Pretenţii. Decizia nr. 493/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 493/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-10-2015 în dosarul nr. 493/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILA NR.493A

Ședința publică de la 23 octombrie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - S. T.

JUDECĂTOR - D. L. M.

GREFIER - G.-M. V.

**************

După casarea cu trimitere spre rejudecare, pe rol soluționarea apelurilor formulate de apelanții-pârâți Administrația P. Protocolului de Stat RA, cu sediul în București, .-8, sector 1 și de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP –MB, cu sediu în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1799/29.11.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți G. E., G. O. D. și G. V. F., toți cu domiciliul ales la avocat P. G. E., în București, ..194, ., ., sector 2, având ca obiect „revendicare imobiliară”.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta-pârâtă RA – APPS reprezentată de consilier juridic L. Ruseti, intimații-reclamanți reprezentați de avocat U. A., lipsind apelantul-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care;

Reprezentantul apelantei-pârâte RA – APPS invederează că nu are cereri prealabile judecății.

Reprezentantul intimaților-reclamanți invederează că nu are cereri prealabile judecății.

Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor.

Reprezentantul apelantei-pârâte RA – APPS arată că își menține concluziile formulate în ciclurile procesuale anterioare. Solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Cu privire la dispozițiile instanței de casare, referitor la aplicabilitatea Legii nr.10/2001, arată că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 și, de asemenea, nu au făcut dovada faptului că ar fi exceptați de la această procedură specială și nici că a existat un motiv mai presus de voința lor de a formula notificare. În ceea ce privește existența unui bun actual în patrimoniul acestora, apreciază că nu s-a făcut dovada existenței bunului, având în vedere că dreptul de proprietate se năștea la momentul încheierii procesului-verbal de predare-primire al apartamentului în discuție, ceea ce nu s-a mai întâmplat.

Cu privire la apelul formulat de apelantul-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca nefondat.

Reprezentantul intimaților-reclamanți solicită respingerea apelurilor ca nefondate, conform motivelor invocate în întâmpinările și în concluziile scrise depuse deja la dosar, cu obligarea apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Solicită respingerea apelului declarat de apelanta-pârâtă RA – APPS în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, fiind neîntemeiate argumentele invocate în acest motiv de apel. Arată că reclamanții sunt deținătorii unui bun actual în sensul celor stabilite prin practica CEDO, dreptul lor este recunoscut încă de la nivelul anului 1992, în mod irevocabil, prin sentința civilă nr.594/19.02.1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, potrivit căreia au fost repuși în situația anterioară preluării abuzive, recunoscându-se efectele contractului de construire încheiat la nivelul anului 1972. Prin această hotărâre irevocabilă s-a constatat de către Judecătoria Sectorului 5 București că preluarea a fost abuzivă și că, în continuare, intimații-reclamanți au toate drepturile conferite de contractul de construire. Mai mult, prin sentința civilă nr.7844/19.07.1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, care nu a rămas irevocabilă, s-a admis cererea reclamanților în contradictoriu cu . a fost obligată pârâta din acel dosar să predea apartamentul către aceștia. Ulterior, sentința a fost desființată ca urmare a faptului că s-a constatat că bunul se află în patrimoniul – proprietatea privată a Statului R., însă dreptul fundamental al reclamanților din această cauză nu a fost niciodată evins prin desființarea sentinței. Reclamanții au în continuare dreptul de a li se recunoaște dreptul de proprietate conferit prin existența și niciodată desființarea contractului de construire care creează premizele dreptului de proprietate.

Cu privire la apelul declarat de apelantul-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă la data de 08.07.2008, astfel cum a fost precizată, reclamanții G. E., G. V. - F. și G. O. - D. au chemat în judecată pe pârâta R.A. Administrația P. Protocolului de Stat (R.A. A.P.P.S.), solicitând obligarea acesteia la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3 din București, ., ., precum și la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 481 și următoarele Cod civil. și pe cele ale Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâta RA APPS a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la data de 19.02.2009, sub nr._, reclamanții G. E., G. V. F. și G. O. D. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3 din București, ., . și la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii până la executare, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 28.04.2009, în baza art. 164 Cod procedură civilă, tribunalul a dispus conexarea dosarului nr._ al Tribunalului București - Secția a V-a civilă la dosarul nr._ al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

La data de 03.02.2009, reprezentantul RA APPS a precizat că renunță la susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr.1799/29 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii principale și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocate de pârâta R.A. - Administrația P. Protocolului de Stat (R.A. - APPS); a admis, în parte, acțiunea precizată și acțiunea conexă, formulate de reclamanții G. E., G. V. - F. și G. O. - D. în contradictoriu cu pârâții R.A.A.P.P.S. și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și i-a obligat pe aceștia să restituie reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.6, situat în București, . A. etaj 2, sector 1, boxa nr.6 și garajul nr.3 de la aceeași adresă, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză întocmite de expert tehnic judiciar Barad M. (care au fost omologate); a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune interese, pentru fiecare zi de întârziere; au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a sumei de 9883,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul nr.3034/29.05.1970 pentru construirea de locuințe proprietate personală, încheiat cu G. I. și G. E., Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, s-a obligat să construiască și să le predea soților G. apartamentul nr.6, situat în București, ., etaj 2, sector 1, precum și garajul nr.3 și boxa nr.6, prețul apartamentului compus din 4 camere și dependințe fiind stabilit la suma de 177.531 lei. Din această sumă s-a achitat un avans de 96.219 lei, iar pentru diferența de 81.312 lei, beneficiarii au contractat un credit, potrivit contractului de împrumut nr._/13.02.1971.

Imobilul menționat a trecut în proprietatea Statului R. prin Decretul Consiliului de Stat nr.175/1972, conform Deciziei nr. 605/08.05.1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, de la G. I. și G. E..

Prin sentința civilă nr.594/19.02.1992 a Judecătoriei sectorului 5 București, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G. I. și G. E. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și . s-a constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea de locuință proprietate personală nr.3034/29.05.1970 încheiat între reclamanți și pârâta . apartamentul nr.6, situat în București, ., etaj 2, sector 1, părțile contractante fiind repuse în situația anterioară.

Tribunalul a reținut, de asemenea, că prin sentința civilă nr.7844/19.07.1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G. I. și G. E. în contradictoriu cu pârâta . fiind obligată să predea reclamanților apartamentul nr.6, situat în București, ., etaj 2, sector 1, boxa nr.6 și garajul nr.3; sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei civile nr.1328A/02.06.1997 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă.

Analizând excepția inadmisibilității acțiunii principale, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a constatat că temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată, este reprezentat de dispozițiile art.480-481 C.civ. și de prevederile Protocolului nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art.480 C.civ. reglementează acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun, iar Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este o lege specială de reparație și presupune formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în restituirea în natură sau în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru a putea beneficia de dispozițiile Legii nr.10/2001, persoana îndreptățită trebuie să uzeze de prevederile art. 22 alin. l din acest act normativ, notificând în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, în vederea restituirii, în natură, a imobilului; potrivit art. 22 alin. 5, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Tribunalul a apreciat că obligativitatea de a urma procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și ale art. 6 alin. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art.6 alin. l din C.E.D.O., fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

În cauză, reclamanții nu au formulat o cerere de restituire sau o notificare în temeiul legii speciale, însă, în opinia primei instanțe, aceștia nu erau ținuți de această obligație întrucât le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr.594/19.02.1992 a Judecătoriei sectorului 5 București și respectiv prin sentința civilă nr.7844/19.07.1996 a Judecătoriei sectorului 1 București.

În acest sens, Tribunalul București a constatat că reclamanții au un „bun” în sensul dispozițiilor art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce, ulterior preluării de către stat a imobilului ce a făcut obiectul contractului de construire nr.3034/29.05.1970, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, s-a constatat că este în funcțiune contractul de construire menționat iar S.C. Romconfort S.A. a fost obligată să predea reclamanților apartamentul nr.6, situat în București, ., etaj 2, sector 1, boxa nr.6 și garajul nr.3.

În consecință, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că potrivit declarației de notorietate autentificate sub nr.310/29.01.2009 de B.N.P. B. M., G. I. este una și aceeași persoană cu G. I., iar G. E. este una și aceeași persoană cu G. E.. De asemenea, conform certificatului de moștenitor nr.483/08.03.1994 eliberat de notariatul de Stat Local al Sectorului 6 București, de pe urma defunctului G. I., decedat la 17.01.1994, au rămas ca moștenitori G. E. – soție supraviețuitoare, precum și G. V. F. și G. O. D. – în calitate de fii.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de: contractul pentru construirea de locuință proprietate personală nr.3034/29.05.1970, de sentința civilă nr.594/19.02.1992 a Judecătoriei sectorului 5 București (prin care s-a constatat că este în funcțiune contractul de construire menționat) și de sentința civilă nr.7844/19.07.1996 a Judecătoriei sectorului 1 București (prin care S.C. Romconfort S.A. a fost obligată să predea reclamanților G. E. și G. O. apartamentul nr.6, situat în București, ., etaj 2, sector 1, boxa nr.6 și garajul nr.3).

Tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului Consiliului de Stat nr.175/1972, care contravenea prevederilor Constituției din 1965, referitoare la garantarea dreptului de proprietate, dispozițiilor art.481 C.civ.,precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prima instanță a apreciat că nu a fost înlăturat caracterul abuziv al preluării imobilului de împrejurarea că reclamanților li s-a restituit suma achitată pentru achiziționarea imobilului, atât timp cât nu a existat un acord de voință al părților în acest sens.

Cu referire la regimul juridic al imobilului în litigiu, Tribunalul București a arătat că apartamentul nr.6, situat în București, ., etaj 2, sector 1, boxa nr.6 (compus din 4 camere și dependințe) precum și garajul nr.3, au fost identificate prin rapoartele de expertiză specialitatea construcții întocmite de expertul tehnic judiciar Barad M. ca fiind același cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de construire nr.3034/29.05.1970. Imobilul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul pârâtei la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G. nr.240/2001 privind reorganizarea și funcționarea R.A. Locato, ale O.U.G. nr.32/2002 privind comasarea prin absorbție a R.A. Locato de către RA APPS și ale HG nr.60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. A.P.P.S.

Reținând că S. român nu are un titlu de proprietate valabil cu privire la imobilul revendicat, acesta fiind preluat abuziv, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.civ., a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să le restituie acestora în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr.6, situat în București, ., ., boxa nr.6 și garajul nr.3 de la aceeași adresă.

Cererea de obligare a pârâților la plata daunelor cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea acesteia, a fost respins, ca inadmisibil, în considerarea dispozițiilor art.580³ alin. 5 C.pr.civ., care prevăd că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute de acest articol nu se pot acorda daune cominatorii.

Astfel, textul de lege are în vedere obligațiile de a face intuitu personae, debitorul putând fi constrâns la executarea acestor obligații numai prin aplicarea unei amenzi civile, conform prevederilor art. 5803 alin. 1 C.pr.civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții RA Administrația P. Protocolului de Stat și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr.870 A din 22.11.2011, Curtea de Apel București - Secția a IV a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că apelantul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 12 alin.5 din Legea nr. 213/1998, iar reclamanții dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în baza sentinței civile nr.594/19.02.1992 a Judecătoriei sectorului 5 București și a sentinței civile nr.7844/19.07.1996 a Judecătoriei sectorului 1 București

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și RA Administrația P. Protocolului de Stat .

Prin decizia civilă nr.7431 din 5.12.2012, pronunțată în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe.

Pentru a dispune în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în sinteză, că instanța de apel a validat soluția primei instanțe privind excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, fără a analiza apărările pe fond privind inexistența imobilului în patrimoniul său și faptul că hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanții, fiind pronunțată în contradictoriu cu .-i este opozabilă.

