Pretenţii. Decizia nr. 74/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

1.Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea îndatoririlor prevăzute art. 129 alin. 5) C.proc.civ. motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5) C.proc.civ;

Instanța de apel a concluzionat în sensul că „...din înscrisurile depuse la dosar rezultă că cererea de anulare a actelor administrativ fiscale contestate a fost formulată de S.C R. S.A prin Director General, nu de către avocat astfel că nu se poate reține în faza de fond a judecății prestația avocațială ar fi fost una deosebită din punct de vedere tehnic sau juridic ori a presupus un volum de muncă neobișnuit...", fără ca acest considerent decizoriu să fi fost pus anterior la termenul de dezbateri în discuția contradictorie a părților, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.

Procedând în acest fel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. 5) C.proc.civ. precum și dreptul la apărare al recurentei reclamante, principiu fundamental al procedurii civile.

Potrivit principiului contradictorialității, ca element al dreptului la apărare, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului.

Nerespectând dispozițiile art. 129 alin. 5) C.proc.civ. instanța de apel s-a pronunțat asupra unei chestiuni considerate esențiale pentru respingerea apelului, apreciind că simpla semnare a cererii de chemare în judecată de către directorul general al recurentei reclamante, ar constitui un criteriu care ar justifica neacordarea "onorariului de succes"

fără a asculta poziția reclamantei cu privire la relevanța unei asemenea împrejurări, cu consecința lezării dreptului la apărare al S.C R. SA.

2. Decizia recurată este dată cu încălcarea art. 261 pct. 5) C.proc.civ, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Hotărârea instanței de apel este nulă pentru lipsa motivării corespunzătoare, întrucât instanța de apel susține pur și simplu că „..nu se poate reține ca justificată perceperea un onorariu de succes de 125.447,40 lei..." în condițiile în care o asemenea concluzie apare ca motivată, iar susținerile S.C Rolat SA au fost ignorate, ceea ce este nelegal.

Pentru justificarea caracterului rezonabil al "onorariului de succes" recurenta reclamantă a învederat, atât instanței de fond, cât și instanței de apel, că suma solicitată nu reprezintă decât un procent de 3,72 din suma disputată, astfel că și din această perspectivă condiția proporționalității/ rezonabilității cheltuielilor prevăzută de jurisprudența CEDO este întrunită.

De asemenea, atât cu prilejul dezbaterilor asupra fondului apelului, cât și prin concluziile scrise formulate în cauză în ceea ce privește rezonabilitatea onorariului achitat în cauză în sumă de 125.447,40 lei recurenta reclamantă a arătat că procentul de 3,72% nu poate fi considerată nejustificat de mare, în condițiile în care:

în procedura falimentului, onorariile de succes stabilite în favoarea administratorilor judiciari de către instanțele de judecată se situează în jurul valorilor de 6-7% iar în cauza S. și P. c României (reținută de altfel de instanța de apel) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat acordarea unor cheltuieli de judecată în procent de 8% din valoarea totală a pretențiilor.

Mai mult, deși amintește „miza litigiului", instanța de apel nu a verificat și acest criteriu prevăzut de art. 274 alin. 3) C.proc.civ., aspect sub care decizia recurată este de asemenea nemotivată.

Procedând în acest fel instanța de apel nu a indicat care este raționamentul său, respectiv motivele de fapt și de drept, pe care și-a fundamentat hotărârea și nu a înțeles să dea o soluție motivată.

Întrucât Convenția Drepturilor Omului nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 stabilește, în special în sarcina instanței, obligația de a examina efectiv argumentele și mijloacele de probă ale părților, fără a le aprecia pertinența.,

Mai mult, prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. stabilesc imperativ că hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, obligație care în consfințirea caracterului pretins nejustificat al "onorariului de succes" nu a fost respectată de instanța de apel.

