Obligaţie de a face. Decizia nr. 201/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 201/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 201/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 201 A
Ședința publică din data de 08.04.2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în apelul declarat de apelanții reclamanți P. A. și P. V., domiciliați în București, ..130-132, ..3, ., împotriva sentinței civile nr.1349/15.10.2014 pronunțată de Tribunalul București –Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, cauza având ca obiect „obligație de a face”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 02.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, la solicitarea apărătorului apelanților reclamanți, pentru a-i da posibilitatea să depună la dosar note scrise, a amânat pronunțarea la data de 08.04.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 06.11.2013, reclamanții P. V. și P. A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. București, obligarea pârâtului, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, să răspundă în termen legal cererii formulate de aceștia și să soluționeze notificarea la care se referă cererea.
În motivare reclamanții au arătat, în esență, că, în anul 2007, au cumpărat prin act autentic un imobil, însă după 2 ani vânzătorii de la care reclamanții cumpăraseră au pierdut retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a admiterii acțiunii în uzucapiune introduse de terțe persoane. Titlul reclamanților asupra imobilului, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, a fost prin urmare invalidat și a rămas fără efect.
Reclamanții au susținut că sunt îndreptățiți, potrivit dispozițiilor art. 1 și urm. raportat la art. 24 din Legea nr. 165/2013, să li se acorde măsuri compensatorii. De asemenea, au arătat că li se cuvin astfel de măsuri reparatorii și în temeiul Legii nr. 10/2001, dat fiind că dispoziția de restituire în natură emisă vânzătorilor de la care reclamanții au cumpărat a fost dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001, în condițiile în care imobilul nu putea fi restituit în natură, impunându-se emiterea unei noi dispoziții pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Reclamanții au arătat că au depus în acest sens o cerere înregistrată la Primăria Municipiului București cu nr._/11.10.2013, care nu a fost însă soluționată până în prezent.
Pârâtul M. București prin Primar General a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale funcționale a secției de contencios administrativ a tribunalului, dat fiind că acțiunea reclamanților vizează emiterea unor acte de drept privat, asupra bunurilor din patrimoniul municipiului.
Prin sentința civilă nr. 4205/05.06.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a II – a de C. Administrativ și Fiscal s-a admis excepția necompetenței materiale funcționale a Secției a II-a C. administrativ și fiscal a Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia din secțiile civile ale Tribunalului București.
S-a reținut că, față de disp. Legii nr. 165/2013, competența de soluționare a cauzei revine Secției Civile a Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a III a civilă a Tribunalului București la data de 26.08.2014, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1349 din 15.10.2014, Tribunalul București – Secția a III-a Civilăa respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții P. V. și P. A., în contradictoriu cu pârâtul M. București.
Pentru a hotărî astfel, analizând înscrisurile existente la dosar, tribunalul a a reținut următoarele:
Prin dispoziția Primarului General nr. 2505/17.02.2004, s-a restituit în natură, în proprietatea numitelor S. M., G. V. și D. B., terenul în suprafață de 630,65 mp situat în București, ., sector 4 și terenul în suprafață de 499,93 mp situat în . – 23, sector 4.
După emiterea dispoziției mai sus menționate persoanele îndreptățite au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1625/06.07.2004 la Biroul Notarial „Expert” București, prin care au vândut suprafața de 500 mp (500,48 mp din măsurătorile cadastrale) situată în .-23, sector 4.
Prin decizia civilă nr. 2094/21.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2005, a fost admis recursul declarat de numiții S. G. și G. G. împotriva deciziei civile nr. 971/20.12.2005 pronunțată în dosarul nr. 3406/2005 al Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu autoarele reclamanților din prezenta cauză și cu M. București, a fost modificată decizia mai sus menționată în sensul admiterii apelului formulat de recurenții mai sus menționați împotriva sentinței civile nr. 2757/17.05.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul nr. 9957/2002, ce a fost schimbată în parte în sensul admiterii cererii reconvenționale formulate de pârâții S. G. și G. G..
S-a constatat că pârâții mai sus menționați au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 500 mp, situat în București, .-23, sector 4, fiind menținute dispozițiile sentinței privitoare la respingerea cererii de intervenție formulată de autoarele reclamanților din prezenta cauză.
Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 la data de 16.05.2011, sub nr._/4/2011 și precizată sub aspectul cadrului procesual, reclamanții din prezenta cauză au chemat în judecată pe numiții S. G., C. G. și C. Rubina, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 508,48 mp, situat în București, .-23, sector 4.
Prin sentința civilă nr. 9458/19.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul mai sus menționat a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză, reținându-se că, odată cu împlinirea termenului de prescripție achizitivă, orice posibilitate de contestare a aparenței de drept rezultată din faptul posesiei dispare.
Această sentință a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanți prin decizia civilă nr. 39 R/10.01.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
În prezenta cauză reclamanții solicită obligarea unității deținătoare de a le răspunde în termen legal cererii formulate și de a le soluționa favorabil notificarea înregistrată la data de 11.10.2013 la Primăria Municipiului București sub nr._.
Or, din acest punct de vedere, tribunalul a constatat că reclamanții nu sunt persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială nr. 10/2001, fiind subdobânditori cu titlu particular și cu titlu oneros ai imobilului pentru care solicită măsuri prin echivalent.
De asemenea, tribunalul a reținut faptul că autoarelor reclamanților le-a fost soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin restituirea în natură a imobilului solicitat.
Întrucât reclamanții au fost evinși de numiții S. G., C. G. și C. Rubina, aceștia au la dispoziție numai acțiunea în garanție pentru evicțiune îndreptată împotriva persoanelor de la care au cumpărat imobilul.
Totodată, tribunalul a subliniat faptul că, în cauză, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care se referă la acțiunile aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul apariției Legii nr. 10/2001.
În consecință, față de cele mai sus expuse, tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții P. A. și P. V., solicitând, în principal, anularea hotărârii atacate și admiterea acțiunii, iar în subsidiar, schimbarea hotărârii și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului, apelanții au arătat că în mod greșit acțiunea a fost respinsă, având în vedere următoarele:
Prin întâmpinarea formulată, pârâta nu a solicitat respingerea acțiunii, motiv pentru care hotărârea instanței este nefondată, nefiind corelată cererii părților și apărărilor formulate în condițiile art. 10 și 249 Noul Cod de procedură civilă.
Instanța a constatat în mod greșit că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, deoarece, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1625/2004 au trecut în întregime și fără rezerve către apelanții-cumpărători toate drepturile pe care vânzătorii le aveau asupra acestui teren, inclusiv dreptul de a cere despăgubiri în baza legii speciale.
Potrivit art. 5 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă și art. 1 alin. 2 Noul cod civil raportat la art. 24 din Legea nr. 165/2013, este posibilă vânzarea drepturilor la despăgubiri sub formă de creanță sau drepturi litigioase, iar desființarea soluției restituirii în natură a terenului către notificatori în baza Legii nr. 10/2001, nu lipsește complet de obiect contractul de vânzare în baza căruia terenul a fost achiziționat de apelanți, ci conferă acestora dreptul de a soluționa notificarea și de a li se acorda măsurile reparatorii prin echivalent, deoarece prin hotărârea judecătorească a fost desființată retroactiv și tacit soluția de restituire în natură a terenului, care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către apelanți.
În mod greșit instanța a reținut faptul că autoarelor reclamanților le-a fost soluționată notificată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin restituirea în natură a imobilului solicitat, deoarece prin decizia civilă nr. 2094/2006, instanța a reținut că posesia utilă a început în anul 1970 și s-a împlinit în anul 2000 ceea ce a condus la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune și că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile pentru a împiedica dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, fiind formulate după împlinirea termenului de prescripție, iar cererea având caracter necontencios, în timp ce decizia menționată a fost pronunțată în contradictoriu cu persoane fizice.
