Pretenţii. Decizia nr. 170/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 170/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 26976/3/2013
Dosar nr._
(1759/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 170 A
Ședința publică de la 07.04.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de apelantul – pârât D. C. Ș. F., împotriva sentinței civile nr. 540 din data de 10.04.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant C. M..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 24.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 31.03.2015 și apoi la 07.04.2015, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 02.08.2013, sub nr. de dosar_ , reclamantul C. M. a chemat în judecată pe pârâtul D. C. Ș. F., solicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța de către instanță, aceasta să oblige pârâtul la plata către reclamant a sumei de 637.913 lei echivalentul sumei de 145.000 euro (calculat la cursul BNR din data de 29.07.2013 de 1 euro = 4.39 lei) plătiți de către reclamant pârâtului din eroare (plată nedatorată), obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 129.082 lei (echivalentul în lei a sumei de 29.341 euro) cu titlu de dobândă legală pentru lipsa de folosință a sumei de 637.913 lei (echivalentul în lei a 145.000 euro), cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut următoarele aspecte de fapt și de drept:
La data de 20.09.2004, reclamantul (în calitate de împrumutat) a încheiat cu pârâtul (în calitate de împrumutător) „Contractul de împrumut” pentru suma de 145.000 euro.
Prin contractul de împrumut, părțile au agreat ca această sumă să fie folosită pentru a face toate diligențele pentru achiziția dreptului de proprietate a unei cote de 30% din imobilul teren în suprafață de 15.000 mp. situat în București, .. 1, sector 1.
Având în vedere această convenție a părților, la data de 24.09.2004 reclamantul a încheiat cu moștenitorii ce aveau în patrimoniul lor vocația de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului, un antecontract de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial „Ad Solemnitates” cu încheierea nr. 501/24.09.2004, pentru achiziționarea unei cote-părți de 30% din teren sau alte măsuri reparatorii cuvenite acestora după clarificarea situației terenului de către organele statale competente.
Prin Decizia nr. 289/30.10.2009 emisă de APPS RA și prin procesul - verbal de punere în posesie nr. 107/01.02.2010 încheiat între APPS RA și moștenitorii mai sus menționați, s-a restituit moștenitorilor terenul, prin echivalent a două terenuri situate în .-30, respectiv un lot în suprafață de 8.913,59 mp. și un lor în suprafață de 5.942,41 mp.
Ulterior, prin sentința civilă nr._/23.09.2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra lotului de 8.914 mp.
La data de 19.10.2004, reclamantul a agreat cu pârâtul D. C. Ș. F. (printr-o Tranzacție autentificată de Biroul Notarial „Ad Solemnitates” cu încheierea nr.36/19.10.2004), ca în locul restituirii sumei de 145.000 euro, să-i ofere acestuia dreptul de proprietate asupra a 50% din cota cuvenită reclamantului de 30% din terenul mai sus arătat. Prin tranzacția sus-menționată, părțile au făcut novație prin schimbare de obiect sau o dare în plată prin care în locul sumei de bani s-a convenit transmiterea unui drept de proprietate.
În pofida acestei Tranzacții, pârâtul D. C. Ș. F. în data de 23.06.2010 a formulat prin reprezentanții săi legali, notificarea nr. 58/2010 prin care a solicitat restituirea sumei împrumutate.
La această solicitare, reclamantul a răspuns pozitiv, astfel încât la data de 03.09.2010, a transferat în contul pârâtului suma de 145.000 euro cu intenția de a restitui suma împrumutată în data de 20.09.2004.
A menționat că a avut o relație bună de parteneri de afaceri cu pârâtul până la un moment dat și a făcut plata sumei de 145.000 euro către acesta cu bună-credință.
Însă pârâtul a promovat la data de 18.11.2010 (la scurt timp după rambursarea datoriei), o acțiune având ca finalitate obținerea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare - cumpărare în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra 50% din cei 30% deținut de reclamant din terenul mai sus arătat.
Prin decizia civilă nr. 305A/21.09.2012 Curtea de Apel București a admis apelul declarat de către pârât și a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea unei cote indivize de 15% din terenul în suprafață de 8.913,59 mp, cu prețul de 145.000 euro.
Ulterior, în recurs, hotărârea Curții de Apel București a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1403/14.03.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a respins recursul declarat de reclamant.
În ceea ce privește fundamentarea primului capăt de cerere al reclamantului, a solicitat instanței să constate că acesta este creditorul obligației de restituite a sumei de 145.000 euro întrucât, astfel cum reiese din starea de fapt prezentată mai sus, a achitat această sumă din eroare, considerând în mod greșit (ca răspuns la solicitarea expresă a pârâtului), că o datorează pârâtului. Acest aspect a fost stabilit prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul având ca obiect pronunțarea hotărârii care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Prin încheierea tranzacției s-a produs o novație obiectivă, astfel încât efectul obligației inițiale (restituirea sumei de 145.000 euro) s-a transformat în obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra unei cote-părți din teren (cota-parte de 50% din 30% din teren).
A făcut referire reclamantul la cele statuate prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și în ceea ce privește condițiile plății nedatorate, a susținut că sunt îndeplinite în totalitate, față de împrejurările de fapt pe larg expuse.
Referitor la plata dobânzii, a pretins că pârâtul a fost de rea-credință, întrucât în ciuda încheierii tranzacției, se constată eronată obligația de restituire a împrumutului; l-a notificat pe reclamantul împrumutător să-i restituie acest împrumut.
În drept, a invocat prevederile OG nr. 9/2000 și nr. 13/2011.
