Obligaţie de a face. Decizia nr. 6/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-01-2015 în dosarul nr. 6/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 6 R
Ședința publică de la 06.01.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. Z.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 771A/15.06.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Z. F., având ca obiect „obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că, prin încheierea de ședință din data de 11.01.2011 judecarea cauzei a fost suspendată conform dispozițiilor art. 1551 Cod procedură civilă, iar în baza rezoluției din data de 23.10.2014 s-a dispus, din oficiu repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea excepției de perimare.
Curtea reține cauza în pronunțare cu privire la excepția de perimare a cererii de recurs.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 19.11.2009 sub nr._, reclamantul M. Bucuresti reprezentat prin Primarul general a chemat in judecata pe paratul Z. F., solicitand instantei sa dispuna obligarea paratului la incheierea contractului de concesiune pentru cota indiviza de teren aferent apartamentului nr. 104 situat in Bucuresti, ., ., precum si obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozitiile art. 1077, 1080 C.civ, art. 20 din Legea nr. 273/2006, art. 40 alin. 2 si art. 41 din Legea nr. 50/1991, art. 1 alin. 2 si 3 din OUG nr. 54/2006.
Prin sentința civilă nr. 1522/02.02.2010 pronunțată în dosarul civil nr._ de către Judecătoria sectorului 3 București, a fost respinsa ca neintemeiata actiunea formulata de catre reclamantul M. Bucuresti prin Primarul General in contradictoriu cu paratul Z. F., prin care s-a solicitat obligarea paratului la incheierea contractului de concesiune pentru cota indiviza de teren aferenta apartamentului nr. 104, situat in Bucuresti, ., ..
Pentru a pronunta acesta sentinta, instanta de fond a retinut ca cererea este neintemeiata intrucat s-ar nesocoti principiul libertatii actelor juridice care guverneaza dreptul civil roman, paratul fiind singurul care poate sa decida daca doreste sau nu sa intre in legaturi contractuale cu reclamantul. S-a mai retinut ca nu exista nicio dispozitie legala care sa impuna paratului obligatia de aincheia cu reclamantul un contract de conecsiune. Disp. Art. 1077 si 1080 C.civ, invocate de reclamant presupun ca premisa existenta unui contract valabil incheiat intre parti, cu respectarea principiului libertatii contractulae si nicidecum nu impun unei persoane obligatia de a incheia un contract. De asemenea, nici celelelate texte legale invocate de reclamant, respectiv art. 20 din legea 273/2006, art. 40 alin. 2 si art. 41 din Legea 50/1991, art. 1 alin. 2 si 3 din OUG nr. 54/2006, nu fac vorbire despre vreo obligatie legala a paratului la incheierea unui contract.
Totodata, paratul nu si-a asumat nici contractual o obligatie de a incheia in viitor un contract de cesiune pentru terenul aferent aparatmentului pe care il detine in proprietate, paratul nefiind nici parte la incheiarea contractul de asociere nr. 6313/1992.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal a declarat apel reclamantul, apel ce a fost inregistrat pe rolul tribunaului Bucuresti Sectia a III-a Civila la data de 04.05.2010.
Prin decizia civilă nr. 771 A din 15.06.2010, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat acest apel, apreciind că în mod corect prima instanță a reținut că acțiunea de față este neîntemeiată deoarece pârâtului în cauză nu îi revine obligația de plată a taxei de concesiune și nici obligația de a încheia un contract de concesiune cu apelantul reclamant.
Astfel, apelantul reclamant nu a făcut dovada că între părți ar exista un raport juridic în conținutul căruia să intre obligația pârâtului de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul pe care se află apartamentul său. Iar dispozițiile legale invocate de apelantul reclamant, ca temei al acțiunii sale nu pot conduce la o altă concluzie.
Regimul proprietății asupra acestui teren este cel de drept comun guvernat de Codul Civil.
În regimul Codului civil, nu există o obligație ex lege, de a încheia un contract de concesiune pentru terenurile proprietate privată ale unităților administrativ teritoriale, în cazul în care există un drept real de superficie asupra acestora.
În cauza de față, pârâtul are un drept de superficie asupra unei cote părți din terenul pe care se află construit blocul .
Dreptul real de superficie al pârâtei include și dreptul de folosință asupra terenului, dar în lipsa unei convenții exprese a părților, regula este că acest drept este cu titlu gratuit.
În cauză, față de temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 40 alin. 2 și art. 41 din legea nr. 50/1991 republicată, instanța constată că, în realitate apelantul reclamant invocă chiar existența în patrimoniul pârâtului a obligației de plată a taxei de concesiune, obligație transmisă odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului .
Această obligație de plată a taxei de concesiune este o obligație civilă obișnuită al cărei regim juridic este guvernat de dreptul comun reprezentat de Codul civil în materia obligațiilor, așa cum s-a reținut mai sus. Potrivit regulilor comune în materie, de obligația asumată nu poate fi ținut decât cel care s-a obligat, nu o altă persoană, atâta vreme cât nu a intervenit transmiterea acesteia. Însă transmiterea obligațiilor obișnuite, potrivit Codului civil, nu poate avea loc decât în condițiile expres prevăzute de lege. Mijloacele prevăzute de Codul civil prin care se poate realiza transmiterea obligațiilor sunt delegația perfectă sau imperfectă sau novația prin schimbare de debitor. Aceste mijloace juridice presupun acordul creditorului la transmiterea obligațiilor civile obișnuite, acord presupus de caracterul personal al raportului juridic obligațional.
În cauză, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că un raport juridic obligațional în conținutul căruia a intrat obligația de plată a unei taxe denumite de părți de concesiune cu privire la terenul pe care se află blocul s-a născut între M. București și Asociatia B.. Aceleași înscrisuri însă nu dovedesc și transmiterea acestei obligații către pârâtul din prezenta cauză prin încheierea unei delegații sau novații cu schimbarea de debitor.
Nici introducerea prezentei acțiuni de către apelantul reclamant nu poate conduce la reținerea încheierii unei novații prin schimbare de debitor sau a unei delegații. Într-adevăr, chiar dacă formularea prezentei cereri ar putea fi interpretată ca un acord al creditorului, totuși novația respectiv delegația rămân convenții care nu se pot încheia în lipsa acordului noului debitor.
Transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune odată cu transmiterea dreptului de concesiune, susținere formulată de apelantul reclamant nu poate fi reținută pentru motivele expuse mai sus.
Dispozițiile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea nr. 50/1991, invocate de apelantul reclamant în susținerea cererii sale și a apelului nu conduc la altă concluzie. Textele menționate nu se referă la transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune. Soluția din legea nr. 50/1991 este firească și constituie o aplicare particulară a principiului accesorium sequitur principale. Însă acest text nu poate constitui temei și pentru transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, pentru că transmiterea unui drept care intră în conținutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar și transmiterea obligației corelative. Obligațiile civile se transmit numai prin delegație sau novație, acte juridice care presupun în mod obligatoriu acordul de voință al creditorului, în speță al apelantului reclamant.
Obligația de plată a taxei de concesiune s-ar transmite odată cu cea de a dreptului de proprietate asupra apartamentului, în cauza de față, doar dacă această obligație ar fi o obligație scriptae in rem sau propter rem. Caracteristica obligațiilor scriptae in rem este că sunt atât de legate de posesia bunului încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al bunului va fi obligat să respecte aceste drept. Or, în cauză, obligația de plată a taxei de concesiune nu prezintă o asemenea caracteristică, executarea dreptului corelativ obligației de plată a taxei de concesiune putând fi realizată de creditor față de debitorul inițial fără concursul subdobânditorului imobilului.
De asemenea, obligația nu este propter rem a căror caracteristică este aceea că apar ca un accesoriu al unui drept real, ca adevărate sarcini reale ce incumbă titularului unui drept real privitor la bunul respectiv. Obligația de plată a taxei de concesiune nu este accesorie dreptului real de proprietate, ci doar dreptul de concesiune are această caracteristică.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M. București prin Primarul General, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Prin încheierea din 11.01.2011, Curtea a dispus suspendarea judecării recursului conform dispozițiilor art.1551 alin. 1 C.proc.civ., până la îndeplinirea obligațiilor stabilite prin încheierea din 09.11.2010.
Curtea a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea excepției de perimare, părțile fiind legal citate pentru termenul din 06.01.2015, când a fost pusă în discuție excepția de perimare a recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.248 alin.1 C.proc.civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
În speță, se constată că judecata recursului s-a suspendat la data de 11.01.2011 în baza dispozițiilor art. 1551 alin. 1 C.proc.civ., până la îndeplinirea de către recurent a obligațiilor stabilite prin încheierea din 09.11.2010.
Recurentul avea obligația ca, în cazul în care ar fi urmărit soluționarea procesului civil ce a fost suspendat la data de 11.01.2011, să fi solicitat repunerea cauzei pe rol și să stăruie în continuarea judecății.
Însă, recurentul nu a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa prin încheierea din 09.11.2010 și nici nu a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol, recursul rămânând în nelucrare o perioadă mai mare de 1 an.
În această situație, sancțiunea ce intervine este perimarea.
Prin urmare, Curtea urmează ca în baza dispozițiilor 248 alin.1 și art.253 C.proc.civ. să constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimată cererea de recurs formulată de recurentul reclamant M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 771A/15.06.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Z. F..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. D. Z.
GREFIER
S. V.
ed. D.L.M.
Tehnored. T.I./D.L.M.
2 ex./09.01.2015
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1051/2015. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 74/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