În consecință, în baza acestei decizii soluția dată notificării prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în mod tacit a fost invalidată/desființată și lipsită de orice efect, astfel că notificatoarele au redobândit dreptul de a solicita soluționarea repetată a notificării.
Dreptul notificatorilor în baza Legii nr. 10/2001, de a solicita soluționarea repetată a notificării nu s-a pierdut însă, deoarece soluția dată a fost invalidată și întrucât persoanele îndreptățite au înstrăinat toate drepturile pe care le aveau în legătură cu această notificare către apelanți, eo ipso aceste drepturi au trecut către apelanți.
În acest sens, apelanții au invocat dispozițiile art. 5 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă și art. 1 alin. 2 din Noul Cod civil, potrivit cu care constituie izvor al dreptului analogia dreptului, caz în care, în condiții de analogie se aplică și promisiunii de vânzare pentru desfacerea retroactivă a acestuia . De asemenea, a fost invocată regula de interpretare a normei juridice a fortiori și a minori ad majus, susținându-se că dacă desființarea retroactivă a soluției dată în soluționarea notificării este posibilă, cu atât mai mult este posibilă solicitarea de a soluționa notificarea.
Apelanții au invocat și dispozițiile art. 1 și urm. din Legea nr. 165/2013 raportat la art. 24 din lege, susținând că în virtutea acestora dobânditorul de bună-credință este îndreptățit să primească în întregime cuantumul despăgubirilor care urma să se acorde descendenților foștilor proprietari.
În subsidiar, apelanții au invocat disp.art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 precum și disp. art. 41 alin. 1 și 3 din Constituție și art. 480 Cod civil, arătând că dacă restituirea în natură nu mai este posibilă se acordă măsuri reparatorii în echivalent și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Având în vedere că prin hotărâri judecătorești s-a reținut că terenul care a făcut obiectul dispoziției de restituire în natură nu putea fi restituit deoarece a fost uzucapat, apelanții susțin că se impune emiterea unei noi dispoziții pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea lor.
Apelanții au arătat că pentru securitatea raporturilor juridice este inadmisibilă declanșarea unui șir de procese prin care apelanții să formuleze acțiune în evicțiune, iar vânzătorul să solicite soluționarea repetată a notificării, întrucât toate drepturile pe care le aveau vânzătorii au fost transmise către apelanți prin contractul de vânzare-cumpărare, inclusiv dreptul de a solicita soluționarea repetată a notificării, aceasta fiind o procedură mult mai sigură și legitimă în acord cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013.
Examinând decizia apelată, prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată următoarele:
Critica referitoare la faptul că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, în condițiile în care prin întâmpinare pârâta nu a cerut acest lucru, este nefondată, întrucât soluția dată unei cereri de chemare în judecată nu este condiționată de solicitările formulate de pârât, ci este fundamentată pe probatoriul administrat în cauză, sarcina probei revenind reclamantului, conform art. 249 NCPC.
Prin întâmpinare pârâtul a invocat o excepție de ordine publică asupra căreia instanța s-a pronunțat iar faptul că nu au mai fost formulate apărări pe fond și propuse dovezi, în condițiile art. 205 lit. b, c NCPC atrage sancțiunea decăderii prin raportare la prevederile art. 208 NCPC, dar nu determină concluzia temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Prima instanță a reținut în mod corect caracterul neîntemeiat al cererii formulate de reclamanți, în condițiile în care aceștia nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001 pentru a putea pretinde soluționarea notificării formulate, fiind subdobânditori cu titlu particular ai persoanei care au redobândit imobilul în baza acestei legi.
Astfel, reclamanții au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1625/06.07.2004 suprafața de teren de 500 mp situată în .-23, Sector 4, restituită vânzătorilor prin dispoziția Primarului General nr. 2505/17.02.2004 emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 2094/21.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă s-a constatat, în contradictoriu cu autoarele reclamanților(vânzătoarele din contractul de vânzare cumpărare menționat), că numiții S. G. și G. G. au dobândit prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului care a făcut obiectul deciziei de restituire și a fost înstrăinat reclamanților.
Reclamanții au formulat acțiune în revendicare împotriva numiților S. G., G. C. și C. Rubina solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul respectiv, cerere care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 945/19.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, rămasă irevocabilă.
În aceste condiții, în mod corect a reținut prima instanță că singura modalitate pe care reclamanții o au la îndemână este acțiunea în garanție contra evicțiunii împotriva vânzătorilor în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceștia.
Raporturile juridice între persoanele îndreptățită și stat, în temeiul Legii nr. 10/2001 s-au finalizat prin emiterea în favoarea autorilor reclamanților a dispoziției Primarului General nr. 2505 din 17.02.2004.
Apelanții reclamanți, în calitate de subdobânditori cu titlu oneros ai imobilului nu se află într-un raport juridic de drept material cu unitatea deținătoare pentru a putea pretinde de la aceasta soluționarea notificării.
Susținerea apelanților reclamanți în sensul că, urmare a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat dobândirea de către terți a dreptului de proprietate prin uzucapiune, a fost desființată/invalidată dispoziția de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001 este nefondată, desființarea unei asemenea dispoziții putând fi făcută doar în urma admiterii unei acțiuni în anulare sau a unei contestații formulate în baza art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, nu poate fi primit argumentul invocat de apelanții reclamanți în sensul că notificatoarele au redobândit dreptul de a solicita soluționarea repetată a notificării, drept care s-ar fi transmis acestora ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Faptul că Legea nr. 165/2013 permite acordarea de măsuri compensatorii prin puncte persoanei care a cumpărat drepturile ce se cuvin titularului potrivit legii de restituire a proprietății, în condițiile art. 1 alin. 3 și art. 24 alin, 2, 3 și 4 este adevărat, dar apelanții reclamanți nu se află într-o asemenea ipoteză.
Apelanții reclamanți nu au încheiat un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase pentru ca acordarea de despăgubiri să se facă în favoarea lor conform Legii nr. 165/2013, ci, după ce persoanele îndreptățite au redobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr.10/2001 prin emiterea dispoziției de restituire, reclamanții au cumpărat de la acestea bunul astfel redobândit.
Raportul juridic existent în baza Legii nr.10/2001 s-a finalizat, astfel că apelanții reclamanți nu mai pot pretinde în virtutea acestei legi, acordarea unei alte forme de despăgubire, nejustificând nici o calitate în acest sens.
Regulile de interpretare propuse de apelanții reclamați nu pot fi primite, deoarece nu țin seama de raporturile juridice existente între părți, de natura actelor juridice încheiate și de efectele pe care acestea le produc.
În cauză nu se pune problema unei interpretări extensive a dispozițiilor legale invocate de apelanți prin metoda analogiei sau a argumentului a fortiori, deoarece situația de fapt este supusă normelor prevăzute de Legea 10/2001 care sunt clare și limitative în a statua calitatea de persoană îndreptățită în baza acestei legi (art. 3 și 4), respectiv art. 1 alin. 3 din Legea 165/2013, astfel că folosind argumentul per a contrario, alte persoane în afara celor menționate de lege nu justifică o asemenea calitate.
Dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 41 alin. 1 și 3 din Constituție și art. 480 Cod civil nu justifică cererea formulată, deoarece acestea puteau fi invocate doar în ipoteza în care apelanții reclamanți ar fi avut calitatea de persoane îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001, ipoteză care nu se regăsește în speță.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 1 NCPC, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți P. A. și P. V., domiciliați în București, .. 130-132, ..3, ., împotriva sentinței civile nr. 1349/15.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. D. M. M. A. M.
GREFIER,
M. D.
Red/Tehnored MAM
Tehnored. /PS 5 ex.
Jud. fond: C. P.
| ← Cereri. Decizia nr. 440/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 399/2015. Curtea... → |
|---|
