Legea 10/2001. Decizia nr. 306/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 306/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 22990/300/2012
Dosar nr._
(2413/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.306
Ședința publică din 10.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. G. R.
JUDECĂTOR - A. D. T.
JUDECĂTOR - C. B. T.
GREFIER - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr.1334 A din 26.09.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. V. și cu intimatul pârât M. București, prin Primarul General.
Cauza are ca obiect acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 25 februarie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Curtea a amânat pronunțarea la data de 03 martie, apoi la 10 martie 2015, având nevoie de timp pentru a delibera și a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/25.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._ , s-a respins ca neîntemeiată cererea modificată formulată de reclamanta C. V. în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE .
A reținut prima instanță că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 6322/28.05.1992, reclamanta a cumpărat, în temeiul Decretului Lege nr.61/1990, imobilul din București, . nr. 31, ., pentru prețul de 1992+_ RON, iar prin sentința civilă nr.8788/02.11.2007 rămasă definitivă și irevocabilă reclamanta a fost obligată să lase imobilul în litigiu, în deplină proprietate și liniștită posesie adevăraților proprietari P. N. și P. V..
Instanța a reținut că art. 501 (1) din Legea nr.10/2001, dispozițiile legale menționate, dispoziții cuprinse într-o lege specială, sunt de strictă interpretare și nu sunt aplicabile în speță având în vedere că reclamanții au încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 6322/28.05.1992 în temeiul Decretului Lege nr.61/1990, iar nu în temeiul Legii nr.112/1995.
De asemenea, analizând incidența în speță a disp. art.1337 și urm. C.pr.civ., instanța a reținut că obligația de garanție a vânzătorului - în speță M. București prin Primar General - contra evicțiunii rezultând din fapta unui terț, există dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, iar dacă acesta a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se mai poate pune.
În cauza de față, pârâtul M. Finanțelor Publice nu este ținut să răspundă de garanția pentru evicțiune, în temeiul disp. art. 1337 și urm., C.pr.civ. - nefiind parte în contractul de vânzare - cumpărare, astfel încât cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta C. V..
În motivare, s-a arătat că art. 2 alin. (2) din Legea nr.10/2001 stabilește domeniul de aplicare al acestei legi, dispozițiile menționate acoperind sfera tuturor modalităților de preluare, fie că preluarea este cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.
În aceste condiții, în afara reglementării prezentei legi nu ar rămâne decât cazurile expres exceptate, exemplul cel mai elocvent fiind acela al art. 8 care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care exista o altă lege de reparație cum ar fi Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.
Ultimele două cazuri de preluare abuzivă exemplificate în art. 2 alin. 1 din Legea nr.10/2001 au rolul de a acoperi orice alte situații decât cele enumerate la lit. a)- g), astfel încât să se reglementeze toate cazurile în care statul a preluat imobile de la particulari. În consecință, aceste două cazuri sunt formulate într-o manieră generală și completatoare în raport cu toate ipotezele particularizate de la art.2 alin.1, acesta lege aplicându-se și imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974. (F. Baias, B. D., M. N. - Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, Legea nr.10/2001 comentată și adnotată).
Așadar, în capitolul 1 al Legii nr.10/2001, se stabilește domeniul de aplicare al acestei legi, fiind evident aplicabilă și imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974.
Conform art. 501 alin. 1 din Legea nr.10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Astfel, coroborând art. 2 alin. 1 din Legea nr.10/2001 unde se enumeră foarte clar ce tip de imobile naționalizate intră sub incidența acestei legi, (inclusiv Decretul nr.223/1974) și art. 501 alin. 1, solicită să se observe faptul că referirea la Legea nr.112/1995 din acest din urmă articol este doar cu titlu exemplificativ. Așadar, nu se poate limita acordarea prețului contractului de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească irevocabile numai pentru Legea nr.112/1995, întrucât Legea nr.10/2001 reglementează și multe alte situații de preluări abuzive de imobile, inclusiv pe cele ce cad sub incidența Decretului nr.223/1974.
În al doilea rând, instanța arată faptul că pârâtul M. Finanțelor Publice nu este ținut să răspundă de garanția pentru evicțiune în temeiul art. 1337 și urm. C.civ., nefiind parte în contractul de vânzare - cumpărare.