În dovedirea pretențiilor din cererea de chemare în judecată, reclamantul a depus înscrisuri: contractul de împrumut din data de 20.09.2004, contractul de tranzacție nr. 36/19.10.2004, dovada plății efectuate în data de 03.09.2010, decizia civilă nr. 305A/2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, anexa 1 - calcul penalități, notificarea din 14.05.2013 privind restituirea sumei de 145.000 euro, decizia civilă nr. 1403/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dovada plății taxei de timbru.
Cererea a fost timbrată.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională (calificată astfel de către Tribunal).
În apărare, pârâtul a pretins în esență, că nu sunt întrunite în cauză condițiile plății nedatorate.
A mai pretins pârâtul că după încheierea tranzacției din 03.09.2010, reclamantul s-a dovedit de rea-credință, încercând să evite îndeplinirea obligațiilor din cuprinsul acesteia, restituind totodată suma de 145.000 euro, apreciind în acest mod că s-au stins astfel toate obligațiile asumate prin tranzacție și contractul de împrumut.
În privința condiției efectuării plății acelor 145.000 euro din eroare, pârâtul a susținut că atitudinea reclamantului ce a încheiat convenția prin care și-a asumat obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra terenului, cu ignorarea obligațiilor asumate prin tranzacție, denotă intenția acestuia de a frauda interesele pârâtului.
Se mai susține că scopul urmărit de reclamant, de a împiedica transferul dreptului de proprietate către pârât, pentru o cotă de 15% din teren, rezultă și din notificarea acestuia prin care își exprimă opinia că prin restituirea sumei de 145.000 euro, nu mai are vreo obligație în ceea ce privește tranzacția din 2010.
Mai pretinde pârâtul că eventuala obligație de restituire a celor 145.000 euro împrumutați, a fost stinsă prin compensarea legală cu alte obligații de plată, rezultate din tranzacție.
Referitor la solicitarea reclamantului de a i se plăti suma de 129.082 RON, cu titlu de dobândă legală, pârâtul solicită față de aceleași apărări privind neîndeplinirea condițiilor plății nedatorate, respingerea ca neîntemeiată, plata efectivă de către reclamant, nefiind rezultatul atitudinii pârâtului, ci rezultat al încercărilor reclamantului de a acredita ideea existenței a două obligații alternative și totodată, se invocă lipsa unor elemente care să ateste o eventuală punere în întârziere a pârâtului.
În ceea ce privește problema unei compensări invocate de către pârât prin întâmpinarea formulată, Tribunalul a calificat această pretenție ca având natura unei cereri reconvenționale, pârâtul achitând în consecință taxa de timbru aferentă sumei avute în vedere și pe care a precizat-o prin cerere scrisă, depusă la dosar, primind un termen strict în acest sens.
Ambele părți au administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.540/10.04.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea principală, formulată de reclamantul C. M., în contradictoriu cu pârâtul D. C. Ș. F., a obligat pe pârât să restituie reclamantului suma de 145.000 euro în echivalent lei la data plății, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzii calculate la suma de 145.000 euro, a respins cererea reconvențională formulată de pârât privind compensația și a obligat pe pârât la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, parțial, reprezentând taxă de timbru în cuantum de 13.670 RON.
Analizând acțiunea formulată de reclamant sub aspectul îndeplinirii condițiilor plății nedatorate, în ceea ce privește suma de 145.000 Euro, Tribunalul a avut în vedere că între părți s-au derulat raporturi juridice relevante pentru cauza de față, începând cu convenția de împrumut având ca obiect suma de 145.000 euro încheiată la 20.09.2004, care urma a fi folosită de către reclamantul împrumutat, pentru achiziționarea unei cote-părți din terenul care a făcut obiectul procedurii Legii nr. 10/2001 în favoarea unor terțe persoane.
Ulterior, conform celor reținute cu putere de lucru judecat în decizia nr. 305A din 21 sept. 2012 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, ce a avut ca obiect acțiunea reclamantului (pârâtul din prezenta cauză) de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, pentru jumătate din cota reținută anterior, urmare a intervenirii unor modificări în ceea ce privește înțelegerea inițială a părților, s-a stabilit că, prin tranzacția din 19.10.2004, părțile s-au înțeles să încheie un contract de vânzare-cumpărare, în contul sumei de 145.000 euro pentru cota de teren de ½ din cea vizată la încheierea convenției de împrumut, astfel că s-a reținut că, deși pârâtul (reclamantul din prezenta cauză) restituise înainte de pronunțarea deciziei respective, suma de 145.000 euro, obligația de „a vinde” asumată prin tranzacția de la 19.10.2004, nu a încetat să existe.
S-a reținut că a operat o novație a obligației inițiale, asumate prin contractul de împrumut.
Având în vedere succesiunea evenimentelor relevante pentru cauza de față, printre care și restituirea (plata) sumei de 14.000 euro făcută de către reclamant la 03.09.2010, anterior promovării de către pârât (reclamantul din dosarul nr._/3/2011) a acțiunii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru 15% din terenul care a făcut obiectul restituirii, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, vizat încă de la încheierea convenției de împrumut, precum și soluția definitivă pronunțată în rezolvarea dosarului_/3/2011, Tribunalul a apreciat că reclamantul a efectuat o plată nedatorată, în considerarea unei obligații, datorii ce nu mai exista la momentul plății către pârât a celor 145.000 euro, în raporturile dintre părți, întrucât, așa cum s-a reținut cu putere de lucru judecat în Decizia nr. 305 A/21.09.2012 a Curții de Apel București, operase anterior novația obligației rezultate din contractul de împrumut, în baza tranzacției dintre părți, intervenite în octombrie 2004, de vânzare-cumpărare.
Ca atare, această condiție a plății nedatorate, este îndeplinită, la fel ca și celelalte privind natura prestației – plata având ca obiect o sumă de bani: această plată a fost făcută din eroare în urma notificării reclamantului plătitor de către pârât, la 23.06.2010, de a i se restitui împrumutul de 145.000 euro, solicitare formulată independent de tranzacția din octombrie 2010.