Instanța de apel a încălcat principiul rolului activ, întrucât nu a verificat dacă această hotărâre mai conferă reclamanților cu „bun actual” așa cum a fost acesta definit în sensul jurisprudenței instanței europene (cauza A. și alții împotriva României) în condițiile în care nu s-a făcut dovada că această hotărâre a fost pusă în executare, în termenul prevăzut de art.405 alin.1 Cod procedură civilă, sau că au existat impedimente legale și obiective la executare.

Instanța de recurs a arătat că, în acest sens, trebuie avute în vedere și dispozițiile art.405 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit cărora, prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie, precum și împrejurarea că, așa cum s-a statuat în practica instanței de contencios european, o hotărâre judecătorească poate face dovada existenței unui „bun actual”, în patrimoniul celui care o invocă, numai în măsura în care aceasta este definitivă și executorie așa cum aceste caractere sunt definite și reglementate de norma internă.

În plus, în rejudecare, urmează să se țină seama și de dezlegarea dată problemei admisibilității acțiunii în revendicare, după . Legii nr.10/2001, cu circumstanțierile aduse în această materie, prin decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a arătat că, în situația în care se constată că sentința și-a pierdut puterea executorie se va analiza dacă mai subzista condiția esențială pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare, respectiv existența bunului actual în patrimoniul reclamanților, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acțiunii de drept comun. De asemenea, s-a arătat că trebuie să se lămurească cadrul procesual pasiv, luându-se în considerare apărările pârâtului S. R. în legătură cu inexistența, în patrimoniul său, a bunului a cărui restituire se solicită.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București Secția a IV - a civilă, la data de 18 octombrie 2013, sub numărul_ .

Prin decizia civilă nr.108A/14.03.2014, această instanță a respins apelurile, ca nefondate.

Recursurile declarate împotriva acestei decizii de pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și R.A. Administrația P. Protocolului de Stat au fost admise prin decizia civilă nr.2669/10.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor.

În esență, instanța de recurs a reținut că deși instanța de apel a constatat că sentința civilă nr.7844/19.07.1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în virtutea căreia reclamanții se prevalează de existența unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată (în sensul că acțiunea în revendicare a fost respinsă), a reținut că imobilul în litigiu nu intra sub incidența Legii nr.10/2001 întrucât anterior intrării în vigoare a acestui act normativ fusese pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, sentința civilă nr.594/19.02.1992,devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.1392/24.11.1994 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanți cu S. R..

Or, prin sentința civilă nr.594/1992, sus - menționată, instanța de judecată a avut a se pronunța asupra unei acțiuni în constatarea existenței contractului de construire nr. 3034/29.05.1970, iar nu în privința unei acțiuni în revendicare prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanților.

Fiind vorba de o acțiune în constatare, hotărârea pronunțată nu constituie titlu executoriu și nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanților privind numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a contractului de construire nr.3034/29.05.1970.

Instanța de recurs a arătat că, de altfel, aspectele ce țin de efectele conferite de sentința civilă nr.594/19.02.1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, au fost cenzurate și în cadrul acțiunii în revendicare soluționată prin sentința civilă nr.7844/19.07.1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București (definitivă prin decizia civilă nr.1328/2.06.1997 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr.242/5.02.1998, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă), instanțele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul OCLPP îl obligă pe constructor să execute construcția dar nu conferă reclamanților un titlu de proprietate.

Înalta Curte a constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr.178/1972, în perioada de referință a Legii nr.10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanța de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă este admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun după . legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deține un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acțiunii de drept comun, în raport și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta; legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Instanța de recurs a arătat că, de altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, care sunt pe deplin aplicabile și în cazul de față că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie s-a arătat că Legea nr.10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În speță, nu s-a analizat dacă reclamanții sunt exceptați de la procedura legii speciale, precum și dacă, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, în apel nu s-a verificat dacă reclamanții într-o atare acțiune să pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și trebuie să li se asigure accesul la justiție, având în vedere că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Or, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, era necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București Secția a IV a civilă la data de 16.12.2014, sub nr._ .

Cu prilejul rejudecării, la termenul din 06.02.2015, curtea de apel a pus în discuția părților incidența în cauză a prevederilor Legii nr.9/1968, în temeiul căruia a fost încheiat contractul de construire nr.3034/1970.

Cu acest prilej,apelanta-pârâtă RA Administrația P. Protocolului de Stat a depus concluzii, în care a învederat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dreptul comun, nu pe dispozițiile legii speciale de reparație, iar în ce privește indicațiile din decizia de casare a arătat că reclamanții nu au invocat nici un motiv prin care să justifice de ce nu au uzat de dispozițiile legii speciale; de asemenea, nu au făcut dovada imposibilității parcurgerii acestei proceduri care erau de imediată aplicare și pe care aveau obligația să o urmeze conform Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai arătat că, neutilizând procedura specială, reclamanții au fost decăzuți din dreptul de a revendica imobilul, precum și faptul că aceștia nu au un bun în sensul Convenției.

Apelanta pârâtă RA Administrația P. Protocolului de Stat a precizat că are în administrare imobilul prin transmitere de la Municipiul București conform deciziei Primăriei Municipiului București nr.396/10.05.1990.

Prin decizia civilă nr.103A din 27 februarie 2015, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți Administrația P. Protocolului de Stat RA și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP – MB, împotriva sentinței civile nr.1799/29.11.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți G. E., G. O. - D. și G. V. - F. și, în consecință, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr.6 din București, . A, etaj 2, boxa nr.6 și a garajului nr.3 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată;au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În cauză, reclamanții nu au făcut dovada existenței procesului verbal de predare - preluare, deci nu au făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul dispozițiilor art.44 din Legea nr.9/1968; lipsa titlului de proprietate rezultă și din lipsa pe contract a mențiunii privind înscrierea în registrul de transcripțiuni.

Instanța de apel a mai reținut că prin Decretul nr.175/29.04.1972, imobilul din . A a trecut în proprietatea de stat și în administrarea directă a Municipiului București, iar de la numiții G. I. și G. E. s-a preluat doar terenul ce fusese dat în folosință veșnică.