În cazul în care se va considera că în cazul de față nu sunt aplicabile dispozițiile art.501 alin. 1 din Legea nr.10/2001, solicită să se dispună admiterea răspunderii Municipiului București prin Primarul General, în calitate de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr. 6322/28.05.1992 care poate fi angajată și pe temeiul răspunderii pentru evicțiunea totală.
Într-adevăr, nu M. Finanțelor Publice răspunde pentru evicțiune, ci M. București prin Primar General, însă M. Finanțelor Publice are obligația de a vira suma de bani ce reprezintă prețul plătit pentru imobilul din litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1992.
În cadrul motivelor de apel, apelanta – reclamantă a analizat condițiile răspunderii pentru evicțiune, în cazul de față fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1337 și urm. C.civ.
Obligația de garanție pentru evictiune a vânzătorului, adică a Municipiului București prin Primar General există dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
- să fie vorba de o tulburare de drept; dreptul invocat de terțul evingători, P. N. și P. V. este un drept real, adică dreptul de proprietate pe care l-au invocat asupra imobilului și pe care l-au și câștigat prin admiterea acțiunii lor în revendicare, prin decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 1455R/14.11.2011 - Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
-cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, dreptul de proprietate al terților evingători fiind anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1992.
-cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, adică să fi fost de buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, or, așa cum s-a arătat mai sus, buna credința reiese din toată situația de fapt și a fost reținută de instanțe în mai multe rânduri, astfel încât aceasta se impune cu autoritate de lucru judecat.
Mai mult decât atât, buna-credință se prezumă, iar sarcina probei cunoașterii cauzei de evicțiune de către cumpărător incumba vânzătorului, fapt ce nu a fost niciodată dovedit, ci doar presupus.
Așadar, având în vedere că evicțiunea s-a produs, vânzătorul are obligația de a da în sensul restituirii în mod integral a prețului primit, cheltuielile de judecată, cheltuielile contractului precum și sporul de valoare dobândit de lucru intre momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, conform art. 1341-1344 C.civ.
În concluzie, pentru motivele arătate mai sus, apelanta - reclamantă a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat de apelanta C. V., în contradictoriu cu intimații M. București prin Primarul General și M. Finanțelor Publice și modificarea în tot a hotărârii pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în sensul admiterii cererii.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 287, art. 296 C.pr.civ., art. 1337 și urm. C.civ., art. 2, art. 501 din Legea nr.10/2001.
În apel s-a încuviințat pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr.1334/26.09.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea modificată și precizată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 60.100 euro în lei la data plății la cursul BNR.
A reținut tribunalul că apelanta reclamantă a dobândit proprietatea asupra apartamentului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6322/28.05.1992 încheiat cu Consiliul Local al Municipiului București prin mandatar .>
Prin sentința civila nr._/12.12.1996, pronunțată în dosarul nr._/1996 de către Judecătoria Sector 2 București a fost admisă acțiunea promovată de reclamanții P. N. și P. V. în contradictoriu cu . s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.6322/28.05.1992.
Prin sentința civilă nr. 8788/02.11.2007 a Judecătoriei Sector 2 București în dosarul nr._/300/2006 a fost admisă acțiunea reclamanților P. N. și P. V., apelanta fiind obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 69, achiziționat în anul 1992. Instanța a reținut faptul că, deși apelanta a intrat în posesia apartamentului cu bună-credința, aceasta nu este de natură să-i consolideze titlul de proprietate, deoarece obiectul dosarului îl constituie revendicarea imobiliară prin compararea de titluri. Sentința civilă nr. 8788/02.11.2007 a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului conform deciziei civile nr. 158A/17.02.2011 - Tribunalul București Secția a V-a Civilă și respingerea recursului conform deciziei civile nr. 1455R/14.11.2011 - Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Aceasta fiind situația de fapt, prima instanță trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, pentru ca reclamanta să aibă dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Astfel, pentru a se stabili dacă reclamantei i se cuvine restituirea prețului reactualizat sau valoarea de piață a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, esențială este cumpărarea respectivului apartament cu respectarea Legii nr. 112/1995 și distincția după cum cumpărătorul a fost sau nu de bună credința.
Aceasta rezultă cu claritate din prevederile art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv ale art. 501 din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Primul text se referă la posibilitatea restituirii prețului actualizat către chiriașii ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar cel de-al doilea are în vedere dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor aparținând proprietarilor ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Textele anterior citate nu definesc ce trebuie să se înțeleagă prin „desființarea” contractelor astfel că practica judecătorească a dedus că prin desființare trebuie să se înțeleagă atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009.
Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare.
Prin urmare, dreptul chiriașului cumpărător al unui contract, fără a fi fost constatat nul, a fost desființat într-o acțiune în revendicare, de a primi o despăgubire este reglementat de dispozițiile art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește întinderea despăgubirii, tribunalul a apreciat incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr.10/2001 care se referă la restituirea prețului de piață al imobilului.
În speță, motivul pentru care s-a admis acțiunea în revendicare a fost tocmai nevalabilitatea titlului de proprietate al apelantei din prezenta cauza coroborată cu existența în patrimoniul reclamanților a unui titlu valabil, procedându-se deci la compararea titlurilor, fără a se reține reaua credință a chiriașei cumpărătoare pe Legea nr.112/1995. În ceea ce privește constatarea nulității, aceasta s-a dispus întrucât apartamentul era exceptat de la vânzare prin Legea nr. 85/1992, fără a se reține și reaua credință a cumpărătorului, care de altfel nici nu a fost parte în acel litigiu.
Calitatea procesuală pasivă într-o astfel de acțiune aparține Ministerului de Finanțe, față de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 care prevede în alin. 3 că restituirea prețului de piață al imobilelor se face de către M. Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Față de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C.civ. în materie de evicțiune, răspunderea Ministerului de Finanțe fiind una specială, în baza legii, astfel că în mod greșit prima instanța a analizat răspunderea pârâtului în raport de disp. art. 1337 C.civ., reclamanta indicând ca temei juridic al acțiunii și disp. art. 501 din Legea nr.10/2001. De asemenea, întrucât s-a stabilit în mod irevocabil ca imobilul a trecut proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1994, acesta are regimul juridic al unui imobil preluat abuziv și sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, chiar dacă în contractul de vânzare cumpărare s-a menționat Decretul nr.61/1990.
Tribunalul a constatat că în primă instanță a fost efectuat un raport de expertiză specialitatea construcții potrivit căruia valoarea de circulație a imobilului în litigiu este de 60.100 euro, respectiv 262.000 Ron. Cum acest raport de expertiză nu a fost contestat de pârât, tribunalul a avut în vedere această valoare ca fiind prețul de piață al imobilului în litigiu.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul M. Finanțelor Publice, pe care o consideră netemeinică și nelegală, în parte, având în vedere următoarele considerente:
Sub un prim aspect recurentul apreciază că în mod eronat s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice Ia plata valorii de circulație a apartamentului cumpărat de reclamantă în baza contractului de vânzare - cumpărare nr.6322/28.05.1992, în temeiul Decretului - Lege nr.61/1990, iar nu a Legii nr.112/1995
Astfel, în raport de prevederile Legii nr.10/2001 reiese cu certitudine faptul că M. Finanțelor Publice este instituția care trebuie să facă plata prețului actualizat cu privire la chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, aceste norme neputând constitui temei legal pentru a fi atrasă răspunderea Ministerului Finanțelor Publice cu privire la contractile de vânzare cumpărare încheiate în baza altor legi speciale decât Legea nr. 112/1995.
Prin urmare, apreciză recurentul, dispozițiile legale mai sus menționate sunt de strictă interpretare și nu sunt aplicabile în speță, având în vedere că reclamanta a încheiat contractul de vânzare - cumpărare în temeiul Decretului - Lege nr.61/1990, iar nu în temeiul Legii nr.112/1995.