Mai mult, prin Decizia nr.305A/2012 s-a reținut că subzistă în continuare, obligația pârâtului din cauza de față, de a-i plăti reclamantului (pârât în acea cauză) suma de 145.000 euro cu titlu de preț, în baza convenției, obiect al tranzacției din 2010. S-a concluzionat prin urmare, că în speță sunt întrunite cerințele legale privind plata nedatorată. Nu au fost primite apărările pârâtului, în sensul că plata celor 145.000 euro în 2010 a fost făcută cu bună-știință, iar nu din eroare, efectuarea ei făcându-se anterior promovării acțiunii obiect al dosarului_/3/2011.
Deși pârâtul pretinde în susținerea acestei apărări, că nu l-a notificat în iunie 2010 pe reclamant să-i restituie împrumutul de 145.000 euro, nu a depus la dosar acea notificare pentru a i se verifica mențiunile și motivele notificării și în consecință, temeinicia susținerilor.
Ca atare, Tribunalul a admis acțiunea reclamantului privind plata nedatorată a celor 145.0000 euro.
Referitor la dobânda legală pretinsă, s-a avut în vedere că pentru perioada pretinsă de către reclamant, în raport de care acesta a calculat dobânda solicitată, nu s-a făcut dovada punerii în întârziere, aceasta făcându-se în realitate prin notificarea datată 14.05.2013 (nu există dovada comunicării notificării către pârât).
În plus, o eventuală rea-credință a pârâtului în sensul art.994 cod civil ar putea fi luată în considerare de la momentul rămânerii irevocabile a Deciziei nr. 305/2012 a Curții de Apel București, prin Decizia ÎCCJ din 14.03.2013, însă se va avea în vedere pe de o parte, faptul că în legătură cu notificarea privind punerea în întârziere, nu s-au făcut dovezi privind momentul comunicării către pârât, precum și faptul că ulterior lunii mai 2013, nu s-a cerut vreo dobândă de către reclamant, dimpotrivă, perioada precizată a fost cuprinsă între data plății celor 145.000 euro și 31 mai 2013; ca atare cererea având acest obiect a fost respinsă.
Referitor la cererea reconvențională a pârâtului, de constatare a unei compensări între suma de 145.000 euro plătită de către reclamant și alte obligații legale ale acestuia față de pârât, s-a observat că prin cererea reconvențională calificată ca atare la data de 13.02.2014, pârâtul a solicitat a se constata compensarea legală, or condițiile compensării legale: existența unei datorii reciproce, certe, lichide și exigibile, nu sunt îndeplinite, pârâtul neaflându-se în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile, în privința sumei de 2.200.549 lei.
Ca atare, cererea sa reconvențională privind compensația legală apare neîntemeiată și a fost respinsă.
Deși în finalul precizării depuse prin registratură la 19.02.2013, pârâtul și-a modificat obiectul cererii reconvenționale sub aspectul compensației, pretinzând obligația către el a reclamantului, la suma de 2.200.549 lei, Tribunalul a observat că acestuia i s-a acordat un termen la 13.02.2014, numai pentru a timbra cererea reconvențională corespunzător sumei pentru care a solicitat compensarea, avută în vedere la invocarea cererii de constatare a compensării legale, iar nu pentru întregirea ori modificarea cererii cu care a investit instanța la data de 07.10.2013, astfel că aceasta este cererea avută în vedere la soluționarea prezentei cauze și pe care Tribunalul, așa cum s-a arătat anterior, a găsit-o nefondată.
Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 452,453 Noul Cod de Procedură Civilă.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâtul D. C. Ș. F., prin care a solicitat în principal, admiterea apelului, anularea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond, sentința apelată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin.1 lit. b) Noul Cod de procedură civilă; în subsidiar, admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond, respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată formulată de intimat și admiterea cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată; obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății fondului și soluționării apelului, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocat, având în vedere următoarele motive:
1. Cu privire la cererea de admitere a apelului, anularea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond, a arătat că în urma lecturării hotărârii instanței de fond, lesne se poate observa că instanța de fond a motivat soluția pronunțată cu privire la cererea reconvențională formulată de apelant exclusiv printr-o singură frază, pe care o expune:
„Referitor la cererea reconvenționala a paratului, de constatare a unei compensări între suma de 145.000 EURO plătită de către reclamant și alte obligații legale ale acestuia față de parat, urmează să observe că, prin cererea reconvențională calificată ca atare la data de 13.02.2014, paratul a solicitat a se constata compensarea legală (ori condițiile compensării legale: existența unei datorii reciproce, certe, lichide și exigibile), nu sunt îndeplinite, paratul neaflându-se în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile în privința sumei de 2.200.549 lei".
Problema motivării hotărârilor judecătorești este una extrem de delicată și care a fost tratată extrem de des în practică, atât de instanțele române, dar și de CEDO, prin raportare la dispozițiile legale interne și respectiv cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Atât dispozițiile legale interne, respectiv art. 425 alin. 1 lit. b) Noul Cod de procedură civilă, dar și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilesc direct și indirect obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, aceasta fiind o garanție implicită a corectitudinii actului de justiție, dar și o garanție implicită a dreptului de apărare, parte integrantă a unui proces echitabil, în sensul că orice persoană trebuie să aibă dreptul să supună controlului judiciar o hotărâre pronunțată în cauzele în care este parte, lucru imposibil de realizat în lipsa unei motivări în fapt și în drept a hotărârii.
Practica instanțelor române, dar și a CEDO, a stabilit în mod unanim necesitatea expunerii motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, dar totodată și a motivelor de fapt și drept pentru care au fost înlăturate susținerile părților (Decizia ICCJ nr. 3338/11.04.2011- Secția civilă și proprietate intelectuală, CEDO cauza Vlasia V. contra României, CEDO Garcia Ruiz contra Spaniei).
În opinia apelantului - pârât, sentința apelată nu respectă dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) Noul Cod de procedură civilă și încălcă și dispozițiile art. 6 din CEDO, fiind expusă în motivare o singură frază lipsită de orice argument în susținerea convingerii instanței de judecată cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al debitelor intimatului față de apelant.
Pentru a întări susținerile sale ce vizează modalitatea în care instanța de fond a analizat, soluționat și motivat hotărârea cu privire la cererea reconvențională, apelantul – pârât învederează faptul că instanța de fond i-a pus în vedere la termenul din data de 13.02.2014 să-și precizeze cererea reconvențională pentru a putea stabili taxa de timbru aferentă pretențiilor apelantului.
Apelantul s-a conformat și a formulat și depus cererea precizatoare la cererea reconvențională, ulterior instanța a stabilit obligația de plată a taxei de timbru raportat la pretențiile expuse în cererea precizatoare, însă în mod surprinzător, prin hotărârea apelată, instanța susține că nu avea dreptul să precizeze și/sau să modifice cererea reconvențională, cu toate că așa cum s-a arătat, taxa de timbru s-a stabilit prin raportare la pretențiile expuse în cererea precizatoare.
Pentru aceste argumente, apelantul – pârât solicită admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond.
2. Cu privire la cererea de modificare a sentinței apelate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond respingerea în întregime a cererii introductive de instanță și admiterea cererii reconvenționale, astfel cum a fost formulată și precizată, apelantul a precizat că analiza temeiniciei sentinței apelate trebuie să plece în opinia apelantului - pârât de la cadrul procesual stabilit de părți la momentul investirii instanței de judecată și la temeiurile de fapt și de drept expuse de părți în susținerea pretențiilor lor.
În privința cererii principale, instanța de fond trebuia să analizeze care a fost voința internă a intimatului la momentul la care a efectuat plata sumei de 145.000 EURO în data de 03.09.2010, doar în aceste condiții putându-se aprecia dacă a existat o plată nedatorată sau nu.
Instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare la momentul pronunțării hotărârii apelate, în sensul că a făcut confuzie între dreptul intimatului de a-și majora patrimoniul cu suma de 145.000 EURO, cu titlu de preț al transferului de proprietate asupra terenului și eroarea care ar fi trebuit să existe la momentul restituirii sumei de 145.000 EURO către apelant.
Concret spus, faptul că prin decizia Curții de Apel București nr. 305 A/21.09.2012 s-a stabilit că prețul transferului de proprietate asupra terenului este de 145.000 EURO și că a operat o novație a contractului de împrumut prin tranzacția semnată în data de 19.10.2004, nu semnifică în mod automat că plata efectuată de intimat în data de 03.09.2010 are caracterul unei plăți nedatorate.
Există în cadrul hotărârii instanței de fond elemente contradictorii care îl îndreptățesc pe apelantul – pârât să aprecieze că a fost efectuată o analiză superficială a problemei de drept supuse judecății și aici se referă la faptul că, deși instanța de fond admite susținerea intimatului că plata a fost efectuată în urma unei notificări din data de 23.06.2010, recepționată de la apelant, ulterior, instanța respinge susținerea apelantului în sensul că prin notificarea din data de 23.06.2010, nu a solicitat restituirea sumei de 145.000 EURO motivând că această notificare nu există la dosar.
Totodată, instanța de fond nu a avut în vedere o altă susținere a intimatului din cadrul cererii introductive de instanță care în accepțiunea apelantului – pârât, lămurește în mare măsură problema voinței intimatului la momentul efectuării plății de 145.000 EURO.
Intimatul a susținut că prin notificarea din 23.06.2010 recepționată de la apelant, i s-a solicitat atât restituirea sumei de 145.000 EURO, cât și îndeplinirea obligației de a încheia contractul de vânzare - cumpărare cu privire la cota de 15% din teren.
În condițiile în care intimatul a îndeplinit numai obligația de restituire a sumei de bani, însă nu a îndeplinit și obligația de a semna contractul de vânzare – cumpărare, este fără echivoc că intimatul nu a fost în eroare, ci din contra, a încercat să blocheze îndeplinirea obligației de transfer a proprietății către apelant.
Inexistenta unei plăți efectuate din eroare de către intimat este susținută și de faptul că prin notificarea din 23.06.2010, apelantul a solicitat intimatului și îndeplinirea mai multor alte obligații de plată a unor sume de bani datorate de către intimat, însă unica obligație de plată îndeplinită de intimat a fost aceea a restituirii sumei de 145.000 EURO.
De altfel, ulterior acestei plăți, în data de 15.09.2010, intimatul a formulat o notificare către apelant prin care i-a adus la cunoștință că prin plata sumei de 145.000 EURO, s-au stins toate obligațiile sale rezultând din contractul de împrumut dintre părți și din Tranzacție.
Această poziție a fost manifestată fără echivoc și în cadrul litigiului ce a avut drept obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare - cumpărare (dosar nr._/3/2011), intimatul apreciind că plata sumei de 145.000 EURO a stins orice obligație a sa față de apelant.
Așadar, plata sumei de 145.000 EURO nu a fost efectuată în urma unei notificări recepționate de intimat de la apelant, ci a avut un scop bine stabilit, acela de a stinge toate obligațiile intimatului față de apelant și de a bloca transferul de proprietate.
Apelantul – pârât arată că singura situație în care s-ar fi putut stabili că intimatul a fost în eroare la momentul efectuării plății sumei de 145.000 EURO, ar fi fost aceea în care acesta ar fi achitat atât suma de 145.000 EURO, dar și-ar fi îndeplinit și obligația de transfer a dreptului de proprietate asupra cotei de 15 % din teren și celelalte obligații la îndeplinirea cărora a fost somat prin notificarea trimisă de apelant, însă în situația de fapt existentă, raportat la înscrisurile depuse în cadrul administrării probatoriului în cauza, suntem fără echivoc în situația unei plăți efectuate cu bună știință, cu un scop bine determinat și nu din eroare.
Menționează apelantul – pârât că scopul acestor apărări nu este acela de a susține că intimatul nu are dreptul să își majoreze patrimoniul, cu suma de 145.000 EURO, în schimbul transferului dreptului de proprietate asupra cotei de 15% din teren, însă suma aceasta este datorată de apelant cu titlu de preț al transferului dreptului de proprietate și nu cu titlu de plată nedatorată, intimatul solicitând suma cu acest temei de drept (plată nedatorată) exclusiv în scopul de a obține și o dobândă aferentă acestei sume aplicabile pentru intervalul 2010-2013.
În privința cererii reconvenționale, apelantul a precizat că în prealabil, supune atenției instanței de apel, refuzul absolut nejustificat al instanței de fond ca la analiza cererii reconvenționale să țină seama și de cererea precizatoare formulată și depusă la instanța de fond în data de 18.02.2014.
În cele câteva rânduri referitoare la cererea reconvențională, instanța de fond a reușit să fie contradictorie și lipsită atât de logică pură, cât și de raționament juridic.
Astfel, așa cum a arătat apelantul - pârât în expunerea de fapt, la termenul din data de 13.02.2014, instanța de fond a recalificat apărările din întâmpinarea formulată de acesta prin care se invoca pe cale de apărare, compensarea legală între creanțe reciproce ale părților litigante, stabilind că apelantul a formulat în fapt o cerere reconvențională.
În ședința publică, la termenul din data de 13.02.2014, instanța a pus în vedere apelantului să își precizeze cererea reconvențională pentru a putea stabili taxa de timbru aferentă pretențiilor sale.
Apelanta s-a supus dispozițiilor instanței, și-a precizat cererea reconvențională și a depus cererea precizatoare în data de 18.02.2014, instanța calculând taxa de timbru având la bază pretențiile expuse în cererea precizatoare, iar prin citația emisă la data de 24.02.2014, a pus în vedere apelantului, să achite o taxă de timbru în cuantum de 26.511 lei.
La următorul termen de judecată, în data de 13.03.2014, apelantul a depus dovada achitării taxei de timbru. La acest termen, nu au fost invocate nici de către instanță și nici de către partea adversă, excepții sau alt fel de apărări de orice natură legate de cererea precizatoare, de conținutul ei, de încălcarea unor dispoziții ale instanței, părțile expunând concluziile orale și instanța rămânând în pronunțare.
Nu există absolut nici o motivare a instanței de a nu ține seama la momentul pronunțării hotărârii, de cererea precizatoare formulată la cererea expresă a instanței de fond și în raport de care s-a stabilit taxa de timbru datorată de către apelant în faza de judecată a fondului, o astfel de manieră de a soluționa cererea reconvențională fiind incalificabilă într-un sistem de drept european în anul 2014.
Se naște întrebarea legitimă, de ce instanța nu a invocat și nu a pus în discuția părților, la termenul din data de 13.03.2014, eventuale excepții de procedură sau de ce nu a invocat nerespectarea de către apelant a dispozițiilor de la termenul din data de 13.02.2014,aprecierile, pentru că nu pot fi numite motivare, din cadrul hotărârii judecătorești care vizează cererea reconvențională, făcând dovada deplină a încălcării dreptului la apărare a apelantului.
Pentru aceste considerente, apelantul - pârât apreciază că în cazul admiterii apelului, modificării sentinței apelate și reținerii cauzei spre rejudecare, la soluționarea fondului cauzei trebuie să se țină seama de cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată de către apelant.
În condițiile în care la soluționarea cererii reconvenționale se va analiza cererea astfel cum a fost precizată, apelantul – pârât solicită să se aibă în vedere că el a sesizat instanța de fond cu o cerere prin care se urmărea obligarea intimatului la plata următoarelor sume: suma de 2.200.549 lei, reprezentând obligație de plată asumată de intimat față de apelant prin tranzacția semnată în data de 19.10.2004; suma de 39.464 lei, reprezentând contravaloare impozit stabilit în sarcina intimatului prin decizia nr._/20.09.2013 emisă de AFP Ilfov, suma achitată de apelant în scopul îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară aferente transferului dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.337 mp situat în București, .-30, sector 1 conform deciziei nr. 305 A/21.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2010; cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză, detaliind în continuare, situația fiecărui .
Intimatul – reclamant C. M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de apel ca neîntemeiată și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, atât în fond, cât și în calea de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 451 și urm. din Codul de Procedură Civilă.
După ce a expus istoricul situației de fapt, a arătat că solicitarea de anulare a hotărârii apelate și trimitere a cauzei spre rejudecare către instanța de fond, motivat de încălcarea dispozițiilor art.25 alin. (1) lit. b)Cod de procedură civilă, este neîntemeiată întrucât hotărârea apelată îndeplinește toate cerințele legale privitoare la conținut. Astfel, se rețin atât împrejurările de fapt, cât și susținerile părților, motivările în drept și mijloacele de probă indicate, precum și soluția instanței în raport de acestea. De altfel, deși apelantul a indicat un singur paragraf al instanței fondului în care s-ar regăsi motivarea respingerii cererii sale reconvenționale, intimatul – reclamant apreciază că motivarea instanței se poate regăsi și în paragraful următor precum și în rețineri anterioare din cuprinsul hotărârii.
Din acest punct de vedere, intimatul - reclamant apreciază că sentința civilă nr. 540/10.04.2014 nu poate fi considerată ca nemotivată sau insuficient motivată, în înțelesul pe care apelantul urmărește să i-l atribuie prin comparație cu jurisprudența invocată.
Astfel, se arată în literatura de specialitate faptul că pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, redactorul ei nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocată de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
După cum s-a reținut și în practica judiciara, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens s-a statuat faptul că „art. 6 pct. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument."
Acestea fiind spuse, intimatul – reclamant consideră că din cuprinsul hotărârii atacate se pot desprinde lesne argumentele instanței în sprijinul soluției de admitere/respingere a pretențiilor fiecăreia dintre părți fără a i se putea reține în sarcina o motivare insuficientă în raport de soluția pronunțată.
Susține intimatul – reclamant că nu va face în cadrul acestei cereri o analiză amănunțită a argumentelor pro și contra aduse susținerilor sale sau ale părții adverse, întrucât nu va motiva el însuși soluția instanței, însă, așa cum a precizat anterior, consideră că reținerile din cuprinsul sentinței civile o pun la adăpost de critica unei lipse a motivării sau a unei motivări insuficiente, împrejurare față de care opinează, în mod justificat, în sensul respingerii apelului sub acest aspect și menținerii hotărârii atacate ca legală și temeinică.
Cu privire la solicitarea de modificare a sentinței apelate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond, respingerea în întregime a cererii introductive de instanță și admiterea cererii reconvenționale, astfel cum a fost precizată, intimatul – reclamant apreciază că aceasta este vădit neîntemeiată față de următoarele argumente:
Suma de 145.000 Euro reprezintă o plată nedatorată efectuată de intimat, acesta fiind în eroare cu privire la existența datoriei sale la momentul la care a efectuat plata.
O precizare pe care înțelege să o facă intimatul – reclamant la acest moment vizează o informație eronată prezentată în cererea de apel și anume faptul că prin Decizia nr. 305A/21.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, s-ar fi stabilit că suma de 145.000 Euro reprezintă prețul de transfer al proprietății asupra Terenului 2, În acest sens, arătă faptul că „terenul" avut în vedere (și care rezultă în mod expres din respectiva hotărâre) este cel în suprafață de 1.337,04 mp, pe care apelantul l-a și dobândit în urma acestei hotărâri judecătorești, iar nu Terenul 2 în suprafață de 8.913,59 mp.
Plata a fost făcută ca urmare a Notificării nr. 58/23.06.2010 prin intermediul căreia apelantul i-a solicitat în mod expres acest lucru.
În ce privește reținerea instanței din cuprinsul căreia apelantul pretinde că ar rezulta inexistența respectivei notificări de la dosarul cauzei, prima observație pe care o face intimatul – reclamant este aceea că din textul citat rezultă faptul că apelantul nu ar fi depus un anumit înscris la dosar și nu că acest înscris nu ar existala dosarul cauzei.
În subsidiar, precizarea instanței este pe deplin justificată întrucât, pe de o parte, din cuprinsul Notificării nr. 58/23.06.2010 rezultă în mod expres (ceea ce apelantul, de altfel, a negat fără temei în etapa fondului) că a notificat intimatul să-i restituie suma de 145.000 Euro. Pe de altă parte, prima instanță nu a făcut decât să sancționeze conduita apelantului ce a susținut o împrejurare contrară celei atestate printr-un înscris și fără a depune la dosar înscrisul respectiv, față de faptul că o atare împrejurare nu i-ar fi profitat. Notificarea nr. 58/23.06.2010 se regăsește însă la dosarul cauzei, întrucât aceasta a fost depusă de către partea adversă care avea un interesîn acest sens, respectiv intimatul.
Prin urmare, intimatul – reclamant consideră în ce îl privește, că nu poate fi vorba despre nici o confuzie sau contradicție între considerentele instanței fondului cu privire la Notificarea nr. 58/23.06.2010, conținutul acesteia și prezența ei la dosarul cauzei; în realitate, ceea ce apelantul încearcă să demonstreze se bazează pe o trunchiere a considerentelor, care au deplină justificare logico-juridică, așa cum s-a arătat mai sus.
A dezbătut în continuare, aspectul întrunirii în cauză, a existenței unei plăți nedatorate, prin prisma condițiilor legale pentru calificarea sa astfel.
În privința cererii reconvenționale, a arătat că la termenul de judecată din data de 13.02.2014, după ascultarea apelantului cu privire la invocarea compensării între presupusele datorii reciproce, instanța fondului a recalificat întâmpinarea depusă de acesta ca fiind o veritabilă cerere reconvențională și a acordat un nou termen pentru calcularea taxei judiciare de timbru și pentru a se cita apelantul cu mențiunea de a achita respectiva taxă până la termenul următor care a fost stabilit pentru data de 13.03.2014.
La termenul de judecată din data de 13.03.2014, contrar susținerilor apelantului de a nu se fi invocat niciun fel de neregularități sau excepții în raport de cererea reconvențională, intimatul – reclamant precizează faptul că a invocat excepția insuficientei timbrări (excepție reținută în încheierea de ședință), față de valoarea taxei de timbru calculate de instanță și care era inferioară valorii legale raportat la pretențiile afirmate prin cererea reconvențională.
Dincolo de această mențiune, nu reiese din cererea de apel în ce anume constă aspectul de nelegalitate al sentinței civile nr. 540/10.04.2014, invocat de apelant în mod vehement și care sunt aspectele contradictorii și lipsite de raționament care se presupune că s-ar regăsi în cuprinsul hotărârii apelate.
În acest sens, apelantul nu precizează în ce anume a constat faptul că instanța fondului nu a ținut cont de cererea precizatoare a cererii reconvenționale și care anume a fost vătămarea produsă. Exceptând simpla invocare a unor lipsuri, apelantul nu punctează în concret o împrejurare anume din cererea sa reconvențională care ar fi fost omisă ori care nu ar fi făcut obiectul cercetării din partea primei instanței și care se presupune că ar fi condus la încălcarea dreptului la apărare al acestuia.
Este adevărat faptul că pretențiile acestuia au fost timbrate, însă dacă se verifică modul de calcul al taxei judiciare de timbru se poate observa că aceasta acoperă numai capătul de cerere al apelantului care vizează suma de 2.200.549 lei, motiv pentru care intimatul a și ridicat excepția insuficientei timbrări la termenul de judecată din data de 13.03.2014. Astfel, apelantul nu poate susține faptul că, deși a timbrat pretențiile sale, instanța fondului a omis să se pronunțe asupra lor, în parte pentru că timbrajul a fost insuficient și nu acoperea decât un capăt de cerere (cel privind suma de 2.200.549 lei) și în parte pentru că o asemenea împrejurare nu corespunde oricum realității, instanța fondului pronunțându-se asupra cererii sale în întregime. În plus, așa cum a menționat anterior, nu se arată în ce anume constau încălcările sau lipsurile care să justifice o cauză de nulitate a hotărârii atacate.
În situația în care apelantul susține că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra unor capete de cerere din cuprinsul cererii sale reconvenționale, intimatul – reclamant apreciază că acesta avea la dispoziție alte căi și mijloace procedurale pentru a încerca să obțină complinirea unor asemenea lipsuri, iar nu calea de atac a apelului.
A realizat apoi, aprecieri asupra caracterului nedatorat al sumei în cuantum de 2.200.549 lei.
Cu referire la această sumă, intimatul - reclamant apreciază că a fost calificată în mod legal de către instanța de fond ca fiind o creanță lipsită de caracter cert, lichid și exigibil, motiv pentru care solicitarea de obligare a intimatului la plata acesteia a fost respinsă.
Față de toate cele de mai sus, raportat la dispozițiile legale în vigoare, intimatul – reclamant solicită instanței de control judiciar ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună respingerea cererii de apel ca neîntemeiată și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, atât în fond, cât și în calea de atac, în conformitate cu dispozițiile art.451 și urm. din Cod procedură civilă.
Apelantul pârât a depus răspuns la întâmpinare, reiterând elementele de fapt și de drept enunțate și în cuprinsul apelului formulat.
În apel, s-au administrat probe, potrivit art. 478 al.2 și art. 479 al.2 Cod Procedură Civilă: contractul de împrumut, tranzacție, solicitare bancară, extras, decizia civilă nr. 305 A/2012, decizia civilă nr. 1403/2013, notificare, contract de ipotecă imobiliară, publicații de vânzare imobiliară, proces-verbal de licitație.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în limitele cererii de apel, potrivit 479 al.1 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază apelul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
I. Curtea reține că potrivit prevederilor art. 480 al. 3 Cod de procedură civilă: „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare”.
În privința sintagmei „necercetarea fondului”, este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere.
Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.
Din perspectiva celor expuse, Curtea observă că în cadrul sentinței recurate, instanța de fond nu a analizat în mod efectiv, cererea reconvențională (calificată astfel de tribunal - fila 180 dosar fond) privind compensarea, formulată de apelantul pârât, în mod amplu, cel puțin la punctele B și C din cadrul actului procedural intitulat întâmpinare (filele 78-80 dosar fond).
Astfel, tribunalul s-a rezumat în cadrul hotărârii sale, să arate doar că „Referitor la cererea reconvențională a pârâtului, de constatare a unei compensări între suma de 145.000 euro plătită de către reclamant și alte obligații legale ale acestuia față de pârât, s-a observat că prin cererea reconvențională calificată ca atare la data de 13.02.2014, pârâtul a solicitat a se constata compensarea legală, (ori condițiile compensării legale: existența unei datorii reciproce, certe, lichide și exigibile), nu sunt îndeplinite, pârâtul neaflându-se în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile, în privința sumei de 2.200.549 lei.
Ca atare, cererea sa reconvențională privind compensația legală apare neîntemeiată și a fost respinsă”.
Din perspectiva prezentei instanțe de apel, mențiunea expusă („pârâtul neaflându-se în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile, în privința sumei de 2.200.549 lei”), care constituie uniculmotiv pentru care instanța de fond a respins această cerere, reprezintă din punct de vedere logic, doar o concluzie. În cuprinsul considerentelor, nu se regăsesc argumentele instanței de ordin juridic care să fundamenteze acest rezultat expus, privitor la înlăturarea, ulterior evaluării probelor invocate de partea apelantă pârâtă, administrate în cauză - măcar prin anumite considerente comune, a susținerilor formulate de această parte, privitoare la compensarea creanței exhibate de intimatul reclamant, cu alte creanțe individualizate al căror titular apelantul pârât s-a indicat a fi.
Dimpotrivă, mențiunea evocată se constituie într-un simplu enunț: pârâtul nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, fără a se arăta însă, de ce s-a ajuns la această concluzie, fără a se indica în mod concret, care sunt creanțele afirmate de pârât, probele administrate sub aspectul acestei cereri, evaluarea lor în sensul rezultatului expus, toate aceste omisiuni în contextul în care, potrivit pledoariilor formulate cu ocazia dezbaterilor (filele 247-248 dosar fond), dar și concluziilor scrise depuse la dosar (filele 204 verso-206 dosar fond), ambele părți și-au constituit apărări circumscrise acestei cereri incidentale. Or, acest fapt determina necesitatea unei dezbateri asupra sa.
Indiferent dacă aprecia că susținerile și probele administrate de pârât (cuprinse în ansamblul înscrisurilor de la filele 84-170 dosar fond) sub aspectul cererii reconvenționale, nu erau întemeiate, instanța de fond avea obligația procesuală de a le analiza, fie și sintetic, concis și de a le înlătura în prealabil expunerii concluziei sale finale.
Totodată, se constată (potrivnic celor invocate de intimatul reclamant prin întâmpinarea din prezenta fază a judecății) că în nici un alt paragraf al sentinței, nu sunt ilustrate considerentele care au condus instanța de fond, către concluzia expusă, astfel încât nu se poate aprecia în sensul analizării în substanță, de către această instanță, a cererii reconvenționale, importante pentru dezlegarea cauzei.
Sub acest aspect, Curtea mai constată că în cadrul întâmpinării formulate în prezenta cale de atac, însuși intimatul reclamant a precizat că nu va proceda la o analiză a argumentelor pro și contra aduse susținerilor părților sub aspectul cererii reconvenționale, întrucât nu va motiva dumnealui soluția instanței (fila 35 dosar apel), aserțiune care implică din punct de vedere rațional, premisa recunoașterii unei motivări carente.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază în temeiul tuturor considerentelor expuse, că tribunalul nu a soluționat fondul cauzei în privința cererii reconvenționale, devenind incidente dispozițiile obligatorii ale art. 480 al. 3 Cod Procedură Civilă anterior ilustrate, apelantul solicitând prin cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe de judecată, pentru acest motiv. Urmarea acestei soluții legale, devine inutilă analiza celorlalte motive de apel arondate de către pârât cererii reconvenționale, inclusiv a celui relativ ignorării de către tribunal, a cererii precizatoare a cererii reconvenționale din data de 18.02.2014, ele urmând a fi evaluate, în rejudecare, de către instanța de fond.
2. Din punct de vedere al dreptului substanțial, compensația reprezintă o modalitate de stingere a obligațiilor și constă în stingerea a două obligații reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele. Efectul pe plan procesual al acestei naturi juridice va consta în calificarea juridică a compensării ca și un mijloc de apărare procedural pus la îndemâna pârâtului, susceptibil a fi adus în discuție fie pe calea întâmpinării, fie, astfel cum a procedat instanța de fond în prezenta cauză, pe calea cererii reconvenționale.
Reprezentând un mijloc de apărare procedural, compensația, indiferent de forma procesuală pe care o va îmbrăca, va fi orientată către respingerea în tot sau în parte, a pretențiilor reclamantului, deci a cererii principale formulate.
Din această perspectivă, nesoluționarea pe fond a mijlocului de apărare reprezentat de compensație, contrapus cererii principale de pretenții, va echivala din punct de vedere juridic, cu nesoluționarea acestei din urmă cereri.
Pe cale de consecință, anularea hotărârii în prezenta cauză, va viza și dispoziția dată cererii principale, relative debitului de 145.000 Euro în echivalent lei la data plății.
Raportat la soluția care se impune și în privința cererii principale de chemare în judecată, Curtea apreciază că devine inutilă în această fază procesuală, analiza în continuare, a celorlalte motive de apel arondate soluției pronunțate de tribunal, asupra cererii principale.
Întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezintă o cerere accesorie, a cărei soluție depinde de rezolvarea cererii principale și a cererii reconvenționale, același regim juridic enunțat de 480 al. 3 Cod Procedură Civilă va fi aplicat și în privința dispoziției aferente din sentință.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.480 noul Cod de procedură civilă, Curtea va admite ca fondat, apelul promovat, va anula parțial sentința, în privința dispoziției asupra cererii reconvenționale pe care o trimite spre rejudecare, aceleiași prime instanțe de judecată și pe cale de consecință, și asupra dispozițiilor privind cererea relativă debitului de 145.000 Euro în echivalent lei la data plății și privind cheltuielile de judecată, pe care, de asemenea, le trimite spre rejudecare. Va păstra celelalte dispoziții ale sentinței relative respingerii cererii reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzii calculate la suma de 145.000 Euro, întrucât acestea nu au fost apelate de partea interesată, intrând în puterea lucrului judecat.
Având în vedere soluția legală (cu ansamblul considerentelor expuse vizând necercetarea fondului cauzei de către tribunal, din perspectiva situației de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior) care se impune în privința apelului declarat, în raport de motivul de apel analizat al pârâtului, Curtea reiterează constatarea inutilității analizei în continuare, a celorlalte motive de apel ale pârâtului, acestea urmând a fi analizate, de instanța de trimitere, în rejudecare, astfel cum s-a statuat și anterior.
În temeiul art. 451 Cod Procedură Civilă, Curtea va constata că raportat la situația pronunțată, cererea apelantului privind cheltuielile de judecată în apel va fi evaluată cu ocazia rejudecării. Va lua act că intimatul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul – pârât D. C. Ș. F., cu domiciliul ales la SCPA Toacse, Iavolschi și Asociații, în București, .-92, tronson Geneve, parter, sector 1, împotriva sentinței civile nr.540/10.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant C. M., CNP_, cu domiciliul ales la SPARL „C. C.”, în București, ..21, sector 1.
Anulează parțial sentința, în privința dispoziției asupra cererii reconvenționale pe care o trimite spre rejudecare, aceleiași prime instanțe de judecată și, pe cale de consecință, și asupra dispozițiilor privind cererea relativă debitului de 145.000 Euro în echivalent lei la data plății și privind cheltuielile de judecată, pe care, de asemenea, le trimite spre rejudecare.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Cererea apelantului privind cheltuielile de judecată în apel va fi evaluată cu ocazia rejudecării.
Ia act că intimatul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. H. G. S. GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
4 ex./TB-S.3-Ș.Ț.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 494/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 162/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
