridic fiind astfel perfectat în considerarea faptului că autorului apelantei reclamate nu îi fusese încă eliberat titlul de proprietate, și a împrejurării că terenurile respective erau necesare pentru a evita blocarea investiției semnificative antrenate de construirea autostrăzii București – Cernavodă. Totodată, intimata a precizat că pe terenurile respective au fost efectuate lucrările de construire a autostrăzii, finalizarea acestora realizându-se în anul 2004, astfel cum rezultă din procesul verbal nr. 93/_ încheiat la data de 02.09.2004 (pg. 135 și urm.).
Apelanta reclamantă a depus precizări (solicitate de instanță) în sensul că terenurile în litigiu au fost dobândite de autorul său prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii 18/1991, conform Titlului de proprietate nr. 3030/09.08.1993, și că respectivul autor le-a deținut în posesie în perioada 1993-1994 (perioadă în care au fost sistate lucrările la autostradă).
Ținând seama de actele care atestă dreptul de proprietate pe care autorul apelantei l-a dobândit ca efect al emiterii menționatului titlul de proprietate, dar și de identificarea făcută cu ocazia măsurătorilor cadastrale în privința întinderii suprafețelor terenurilor efectiv atribuite în proprietate, Curtea a solicitat apelantei precizări relativ la suprafețele în privința cărora susține, în speță, că a avut loc o preluare fără plată (și implicit fără drept) de către intimată. În acest context, a precizat apelanta că suprafețele pentru care solicită despăgubiri sunt de 607,05 m.p. cu nr. cadastral 549/1, situată în . 97, și de 339,41 m.p. cu nr. cadastral 482/1, situat în . 30.
Totodată, intimata a depus copii ale hotărârilor judecătorești prin care au fost soluționate anterior acțiuni în justiție prin care instituția intimată a invocat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 1129/1992 încheiat de aceasta cu Primăria Glina, cauzele de nulitate invocate (și analizate de instanțe) fiind cele privind nerespectarea cerinței formei autentice, și lipsa calității de proprietar a vânzătorului din respectiva convenție.
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 295 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Pretențiile deduse judecății prin acțiunea introductivă au ca obiect stabilirea despăgubirilor pentru două suprafețe de teren situate pe raza comunei Glina Jud. Ilfov, care sunt în prezent ocupate de autostrada A2, și stabilirea de către instanță a unui termen înăuntrul căruia pârâta să plătească aceste despăgubiri reclamantei.
Situația dedusă judecății prin acțiunea astfel promovată a fost aceea în care pârâta intimată a preluat de la autorul reclamantei, C. D., suprafața de 1093,05 m.p. pe care a realizat lucrări de edificare a autostrăzii București-Cernavodă, iar preluarea astfel realizată constituie o expropriere care generează dreptul reclamantei de a primi despăgubiri.
Raportat la pretențiile de despăgubire formulate de reclamantă și la motivele de fapt și de drept expuse în susținerea acestora, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, că lucrările aferente autostrăzii A2 ocupă o suprafață totală de 683,48 m.p. din terenurile menționate în cererea de chemare în judecată.
Constatarea astfel făcută de instanța de fond, în sensul că lucrările aferente autostrăzii A2 ocupă o parte a terenului în litigiu, nu a fost atacată printr-un apel al intimatei.
În ce privește regimul juridic al situației de fapt astfel constatate, Curtea apreciază că el trebuie tratat în mod similar situației în care ar fi avut loc o expropriere, pentru că este vorba de o preluare de fapt ce a avut ca scop realizarea unei investiții care, în lumina prevederilor art. 2 din Legea 198/2004 coroborat cu art. 2 și 6 din OG 43/1997, este de utilitate publică de interes național – autostrada A2 -, fără a se fi procedat în prealabil la emiterea unui act juridic de autoritate prin care să se fi produs efectul translativ de proprietate specific exproprierii (deci dobândirea de către stat a dreptului real de proprietate, ce ar fi singurul de natură a-i conferi atributului exploatării în acest mod).
Cu privire la terenul în litigiu a fost încheiat, în anul 1992, un contract de vânzare cumpărare în care a figurat Primăria Glina în calitate de vânzător
Suprafețele de teren pentru care apelanta reclamantă a solicitat, în speță, ca pârâta intimată să îi plătească despăgubiri însumează 946,45 m.p. potrivit precizărilor depuse în etapa apelului, și 1093,05 m.p. conform solicitărilor din cererea de chemare în judecată.
Din cuprinsul tabelului anexă la contractul de vânzare cumpărare nr. 1129/1992 (pg. 128), Curtea reține că autorul apelantei reclamante a fost înscris - la poziția nr. 24 – cu o suprafață ce urma să fie ocupată de autostradă de 1092,75 m.p., iar cuantumul despăgubirilor menționate în același act pentru terenul respectiv a fost de 54.636 lei.
Relațiile comunicate, la solicitarea Curții, de Primăria Glina atestă faptul că autorului reclamantei apelante i-a fost plătită suma astfel stabilită cu titlu de despăgubire, beneficiarul atestând prin semnătură proprie primirea respectivei sume.
Curtea reține că menționatul contract de vânzare cumpărare nu are aptitudinea de a produce efectul translativ de proprietate - specific convențiilor cu această natură juridică – de la autorul reclamantei apelante către pârâta intimată, pentru că cel dintâi nu a fost parte la perfectarea actului juridic respectiv, și nici nu a dat Primăriei Glina mandat spre a-l reprezenta la încheierea contractului. În aceste condiții, față de rigorile impuse de principiul relativității actelor juridice civile, contractul menționat nu putea constitui fundament al dobândirii de către pârâtă a proprietății asupra terenului în litigiu, teren pe care a efectuat – și chiar a finalizat până la data sesizării instanței cu acțiunea pendinte – lucrări de realizare a autostrăzii A2.
Pe de altă parte, Curtea constată că același contract este afectat de viciul nerespectării formei autentice, care era impusă ca și condiție ad validitatem prin art. 46 alin. 1 din Legea 10/2001.
Este de remarcat că reclamanta apelantă nu a înțeles să formuleze o acțiune în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C.civ., însă această constatare nu este de natură a fundamenta o concluzie în sensul inadmisibilității acțiunii pendinte – astfel cum a susținut pârâta în apărare - întrucât, chiar în situația în care ar triumfa într-un asemenea demers juridic, atingerea adusă dreptului său de proprietate nu ar putea fi complet remediată, câtă vreme terenul său este ocupat de lucrări care fac parte din structura a unui obiectiv de utilitate publică de interes național, și anume de autostrada A2 București-Cernavodă.
Curtea apreciază că situația de fapt astfel creată are consecințe echivalente unei exproprieri, pentru că reclamanta apelantă este lipsită de posibilitatea de a exercita atributele dreptului său de proprietate, astfel cum acestea îi sunt conferite de art. 480 din C.civ. – conform căruia „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege” -, și respectiv de art. 44 alin. 2 și 3 din Constituție – conform cărora „(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.”.
În lumina dispozițiilor normative enunțate, Curtea reține că exproprierea constituie o limită care poate fi impusă exercitării dreptului de proprietate privată, însă ea poate opera sub rezerva unor condiții, printre acestea înscriindu-se aceea de a se plăti proprietarului expropriat o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Or, în speță, reclamanta apelantă a solicitat instanței tocmai acest lucru, respectiv să stabilească despăgubirea care i se cuvine pentru lipsirea de dreptul de proprietate asupra bunului său, în cadrul legal reprezentat de Legea nr. 33/1994 și Legea 198/2004.
Conform art. 4 din Legea 33/1994 „(1) Cei interesați pot conveni atât asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond, de formă și de publicitate, fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege.
(2) În cazul în care acordul de voință al părților privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul sau natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege.”.
Din economia acestei dispoziții a legii speciale reiese că legiuitorul a prevăzut posibilitatea, pentru părțile interesate, de a conveni asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, precum și asupra naturii și cuantumului despăgubirii, cu respectarea condițiilor de fond, formă și publicitate, fără a declanșa procedura de expropriere prevăzută de lege.
Cum contractul de vânzare cumpărare nr. 1129/1992 încheiat între Primăria . Națională a Drumurilor (instituția antecesoare a entității intimate) nu respectă cerința formei autentice, și nici nu conține acordul autorului reclamantei pentru transmiterea către antecesoarea pârâtei a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1092,75 m.p. în privința căruia s-a încheiat respectiva convenție, nu se poate reține existența unui acord expres asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, în sensul prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea 33/1994.
Pe de altă parte însă, nu poate fi ignorată împrejurarea atestată prin înscrisurile aflate la filele 183-191, respectiv aceea că antecesoarea pârâtei intimate (AND) a virat semnatarei vânzătoare (Primăria Glina) suma de bani stabilită cu titlu de preț prin contractul respectiv, iar autorul reclamantei apelante (C. D.) a semnat tabelul anexă la acest contract privind încasarea sumei de 54.636 lei remisă de Primăria Glina cu titlu de echivalent valoric al terenului ce a fost menționat în contractul nr. 1129/1992 - teren pentru care acesta avea vocația (la epoca respectivă) la reconstituirea dreptului de proprietate.
În condițiile în care autorul reclamantei apelante nu a înțeles să formuleze o acțiune în revendicare pentru a redobândi posesia bunului (și nici reclamanta, după decesul acestuia), iar acest autor a achiesat la preluarea de către pârâtă a terenului prin încasarea sumei acordate cu titlu de echivalent valoric de către expropriator, precum și față de împrejurarea că s-a produs o preluare efectivă în posesie a acestui bun de către pârâtă, bun care a fost afectat ulterior unui obiectiv de utilitate publică de interes național, se desprinde concluzia că existenței consimțământului ambelor părți cu privire la transmiterea dreptului de proprietate de la reclamantă la unitatea administrativ-teritorială, divergențele purtând asupra întinderii dreptului la despăgubiri al reclamantei apelante (succesoare în drepturi a proprietarului de la data preluării bunului), chestiune asupra căreia instanța de judecată are competența să se pronunțe – conform art. 4 alin. 2 din Legea 33/1994 - la cererea oricăreia dintre părți.
Curtea notează că situațiile prevăzute de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, constituie cazuri de excepție de la regula potrivit căreia instanța civilă nu poate fi sesizată decât de către expropriator în condițiile art. 21 din lege, și numai după parcurgerea procedurii premergătoare speciale reglementate în art. 5-20
Astfel, deși pentru terenul în litigiu nu au fost parcurse integral formalitățile prealabile prevăzute de lege, expropriatul are deschisă calea unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, în contextul dispozițiilor art. 4 din această lege, dispoziții ale căror rigori sunt respectate, potrivit considerentelor expuse în precedent.
Autorul reclamantei a suferit o privare de bunul său, justificată de realizarea unei lucrări de utilitate publică, situație în care, potrivit art. 44 alin. 3 din Constituția României, privarea de proprietate trebuie însoțită de o despăgubire justă, de natură să reflecte valoarea reală a suprafeței de teren de care a fost deposedat.
În speță, nu poate fi ignorat faptul că probatoriul administrat (reprezentat de acte juridice valide, care emană de la o autoritate publică –Primăria Glina) atestă că autorul reclamantei a încasat efectiv, încă din anul 1992, suma de 54.535 lei cu titlu de echivalent valoric al terenului pe care antecesoarea pârâtei l-a preluat de la acesta. Având în vedere această cauză juridică a plății astfel realizate către autorului reclamantei, este de domeniul evidenței faptul că suma respectivă are natura juridică a unei despăgubiri, care are însușirea de a fi prealabilă atâta vreme cât ea a fost oferită, și acceptată de beneficiar înainte de a se fi finalizat procedurile specifice unei exproprieri perfecte.
În condițiile în care beneficiarul despăgubirii astfel acordate a înțeles să o încaseze fără obiecțiuni, și fără a formula ulterior vreo contestație relativ la întinderea dreptului său de creanță (supus termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958), Curtea apreciază suma astfel plătită autorului reclamantei apelante se impune a fi prezumată ca reprezentând o despăgubire dreaptă.
Apărarea apelantei reclamante, în sensul că autorul său nu ar fi încasat suma ce este consemnată cu titlu de despăgubire în tabelul anexă menționat, nu poate fi reținută în condițiile în care actul juridic în care sunt consemnate plățile făcute de Primăria Glina - din suma pe care a primit-o de la AND în baza contractului nr. 1129/1992 – către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conține semnătura olografă a respectivului autor la rubrica „semnătura de primire”.
Față de situația reținută, Curtea constată că echivalentul valoric al terenurilor în litigiu a intrat în patrimoniul fostului proprietar (C. D.), înlocuind terenul (cu suprafața totală de 1092,75 m.p) preluat în posesie de expropriator, astfel încât nu pot fi privite ca fondate pretențiile reclamantei, de a se stabili o nouă despăgubire pentru exproprierea de fapt ce a operat în timpul vieții autorului său.
Având în vedere concluziile reținute, Curtea va menține soluția primei instanțe, soluție care va fi însă susținută de considerentele expuse în prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta – reclamantă Ș. M.-I., domiciliată în ., ., județ Ilfov și cu domiciliul ales la mandatar C. G., în București, ..21, ., ., împotriva sentinței civile nr.1611/20.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA SA, cu sediul ales la SCA C. P. și Asociații, în București, ..20, sector 1 și cu sediul în București, ..38, sector 1.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
6 ex./_
TB-S.5 – S.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 170/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Decizia nr. 197/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