Rațiunea pentru care legiuitorul a impus o asemenea obligație în sarcina judecătorilor este împărțită în două:

în primul rând motivarea hotărârilor judecătorești are rolul de a constitui o garanție pentru justițiabili împotriva arbitrariului judecătoresc și de a asigura respectarea dreptului acestora la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

în al doilea rând, motivarea hotărârilor judecătorești permite, atunci când este cazul, instanțelor de control judiciar să verifice dacă nu exista lacune sau contradicții în raționamentul expus în hotărârea analizată.

Or, decizia recurată nu cuprinde o motivare proprie, care să prezinte o analiză completă și nemijlocită a problemelor de drept ridicate de prezenta cauză, din care părțile să fie convinse ca „s-a făcut dreptate" și că judecătorul a examinat toate probele administrate, judecătorii apelului mărginindu-se să omologheze motivarea subsidiara a instanței de fond, ceea ce nu corespunde exigențelor legale.

Așa cum s-a arătat „...motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părțile litigante, dar și pentru a permite...instanțelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicții în raționamentul judecătorilor".

Nemotivarea echivalează cu „...un viciu deforma care atrage nulitatea hotărârii. De unde rezultă: a) că acest mijloc e prealabil oricărui alt mijloc de fond; b) că, casarea se impune prin simplul fapt că nu s-a răspuns la un capăt de cerere, oricare ar fi valoarea ui; c) că vițcul nu există atunci când s-a motivat într-un fel oarecare; d) că, Curtea de Casație nu poate înlocui absența de motive"

3. Decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a art. 274 alin. 3) C.proc.civ, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9) C.proc.civ.

Procedând la respingerea apelului recurentei reclamante, Tribunalul București nu a ținut seama de criteriile impuse de art. 274 alin. 3) C.proc.civ. respectiv de valoarea pricinii și de munca depusă de avocat, alegând să respingă cererea de apel, ca urmare a unor considerente străine de textul de lege.

Sub acest aspect, decizia recurată este nelegală, întrucât „valoarea pricinii" nu a făcut obiect de analiză pentru instanța de apel, iar în ceea ce privește cel de al doilea criteriu, instanța de apel nu a verificat proporționalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză în cele două etape procesuale, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, simpla trimitere la semnarea cererii de chemare în judecată sau influența expertizei contabile, nefiind elemente suficiente și necesare pentru evaluarea caracterului necesar și rezonabil al "onorariului de succes".

Or, art. 274 alin. 3) C.proc.civ. este menit să înlăture abuzul de drept prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență juridică de specialitate pe parcursul procesului.

Din această perspectivă, convenirea unui onorariu fix și a unui onorariu de succes la momentul încheierii contractului de asistență juridică este doar o modalitate prevăzută expres de art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, aspect ignorat de instanța de apel.

Pe de altă parte, prin reducerea onorariului de avocat Subscrisa este în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit ulterior un onorariu exagerat.

Soluționând redusul formulat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea constată următoarele:

Este nefondată critica de încălcare a art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă prin nepunerea în discuția părților a faptului că cererea de chemare în judecată a fost semnată de directorul general.

Aceste dispoziții legale care impun judecătorului să pună în discuția părților aspectele, de fapt și de drept, invocate din oficiu semnifica necesitatea, din perspectiva imperativului de aparare a dreptului la aparare si a contradictorialitatii, de a pune în discuție acele elemente care nu sunt antamate inevitabil de apărările părților sau de obiectul judecății, vizează elementele oarecum imprevizibile pentru părți, în raport de obiectul judecății și de susținerile părților.

Acest text nu semnifica obligatia pentru judecator să indice și să pună în discuție fiecare detaliu de argument care intervine în soluționarea cauzei, ci numai pe acelea care în raport de obiectul pricinii și de susținerile formulate de către părți, vin să adauge la chestiunile expres invocate de parti. Cu atat mai mult acest text nu implica obligativitatea de a pune in discutia partilor o anumita modalitate de apreciere a probatoriului administrat in cauza, aprecierea probatoriului facandu-se de catre judecator la momentul deliberarii asupra solutiei in cauza, cand dezbaterile au fost deja inchise, dupa cum modalitatea de apreciere a probatoriului si felul in care acesta judecatorul considera relevante anumite probe, iar altele nu, constituie insusi obiectul deliberarii, deliberare care, in mod evident, nu are loc cu participarea partilor.

Or, în contextul cauzei prezente, diferitele împrejurări care influențau aprecierea instanței asupra muncii efectuată de avocat, în contextul criteriului de cuantificare a onorariului prevăzut de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, erau elemente de fapt implicite și inerente analizei.

Dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă fac trimitere în mod expres la criteriul muncii îndeplinite de avocat, așadar atâta timp cât obiectul cauzei îl constituiau aceste dispoziții legale, era inerent analizei acest criteriu, de aceea acest element, acest criteriu nu a apărut ca fiind un aspect invocat de instanță din oficiu, mai departe elementele de detaliu, sub aspectul situatiei de fapt, în raport de care judecătorul apreciază asupra acestui criteriu, reprezentând o chestiune care ține de aprecierea probelor, pe care judecătorul o face la momentul deliberării și în mod evident fără să fie ținut de a pune în discuția părților concepția sa asupra aprecierii probelor.

Numai în măsura în care criteriul legat de munca îndeplinită de avocat nu ar fi fost prevăzut expres de textul legal în discuție s-ar fi putut lua în discuție obligația instanței de a-l pune în discuție în baza rolului său activ. Modalitatea în care însă judecătorul apreciază probele la momentul deliberării în contextul dispoziției legale și a criteriului legat instituit nu mai reprezintă o chestiune care să trebuiască și să poată fi pusă în discuția părților.

Curtea constată nefondată și cea de a doua categorie de critici invocată de recurentă referitoare la încălcarea art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, curtea apreciind că decizia recurată este motivată cu respectarea acestor dispoziții legale.

Astfel, se constata ca tribunalul si-a expus argumentele de fapt si de drept care au sustinut solutia pronuntata, cu respectarea art. 261 pct. 5 C.pr.civ..

Împrejurarea că tribunalul nu ar fi răspuns în mod direct fiecărui argument dezvoltat de reclamantă nu semnifică nemotivarea hotărârii, atâta timp cât tribunalul și-a expus argumentele de fapt și de drept care i-au sprijinit soluția și care tranșau în mod implicit și argumentele apelantei reclamante.

Oricum, prin motivarea dezvoltată de tribunal s-a arătat de ce tribunalul apreciază că onorariul de 6.000 euro plus TVA este suficient și rezonabil, orice suma suplimentara, oricare ar fi cunatumul ei fiind excesiva, argumente care răspundeau în mod logic susținerilor apelantei conform cărora onorariul de succes nu ar fi nejustificat de mare. Tribunalul a apreciat ca perceperea unui onorariu mai mare decat acesta nu s-a justiticat, ceea ce in mod logic transa argumentele reclamantei in sensul ca in asemenea cauze se percepe un onorariu de succes mai mare si ca cel in discutie nu era nerezonabil.

Este total falsă susținerea recurentului că instanța de apel nu ar fi indicat care este raționamentul său, respectiv motivele de fapt și de drept, si s-ar fi marginit la a omologa punctul de vedere al primei instante, lecturarea deciziei recurate relevând că tribunalul arată argumentele de drept, respectiv in drept art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, luându-se în analiză și criterii de necesitate și rezonabilitate din perspectiva principiilor enunțate de instanța europeană, și a arătat de asemenea și elementele de fapt la care s-a raportat și pe care tribunalul le-a considerat esențiale.

Este nefondată și susținerea că tribunalul nu s-ar fi raportat la miza litigiului, tribunalul arătând că nu neagă miza litigiului și reputația societății de avocatură, ceea ce semnifica in mod direct ca tribunalul și-a însușit punctul de vedere al reclamantei în sensul că miza litigiului în care au fost efectuate cheltuielile de judecată în discuție a fost importantă, dar totuși a apreciat că în pofida acestei mize importante suma percepută cu titlu de onorariu de succes este excesivă, iar onorariul fix de 6.000 euro plus TVA este suficient și rezonabil.

În ce privește ultima critică dezvoltată, referitoare la aplicarea greșită a art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea o constată de asemenea nefondată, tribunalul raportându-se în mod corect la criteriile instituie de acest text legal, fără ca argumentele reținute să fie străine de acesta.

Așa cum am arătat deja, criteriul referitor la valoarea pricinii a fost avut în vedere de către tribunal, faptul că în raport de acesta tribunalul a considerat că se impune totuși reducerea onorariului nesemnificând ignorarea acestui criteriu, ci vizează deja aprecierea tribunalului asupra elementelor de fapt, chestiune care vizează temeinicia deciziei recurate, iar nu legalitatea ei.

Așadar, atâta timp cât tribunalul s-a raportat la criteriul valorii pricinii decizia recurată este legală, iar mai departe modalitatea în care tribunalul a apreciat că în pofida acestui criteriu onorariul perceput este totuși excesiv nu mai vizează legalitatea deciziei, ci deja temeinicia acesteia, sub aspectul aprecierii tribunalului asupra elementelor de fapt în discuție.

Or, asupra temeiniciei deciziei recurate instanța de recurs nu poate verifica, recursul fiind reglementat ca o cale de atac pentru motive exclusiv de nelegalitate.

Aceeași este situația și cu privire la cel de-al doilea criteriu legal, anume munca depusă de avocat, tribunalul arătând că în faza de fond a judecății prestația avocațială nu a fost de natură deosebită, iar în apel aceasta s-a bazat pe concluziile expertizei și pe argumentele judecătorului fondului, deci a fost analizată munca depusă de avocat.

Împrejurarea că, eventual, tribunalul a făcut o analiză greșită a importanței acestei munci ( iar in acest context se inscrie si modalitatea in care tribunalul a apreciat ca cererea de chemare in judecata nu a fost semnata de avocat ) reprezintă iarăși o chestiune care ține de temeinicia deciziei recurate, iar nu de legalitatea ei.

Este o chestiune de temeinicie dacă tribunalul a ignorat anumite elemente de fapt pe care recurenta le consideră relevante sub aspectul muncii depusă de avocat sau a dat relevanță altor chestiuni pe care recurenta nu le consideră importante ( de pilda, nesemnarea cererii de chemare in judecata de catre avocat ), însă din punctul de vedere al legalității tribunalul s-a raportat la criteriul legal referitor la munca depusă de avocat și de aceea nu se poate constata o încălcare a legii sub acest aspect.

În ce privește faptul că perceperea unui onorariu de succes e o modalitate prevăzută expres de art. 129 alin. 6 din statutul profesiei de avocat, Curtea constată că tribunalul nu a negat această posibilitate legală, dimpotrivă a recunoscut-o expres și a înlăturat considerentele primei instanțe în sens contrar.

Iar în ce privește faptul că reclamanta este astfel în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, în lipsa oricărei culpe, Curtea constată că atâta timp cât dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă permit judecătorului să intervină asupra onorariului, tocmai în situația părții care câștigă procesul, în mod evident legiuitorul a vizat exact situația invocată de recurentă.

În concluzia celor expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va fi respins recursul ca nefondat, inclusiv cererea accesorie privind cheltuielile de judecată în prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă . deciziei civile nr. 1106A/02.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 20.01.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. F. G. D. L. M. D. Z.

GREFIER

S. V.

Red. D.F.G.

Tehnored. T.I.

2 ex./28.01.2015

Jud. fond A. M. G.

S. P.