De asemenea, solicită să se observe că instanța de apel a pus semnul egalității între contractele încheiate în baza Legii nr.112/1995 și cele încheiate în baza altor reglementari legale speciale (respectiv Decretul - Lege nr. 61/1990) apreciind că „potrivit disp. art. 50/1 din Legea nr.10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Față de cele arătate, rezultă indubitabil că instanța s-a aflat într-o eroare gravă în momentul în care a reținut că în speță contractul de vânzare - cumpărare ar fi fost încheiat în baza Legii nr.112/1995 pentru a face aplicabilitatea dispozițiilor art. 50/1 din Legea nr.10/2001, întrucât printr-o simplă lecturare a contractului de vânzare - cumpărare amintit mai sus rezultă fără putința de tăgadă că acesta a fost încheiat în baza Decretului - Lege nr.61/1990.
Prin urmare. instanța trebuia să țină seama că cele două reglementari, respectiv Decretul Lege nr.61/1990 și Legea nr. 112/1995, sunt distincte și numai aceasta din urma reglementare poate atrage răspunderea Ministerului Finanțelor Publice situație care nu se regăsește în speță.
De asemenea, recurentul – pârât solicită să se aibă în vedere că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Or, M. Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, și este terț față de acest contract.
În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evictiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 cod civil .
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
De asemenea, solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil, potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."
Un alt aspect care trebuie evidențiat îl reprezintă faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situația în care M. Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață și anume numai cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Or, în situația de față actul de vânzare - cumpărarea fost încheiat în baza Decretului nr.61/1990.
Prin urmare, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres șl limitativ ipoteza în care se poate antrena răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, iar instanța, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.
În prezentul litigiu, pe plan procesual, M. Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata valorii de circulație a imobilului atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, cât și pentru faptul că recurentul nu are obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza unui act de vânzare cumpărare încheiat în baza altei legi decât Legea nr. 112/1995.
Având în vedere motivele expuse mai sus, recurentul – pârât solicită modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului formulat de apelanta - reclamanta și menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond, ca temeinică și legală.
Intimata – reclamantă C. V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca urmare a promovării în lipsa unui mandat special, excepție la care a renunțat pe parcusrul judecății, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, reluând fidel susținerile ce au constituit motive de apel.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat.
Sunt întemeiate susținerile recurentului potrivit cu care pretențiile intimatei reclamante referitoare la despăgubiri pentru pierderea proprietății imobilului pe care îl dobândise în temeiul Decretului Lege nr. 61/1990 nu putea fi analizate sub aspectul temeiniciei lor din perspectiva dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme acestea nu erau incidente în cauză, sfera de reglementare fiind limitată expres la contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, potrivit prevederilor legale în discuție, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, alineatul al doilea alfiind în sensul că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.
Curtea reține sub un prim aspect că încheierea contractului de vânzare cumpărare ca o formă de punere în aplicare a unui drept recunoscut de Decretul Lege nr. 61/1990 reclamantei de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupă, drept care în realitate nu exista, dat fiind că bunul făcea parte dintre cele ce formau domeniul de reglementare a Legea nr. 112/1995 (fiind preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, potrivit sentinței civile nr._/12.12.1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/1996), nu constituie o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995, ci ale Decretului Lege nr. 61/1990.
Pe de altă parte, dispozițiile legale menționate, prin modul de redactare, inclusiv prin referirea expresă la respectarea Legii nr. 112/1995 sunt suficient de clare și precise pentru a fi necesară o interpretare bazată pe argumente logico-juridice ori teleologice.
Așa fiind, a admite că dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile și în cazul contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul altor acte normative – cum ar Decretul Lege nr. 61/1990, potrivit situației din prezenta cauză - înseamnă a adăuga la lege prin argumentul de analogie. Pentru a nu conduce la crearea unei alte norme de drept sau la denaturarea sensului normei de drept interpretate, acest procedeu nu poate fi însă folosit decât pentru a acoperi lacunele legii, adică atunci când legea nu reglementează anumite situații care se pot ivi în practică.
O asemenea ipoteză nu se regăsește însă în cazul de față, întrucât efectele juridice ale desființării contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul altui act normativ sunt reglementate de dispoziții legale exprese.
Mai mult, Curtea subliniază că reglementarea adoptată de dispozițiile legale în discuție este una specială, reglementând un caz de excepție de la regula potrivit cu care răspunderea pentru evicțiune funcționează în sarcina cocontractantului, art. 501 stabilind că despăgubirile pentru pierderea imobilului nu sunt în sarcina vânzătorului, ci a Ministerului Finanțelor, terț față de raportul juridic născut prin încheierea contractului de vânzare cumpărare. Așa fiind, aplicarea normelor speciale trebuie să respecte principiul potrivit cu care acestea sunt de strictă interpretare și aplicare.
În aceste condiții, Curtea reține că dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, acestea cuprinzând referiri exprese doar la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate, astfel că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale invocate, soluționând pretențiile reclamantei prin raportare la acestea, fiind deci incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Însă, Curtea constată că prin motivele de apel s-a susținut de către reclamantă nu numai incidența dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, dar s-a criticat și aprecierea primei instanțe potrivit cu care pârâtul M. Finanțelor nu este ținut să răspundă pentru evicțiune, în temeiul art. 1337 și urm. C.civil. S-a solicitat, astfel, de către apelantă ca pretențiile sale să fie analizate în raport de pârâtul M. București în temeiul dispozițiilor de drept comun ce reglementează evicțiunea, dată fiind calitatea acestuia de parte în contract, reținându-se în plus că, deși M. Finanțelor nu poate răspunde pentru evicțiune, are obligația de a vira suma de bani ce reprezintă prețul plătit pentru imobilul din litigiu în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat în 1992.
Întrucât instanța de apel a găsit întemeiată prima dintre criticile reclamantei, vizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001și nu a mai analizat celelalte susțineri referitoare la răspunderea pentru evicțiune a Municipiului București în temeiul dispozițiilor art. 1337 și urm. C.civil, trebuie constatat că o evaluarea a temeiniciei acestor critici direct în recurs ar echivala cu înlăturarea în ceea ce o privește pe recurenta reclamantă a uneia dintre căile de atac reglementate de lege și de care aceasta era în drept să beneficieze potrivit principiului dublului grad de jurisdicție.
Astfel, în sistemul procesual civil român există numai două grade de jurisdicție: o judecată în primă instanță și o judecată în apel, nici una dintre celelalte căi de atac (recurs, contestație în anulare sau revizuire) nefiind ordinară, deci nereprezentând un alt grad de jurisdicție. Acest principiu corespunde dreptului părții litigante, recunoscut astfel pe plan intern, de a beneficia de o dublă analiză, a pretențiilor sale (cu referire la reclamant), respectiv a apărărilor sale (în ceea ce îl privește pe pârât), atât în drept, cât și în fapt, din partea a două instanțe cu plenitudine de devoluțiune.
Or, dacă instanța de recurs s-ar pronunța asupra fondului cererii omis parțial, de către instanța de apel, astfel cum s-a expus anterior, s-ar realiza o afectare a principiului evocat, în privința uneia dintre cele două părți, indiferent de soluția care ar fi adoptată.
Această concluzie se impune dat fiind că recursul se constituie într-o cale de atac extraordinară, pusă la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, el fiind totodată, și o cale de atacnedevolutivă. Dacă specific etapei apelului, este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Or, principiul intern al dublului grad de jurisdicție vizează în mod esențial, caracterul limitelor judecății realizate.
Mai mult, Curtea constată că reluarea judecății în fața instanței de apel se justifică inclusiv pentru lămurirea cadrului procesual subiectiv în care trebuia realizată judecata în calea de atac. Sub acest aspect, trebuie observat că prin cererea de modificare a cererii introductive, intitulată „cerere precizatoare” și formulată la data de 22.01.2013 (fila 35 dosar judecătorie) reclamanta a arătat că înțelege ca cererea sa să fie judecată în contradictoriu cu Statul român prin M. Finanțelor și cu M. București prin Primar general.
Ulterior, la data de 05.03.2013 (fila 60 dosar judecătorie), s-a formulat de către reclamantă o nouă cerere de modificare, prin care aceasta a arătat că înțelege să cheme în judecată pârâtul M. Finanțelor Publice, în ședința publică de la aceeași dată, apărătorul reclamantei susținând că restrângerea cadrului procesual pasiv doar la acest pârât a intervenit încă de la termenul anterior (22.01.2013).
Mai trebuie observat că prin cererea de la fila 96, reclamanta a indicat, la solicitarea instanței, ca temei juridic dispozițiile art. 1337 și următoarele C.civil, menționând că în subsidiar înțelege să invoce prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Curtea constată că, în raport de toate aceste manifestări de voință ale reclamantei, exprimate în parte prin intermediul avocatului său, prima instanță a analizat pretențiile acesteia numai în contradictoriu cu pârâtul M. Finanțelor prin raportare atât la dispozițiile speciale, cât și la cele de drept comun în materia evicțiunii.
În aceste condiții, prezența în judecata apelului în calitate de intimat pârât a Municipiului București, acesta nemaiavând calitate de parte în proces la data pronunțării hotărârii apelate, nu a fost în nici un fel justificată de tribunal. Acesta avea obligația de a motiva stabilirea în această modalitate a cadrului procesual, fiind fără relevanță sub acest aspect numai solicitarea din cererea de apel ca obligația pentru evicțiune să fie analizată față de vânzătorul imobilului, M. București.
Chiar în condițiile în care s-ar reține că pârâtului M. București nu i s-a produs nicio vătămare, nefiind stabilită în sarcina sa nicio obligație prin decizia pronunțată în apel (ipoteză nevalabilă cel puțin din perspectiva cheltuielilor necesare prezenței/reprezentării ca parte în procesul de judecată, în apel și în recurs), trebuie respectat principiul potrivit cu care părțile din proces nu pot fi altele în căile de atac decât cele care au participat la judecata procesului în care s-a pronunțat hotărârea atacată, cu excepția situațiilor expres reglementate de lege.
De asemenea, instanța de apel urmează să lămurească aspectele arătate, legat de cadrul procesual în apel, având în vedere și manifestările de voință exprimate de reclamantă prin actele de procedură intitulate cereri precizatoare ori prin susținerea apărătorului de la termenul din 05.03.2013, prin raportare la dispozițiile legale ce reglementează reprezentarea în judecată prin avocat și limitele mandatului acordat acestuia, stabilind dacă renunțarea la pretențiile formulate prin cererea introductivă și prin cea de la data de 22.01.2013 în contradictoriu cu M. București aveau caracterul unor acte procesuale ce presupuneau existența unui mandat special și, în caz afirmativ, stabilind dacă un astfel de mandat fusese acordat avocatului.
Aceasta, întrucât în privința conținutului mandatului de reprezentare prin avocat, potrivit dispozițiilor art. 68 alin. 3 C.pr.civ., aplicabil și în această ipoteză, mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe. El poate fi restrâns, în mod expres, la anumite acte. Însă, pentru a putea îndeplini acte procedurale de dispoziție, avocatul are nevoie de un mandat special. În acest sens art. 131 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat prevede că pentru activitățile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare, sau dispoziție în numele și pe seama clientului.
În concluzie, pentru a putea îndeplini acte procedurale de dispoziție valabile, este suficient ca împuternicirea avocațială bazată pe un contract de asistență juridică prin care a fost împuternicit în acest sens să menționeze dreptul la săvârșirea unui act de dispoziție expres nominalizat, ori, în lipsa acestei mențiuni trebuie ca în cuprinsul contractului de asistență judiciară posibilitatea efectuării unor acte de dispoziție să fie expres prevăzută.
Curtea apreciază că toate aceste aspecte trebuie cu necesitate lămurite în condițiile în care, potrivit considerentelor mai sus expuse, pretențiile formulate de reclamantă pe temeiul dispozițiilor legii speciale, art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu sunt fondate, aceasta neavând, deci, deschisă în vederea valorificării cererii de despăgubiri pentru evicțiune decât acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 1337 și următoarele C.civil, căreia îi sunt aplicabile inclusiv prevederile referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune.
În consecință, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că recursul este fondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 3 și art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea îl va admite, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.1334/26.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă C. V. și cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. C. B. T.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.cs
2 ex./30.03.2015
TB-S.3 – L.C.; T.S.
Jud.S.2 – M.P.
| ← Anulare act. Decizia nr. 396/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 381/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