Din expunerea de motive a acestui decret a rezultat că s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului pentru înlăturarea efectelor actelor juridice privind atribuirea terenului, acordarea creditelor, proiectarea și construirea locuințelor etc.

În consecință, prin Decretul nr.175/1972 au fost stopate efectele contractului de construire, astfel că nu s-a mai putut proceda la emiterea procesului verbal de predare – preluare și deci nu s-a produs efectul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției; potrivit acestui act normativ, reclamanții nu au avut niciodată un drept de proprietate asupra imobilului revendicat.

Prin sentința civilă nr.594/19.02.1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G. I. și G. E. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și .-a constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea de locuință proprietate personală nr.3034/29.05.1970 pentru apartamentul nr.6 situat în imobilul din . A, . și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Prin dispoziția de repunere în situația anterioară s-a decis îndeplinirea de către Municipiul București a obligațiilor asumate prin contract, iar de către reclamanți îndeplinirea obligației de plată a imobilului însă nici una dintre părți nu a trecut la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract.

Prin sentința civilă nr.7844/19.07.1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin respingerea recursului, a fost admisă acțiunea reclamanților G. E. și G. O. formulată în contradictoriu cu . a fost obligată această pârâtă să predea reclamanților apartamentul nr.6, situat în București, . A, ..6 și garajul nr.3, sector 1, precum și să plătească daune cominatorii către reclamanți.

Instanța de apel a reținut că obiectul acțiunii a fost obligație de a face (de predare) ceea ce rezulta atât din dispozitivul sentinței, cât și din considerentele deciziei civile nr.1328/2.06.1997, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în care se vorbește de obligația de a preda apartamentul și de obligația de a încheia procesul verbal de predare-primire.

Din probele administrate nu rezultă că, după pronunțarea acestei hotărâri, s-a procedat la emiterea procesului - verbal de predare - preluare a imobilului, care împreună cu contractul de construire ar fi constituit titlu de proprietate.

Prin decizia nr.396/10.05.1990 și protocolul anexat acestei decizii, imobilul a fost transmis în administrarea Oficiului de prestări servicii pentru corpul diplomatic, actual Regia Autonomă a P. Protocolului de Stat, din administrarea Întreprinderii de construcții, reparații și administrație locativă Berceni, C., Herăstrău, F., Cotroceni, Pajura și V., astfel că, la data la care reclamanții s-au judecat cu . nu se mai afla în administrarea acestei instituții.

Instanța de apel a concluzionat că reclamanții nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra apartamentului și nu au avut în patrimoniu un drept de proprietate ci doar drepturi de creanță, corelativ unor obligații de a face, astfel că în mod nelegal tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S. dar cu o motivare greșită.

Pe cale de consecință, în lipsa dreptului de proprietate și a unui titlu valabil, acțiune în revendicare trebuia respinsă ca nefondată, tribunalul reținând în mod greșit că titlul de proprietate al reclamanților ar fi reprezentat de contractul de construire, sentința civilă nr.594/19.02.1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București și sentința civilă nr.7844/19.07.1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,prin care s-a dispus îndeplinirea unei obligații de a face, în condițiile în care la data formulării acțiunii (8.07.2008) era prescrisă executarea potrivit art.405 alin.1 teza întâi din Cod de procedură civilă.

Fiind prescris dreptul de a solicita executarea sentinței civile nr.7844/19.07.1996 sunt prescrise în temeiul art.3 din Decretul nr.167/1958 și obligațiile derivând din contractul de construire.

Cu referire la apelul formulat de apelanta – pârâtă Regia Autonomă a P. Protocolului de Stat, curtea de apel a reținut că primul motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, nu este fondat; astfel, în acord cu art.1 din Primul Protocol la Convenția europeană a drepturilor și libertăților omului reclamanții au avut o speranță de a dobândi în proprietate imobilul și aceasta deoarece nu se constatase prescripția dreptului de a cere executarea sentinței civile nr.7844/19.07.1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și în considerarea dispozițiilor cuprinse în sentința civilă nr.594/19.02.1992 a Judecătoriei sectorului 5 București,de repunere a părților în situația anterioară (adică în situația de îndeplinire a obligațiilor contractuale).

Or, în condițiile în care prin sentința civilă nr.594/1992 s-a decis că este în funcțiune contractul de construire și că părțile sunt ținute de efectele contractului, a existat o speranță de a obține procesul - verbal de predare -preluare și deci de a obține dreptul de proprietate.

Instanța de apel a apreciat că, în raport de aceste argumente, soluția instanței de fond este corectă în sensul că atâta timp cât nu s-a reținut prescripția drepturilor rezultate din contractul de construire și din cele două sentințe, acțiunea în revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât apartamentul nu a fost preluat de la reclamanți în anul 1972, pentru că, la acel moment, aceștia nu aveau nici un titlu asupra apartamentului.

În aceste condiții, imobilul nu intră sub incidența Legii nr.10/2001, astfel că reclamanții nu erau ținuți să urmeze procedurile prevăzute de Legea nr.10/2001.

Și cel de-al doilea motiv de apel formulat de acest apelant, pe care l-a sintetizat ca fiind privitor la calificarea legii speciale drept o formă de împiedicarea dreptului de acces efectiv la o instanță, a fost găsit nefondat, cu motivarea că Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă în speță.

Nu a fost primit nici cel de-al treilea motiv de apel, privitor la apărările de fond prin care s-a susținut că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere și dezlegările date prin decizia nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, instanța de apel arătând că în circumstanțele speței, nu se poate vorbi de un imobil preluat de stat de la reclamanți, în anul 1972, de vreme ce aceștia în anul 1972 nu avea nici un titlu, astfel că nu sunt incidente dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A fost găsit fondat cel de-al patrulea motiv de apel formulat de apelanta Regia Autonomă a P. Protocolului de Stat, Curtea de Apel arătând că admiterea acțiunii în revendicare a fost greșit dispusă, în condițiile în care, deși reclamanții au încercat să-și constituie un titlu de proprietate, titlul construit adaugă la lege, ceea ce este inadmisibil; pe de altă parte obligațiile erau prescrise.

În plus, cererea de obligarea la predarea imobilului prin întocmirea procesului verbal de predare – preluare s-a judecat cu S.C. Romconfort, care, pe de o parte nu mai administra imobilul, pe de altă parte, nu era titulara obligației de a preda imobilul (în sensul întocmirii procesului verbal de predare - preluare).

Curtea de apel a apreciat că al cincilea motiv de apel este fondat, având în vedere că acțiunea în revendicare a reclamanților este nefondată iar apelanta-pârâtă nu a căzut în pretenții, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Și apelul formulat de apelantul-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a fost găsit fondat, instanța de apel reținând că imobilul se afla în proprietatea Municipiului București iar pârâta Regia Autonomă Administrația P. Protocolului de Stat îl are doar în administrare, așa cum rezulta din Decizia nr.396/10.05.1990 a Primăriei Municipiului București.

Cu referire la dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.7431/5.12.2012, curtea de apel a arătat că a procedat la examinarea calității procesuale pasive a pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a constatat că imobilul se află în patrimoniul Municipiului București și în administrarea R.A. A.P.P.S. – motiv pentru care a fost admis apelul declarat de apelantul S. R.; atât sentința civilă nr.594/19.02.1992 cât și sentința civilă nr.7844/19.07.1996 nu sunt opozabile Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece nu a fost parte în aceste procese.

Din perspectiva dispozițiilor art.405 alin.1 și 3 Cod procedură civilă s-a apreciat că sentința civilă nr.7844/19.07.1996 și-a pierdut puterea executorie.

În ceea ce privește consecințele sentinței civile nr.594/19.02.1992 de repunere a părților în situația anterioară,adică în situația îndeplinirii obligațiilor din contractul de construire, s-a reținut că sunt prescrise.

Curtea de Apel a arătat că, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, imobilul nu face obiectul Legii nr.10/2001 pentru că nu a fost preluat de la reclamanți astfel că nu sunt incidente dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că sentința civilă nr.7844/19.07.1996 și-a pierdut puterea executorie, s-a reținut că reclamanții nu mai pot invoca această hotărâre judecătorească în justificarea titlului de proprietate și că, deși la data introducerii acțiunii puteau pretinde o speranță legitimă, la momentul soluționării prezentului apel, prin incidența dispozițiilor art.405 alin.1 și 3 din Cod procedură civilă 1865, reclamanții nu au un bun actual, și nici nu mai pot pretinde că au o speranță legitimă, conform art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la obligațiile impuse prin decizia nr.2669 din 10.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel a arătat că urmare noilor dispoziții de lege puse în discuția părților, în conformitate cu dispozițiile art.315(3) Cod procedură civilă, prin reexaminarea probatoriului a constatat că deși imobilul a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001, preluarea nu s-a făcut de la reclamanți; prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.10/2001 sau ale deciziei nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții nefiind ținuți să urmeze procedura legii speciale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, au fost respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr.6 din București, . A, etaj 2, boxa nr.6 și a garajului nr.3 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G. E., G. O. - D. și G. V. - F., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâții R.A.A.P.P.S. și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate; în drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.1696&19.06.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenții - reclamanți G. E., G. O. D. și G. V. F. împotriva deciziei nr.103A din 27 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7 Cod proc. civ., recurenții - reclamanți au arătat, sub un prim aspect, că decizia instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii în sensul că au fost examinate cinci motive de apel deși apelanta - pârâtă R.A. A.P.P.S. a formulat doar trei.

Din examinarea cererii de apel formulată apelanta - pârâtă R.A. A.P.P.S., depusă la filele 3 - 7 în dosarul nr._ al Curții de apel București, Secția a IV-a civilă, Înalta Curte a reținut că partea nu a structurat cererea în motive distincte de apel ci a expus critici pe care instanța de apel care a pronunțat decizia recurată le-a sintetizat în cinci motive de apel (pag. 7 și 8 din decizie).

Din această perspectivă nu se poate reține aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 Cod proc. civilă, instanța de judecată având posibilitatea de a sistematiza criticile formulate într-o manieră proprie, sub condiția de a le analiza în integralitatea lor.

Sub un alt aspect, recurenții - reclamanți au arătat că hotărârea atacată cuprinde aspecte străine de natura pricinii deoarece face referire în considerente la chestiuni care au fost soluționate în mod irevocabil prin sentința civilă nr.594/19.02.1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în dosarul nr.6820/1991.

Aceștia au susținut că, prin raportare la motivele de apel cu care a fost investită, instanța de apel a concluzionat că reclamanții nu au avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, fiind doar titularii unor drepturi de creanță, corelative unor obligații de a face, pe baza unei analize străine de natura pricinii.

Înalta Curte a constatat că motivul de recurs invocat are ca premisă existența în cuprinsul hotărârii a unor aspecte care nu au legătură cu cauza dedusă judecății.

Nu intră în această categorie constatările sau dezlegările date de instanța de judecată care privesc pricina dar nu concordă cu susținerea părții.

În cauză nu se poate aprecia că prin calificarea drepturilor reclamanților, ce decurg din sentința civilă nr.594/19.02.1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în dosarul nr.6820/1991, instanța de apel ar fi statuat cu referire la chestiuni care ar excede procesului.

Pe de altă parte, având în vedere că judecata s-a desfășurat în mai multe cicluri procesuale, instanța de apel avea a se conforma, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, dezlegărilor date prin deciziile de casare.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod proc. civ., Înalta Curte a reținut că recurenții - reclamanți au invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv, din perspectiva regulii tantum devolutum quantum apellatum și greșita admitere a apelului declarat de apelantul - pârât S. R..

Înalta Curte a reținut că regula tantum devolutum quantum apellatum, care reprezintă o ilustrare a principiului disponibilității procesului civil este consacrată de art. 295 alin.1 Cod proc. civilă, care prevede că: „ Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică por fi invocate și din oficiu”.

În speță, nerespectarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv a fost invocată cu referire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, în condițiile în care această excepție a fost invocată la judecata în primă instanță de pârâta R.A. A.P.P.S., pentru alte considerente decât cele reținute de instanța de apel, a fost respinsă iar apelanții nu au formulat critici care să pună în discuție legitimarea procesuală activă.

Înalta Curte a apreciat că această critică este fondată, constatând că instanța de apel, cu prilejul examinării înscrisurilor de care se prevalează reclamanții în dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, a concluzionat că aceștia nu au avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, astfel că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active, chiar dacă această excepție a fost greșit motivată de către pârâta care a invocat-o.

Or, având în vedere că apelanții - pârâți nu au criticat hotărârea tribunalului în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, iar chestiunile analizate nu privesc identitatea dintre reclamanți și persoanele care se pretind titularii dreptului de proprietate, ci aptitudinea înscrisurilor invocate de reclamanți de a proba existența dreptului de proprietate în patrimonial lor, instanța de apel nu putea invoca din oficiu această excepție.

Distinct de împrejurarea că această excepție a fost reanalizată în mod nelegal de către instanța de apel, se constată că decizia recurată cuprinde și considerente potrivit cărora acțiunea în revendicare trebuia respinsă ca nefondată,deși excepția lipsei calității procesuale active este una peremptorie iar efectul admiterii acesteia este împiedicarea soluționării fondului. Acesta constituie însă un argument în plus în sensul că aspectele avute în vedere de instanța de apel vizau însuși fondul pretenției deduse judecății.

De asemenea este fondată și critica prin care recurenții-reclamanți au arătat că nu este legală soluția data apelului formulat de apelantul – pârât S. R..

Deși recurenții au invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.,făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin.3, din același act normativ, Înalta Curte va examina această critică din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 7 Cod proc.civ., sens în care reține că motivarea curții de apel cu referire la stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu nu corespunde exigențelor art. 261 Cod procedură civilă.

Se constată astfel că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei recurate că imobilul se află în proprietatea municipiului București și în administrarea pârâtei R.A. A.P.P.S., conform deciziei nr.396/10.05.1990 a Primăriei Municipiului București, fără a expune raționamentul pe baza căruia a ajuns la o asemenea concluzie în condițiile în care prima instanță a reținut că imobilul în litigiu se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.A.P.P.S.,în temeiul H.G. nr.240/2001,O.U.G.nr.32/2002 și H.G. nr.60/2005, iar din extrasul de carte funciară depus la dosar (fila 9) rezultă că, în evidențele de carte funciară, este înscris dreptul de proprietate al Statului R. asupra apartamentului în litigiu (RA - APPS având drept de administrare).

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod proc. civ, prin care recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit efectele sentințelor civile nr. 594/19.02.1992 și 7844/19.07.1997, Înalta Curte a reținut că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 Cod proc. civ. sancționează încălcarea principiului pacta sunt servanda.

Prin ipoteză, acest motiv de recurs nu poate fi invocat dacă cererea de chemare în judecată nu are ca obiect interpretarea unui act juridic.

Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile prin care se invocă modul în care instanța care a pronunțat hotărârea atacată a interpretat probele administrate în cauză, chiar atunci când acestea ar consta în înscrisuri.

În speță, recurenții pun în discuție modul în care instanța de apel a interpretat efectele a două hotărâri judecătorești din perspectiva opozabilității acestora în privința Statului R., respectiv a aptitudinii acestora de a conferi recurenților – reclamanți un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a efectului pozitiv al lucrului judecat, dar și interpretarea probatorului în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra construcției.

Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 Cod proc. civ. nu este incident în cauză; însă, invocarea în mod greșit a unui motiv de recurs nu prejudiciază partea dacă dezvoltarea criticilor permite încadrarea acestora într-un alt motiv de recurs, conform dispozițiilor art. 306 alin.3 Cod proc. civilă.

Făcând aplicarea acestui text legal, Înalta Curte reține că pot fi încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod proc. civ., acele critici prin care recurenții pun în discuție modul în care instanța de apel a interpretat efectele a două hotărâri judecătorești din perspectiva opozabilității acestora în privința Statului R., respectiv a aptitudinii acestora de a conferi recurenților – reclamanți un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Cu toate acestea, în această fază procesuală, ele nu pot fi cercetate întrucât urmare încălcării de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv, din perspectiva regulii tantum devolutum quantum apellatum, și a dispozițiilor art. 261 Cod proc. civ., în ceea ce privește expunerea motivelor pentru care a apreciat că imobilul are un alt titular al dreptului de proprietate decât cel menționat în sentința care a făcut obiectul controlului judiciar în apel (ceea ce echivalează cu lipsa motivării, și deci cu imposibilitatea de a exercita controlul de legalitate în recurs), se impune casarea deciziei recurate, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 Cod proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de recurs nu are a cerceta criticile de nelegalitate care vizează fondul cauzei.

Criticile prin care se pune în discuție interpretarea probatorului reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, care exced controlului de legalitate în recurs, astfel că nu se impune a fi analizate.

Față de dispozițiile art. 315 alin.1 Cod proc. civilă, care prevăd că: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, cu prilejul rejudecării instanța de apel urmează să dea eficiență dezlegărilor date în ciclurile procesuale anterioare.

Astfel, prin decizia civilă nr. 7431/05.12.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr.870 A din 22.11. 2011 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare dând dezlegări obligatorii în sensul de a se verifica dacă reclamanții au un bun actual în sensul Convenției europene a drepturilor omului și de a se ține seama de dezlegarea dată admisibilității acțiunii în revendicare, după . Legii nr.10/2001, cu circumstanțierile aduse în această materie prin decizia nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr.2669/10.10.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursurile declarate de pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A. Administrația P. Protocolului de Stat în dosarul nr._, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor, a arătat, cu referire la sentința civilă nr.594/19.02.1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București,devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.1392/24.11.1994 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanți cu S. R. că instanța de judecată a avut a se pronunța asupra unei acțiuni în constatarea existenței contractului de construire nr. 3034/29.05.1970, iar nu în privința unei acțiuni în revendicare prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanților. Fiind vorba de o acțiune în constatare, hotărârea pronunțată nu constituie titlu executoriu și nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanților privind numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a contractului de construire nr.3034/29.05.1970.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr.178/1972, în perioada de referință a Legii nr.10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanța de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă este admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun după . legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deține un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acțiunii de drept comun, în raport și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, în cauză instanțele de control judiciar au statuat în mod irevocabil în sensul că în speță, prin raportare la data preluării imobilului, este aplicabilă Legea nr.10/2001 urmând a se verifica, față de împrejurarea că reclamanții nu au formulat notificare, dacă în circumstanțele particulare ale cauzei aceștia erau exceptați de la procedura legii speciale, precum și dacă, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, acțiune în cadrul căreia urmează a se verifica dacă aceștia au un bun actual.

Sub un alt aspect, s-a constatat că sentința civilă nr.7844/19.07.1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în virtutea căreia reclamanții se prevalează de existența unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată, prin decizia nr. 242/05.02.1998, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, ca efect al admiterii recursului declarat de . deciziei nr. 1328-A/02 06.1997, pronunțată de Tribunalul București Secția a III - a civilă.

In rejudecare, dupa casare, in raport de criticile formulate de apelanti, precum si de dezlegarile obligatorii date problemelor de drept de catre instanta de casare, Curtea retine urmatoarele :

Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit cu caracter obligatoriu prin decizia de casare, ca in rejudecarea apelurilor, instanta urmeaza sa dea eficienta celor statuate in celelalte cicluri procesuale de catre instantele de recurs, conform dispozitiilor art. 315 alin 1 C.pr.civila .

Totodata, problemele asupra carora trebuie sa se aplece instanta de rejudecare sunt: verficarea admisibilitatii actiunii in revendicare, in raport de dispozitiile Lg.10/2001 si de circumstantierile in materie aduse de ICCJ prin decizia nr. 33/2008 pronuntata in recurs in interesul legii, respectiv sa se stabileasca daca reclamantii detin un bun actual ce poate fi valorificat, in raport si de jurisprudenta CEDO . Se mentioneaza in acest sens ca instanta de rejudecare urmeaza a verifica daca, in imprejurarea in care reclamantii nu au formulat notificare, acestia erau exceptati de la procedura legii speciale, urmand a se stabili daca mai au deschisa calea actiunii in revendicare .

Cat priveste problemele de drept dezlegate definitiv, care sunt obligatorii in rejudecare, s-a retinut ca sentinta nr. 7844/19.07.1996, in virtutea careia reclamantii se prevaleaza de existenta unui bun actual, a fost schimbata prin DC nr.242/1998, pronuntata de C., in sensul respingerii actiunii in revendicare .

S-a mai retinut ca prin decizia de casare nr. 2669/2014 ICCJ a stabilit ca, in ce priveste ., prin care s-a constatat valabilitatea contractului incheiat de reclamanti cu S. R., instanta de judecata s-a pronuntat asupra unei actiuni in constatare si nu asupra unei actiuni in realizare, respectiv actiune in revendicare, astfel incat hotararea nu constituie titlu executoriu si nu poate fi pusa in executare .

De asemenea s-a stabilit ca prin . prin DC nr. 242/ 1998 instantele au statuat ca acel contract de construire incheiat de reclamanti cu OCLPP nu confera acestora un titlu de proprietate .

Cat priveste problema admisibilitatii actiunii in revendicare, in conditiile preluarii imobilului in perioada de referinta a Lg. 10/2001, pusa in discutie prin deciziile de casare si care constituie si primul motiv de apel, formulat de apelanta parata RAPPS, Curtea retine urmatoarele:

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de fostul stat comunist pot fi revendicate in instanta si instanța judecătorească poate constata nevalabilitatea titlului statului, în măsura în care nu există o procedură specială în acest sens ( ”(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.” ).

Această procedură specială a fost reglementată prin Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage consecința că, în afara cadrului acestei legi, nu mai poate fi pusă în discuție acordarea vreunei masuri reparatorii catre fostul proprietar deposedat.

La acest moment al analizei trebuie avuta in vedere si dezlegarea data prin decizia nr. 33/ 2008 pronuntata de ICCJ in recurs in interesul legii,( problema mentionata in cuprinsul celui de-al doilea motiv de apel formulat de apelanta parata RAPPS ), care transeaza ca în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală, se acordă prioritate legii speciale, dar si ca ”in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.”

Astfel, Curtea apreciaza ca prin decizia nr. 33/2008 nu s-a statuat in sensul inadmisibilitatii de plano a actiunii in revendicare formulata dupa aparitia Lg. 10/2001, iar din perspectiva tezei a doua a deciziei nr. 33/ 2008, este necesara analizarea existentei in favoarea intimatilor reclamanti a unui bun, caci aceasta decizie statueza că o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun poate fi primita, in masura in care reclamantul se prevaleaza de un bun .

In analiza acestei situatii, Curtea urmeaza sa se raporteze si la cele retinute cu putere obligatorie de ICCJ prin decizia de casare, in sensul ca reclamantii nu detin o hotarare definitiva, anterioara formularii prezentei cereri, de admitere a actiunii in revendicare, avand in vedere ca prin DC nr. 242/ DC nr.242/1998, pronuntata de C., a fost respinsa actiunea in revendicare formulata .

Totodata, va fi avut in vedere si faptul ca . prin care instanta a constatat ca este in functiune constractul pentru construirea locuintelor, repunand partile constractante in situatia anterioara, nu constituie titlu executoriu, iar contractul respectiv nu constituie titlu de proprietate, astfel cum s-a stabilit prin DC nr. 242/1998 si a fost retinut de instanta de casare .

Curtea apreciaza ca in speta sunt aplicabile principiile enuntate de instanta europeana in cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), instanta de casare facand referire la Jurisprudenta CEDO, in aprecierea asupra sustinerilor reclamantilor, in sensul ca detin un bun actual .

Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, definitoriu pentru existenta unui asemenea bun actual fiind existenta unui act al organului administrativ sau puterii judecatoresti prin care sa se recunoasca direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Strain și altii impotriva Romaniei, hotararea CEDO din 30.06.2005, cauza S. Taub impotriva Romaniei etc. ), nefiind considerate bunuri în sensul art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO speranta de a redobandi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ( cauza Pentia și Pentia impotriva Romaniei etc.).

In cauza M. A. și altii impotriva Romaniei, Curtea Europeana a circumstantiat si mai mult notiunea de bun, aratand ca o hotarare prin care s-a constatat nelegalitatea nationalizarii nu constituie un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat, decat daca s-a pronuntat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Raportat la cele mai sus retinute, Curtea apreciaza ca in cauza intimatii reclamanti nu au facut dovada ca detin un bun actual, respectiv nu detin o hotarare judecatoreasca prin care sa le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului si sa fie dispusa restituirea acestuia . Mai mult, contractul de construire mai sus mentionat nu constituie titlu de proprietate, astfel cum s-a retinut in mod irevocabil prin DC 242/1998 .

Cat priveste criteriile de solutionare a unei cereri in revendicare de drept comun, referitoare la preferabilitatea titlului autorului, acestea sunt inlaturate de la aplicare in cazul revendicarii unui imobil preluat de statul comunist, unde legiuitorul a prevazut solutii specifice, prin Legea nr. 10/ 2001, iar modalitatea de interpretare si aplicare a acestei legi speciale a fost stabilita prin decizia in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008 si jurisprudenta CEDO, in sensul aratat, in care criteriul determinant este cel referitor la detinerea unui bun, astfel cum acest concept este conturat de practica instantei europene.

Curtea constata si ca S. R. a adoptat, in vederea acordarii masurilor reparatorii prin echivalent, Legea nr. 165/ 2013, prin care, urmare a aplicarii în cauza A. a procedurii hotărârii – pilot, a adoptat măsurile necesare realizarii drepturilor persoanelor deposedate de statul comunist.

Stabilirea, prin aceasta hotarare-pilot, a obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire initial reglementat de Legea nr. 10/ 2001, echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Iar adoptarea Legii nr. 165/ 2013 sub directul control al Comitetului de Ministri releva si ea conformarea acestei legislatii cu cerintele de conformitate cu CEDO impuse de organismele europene.

Așadar, in cauza intimatii reclamanti nu pot invoca detinerea unui bun actual, in lipsa unei hotarari judecatoresti sau a unei decizii administrative care sa fi dispus in mod direct restituirea bunului catre acestia .

Cat priveste criteriile de comparare a titlurilor de proprietate, aplicabile in situatia actiunii clasice in revendicare, Curtea retine ca acestea nu isi gasesc aplicabilitatea in cauza, fiind inlaturate de imperativul analizarii cauzei din perspectiva dispozitiilor legii speciale, a deciziei in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008 si a principiilor afirmate de instanta europeana.

F. de cele mai sus retinute, in sensul ca reclamantii nu detin un bun, iar in cauza nu sunt aplicabile criteriile de comparare a titlurilor, Curtea apreciaza ca in cauza nu se mai impune o analiza a titlului paratilor.

Cat priveste apelul declarat de apelanta parata S. R. prin Ministerul Finantelor Publice, Curtea retine ca singurele critici formulate vizeaza lipsa calitatii procesuale pasive a acestei parate, cat priveste cererea de restituire si cererea de acordare a despagubirilor, drept consecinta mentionandu-se gresita obligare a acestei parate, in solidar cu parata RAPPS la plata cheltuielilor de judecata .

Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a apelantei parate S. R., prin Ministerul Finantelor Publice, Curtea retine ca aceasta problema a fost deja transata prin DC nr. 108 A / 14.03.2014, prin care s-a stabilit ca ambele parate sunt titulare de drepturi reale asupra aceluiasi bun, astfel incat in baza art. 3 alin 1 din HG 60/2005 pot fi obligate impreuna la predarea acestuia . S-a mentionat totodata cu privire la calitatea procesuala pasiva a paratei S. R. prin Ministerul Finantelor Publice, ca aceasta este data si de dispozitiile art. 12 alin 4 si5 din Lg. 213/1998, coroborat cu prevederile art. 23 alin 3 din HG 60/2005.

Cum prin recursul declarat impotriva acestei hotarari nu s-au adus critici cu privire la modul de solutionare a acestei probleme de drept, Curtea retine ca cele statuate prin decizia susmentionata nu mai pot fi analizate in rejudecarea apelurilor.

Avand in vedere cele mai sus retinute, Curtea apreciaza ca apelurile formulate de apelantele RAPPS si Ministerul Finantelor Publice sunt fondate, urmand ca in temeiul disp art 296 Cpr.civila sa le admita si sa schimbe in parte sentinta pronuntata in sensul respingerii actiunii principale si a cererii conexe, ca nefondate . Urmare a respingerii actiunii, va fi inlaturata din dispozitivul sentintei obligatia paratilor de plata a cheltuielilor de judecata .

Urmeaza sa mentina celelalte dispozitii privind respingerea exceptiei inadmisibilitatii actiunii, precum si exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor .

De asemenea, urmeaza a fi mentinuta solutia privind respingerea ca inadmisibil a capatului de cerere avand ca obiect obligarea paratilor la plata daunelor interese, retinandu-se in acest sens ca in apel nu s-au formulat critici pe acest aspect .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelurile formulate de apelanții-pârâți Administrația P. Protocolului de Stat RA, cu sediul în București, .-8, sector 1 și de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP – MB, cu sediu în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1799/29.11.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți G. E., G. O. D. și G. V. F., toți cu domiciliul ales la avocat P. G. E., în București, ..194, ., ., sector 2.

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge acțiunea principală și acțiunea conexă, ca neîntemeiate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Înlătura din dispozitivul sentinței obligația pârâților de plata cheltuielilor de judecata.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică azi, 23 octombrie 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

S. T. D. L. M.

GREFIER

G. – M. V.

RED.ST

Tehnored.MȘ/ 7 ex.

26.10.2015

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1042/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 543/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Pretenţii. Decizia nr. 493/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 493/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI