Legea 10/2001. Decizia nr. 1092/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 1092/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2015 în dosarul nr. 1092/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 1092

Ședința publică de la 20.10.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - G. S.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarat de recurenții – pârâți M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL și S. R. P. COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr.1124 din data de 06.10.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant I. M. – N..

Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimaților – pârâți M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune și avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al intimatului – reclamant I. M. – N., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emisă de Baroul București (pe care o depune), lipsind reprezentantul recurentului – pârât S. R. P. COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea procedează la legitimarea intimatului reclamant acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.

Nemafiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, dar și asupra chestiunii vizând interesul în declararea recursului de către recurentul S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în contextul în care la judecata în fond a cauzei față de această parte, acțiunea a fost soluționată pe cale de excepție și, în subsidiar, în dezbaterea fondul recursului Statului R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de obligare a M. București de emitere a unei dispoziții motivate de restituire în natură a apartamentului neînstrăinat și a terenului aferent, situat în București, ., sector 2, precum și la obligarea la emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor compensatorii, având în vedere că, nu există un refuz nejustificat de soluționare a notificării formulate, întrucât aceasta trebuia soluționată pe cale administrativă și nu de către instanța de judecată.

Mai solicită și înlăturarea capătului de cerere la care M. București a fost obligat la înaintarea dosarului administrativ către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor raportat la legislația în vigoare.

Solicită cenzurarea criticilor privind acordarea cheltuielilor de judecată în fața instanța de fond reprezentând onorariu de expert și onorariu de avocat.

În ceea ce privește recursul declarat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor apreciază că este lipsit de interes, motiv pentru care solicită a fi respins ca atare și în subsidiar, în măsura în care instanța apreciază că această parte justifică un interes în promovarea acestei căi de atac, solicită admiterea recursului promovat.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Intimatul– reclamant I. M. – N., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică în totalitate, motiv pentru care solicită a fi menținută, având în vedere și faptul că nu există într-adevăr un refuz nejustificat din partea M. București de soluționare a notificării, însă dosarul administrativ a fost complet, astfel cum s-a reținut și în sentința instanței de fond, iar reclamantul a solicitat încă din anul 2008 soluționarea notificării, drept pentru care nu exista nici un motiv neîntemeiat în soluționarea respectivei notificări.

Măsura privind obligarea M. București de a înainta dosarul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor apreciază că este o măsură legală, având în vedere că notificarea a fost soluționată pe cale administrativă și nu se impune un control de legalitate din partea prefectului, astfel nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013.

Referitor la obligarea M. București la cheltuieli de judecată, consideră, de asemenea, că este o măsură legală și temeinică, având în vedere că această parte a căzut în pretenții, iar cheltuielile reprezintă onorariile experților și onorariul avocatului. Cu privire la onorariului de avocat, trebuie avut în vedere că prezentul litigiu trenează pe rolul instanțelor de judecată de 3 ani, iar suma solicită în raport de munca depusă de avocat, nu este excesivă.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul – pârât S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în principal, solicită a fi respins, ca lipsit de interes, având în vedere că s-a dispus de către instanța de fond respingerea cererii formulate în contradictoriu cu această parte, iar motivul de declarare a căii de atac, respectiv obligarea M. București de a înainta dosarul Comisiei Naționale, nu este o obligație stabilită în sarcina Comisiei Naționale.

În subsidiar, solicită respingerea acestui recurs, ca neîntemeiat.

Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 500 lei, potrivit chitanței nr.1351 din 05.10.2015 și a convenției nr.115 din 09.03.2011 (pe care le depune); depune și concluzii scrise.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

P. cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 17.03.2011, sub nr. de dosar reclamantul I. M. N. a chemat în judecată pârâții M. București prin Primar General și S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se stabilească calitatea reclamantului de persoană îndreptățită în conformitate cui dispozițiile Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren și construcție situat în București, . sector 2; să se stabilească valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri la valoarea de piață potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art.9,10 ale Legii nr. 10/2001; obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului imposibil de restituit în natură, potrivit standardelor internaționale de evaluare; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În subsidiar dacă se va constata ca trebuie să parcurgă procedura instituită de dispozițiile Legii nr. 247/2005, solicită ca după admiterea primelor două capete de cerere să se dispună; obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției prin care să propună aceste măsuri reparatorii prin echivalent precum și obligarea acestuia să trimită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dat fiind faptul că, controlul legalității dosarului va fi efectuat de instanță prin hotărârea judecătorească; obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca în conformitate cu disp. art. 13 alin 1 titlul VII din Legea nr. 247/2005 la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.

În fapt a arătat că, prin notificările nr.4531/01.11 2001, nr:437/06.02.2002 transmise prin executor judecătoresc, înregistrate la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarelor nr._ și nr._ a solicitat restituirea imobilul situat în București,., sector 2, imobil preluat în mod abuziv întrucât ambele notificări privesc același imobil, a solicitat conexarea celor două dosare înregistrate la Primăria Municipiului București (nr._ și nr._) la numărui-_.

Precizează că terenul în suprafață de 613 mp din București, ., sector 2 a fost dobândit de către autori săi I. E. și I. L. în 15.04.1935 prin actul de vânzare cumpărare nr. l1901 și pe acesta s-a construit o clădire cu autorizația nr.54/A din 11.07.1935. Acest imobil a fost în proprietatea autorilor săi până în anul 1950, când a trecut în proprietatea statului fără nici o despăgubire în temeiul Decretului nr.92/1950 unde la poziția 3865 a fost menționat în calitate de proprietar I. L. (cu 7 apartamente).

In urma decesului autorilor săi, conform certificatelor de moștenitor nr. 535/1977 și nr.222 din 19.08.2003, a devenit singura persoană îndreptățită la restituirea in natură sau la despăgubiri pentru imobilul (terenul în suprafață 313 mp, din București construcția cu 7 apartamente) din București, ., sector 2.

In conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, probez: calitatea de proprietari a autorilor săi pentru imobil la data preluării abuzive cu contractul de vânzare cumpărare nr. l 1901/1935; continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive și preluarea abuzivă cu adresa nr. 20D/105/CZ/A emisă de Secretariatul General al Guvernului însoțită de copia Decretul nr. 92/1950 cu anexa în care apare poziția nr.3865 referitoare la I. L. proprietar; situația juridică a despăgubirilor prin declarația notarială dată și în care se menționează că nici I. M. N. și nici părinții nu au încasat despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România.

Calitatea de moștenitor prin certificatul de moștenitor nr. 535 din 1977 și respectiv cel cu nr.222 din 19.08.2003 și acte de stare civilă; situația juridică a imobilului prin adresa nr. 5207/15.04.2002 a S.C. F. SA, situația urbanistică a imobilului prin adresa nr._/ind. DU/ 05.12.2001 a Direcției Generale Urbanism Amenajarea Teritoriului; situația investițiilor, achizițiilor, concesionărilor și contractelor prin adresa nr.3632/31.10.2007 emisă de S.C. F. SA unde se specifică contractele de vânzare cumpărare perfectate în condițiile Legii nr.112/1995.

P. formularea notificărilor, reclamantul a devenit singura persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, pentru imobilul situat în București, ., sector 2.

In conformitate cu dispozițiile Legii 10 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, a depus la dosar, toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietari a părinților săi la momentul preluării abuzive a imobilului, preluarea abuzivă, calitatea de moștenitor a reclamantului, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor.

In conformitate cu dispozițiile art.25 din Legea nr. 10/2001, prin adresa înregistrată la pârâtă nr. 1, sub nr._/08.08.2008, a solicitat expres prin mandatarul său, să emită Dispoziția, anexând, în original sau în copie legalizată, toate documentele de a înțeles să le folosească pentru probarea drepturilor conferite de lege.

Precizează că a revenit cu numeroase alte adrese la Primăria Municipiului București, inclusiv cu o Somație înregistrată cu nr._ în data de 20.11.2008, prin care a solicitat analizarea dosarului său cu nr._ ( la care a fost conexată și notificarea nr._) în vederea emiterii Dispoziției Primarului General al Municipiului București având in vedere vârsta sa și starea de sănătate, dar fără rezultat.

Pârâta nu a dorit să respecte termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, potrivit cu care PMB, avea obligația ca înlăuntrul acestui termen să îl fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de către reclamant sau în numele său de depunerea și a altor probe.

O confirmare a faptului că dosarul depus la PMB este complet este declarația sa că nu mai acte de depus și mai ales faptul că nu există vreo solicitare de alte acte din partea acestei instituții în urma primirii celor depuse de reclamant.

P. urmare pârâta nr. 1, încalcă dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

Cum unitatea investită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Același punct de vedere 1-a exprimat înalta Curte de Casație și justiție-secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte, trebuie avută în vedere relevanța deosebită pentru domeniul de aplicare a Legii 10/2001 respectarea exigențelor art.1 din primul Protocol adițional la Convenție, potrivit căruia:

„ ART.l- Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimerii nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional."

În conformitate cu dispozițiile art. 10, restituirea în natură este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent.

Atunci când este imposibil, ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin 9 Legii 10/2001, valoarea imobilului, preluat în mod abuziv, care nu se poate restitui în natură, se stabilește la valoarea de piață potrivit standardelor internaționale de evaluare.

P. urmare, solicitarea reclamantului de a se stabili valoarea de piață a imobilului preluat abuziv în funcție de standardele internaționale de evaluare este justificată și întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001.

In anul 1979, contrar dispozițiilor art. 480- 481 Cod civil, Constituția României din acea vreme, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, S. R. a preluat în stăpânire de fapt imobilul.

P. urmare autorii săi au fost lipsiți de proprietatea lor în mod abuziv, încălcându-se dreptul fundamental protejat de constituție, respectiv dreptul de proprietate.

În practică, ca de altfel și practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea 247/2001, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea 10/2001 și dispozițiile Legea 247/2001, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite de despăgubiri.

În temeiul art.1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art.44, art.20 alin.2 din Constituția României, privind garantarea proprietății și având în vedere prevalenta tratatelor internaționale, față de legislația internă, vă rog să obligați pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești, echivalente cu valoarea de piață a imobilului ce nu poate fi restituit în natură.

P. Decizia 33/2008, dată în Recurs în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit:

„ Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunuluipreluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 și Legea 247/2005 sunt iluzorii, Curtea (Europeană a Drepturilor Omului, n.n.) a stabilit că urmează să se stabilească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului".

În consecință, având în vedere că ar exista posibilitatea ca obligația de restituire în natură să nu mai poate fi executată, precum și disp. Art. 1073- 1075 Cod civ., conform cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar, are dreptul la dezdăunare, solicită admiterea cererii obligând pârâtul să ne plătească despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului imposibil de restituit în natură.

În drept disp. Art. 132 Cod proc. Civ., Legea 10/2001, art. 1073- 1075 Cod civ., Decizia 33/2008, a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea 213/1998, art. 25, art.6 din CEDO, Hotărârea pilot a CEDO, în cauza A. Contra României, prin care s-a pus în vedere Statului R. sa ia masuri rapide de aplicare a legilor proprietății, privind acordarea despăgubirilor.

Astfel solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În dovedirea acțiunii, solicită proba cu acte și expertiză evaluatoare a despăgubirilor în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, precum și orice alt mijloc de probă, necesar justei soluționări a cauzei. A depus la dosarul cauzei în copie conformă cu originalul următoarele documente: Notificarea nr.437 din 06.02.2002 adresată Primăriei Municipiului București, Actul de vânzare cumpărare nr. l 1901 din 15.04.1935, Autorizația de construcție nr.54/A din 11.07.1935, Certificatul de naștere pentru I. M. N., Certificatul de căsătorie nr._, Certificatele de deces pentru I. E., I. L., Certificatul de moștenitor nr.222 din 19.08.2003, Certificatul de moștenitor nr.535/18.08.1977,

C. a Pașaportului domnului I. M. N. nr. C73J5N91Y,Adresa nr. 20D/105/CZ/A cu extras din Decretul nr.92/1950 pentru expropriere, unde în anexă la poziția nr.3865 figurează I. L., Adresa nr.3632/31.10.2007 a S.C. F. SA, Adresa nr.5207/15.04.2002 a S.C. F. SA, Adresa nr.3822/07.01.2002 a Primăriei Municipiului București Direcția de Investiții și Achiziții Publice,Adresa nr._/ind. DU/05.12.2001 a Primăriei Municipiului București Direcția Generală de Urbanism, Declarație că nu a încasat despăgubiri nici domnul I. M. N. și nici părinții acestuia, Cerere de emitere a dispoziției înregistrată cu nr._ din 27.07.2008, somație pentru emiterea dispoziției înregistrată cu nr._ din 20.11.2008, adresa nr._/_/19.08.2010 a Primăriei Municipiului București, adresa înregistrată la Primăria Municipiului București cu nr._ în data de 28.12.2010 procura specială dată de domnul I. M. N. doamnei C. M..

La data de 12.112.2011, pârâtul S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosarul cauzei întâmpinare la acțiunea formulată de reclamant prin care a invocat: excepția prematurității capetelor de cerere 3,4 și 5, excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitările reclamanților din cuprinsul capetelor de cerere 3, 4 și 5; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1 și 2.

Referitor la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului București cu privire la capetele de cerere 3, 4 și 5 formulate de reclamanților, face următoarele precizări: solicitarea reclamanților din capetele de cerere 3, 4 și 5 nu au corespondent în dispozițiile legii speciale, după cum la acest moment, acestea nu au demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de aceasta, procedura ulterioara celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii nr. 10/2001, și a pretinde a priori sancționarea acesteia.

Examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 și art. 20).

Solicitarea reclamanților de obligare directă a entității investite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie sa fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.

Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne și a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

P. Titlul VII, intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, fiind stabilită și instanța competentă a soluționa contestațiile împotriva deciziilor adoptate de către această comisie.

Potrivit art. 20 alin. 1 Cap. VI Titlul VII din actul normativ amintit "competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul."

În același context, menționează și prevederile art. 3 pct.1 din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrative privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

Potrivit art. 13 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organ de specialitate a administrației publice centrale.

Potrivit art. 13 alin. 5 din H.G nr. 34/2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

Având în vedere cele menționate mai sus, apreciază că cererile având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la stabilirea cuantumului sunt de competenta Curții de Apel, urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ la care face referire art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la lipsa calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1 și 2 formulate de reclamanților, face următoarele precizări:

În speța dedusă judecății, reclamanții au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificările nr. 4531/01.11.2001 și nr. 437/06.02.2002, prin care au solicitat restituirea imobilul at în București, ., sector 2.

Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, nu a soluționat printr-o dispoziție motivată notificarea reclamanților în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Învederează instanței că, potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare, sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu. Odată cu emiterea deciziei/dispoziției de către unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se încheie.

P. urmare, competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri repertorii în echivalent, facem următoarele precizări:

A arătat mai sus că numai în cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite precum și dreptul la măsuri reparatorii numai de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens.

Cu privire la măsurile reparatorii ce se stabilesc, potrivit Legii nr. 10/2001, învederează instanței următoarele:

Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată, prin Titlurile I și VII ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Astfel, potrivit art. 1, alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, subliniază faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării.

În cazul de față procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată.

Astfel, că pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să fie finalizată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea unei dispoziții de către entitatea notificată, în speță, Primăria Municipiului București.

Referitor la excepția prematurității cu privire la capetele de cerere 3, 4 și 5 formulate de reclamanților, face următoarele precizări:

În cuprinsul art. 13 alin.1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente se arată că "Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă (...), se constituie (...) Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții:dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; ia alte măsuri, necesare aplicării prezentei legi."

În acest context, precizează că Legea nr. 247/2005, în cuprinsul Titlului I, modifică și completează Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în cuprinsul Titlului VII, reglementează Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Totodată, menționează că în cuprinsul art. 1 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se arată că ,,prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

P. urmare, acesta este cadrul normativ în virtutea căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își exercită atribuțiile mai-sus amintite.

Această din urmă procedură administrativă (cea prevăzută la Cap.V Titlul VII din Legea nr. 247/2005) vizează analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de . Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a ului normativ amintit.

Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație, întrucât, adoptarea acestui normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la păgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii:

Cea prevăzuta de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară;

Procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind ca efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioada de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită optează pentru încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.

Procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, însă nu înainte de transmiterea acestora, însoțite fiind de întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII.

În acest context, învederează că procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Nu intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificata Legea nr. 10/2001, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire, la pronunțarea unității deținătoare imobilului, care emite o dispoziție în acest sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei.

P. adoptarea Legii nr. 247/2005 - Titlul VII a fost reglementată o procedură administrativă de redare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru lezarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act activ, motiv pentru care apreciază că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.

Referitor la cererea reclamanților privind obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, solicită respingerea ca fiind neîntemeiată, având în vedere aspectele menționate în cuprinsul prezentei întâmpinări.

Pentru considerentele mai sus arătate, solicită admiterea excepțiilor invocate, respectiv: excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și excepția prematurității privind solicitările reclamantelor din cuprinsul capetelor de cerere 3, 4 și 5, excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1 și 2 și să respingeți atât cererea introductivă de instanță formulată de către reclamanți în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală, cât și capătul de cerere cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiate.

În drept Legea nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 din Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, O.U.G. n. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

P. încheierea din 13.02.2012, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin MFP, a respins ca nefondată excepția necompetenței materiale a Tribunalului București cu privire la capătul 6 al cererii precizate, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin CCSD cu privire la capetele de cerere 1-5 și a admis excepția prematurității cu privire la capătul 6 al cererii.

Tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, expertiza specialitatea topografie și expertiza evaluatorie cu privire la imobilul din București, ., sector 2.

P. sentința civilă nr. 1124/06.10.2014 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată și modificată de reclamantul I. M. N., a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001, cu privire la imobilul teren și construcție situat în București, ., sector 2 și a obligat pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind:

- restituirea în natură a apartamentului situat la subsolul imobilului, identificat de expertul tehnic B. M. cu nr. 5 și cu reprezentarea grafică aflată în anexa 3 extras (fila 519) și anexa 8 (fila 524) care fac parte din completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară, împreună cu cota indiviză de 13% din părțile comune ale imobilului;

- restituirea în natură a suprafeței indivize de teren, aferentă apartamentului indicat mai sus, de 38,59 mp, conform concluziilor expertului topograf din cuprinsul completării raportului de expertiză tehnică judiciară;

- propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte stabilite conform disp. art. 21 alin. 6 și 7 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul teren în suprafață de 313 mp, mai puțin pentru suprafața indiviză de teren, aferentă apartamentului restituit în natură, de 38,59 mp, precum și pentru apartamentele înstrăinate, respectiv:

* apartament nr. 4, etajul 1, contract de vânzare-cumpărare nr. 1195/20.01.1997;

* apartamentul de la parter, contract de vânzare-cumpărare nr. 2725/31.01.1997

* apartament nr. 3, contract de vânzare-cumpărare nr. 2723/31.01.1997

* apartament demisol, contract de vânzare-cumpărare nr. 4165/05.10.1998.

P. aceeași sentință, instanța a obligat pârâtul M. București să înainteze CNCI dosarele aferente notificărilor, însoțite de dispozițiile emise potrivit prezentei hotărâri, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material provocat prin nesoluționarea notificărilor și, pe cale de consecință a obligat reclamantul la plata suplimentului de onorariu de 600 lei, în contul BLET, pentru expert B. M., iar pârâtul M. București la plata către reclamant a sumei de 4.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit actului de vânzare din 15.04.1935, soții I. L. și E. au cumpărat terenul în suprafață de 313 mp situat pe . (fila 13).

Conform autorizației emise la 22.06.1935 de Primăria Sectorului II N. (fila 15), proprietarii terenului au fost autorizați să edifice o construcție subsol+parter+etaj +mansardă.

P. decretul nr.92/1950, la poziția 3865, a fost preluat de către stat imobilul construcție de pe ., terenul fiind preluat în fapt, fără titlu. Cel expropriat potrivit decretului, titular al dreptului de proprietate la acel moment, figura I. L..

Conform certificatului de naștere aflat la fila 16, I. M. N. este fiul lui I. L. și al E. I., născut în 1924. Potrivit certificatelor de moștenitor de la filele 20 și 21, unicul moștenitor al defuncților I. L. și I. E. este fiul acestora, I. M. N..

P. notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București la 11.02.2002, reclamantul I. M. N., prin mandatar C. M., a solicitat restituirea imobilului din ., sector 2, depunând actele arătate mai sus cu privire la calitatea de persoană îndreptățită. Până la data sesizării instanței, Primăria nu a emis dispoziție motivată privind notificarea în cauză.

Tribunalul a constatat așadar, că reclamantul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art.3 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001. De asemenea, imobilul a fost preluat abuziv în sensul art.2 alin. 1 din Legea nr.10/2001. Potrivit adresei de la fila 117, emisă de AFI, pentru imobilul în cauză nu s-au acordat despăgubiri potrivit Legii nr.112/1995.

Unitatea deținătoare a imobilului în cauză este pârâta M. București, potrivit relațiilor de la fila 124, posesor de parcelă potrivit evidențelor Primăriei fiind la nivelul anului 1986 INT ICRAL F..

Potrivit adresei de la fila 125, emisă de Serviciul de Nomenclatură Urbană, . purtat anterior vreo altă denumire, nefiind operate modificări cu privire la numerele poștale ale imobilelor.

Potrivit adresei de la fila 27, emise la 31.10.2007, S.C. F. S.A. a comunicat faptul că a încheiat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 patru contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamente situate în imobilul în cauză, un singur apartament situat la subsolul imobilului este închiriat familiei Fisi P.. Potrivit adresei nr. 5320/20.12.2007 emisă de . 267), apartamentul de la subsol este ocupat de familia Fisi fără contract de închiriere, fiind găsită în imobil la decesul titularului, și achită chirie către această societate.

Potrivit raportului întocmit de Direcția Juridic din cadrul Primăriei Municipiului București(filele 69-70), se propune restituirea în natură a apartamentului de la subsol și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la cele patru apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și pentru cota de teren aferentă acestor apartamente vândute.

Potrivit raportului de expertiză construcții, coroborat cu contractele și relațiile depuse la dosar, au fost vândute următoarele apartamente: apartamentul 3 de la parter, prin contract nr. 2723/30.01.1997 (fila 136), apartamentul nr.4 de la etajul 1 prin contract nr. 1195/20.01.1997 (fila 230), apartament la parter prin contract nr. 2725/31.01.1997(fila 231) și apartament la demisol prin contract nr. 4165/05.10.1998 (fila 232). Schițele anexă la contractele de vânzare-cumpărare au fost depuse la dosar la filele 406-409, fiind avute în vedere la completarea raportului de expertiză construcții. Expertul B. M. a concluzionat că suprafața construită nevândută formează apartamentul nr. 5 aflat la nivelul subsol al clădirii cu intrare din casa scării dinspre stradă, suprafețele locative atribuite chiriașului Fisi P. potrivit contractului nr. 0014043L/07.02.2007 fiind două camere de locuit – 29 mp, hol – 9 mp, baie – 7 mp și boxă – 2,50 mp, suprafața utilă totală de 47,50 mp.

În ce privește terenul, expertul topograf desemnat în cauză a identificat terenul în cauză prin suprafață și vecinătăți, cu suprafața de 313 mp. Expertul a arătat că terenul este afectat folosinței construcției cu destinație de locuință multifamilială. Potrivit adresei de la fila 411 emisă de AFI, terenul cu destinația curte este închiriat parțial cu contracte aflate în derulare. Expertul B. M. a constatat prin completarea la raportul de expertiză (fila 512) că din teren a rămas o cotă de 13% pentru suprafața locativă nevândută.

Potrivit art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi. (2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.

Potrivit art. 7 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. (2) Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege”. De asemenea, potrivit alin. 5, „nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

P. urmare, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată și modificată, constatând că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul teren și construcție situat în București, ., sector 2.

A obliga pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind:

* apartament nr. 4, etajul 1, contract de vânzare-cumpărare nr. 1195/20.01.1997;

* apartamentul de la parter, contract de vânzare-cumpărare nr. 2725/31.01.1997

* apartament nr. 3, contract de vânzare-cumpărare nr. 2723/31.01.1997

* apartament demisol, contract de vânzare-cumpărare nr. 4165/05.10.1998.

De asemenea, față de dispozițiile Legii nr. 165/2013, a obligat pârâtul M. București să înainteze CNCI dosarele aferente notificărilor, însoțite de dispozițiile emise potrivit prezentei hotărâri.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material provocat prin nesoluționarea notificărilor, Tribunalul a reținut că temeiul de drept al acestei solicitări este reprezentat de răspunderea civilă delictuală. În analiza existenței unei astfel de răspunderi, una dintre condițiile necesare este existența prejudiciului, care trebuie să fie cuantificat sau cuantificabil. Cu toate că expertiza în cauză a avut în vedere și evaluarea imobilului, expertul pronunțându-se în acest sens, Tribunalul a apreciat că aceasta nu este suficient pentru a considera că prejudiciul poate fi cuantificat la acest moment. De altfel, până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, care stabilește în concret dreptul reclamantului la beneficiul legii speciale de reparație, Tribunalul a reținut că nu se poate stabili că acest prejudiciu s-a produs efectiv în patrimoniul reclamantului, astfel că a apreciat că acest capăt de cerere trebuie respins ca neîntemeiat.

Având în vedere solicitarea expertului B. M. de suplimentare a onorariului cu suma de 600 lei, având în vedere faptul că instanța a reținut concluziile acestuia în soluționarea cauzei, apreciind proba câștigată cauzei, tribunalul a încuviințat solicitarea și a obligat reclamantul la plata sumei solicitate.

Față de solicitarea reclamantului și de dispozițiile art. 274 C., a obligat pe pârâta M. București prin Primar General la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.300 lei, reprezentând onorariu avocat și onorarii expert, această pârâtă fiind singura căzută efectiv în pretenții în raport de soluția dată.

Împotriva aceste sentințe, la data de 17.07.2015 a declarat recurs pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar la data de 23.07.2015 pârâtul M. București prin Primarul General care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 10.09.2015.

În motivarea recursului său, recurenta – pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a arătat că sentința recurată este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

Instanța de fond, în mod greșit, a obligat pârâtul M. București să înainteze CNCI dosarele aferente notificărilor, însoțite de dispozițiile emise potrivit prezentei hotărâri

Față de considerentele reținute de Tribunalul București, prin sentința recurată, menționează că în speță, procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 nu a fost finalizată, întrucât notificarea reclamantului, având drept obiect imobilul situat în București nu a fost soluționată printr-o dispoziție motivată, care să fie emisă de entitatea notificată, respectiv Primăria Municipiului București.

Potrivit art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, (dispoziții legale incidente la momentul promovării prezentei acțiuni)" notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin.(1) până la data intrării in vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubiri/or, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite in arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor. "

De asemenea, potrivit art.16 alin.2¹ Titlul VII din Legea nr. 247/2005, "dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubiri/or, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."

Precizează că în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013 a fost publicată Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

Potrivit acestui act normativ, se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art.17 alin.1, lit.a din Legea nr.165/2013, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entități le învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Totodată potrivit prevederilor art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013 "Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect".

Mai mult, în prezenta cauză devin incidente prevederile noului act normativ, având în vedere dispozițiile art.4 din Legea nr.165/2013, conform cărora dispozițiile prezentei legi se aplică (. .. .) cauzelor în materia restituirii imobilelor prelua te abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României in temeiul atribuțiilor sale constituționale, ne referim aici la dispozițiile legale mai sus invocate, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.

De altfel, in practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, in principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv" (a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei).

Având în vedere aspectele expuse, recurenta – pârâtă solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile nr. 1124/06.10.2014 pronunțată de către Tribunalul București în sensul înlăturării din dispozitivul sentinței civile amintite a obligației stabilită în sarcina pârâtul M. București să înainteze CNCI dosarele aferente notificărilor, însoțite de dispozițiile emise potrivit prezentei hotărâri.

În drept au fost invocate dispozițiile din Legea nr.10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, Legea nr.165/2013, at. 299, 304 pct. 9 și 3041 din Codul de Procedura Civilă.

În motivarea recursului său, recurentul – pârât M. București prin Primarul General a arătat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală întrucât în motivele de fapt ale acțiunii s-a invocat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat la adresa sus menționată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat si refuzul paratului de a soluționa notificarea, iar in drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001.

Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt si de drept invocate in susținerea

acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiata pe Legea nr._ îndreptata împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrata de reclamanți.

Legiuitorul a stabilit prin art.22 din legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin masuri reparatorii.

Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatofil prin echivalent sau de restituire in natura.

Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoare e din lege.

O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art.21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art.6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces La tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

Notificarea reclamantului urmează a fi analizata pe cale administrativa si, daca se va fi stabilit ca imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare in termen legal si restituirea in natura este posibila potrivit legii, doar in parte, se va emite o dispoziție de restituire in natura si o dispoziție de propunere de acordare de masuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit in natura.

In cazul în care persoana îndreptățita a depus o data cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege sa uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însa, in cazul in care o data cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alături de notificare si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul ca nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct.23.1 din H.G. nr. 498/2003).Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existenta unei declarații in mod expres ca nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.

In ceea ce privește obligația stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dispoziția către Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor solicită a se avea în vedere dispozițiile art.16 alin.2 ind.1 din O.U.G. nr.81/2007 ce modifica Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Potrivit prevederilor invocate mai sus" dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta ".

In consecința, consideră ca nu pot fi obligați la înaintarea directa a dispoziție primarului către Comisia Naționale pentru Compensarea Imobilelor deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferita acestuia si de Legea nr.215/2001, legea administrației publice locale.

Față de capătul de cerere prin care se solicită transmiterea dosarului, direct Comisiei pentru Compensarea Imobilelor solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat având în vedere faptul că scopul pentru care această obligație a fost instaurată de legiuitor nu este satisfăcut de soluționarea notificării pe fond de către instanța de judecată.

Astfel, controlul apreciat ca realizat prin soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată este pur formal, dispoziția emisă după pronunțarea hotărârii este supusă controlului de legalitate în ceea ce privește verificarea eventualelor neconcordanțe între hotărâre și înscrisul emis.

Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurentul pârât învederează că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală aparții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamantul sus-menționat având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.

În cazul în care instanța va respinge motivarea Municipiului București, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.451 alin.3 Cod procedură civilă.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca neîntemeiata.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

La data de 19.10.2015 recurenta – pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare la recursul pârâtului M. București prin Primarul General solicitând admiterea recursurilor promovate atât de CNCI cât și de pârâtul M. București, prin Primarul Municipiului București și modificarea Sentinței civile nr.1124/06.10.2014 pronunțată de către Tribunalul București în sensul înlăturării din dispozitivul sentinței civile amintite a obligației stabilită în sarcina pârâtul M. București să înainteze CNCI dosarele aferente notificărilor, însoțite de dispozițiile emise potrivit prezentei hotărâri.

În motivarea întâmpinării, recurenta – pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a arătat Referitor la recursul formulat de CNCI solicităm onoratei instanțe admiterea acestuia pentru considerentele arătate în cuprinsul acestuia.

Referitor la recursul formulat de pârâtul M. București, prin Primarul Municipiului București, face următoarele precizări:

Cu privire la motivul de recurs invocat de pârâtul M. București, prin Primarul Municipiului București, ce vizează greșita obligare a acestuia la înaintarea directă a dispoziției primarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor învederează instanței că in speța de față, procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 nu a fost finalizată, întrucât notificarea reclamantului, având drept obiect imobilul situat în București nu a fost soluționată printr-o dispoziție motivată, care să fie emisă de entitatea notificată, respectiv Primăria Municipiului București.

Potrivit art.16 alin.2 Titlul VII din Legea nr.247/2005, (dispoziții legale incidente la momentul promovării prezentei acțiuni)" notificările formula te potrivit prevederilor Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin.(1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite in arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor."

De asemenea, potrivit art.16 alin. 21 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, "dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."

Potrivit acestui act normativ, se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată potrivit prevederilor art. 21 alin. 3 din Legea nr.165/2013 "Dispozițiile autorităților administrației publice loca le emise potrivit Legii nr.1 0/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect".

Mai mult, în prezenta cauză devin incidente prevederile noului act normativ, având în vedere dispozițiile art.4 din Legea nr.165/2013, conform cărora dispozițiile prezentei legi se aplică (. .. .) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, ne referim aici la dispozițiile legale mai sus invocate, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.

De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, in principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv"(a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei).

Constatându-se legal învestită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Recurentul pârât M. București și-a întemeiat aspectele critice invocate pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, astfel că instanța va proceda la examinarea lor din această perspectivă.

În privința acestui motiv de reformare, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

P. cererea de recurs, în esență, pârâtul susține că asupra notificării formulate de către reclamanți se poate pronunța numai unitatea deținătoare, prin emiterea unei dispoziții sau decizii, faptul că în mod eronat instanța de fond a dispus obligarea pârâtei să trimită direct către CNCI dosarul administrativ, constituit în temeiul notificării reclamanților, fiind eludat în această manieră controlul de legalitate al prefectului, precum și sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de fond.

Raportându-ne strict la cadrul legislativ pe care l-a creat legea 10/2001, Curtea constată că susținerile recurentului pârât sunt juste în sensul că în sistemul reparatoriu al legii speciale, doar unitatea deținătoare are competență să soluționeze notificarea formulată de persoanele îndreptățite, în condițiile acestei legi.

Reclamantul a formulat o acțiune prin care au solicitat instanței acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, în condițiile în care restituirea în natură nu este posibilă. Curtea constată că, de fapt, prin acțiunea cu care reclamanții au învestit tribunalul, aceștia au solicitat soluționarea pe fond a notificării, prin acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea 10/2001, în condițiile în care recurenta pârâtă, în calitate de unitate deținătoare nu a respectat prescripțiile legale și nu s-a pronunțat asupra cereri de retrocedare formulată de reclamanți în termenul stabilit de legiuitor. Această îndrituire a instanțelor de a soluționa pe fond notificările formulate în baza legii 10/2001, nesoluționate în termen legal( nici măcar într-un termen rezonabil, din perspectiva celor stabilite de instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin jurisprudența sa), este recunoscută de Înalta Curte prin decizia civilă nr XX/2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii. Așa cu rezultă din dispozițiile art 330 indice 7 alin 4 cod procedură civilă, deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în ceea ce privește soluțiile date problemelor de drept cu care a fost sesizată pe această cale instanța supremă.

Pe cale de consecință, raportându-se la cele statuate de Înalta Curte prin această decizie, instanța de recurs constată că sunt nefondate criticile recurentului pârât pe acest aspect. Faptul că procedura de soluționare a notificărilor reglementată de legea 10/2001 cuprinde două faze: una administrativă, care este obligatorie și una judiciară, care este facultativă, părțile recurgând la concursul instanței numai dacă contestă temeinicia sau legalitatea modului de soluționare a notificării, asigurându-se în acest fel accesul la justiție și exigențele impuse de prevederile art 6 din CEDO, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care notificarea reclamanților nu a fost soluționată de către unitatea deținătoare, care este culpabilă pentru această situație. Decizia civilă nr XX/2007 a Înaltei Curți are menirea deosebit de importantă de a debloca sistemul reparatoriu al legii 10/2001, care se confruntă cu numeroase deficiențe, printre care se află și aceea a neepuizării fazei administrative, datorită nesoluționării cererii persoanei îndreptățite de către entitatea notificată.

Recurentul pârât a mai invocat faptul că notificarea reclamantului trebuie examinată pe cale administrativă sub aspectul îndeplinirii tuturor cerințelor impuse de legea specială, în urma acestei analize emițându-se o dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii, sub rezerva constatării îndeplinirii cumulative a tuturor acestor cerințe. În temeiul decizie nr XX/2007, pronunțate de instanța supremă în interesul legii, toate aceste verificări sunt efectuate de instanța învestită cu acțiunea persoanei îndreptățite care are ca obiect soluționarea pe fond a notificării, formulate în condițiile art 22 din legea 10/2001, instanța substituindu-se unității deținătoare în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Recurentul pârât a mai făcut referire la obligația persoanei îndreptățite de a depune toate actele doveditoare, momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, precum și la dispozițiile normelor metodologice care prevăd necesitatea formulării de către persoana îndreptățită a unei precizări referitoare la inexistența altor probe, precum și a unei declarații prin care persoana îndreptățită să arate că nu mai are alte dovezi de prezentat.

Practic, recurentul consideră greșită soluția primei instanțe ,în sensul că această soluție este pronunțată cu nerespectarea prevederilor Normelor Metodologice, reprezentate de HG 498/2003, referitoare la necesitatea existenței unei precizări/declarații din partea notificatorilor din care să rezulte că nu mai au probe de depus cu privire.

Curtea apreciază că lipsa acestei declarații nu poate constitui un impediment pentru unitatea deținătoare de a soluționa notificarea în termenul legal, această cerință fiind stipulată de legiuitor în favoarea persoanelor îndreptățite în sensul că reprezintă o garanție pentru acestea că unitatea deținătoare va rezolva cererea de acordare a măsurilor reparatorii, analizând întregul material probator pe care persoanele îndreptățite ar fi putut să-l pună la dispoziția unității deținătoare.

Prevederile pct 23.1 din HG 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).

De asemenea, Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 arată prin dispozițiile art 32.2 că în ipoteza în care, după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.

Acceptarea unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din lege (invitarea persoanei îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca în procesul-verbal întocmit cu acest prilej să se facă mențiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și de persoana invitată). În cazul în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din lege că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situației respective în procesul-verbal. Dacă persoana îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.

Prevederile art 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001evidențiază că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns și celeilalte susțineri a apelantului pârât, din economia acestor prevederi( astfel cum au fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii ) rezultând caracterul obligatoriu și imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.

Dispoziții similare se regăsesc și în legea 165/2013, care reprezintă un act normativ de imediată aplicare, în virtutea prevederilor art 4, în sensul că legiuitorul instituie prin prevederile art 32 din legea 265/2013 un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege, ce precizarea că termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale. În alineatul al doilea, este evidențiată modalitatea de prelungire a acestui termen, în sensul că acest lucru se poate încuviința la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care persoana care se consideră îndreptățită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituții. De asemenea, legiuitorul a statuat că cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului de 120 de zile și va fi însoțită de dovada demersurilor întreprinse, impunându-se totodată instituțiilor publice deținătoare obligația de a elibera, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, actele doveditoare solicitate.

De asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluționare. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.

În ceea ce privește termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, Curtea apreciază că eventuala nerespectare a acestuia de către cei care au formulat notificări nu poate avea semnificația unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea uni răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.

Având în vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor legi 10/2001( în condițiile în care acest act normativ urmărea să ofere o modalitate de remediere a privărilor de proprietate care durează de câteva decenii) cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a termenului de 60 de zile, așa cum a fost analizată în cele ce preced, apreciază că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia.

Dreptul persoanelor care au formulat notificări de a primi un răspuns la solicitările lor nu poate fi satisfăcut doar prin acordarea unor despăgubiri, cu consecința rămânerii în continuare în așteptarea unei soluții, având în vedere că se contestă implicit posibilitatea instanței de trece la soluționarea pe fond a cererii de retrocedare formulată în condițiile legii speciale.

Această îndrituire legală a instanței de a rezolva fondul notificării a fost recunoscută instanțelor de judecată prin decizia civilă nr XX/2007, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii, statuându-se că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei soluții, instanța supremă reține faptul că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În ceea ce privește critica adusă sentinței primei instanței sub aspectul soluției de trimitere a dosarului administrativ direct la Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, justificată de necesitatea obținerii avizului de legalitate al Prefectului, Curtea, făcând aplicarea aspectelor teoretice anterior expuse, constată că această cerință vizează situația în care calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent este stabilită de către unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, Primăria Municipiului București fiind obligată în această ipoteză să trimită dosarul administrativ instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, impus de normele legale.

În cazul în care, indiferent de temeiul investirii, în sensul că indiferent că este vorba de o contestație introdusă în temeiul prevederilor art 26 alin 3 din legea 10/2001 sau de o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, organul judiciar este cel care verifică și statuează asupra îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001, concluzionând că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatori prin echivalent, în condițiile legii speciale, Curtea apreciază că nu se mai impune exercitarea controlului de legalitate de către Prefect, dosarul administrativ putând fi trimis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013.

Această soluția își găsește justificarea în garanțiile pe care le presupune tranșarea irevocabilă a chestiunilor anterior menționate de către o instanță de judecată, precum și în rațiuni de celeritate, prin raportare și la deficiențele funcționale ale sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, sub aspectul timpului efectiv necesar pentru foștii proprietari de a obține o reparație echitabilă.

Faptul că noua lege a menținut soluția din reglementarea anterioară, referitoare la necesitatea de a obține avizul prefectului, în urma exercitării controlului de legalitate de către acesta, potrivit prevederilor art 21 alin 3 din legea 165/2013, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece aceste dispoziții legale vizează situația în care notificarea este soluționată în cadrul etapei administrative, astfel că dispozițiile autorităților administrației publice locale trebuie supuse controlului de legalitate al prefectului anterior înaintării la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În ipoteza în care persoanele îndreptățite formulează acțiune în instanță, prin care cer soluționarea pe fond a notificării, prevalându-se de cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, Curtea apreciază că, și după . legii 165/2013, pentru identitate de rațiune, soluția anterior argumentată, se impune a fi menținută, deoarece toate elementele de fapt și de drept au fost tranșate în cadrul procedurii judiciare, cu toate garanțiile necesare pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.

În finalul acestei argumentației, Curtea se limitează să sublinieze că scopul pentru care legiuitorul a impus necesitatea obținerii avizului instituției prefectului a fost acela de a asigura actelor emise de primărie un control de legalitate, control care în ipoteza unei acțiuni directe, întemeiată de decizia civilă nr 20/2007 a instanței supreme este realizat de către organul judiciar, hotărârea acestui impunându-se atât unității deținătoare cât și prefectului cu putere de lucru judecat, astfel că exercitarea controlului de legalitate de către prefect, subsecvent, celui efectuat deja de instanță apare ca fiind complet inutilă.

De asemenea, Curtea notează faptul că dispozițiile art 16 din legea 247/2005, titlul VII sunt respectate, soluția de trimitere a dosarului administrativ aferent notificării către direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013 fiind în deplină concordanță cu exigențele impuse de acest text de lege, în sensul că predarea dispoziției( pe care Primăria Mun București o va emite în temeiul hotărârii judecătorești) către Secretariatul CCSD, actuala CNCI, se face pe bază de proces verbal, însoțită fiind de întreaga documentației aferentă, în speța de față, soluția purtând și girul organul judiciar, sub aspectul legalității și al temeiniciei. Din această perspectivă, Curtea apreciază că avizul de legalitate al prefectului apare ca inutil în aceste condiții, astfel cum s-a învederat în cele ce preced iar centralizarea la nivelul instituției prefectului, prevăzută de dispozițiile art 16 alin 2 indice 1 din legea 247/2005, titlul VII, actualmente prevăzută de dispozițiile 21 alin 1 și 3 din legea 165/2013, constituie o cerință legală care poate fi și trebuie să fie respectată, o astfel de soluție neinterferând în nici un fel cu celelalte obligații legale ale unității deținătoare și neconstituind un impediment în calea îndeplinirii acestora.

În ceea ce privește critica referitoare la obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, Curtea, față de soluția pronunțată de prima instanță, apreciază că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art 274 cod procedură civilă, culpa procesuală a pârâtului recurent fiind evidentă și decurgând din nesoluționarea notificării cu care fost învestit în termenul legal.

În subsidiar, recurentul invocă aplicarea dispozițiilor art 451 alin 3 din noul cod procedură civilă. Față de data promovării acțiunii în justiție, Curtea reține inaplicabilitatea dispozițiilor noului cod de procedură civilă, prin raportare la prevederile art 3 din legea de punere în aplicare a noii legi procesual civile, prin care legiuitorul statuează în sensul că noul cod de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite demarate după . de la semnificația dispozițiilor art 451 din noul cod de procedură civilă, prin care se dă posibilitatea reducerii onorariului de avocat și de expert, cu respectarea anumitor condiții, Curtea reține că, de fapt, intenția recurentului a fost de a solicita reducerea onorariului de avocat, singura permisă de vechea norma procesuală, în condițiile dispozițiilor art 274 alin 3 cod procedură civilă.

Având în vedere că suma de 4300 de lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată prin sentința recurată însumează atât onorariul de avocat cât și cel de expert și faptul că poate forma obiectul cenzurii instanței din punct de vedere al cuantumului doar onorariul de avocat, a cărui valoare este de 500 de lei, Curtea apreciază că nu se impune reducerea acestuia în temeiul prevederilor procedurale indicate. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea are în vedere următoarele:

În ceea ce privește evaluarea acestui onorariu avocațial din perspectiva prevederilor art 274 alin 3 cod procedură, care conferă instanței posibilitatea reducerii, respectiv majorării onorariului de avocat, în raport de anumite criterii: valoarea litigiului și munca depusă de avocat, Curtea apreciază că sunt incidente aceste dispoziții procedurale, impunându-se cenzurarea cuantumului onorariului de avocat din această perspectivă. Deși textul de lege face referire expres doar la două aspecte: valoarea litigiului și munca prestată de avocat, Curtea reține că această enumerare nu poate fi calificată drept limitativă, ci exemplificativă, deoarece scopul acestei norme juridice este aceea de a conferi organului judiciar un drept de apreciere a prestației a apărătorului, reflectată în onorariul de avocat, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante și particulare fiecărei spețe în parte, atunci când este cazul, pentru a se ajunge la o concluzie cât mai obiectivă și fidelă realității.

În acest sens, relevante sunt și alte criterii de apreciere, cum ar fi volumul de muncă al avocatului, gradul de dificultate și complexitate al cauzei, durata procedurii, diligențele depuse de avocat personal în vedere administrării probatoriului, prezența acestui la termenele de judecată acordate de instanță. Făcând aplicarea acestor criterii în cauza de față, Curtea constată că în faza procesuală a judecății în primă instanță s-au acordat mai multe termene de judecată și s-a administrat proba cu expertiză topografică și expertiză construcții, iar apărătorul reclamanților s-a prezentat la fiecare termen acordat în cauză de către prima instanță. Coroborând toate aceste aspecte și având în vedere că, prin raportare la situația de fapt și de drept din cauză, litigiul prezintă un grad mediu de dificultate, Curtea apreciază, raportându-se la toate criteriile anterior menționate, că suma de 500 lei este potrivită față de prestația avocatului, motiv pentru care nu se impune reducerea onorariului, în temeiul dispozițiilor art 274 alin 3 cod procedură civilă.

Față de toate aceste considerente, reținând și faptul că onorariul de avocat trebuie să se supună și cerinței rezonabilității, Curtea, dând eficiență tuturor acestor criterii și aspecte, consideră că acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță, este de natură să răspundă acestor exigențe și să păstreze un just echilibru între interesul părții care a avansat cheltuielile, de a și le recupera integral sau cel puțin într-o proporție rezonabilă și interesul părții care pierde procesul de a nu fi obligată să suporte cheltuieli de judecată nereale, nenecesare( inutile) și nerezonabile. Așa cum rezultă din analiza criteriilor de stabilire a onorariului de avocat, cele două interese contrarii ajung să fie în echilibru atunci când cerința rezonabilității este respectată din perspectiva ambelor interese aflate în concurs, aceste criterii constituind de fapt numitorul comun, în temeiul căruia trebuie exercitată cenzura asupra cererilor contradictorii ale părților litigante.

În ceea ce privește recursul promovat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, față de cele dispuse de instanța de fond prin încheierea de ședință din data de 13 02 2012 și având în vedere că nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina sa prin sentința pronunțată, Curtea constată lipsa de interes în exercitarea căii de atac. Interesul este una dintre condițiile de exercițiu ale acțiuni civile, care trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului civil, în privința oricărui act de procedură efectuat, inclusiv în privința căilor de atac exercitate.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, va admite excepția lipsei de interes în privința recursului formulat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pe care îl va respinge ca atare și va respinge ca nefondat recursul pârâtului M. București.

Față de soluția care se va pronunța în cauză și, dând eficiență prevederilor art 274 coroborat cu art 277 cod procedură civilă, Curtea va obliga recurentul Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata sumei de 100 de lei, iar recurentul M. București la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția lipsei de interes.

Respinge, pentru lipsă de interes, recursul pârâtei COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR formulat împotriva sentinței civile nr.1124/06.10.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – reclamant I. M. N..

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL împotriva aceleiași sentințe.

Obligă recurentul - pârât CNCI să plătească intimaților cheltuieli de judecată, în sumă de 100 lei, iar pe recurentul - pârât M. București, la plata sumei de 400 lei, către intimați, conform art.277 Cod procedură civilă.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 20.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. M. H. I. S.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehnored.C.S./I.S.

2 ex

T.B. Secția a IV-a Civilă –R.S.

← Anulare act. Decizia nr. 588/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1018/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1092/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1092/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI