Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 985/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 985/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-09-2015 în dosarul nr. 985/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.985
Ședința publică de la 29.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. P. B.
JUDECĂTOR - C. B. T.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurenții-pârâți T. T. D. și T. D., împotriva deciziei civile nr.1791 A din 20.11.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. R. S.A.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru partaj bunuri comune.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 29.09.2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02.07.2012, sub nr._, reclamanta . chemat în judecată pe pârâții T. T. D. și T. D. și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, partajul imobilului situat în București, Calea Călărașilor, nr. 172, ., ., sector 3, bun comun al pârâților, în sensul vânzării acestuia la licitație publică, obligarea pârâtului T. T. D. la plata sumei de 30.098 euro, respectiv echivalentul în lei de 134.393,60 lei (sumă calculată la cursul de schimb de 4.4652 lei/euro la data promovării cererii de chemare în judecată), datorată reclamantei din prețul astfel încasat pentru cota parte ce-i revine din imobil, notarea prezentei cauze în cartea funciara, respectiv a interdicției de înstrăinare ori grevare cu sarcini a imobilului, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat ca prin sentința penală nr. 690/15.05.2005, pronunțată de Judecătoria Târgu-M., în dosarul nr. 4432/2004, definitivă prin decizia 491/R/18.10.2006, pronunțată de Tribunalul M., în dosarul nr. 3037/2005, pârâtul T. T. D. a fost condamnat la o pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere și la plata sumei de 30.098 euro, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat societății.
Prin cererile nr. 339, 339A, 339B, înregistrate la Biroul Executorului Judecătoresc E.&P., obiect al dosarului de executare nr. 549/2006, a solicitat executarea silita a debitorului T. T. D. pentru suma de 30.098 euro, precum și a cheltuielilor de executare. Având în vedere că debitorul împreună cu soția T. D. dețin imobilul-bun comun menționat, a formulat acțiune de partaj, cota parte a acestuia urmând a fi urmărită și executată silit până la concurența creanței. Prin sentința civilă_/11.10.2010, Judecătoria Sectorului 3 București a respins în mod eronat cererea de partaj ca lipsită de interes, în condițiile în care partajarea imobilului este în interesul major al reclamantei pentru a putea pune în executare sentința penală nr. 690/15.05.2005, prin aceasta instanța analizând doar excepția și nu fondul cauzei. Astfel, s-a apreciat eronat, fără a se ține seama că predarea autoturismului a avut loc la data de 04.07.2005 iar sentința penală a rămas definitivă la data de 18.10.2006. În dosarul_/301/2007. În virtutea rolului activ, instanța de judecată era învestită să judece cererea privitoare la petitele acțiunii, respectiv cererea de partaj a imobilului și nu să dea o interpretare unei sentințe penale. Pe de altă parte, instanța era învestită să judece o cauză civilă și nu să anuleze o hotărâre penală dată de către o instanță de judecată superioara, respectiv Tribunalul M.. Prin aceasta, instanța de judecată a emis o sentință părtinitoare în detrimentul reclamantei, cu consecințe economico-financiare deosebit de grave.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile prevăzute de art. 493 și 6731 și urm. din C.pr.civ., art. 669 și urm. din C.civ.
La data de 10.01.2013, pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Au invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de acțiunea ce a făcut obiectul dosarului_/301/2007 soluționat prin sentința civilă_/11.10.2010, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1007A/28.11.2011, a Tribunalului București și Decizia Civilă nr. 794/03.05.2012, a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă. În acest sens, există identitate de părți, obiect și cauză întrucât și prezentul dosar are ca obiect partajul bunului imobil și obligarea pârâtului la plata sumei de 30.098 Euro și notarea litigiului în cartea funciară, fiind indicate aceleași temeiuri de drept.
Având în vedere îndeplinirea condițiilor prev. de art. 163 și urm. C. pr.civ., au solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea acțiunii.
Pe fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, urmând să se constate că raportul obligațional născut între reclamanta și pârâți prin sentința penală 690/2005, având ca obiect suma de 30.098 euro, a fost stins prin plată prin echivalent, constând în predarea autoturismului second-hand Audi A6 Allroad, conform procesului-verbal de predare primire din 04.07.2005. De asemenea, pe rolul ICCJ a fost dosarul_, având aceleași părți și ca obiect restituirea autoturismului, iar prin decizia 2123/01.06.2011, s-a constatat că acceptând plata prin echivalent la data de 04.07.2005, prin încheierea procesului-verbal de predare-primire, reclamanta a înțeles ca în locul sumei de bani la care debitorul său a fost obligat să preia bunul evaluat la suma de 30.098 euro, în acest mod raportul obligațional rezultat din sentința penală nr.690/2005 pronunțată de Judecătoria Târgu M. s-a stins.
În drept, pârâții au invocat dispozițiile prevăzute de art. 115-118 din C.pr.civ.
La data de 16.01.2013, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul renunțării la judecată în temeiul art. 246 C.pr.civ. pentru capătul de cerere nr. 2, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 30.098 euro. A precizat că motivul pentru care a fost introdusă cererea îl reprezintă executarea silită în parte a sentinței penale 690/12.05.2005, pronunțate de Judecătoria Târgu M., pârâtul T. T. D. predând de bună voie autoturismul la data 04.07.2005, realizându-se în acest mod darea în plată care a acoperit în parte prejudiciul la care a fost obligat prin hotărâre. Autoturismul a fost valorificat de către reclamanta la data de 05.07.2006, între timp fiind supus reparațiilor necesare și efectuând demersurile necesare pentru vânzarea lui. Suma obținută din vânzarea autoturismului a fost de 61.563,17 lei și a fost restituită integral băncii creditoare. Diferența dintre contravaloarea autoturismului și suma stabilită de Judecătoria Târgu M. reprezentând contravaloarea uzului autoturismului urmează a fi recuperată prin executarea bunurilor proprii ale pârâtului T. T. D., la aceasta urmând a fi calculate penalitățile aferente de la data începerii executării silite și până la plata efectivă, precum și cheltuielile de executare, scop în care a fost promovată prezenta acțiune
Prin cererea depusă la data de 25.02.2013, referitor la valoarea creanței, reclamanta a precizat că executarea silită a fost declanșată pentru întreaga sumă menționată în sentință, de 30.098 euro, cheltuielile de judecată și cheltuieli de executare, că numai parte din suma de 30.098 euro a fost acoperită prin dare în plată, respectiv prin predarea autoturismului în natură. Autoturismul a fost valorificat la suma de 51.733,76 lei (preț fără TVA), reprezentând 14.433 euro la acea dată, și asta ca urmare a unor reparații ce au fost necesare. executorul judecătoresc, în urma partajului, va proceda la recalcularea debitului rămas de executat, la care va calcula penalitățile aferente până la data acoperirii integrale a prejudiciului.
Conform calculelor proprii, debitul este format din echivalentul în lei al sumei de 15.664 euro (ca diferență între suma datorată de 30.098 euro și suma obținută în urma valorificării bunului, 14.433 euro), 80 lei cheltuieli judiciare și cheltuielile de executare, plus penalități aferente sumelor datorate, ce vor fi stabilite de executorul judecătoresc. În același sens s-a pronunțat Tribunalul M., în decizia penală 614/R/28.11.2008, reținând că înțelegerea părților de dare în plată pentru stingerea totală sau parțială a debitului, ca problemă distinctă, este cenzurabilă eventual pe calea contestației la executare introdusă la instanța civilă conform art. 463 al.3 C.p.p., contestație care va putea stabili cât din valoarea creanței în bani s-a stins prin darea în plată a autoturismului și cât a mai rămas de plătit. Suma de 30.098 euro din titlul executor reprezenta valoarea prejudiciului suferit de reclamantă în raport de anul 2004, autoturismul având 3 ani vechime, suma fiind acoperitoare și pentru contravaloarea uzului autoturismului începând de la data refuzului de restituire. Reclamanta a susținut astfel că prin sentința penală pârâtul a fost obligat la repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin fapta acestuia de a refuza să predea autoturismul proprietatea acesteia, alcătuit din valoarea autoturismului la data rezilierii contractului de leasing (2004) și contravaloarea uzului autoturismului.
La termenul de judecată din data de 27.03.2013, instanța a respins, ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâți, privind lipsa calității de reprezentant a administratorului societății reclamante, H. G.-E. și privind existența autorității de lucru judecat.
Prin sentința civilă nr. 3815/19.03.2014, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte acțiunea. A constatat că imobilul situat în Bucuresti, Calea Călărașilor nr. 172, ., dobândit de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. R 4082/17.08.2000, încheiat cu CGMB-DGAFI, în valoare de 403.280 lei, este proprietatea comună în devălmășie a pârâților.
A constatat că pârâții au datorie comună față de AFI în valoare de 10.585,07 lei (valoare stabilită la nivelul lunii aprilie 2013), reprezentând debit rămas de rambursat conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. R 4082/17.08.2000.
A constatat ca pârâții au drepturi egale asupra patrimoniului comun, latura activă și pasivă, de 1/2 fiecare.
A atribuit imobilul menționat, în deplină proprietate și posesie, pârâtului T. T. D..
A atribuit aceluiași pârât obligația de plată a debitului față de AFI, în valoare de 10.585,07 lei (valoare stabilită la nivelul lunii aprilie 2013).
A fost obligat pârâtul T. T. D. sa plăteasca pârâtei T. D. cu titlu de sultă suma de 196.347,46 lei (reprezentând 1/2 din valoarea imobilului 201.640 lei diminuată cu 1/2 din valoarea datoriei comune la AFI 5.292,53 lei), în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
A respins, ca neîntemeiată, cererea privind vânzarea bunului la licitație publică.
A luat act de renunțarea reclamantei la judecată cu privire la cererea în pretenții.
A obligat pârâtul T. T. D. să plătească reclamantei suma de 8.772 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A obligat pârâtul T. T. D. să plătească în contul bugetului local al Sectorului 2 București suma de 4.321 lei, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de reducere.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 690/15.05.2005, pronunțată de Judecătoria Târgu-M., în dosarul nr. 4432/2004, definitivă prin decizia 491/R/18.10.2006, pronunțată de Tribunalul M., în dosarul nr. 3037/2005, pârâtul T. T. D. a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere și, totodată, la repararea integrală a prejudiciului produs părții vătămate, reclamanta din această cauză, fiind obligat plata sumei de 30.098 euro, în echivalent lei la data plății, pagubă materială.
Instanța a reținut că inculpatul T. T. D., pârâtul din cauza de față, a refuzat pe nedrept să restituie autoturismul aflat în proprietatea părții vătămate, bun ce îi fusese încredințat în folosință, momentul refuzului de restituire fiind cel în care inculpatul nu s-a conformat somației din 30.03.2004. În latura civilă, s-a reținut că partea vătămată nu a cerut restituirea în natură a autoturismului, ci doar contravaloarea lui, așa cum era ea după 3 ani de vechime, corespunzător anului 2004. Pentru aceasta, instanța a avut în vedere principiul disponibilității aplicabil acțiunii civile, pe de altă parte împrejurarea că prin acordarea acestei sume se acoperă și contravaloarea uzului autoturismului începând de la data refuzului de restituire.
La două luni de la pronunțarea sentinței și anterior soluționării recursului, la data de 04.07.2005, a avut loc predarea-primirea în natură a autoturismului, părțile încheind un proces-verbal constatator conținând descrierea bunului, mențiunea că se află în stare de funcționare, faptul că autoturismul urma să fie depus la un atelier specializat în vederea expertizării, părțile fiind de acord cu alegerea atelierului respectiv, inclusiv faptul că predătorul urma să comunice în termen scurt specialiștilor atelierului constatările tehnice efectuate după ultimele reparații în București.
Prin predarea în natură a autoturismului, s-a realizat o dare în plată, mod de stingere a obligațiilor, reclamanta acceptând să fie despăgubită în acest mod, însă din probe nu rezultă că în acest mod s-au stins integral obligațiile de plată ale pârâtului față de reclamantă, astfel cum acestea au fost stabilite prin sentința penală nr. 690/15.05.2005.
Prejudiciul suferit de reclamantă nu a fost și nu putea fi acoperit integral, doar prin restituirea bunului, restituire ce a avut loc după două luni de la pronunțarea sentinței de condamnare, respectiv după un an și patru luni de la data refuzului de restituire. Aceasta, în condițiile în care nu numai că nu s-a menționat în procesul-verbal că reclamanta renunță la orice alte pretenții din hotărâre sau că se consideră integral despăgubită prin preluarea bunului, dar chiar s-a prevăzut contrariul prin stabilirea unor obligații clare privind expertizarea autovehiculului de către un atelier specializat din Târgu-M., inclusiv pe baza predării documentației privind ultimele reparații efectuate în București.
În același timp, prin rămânerea definitivă la un moment ulterior a hotărârii, prin care pârâtul a fost condamnat și obligat la despăgubiri, nu se poate considera că preluarea în natură a autoturismului de către reclamantă a avut loc în calitatea sa de proprietar al bunului și nu în contul executării creanței stabilite în hotărâre.
Acest aspect a fost între timp clarificat și între părți, instanțele stabilind în 2008 cu prilejul unor alte litigii (contestație la executare în fața instanței penale - f.175, 176, 183 ) că operațiunea constituie dare în plată pentru stingerea totală sau parțială a debitului, chestiune distinctă care poate fi analizată eventual, pe calea unei contestații la executare propriu-zise, care va stabili cât din valoarea creanței în bani s-a stins prin darea în plată reprezentată de predarea autoturismului și cât a mai rămas de plată .
Prin decizia nr. 2123/01.06.2011, pronunțată de ICCJ, ca instanță de recurs în cauza având ca obiect restituirea autoturismului sau a contravalorii lui cu daune interese pentru beneficiul nerealizat, daune cominatorii pe zi întârziere, la cererea debitorului T. T. D., reclamant în acea cauză, s-a reținut că instanțele de fond au considerat că predarea autoturismului a reprezentat o dare în plată, adică o schimbare a prestației debitorului cu consimțământul creditorului și că restituirea plății nu poate fi fundamentată pe temeiurile evocate întrucât ceea ce s-a executat era datorie, că orice alte situații determinate de o eventuală dublă executare determină alte căi procedurale decât acțiunea ce are drept obiect restituirea bunului dat în plată fie ca plată nedatorată, fie ca îmbogățire fără justă cauză. Pârâtul se prevalează și de acele argumente referitoare la faptul că reclamanta, acceptând plata prin echivalent la data de 04.07.2005, a înțeles să preia bunul evaluat la suma de_ euro în locul sumei de bani la care debitorul a fost obligat iar în acest mod raportul obligațional rezultat din sentința penală s-a stins. În privința considerentelor care au justificat soluția de respingere a cererii pârâtului de restituire a autoturismului dat în plată, menținută în toate gradele de jurisdicție și în recurs, instanța are în vedere acele argumente care fundamentează soluția în raport cu obiectul concret al judecății (restituire bun dat în plată și daune), iar nu argumente care ar tranșa orice alte posibile litigii, de exemplu pentru eventuale pretenții nerecuperate ale creditorului din sentința penală nr. 690, fără legătură cu obiectul judecății. În cauza respectivă, instanțele nu erau chemate să clarifice totalitatea raporturilor juridice dintre părți generate de încheierea procesului verbal de predare în natură a bunului, sau neclarități privind sume concrete din titlul executor ci doar să stabilească dacă cererea pârâtului-debitor de restituire a autoturismului sau a contravalorii lui după predarea lui către creditor și de obligare a creditorului la plata de daune este sau nu întemeiată.
Prin sentința civilă nr._/11.10.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, devenită irevocabilă prin anularea apelului ca netimbrat și respingerea recursului, a fost respinsă ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanta . acelorași pârâți, cerere prin care a solicitat partajul imobilului situat în București, Calea Călărașilor, nr. 172, ., bun comun al pârâților, în sensul vânzării acestuia la licitație publică, obligarea pârâtului T. T. D. la plata sumei de 30.098 euro respectiv echivalentul în lei de 134.393,60 lei (sumă calculată la cursul de schimb de 4.4652 lei/euro la data promovării cererii de chemare în judecată), datorată reclamantei din prețul astfel încasat pentru cota parte ce-i revine din imobil, notarea prezentei cauze în cartea funciara, respectiv a interdicției de înstrăinare ori grevare cu sarcini a imobilului, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele hotărârii, în motivarea soluției de admitere a excepției lipsei de interes, s-a reținut că prejudiciul reclamantei a fost recuperat, prin predarea autoturismului, al cărui preț este de 30.098 euro și că nu există o justificare legitimă a cererii de chemare în judecată.
Referitor la această sentință, prin încheierea din 27.03.2013, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, pentru motivul că pricina a fost soluționată prin admiterea excepției lipsei de interes invocată de instanță din oficiu, în condițiile în care, prin cererea precizatoare, pretențiile inițiale ale reclamantei au fost restrânse, în sensul renunțării la plata sumei de 30.098 euro. Nu rezultă că prejudiciul suferit de reclamantă prin nerestituirea la timp a autoturismului, recunoscut de sentința penală nr. 690/15.05.2005, a fost integral acoperit prin predarea bunului, ca urmare a dării în plată, întrucât din nicio probă nu rezultă că valoarea autoturismului predat era de 30.098 euro sau că a fost convenită de părți astfel, valoare care nu a fost stabilită până în prezent cu putere de lucru judecat.
Este evident faptul că, pe de o parte, valoarea reală a bunului predat era mai mică decât cea stabilită prin hotărâre fiind de notorietate faptul că valoarea autoturismelor scade pur și simplu prin simpla trecere a timpului iar, pe de altă parte, aceasta nu acoperea oricum și valoarea uzului datorată de la data refuzului de restituire și până la momentul predării.
Potrivit art. 353 NCC. - (1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.
(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.
(3) Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.
Conform art. 493 în C.civ., creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaș nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărțeala acestora.
Creditorii personali pot urmări însă cota-parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărțeala.
Astfel cum atestă titlul executoriu, reprezentat de sentința penală nr. 690/15.05.2005, pronunțată de Judecătoria Târgu-M. în dosarul nr. 4432/2004, definitivă prin decizia 491/R/18.10.2006, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr. 3037/2005, reclamanta este creditor personal al pârâtului T. T. D., iar în patrimoniul acestuia nu există bunuri proprii care să poată fi urmărite, imobilul situat în București, Calea Călărașilor nr. 172, ., sectorul 3, dobândit de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. R 4082/17.08.2000, încheiat cu CGMB-DGAFI, având regim de bun comun cu soția sa, pârâta T. D..
Prima instanță a reținut că reclamanta are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtului, constând în diferența dintre valoarea despăgubirii din titlu, 30.098 euro și valoarea autoturismului din momentul predării lui prin dare în plată, 04.07.2005, întinderea creanței fiind determinabilă, în sensul art. 379 C.pr.civ.. A constatat că imobilul situat în București, Calea Călărașilor nr. 172, ., în valoare de 403.280 lei, este proprietatea comună în devălmășie a pârâților, iar pârâții au datorie comună față de AFI în valoare de 10.585,07 lei (valoare stabilită la nivelul lunii aprilie 2013), reprezentând debit rămas de rambursat conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. R 4082/17.08.2000, a constatat ca pârâții au drepturi egale asupra patrimoniului comun, latura activă și pasivă, de 1/2 fiecare și a dispus sistarea stării de coproprietate, cu atribuirea imobilului în deplină proprietate și posesie pârâtului-debitor T. T. D., stabilind dreptul pârâtei la sultă. A atribuit aceluiași pârât obligația de plată a debitului față de AFI, în valoare de 10.585,07 lei (valoare stabilită la nivelul lunii aprilie 2013). Având în vedere că prin partaj bunul comun devine bun propriu urmăribil al debitorului, în sensul art. 353 al.3 NCC, iar aceasta presupune ca executarea să continue după ce bunul a dobândit acest regim juridic printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, a respins ca neîntemeiată cererea privind vânzarea bunului la licitație publică. Instanța a avut în vedere faptul că bunul a fost dobândit de pârâți în timpul căsătoriei, cu contribuția comună și egală a acestora, în condițiile în care nu s-a solicitat și dovedit aportul diferențiat al copărtașilor.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții T. T. D. și T. D., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă la data de 10.06. 2014, sub nr._ .
Apelanții au susținut că prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr._/11.10.2010, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului - decizia civilă nr. 1007A/28.11.2011 și a recursului - decizia civilă nr. 794/03.05.2012, întrucât între cele două cauze există identitate de obiect, părți și cauză, aspect ce rezultă din conținutul celor două cereri de chemare în judecată, cea din prezenta cauză și cea care a făcut obiectul dosarului nr._/301/2007.
Au mai susținut că a fost respinsă greșit excepția lipsei calității de reprezentant în formularea acțiunii a numitei H. G. E., întrucât mandatul acesteia de administrator al reclamantei S.C. Rom Leasing S.A. a încetat la data 14.08.2010.
Un alt motiv de apel se referă la faptul că prima instanță a admis greșit capătul de cerere având ca obiect partajarea bunului comun, în condițiile în care reclamanta a renunțat privitor la cererea în pretenții. În mod greșit instanța de fond a stabilit că reclamanta are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtului, constând în diferența dintre valoarea despăgubirii din titlu, 30.098 euro și valoarea autoturismului din momentul predării lui prin dare în plată, 04.07.2005, întinderea creanței fiind determinabilă, în sensul art. 379 C.pr.civ..
Creanța invocată de instanța de fond nu există, raportul obligațional izvorât din titlul executoriu s-a stins, prin predarea autoturismului către reclamantă, aspect reținut prin Sentința Civilă nr._/11l.10.2010, stabilindu-se că cererea de partajare a bunurilor comune ale pârâților, în vederea executării silite a deciziei nr. 491R/18.10.2006 a Tribunalului M., este lipsită de interes. Apelanții au mai susținut că se impunea efectuarea unei expertize, pentru a dovedi dacă există o diferență între valoarea despăgubirii din titlu și valoarea autoturismului din momentul predării lui. S-a mai susținut că nu s-a ținut cont de situația juridică a imobilului supus partajului, acesta fiind cumpărat cu plata în rate și este grevat de sarcini până în septembrie 2015.
Apelanții au mai susținut că soluția instanței de a îi obliga la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 13.093 lei, este netemeinică și nelegală.
În drept, apelanții au invocat dispozițiile prevăzute de art. art. 282 și urm. din C.pr.civ..
Intimata nu a formulat întâmpinare, iar în apel nu s-au administrat probe noi.
Prin decizia civilă nr.1791 A/20.11.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
A reținut tribunalul că excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată și a fost corect respinsă de prima instanță. Cererea ce a constituit obiectul dosarului nr._/301/2007 a fost soluționată prin sentința civilă nr._/11.10.2010, prin admiterea excepției lipsei de interes, nefiind soluționată pe fond. În aceste condiții, având în vedere că nu s-a făcut dovada faptului că cererea dedusă judecății a mai fost soluționată pe fond, printr-o hotărâre definitivă, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, așa cum corect a reținut și prima instanță, iar criticile formulate de apelanți sunt nefondate și nu sunt primite.
Excepția lipsei calității de reprezentat a reclamantei a fost găsită, de asemenea, neîntemeiată și a fost corect respinsă de către prima instanță. Reclamanta a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă calitatea de reprezentant a acesteia, astfel încât, în raport de dispozițiile prevăzute de art. 161 din C.pr.civ., această excepție fiind neîntemeiată, cum corect a reținut și prima instanță, criticile formulate de apelantă fiind nefondate .
Referitor la motivul potrivit căruia a fost admis greșit capătul de cerere având ca obiect partajarea bunului comun, în condițiile în care reclamanta a renunțat la cererea în pretenții, tribunalul a constatat că și această critică este nefondată. Reclamanta are împotriva pârâtului T. T. D. o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar punerea în executare a titlului său executoriu pentru recuperarea acestei creanțe nu se poate realiza decât prin partajarea bunului existent în patrimoniul acestuia, întrucât acesta este deținut în coproprietate cu soția sa, pârâta T. D.. Această situație de fapt a fost reținută corect și de către prima instanță, nefiind încălcate dispozițiile legale în vigoare, cum, fără temei, susțin apelanții. În ceea ce privește caracterul cert, lichid și exigibil al creanței reclamantei, tribunalul a constatat că prima instanță a făcut o analiză corectă a titlului executoriu deținut de creditoare. Creanța este certă, rezultă din sentința penală ce constituie titlul executoriu, este lichidă, cuantumul acesteia fiind stabilit de către instanța de judecată și, de asemenea, această creanță este exigibilă încă de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței penale nr. 650/2005. Tribunalul a mai reținut că pârâții-apelanți nu au făcut dovada că prejudiciul cauzat reclamantei a fost integral acoperit, întrucât nu din probele pe care aceștia le-au produs nu rezultă că valoarea autoturismului predat era de 30.098 euro sau că valoarea predată a fost convenită de către părți, ci, la dosarul cauzei au fost depuse dovezi care atestă că valoarea autoturismului predat reclamantei a fost mult mai mică decât cuantumul debitului pe care pârâții îl au față de creditoarea lor. Apelanții au susținut că în cauză se impunea efectuarea unei expertize tehnice auto pentru a se stabili valoarea autoturismului la data predării acestuia, însă o astfel de probă nu a fost solicitată în fața primei instanțe, iar în calea de atac aceasta nu mai este posibilă și nici concludentă, având în vedere că autoturismul respectiv a fost înstrăinat, iar pe de altă parte nu se poate stabili starea pe care acesta a avut-o la data de 04.07.2005.
Motivul de apel referitor la faptul că imobilul supus partajului este grevat de sarcini a fost găsit, de asemenea, nefondat de către tribunalul, întrucât situația juridică a acestui imobil nu constituie un impediment legal pentru partajarea bunului, cum, fără temei, susțin apelanții.
Motivul de apel privind cheltuielile de judecată a fost găsit nefondat, prima instanță a aplicat corect dispozițiile prevăzute de art. 274 alin. 1 din C.pr.civ. și a obligat pârâții la plata acestor cheltuieli, având în vedere că aceștia au căzut în pretenții și datorau cheltuielile respective.
Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs pârâții T. T. D. și T. D., prin care au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și, pe fond, respingerea acțiunii, în principal, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat/lipsei calității de reprezentant, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Sub un prim aspect, s-a invocat de către recurenți motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., susținându-se că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Astfel, deși, în cuprinsul apelului promovat, s-au criticat, motivat, soluția și considerentele primei instanțe în legătura cu respingerea excepției autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității de reprezentant, instanța de apel nu a răspuns în nici un fel criticilor lor, limitându-se la a relua motivarea (formală, de altfel) a instanței de fond.
Privitor la excepția autorității de lucru judecat nu au fost analizate, în niciun fel, criticile recurenților - pârâți referitoare la faptul că soluționarea dosarului nr._/301/2007 a implicat o judecare pe fond a acestuia, prin admiterea lipsei de interes, reținându-se că obligația de plată născută din Decizia nr. 491R/18.10.2006 a Tribunalului M. s-a stins.
Privitor Ia excepția lipsei calității de reprezentant în legătura cu
promovarea acțiunii, deși recurenții – pârâți au criticat motivat soluția primei instanțe, arătând că, la data promovării acțiunii, persoana care a semnat cererea de chemare în judecată și a realizat acest demers nu avea calitatea de administrator, instanța de apel a respins acest motiv cu simpla argumentare că: „Excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei este, de asemenea, neîntemeiată și a fost corect respinsă de prima instanță. Reclamanta a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă calitatea de reprezentant a acesteia, astfel încât, în raport de dispozițiile prevăzute de art. 161 din C.pr.civ. această excepție este neîntemeiată, cum corect a reținut și prima instanța, criticile formulate de apelanți sunt nefondate și nu sunt primite".
Mai susțin recurenții că decizia recurată nu cuprinde nicio motivare în legătură cu motivul III de apel, referitor la împrejurarea că prima instanță, în mod greșit, a admis capătul de cerere având ca obiect partajarea bunului comun, în condițiile în care reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect pretenții. Deși recurenții – pârâți au formulat un motiv distinct de apel în acest sens (pct. III din cererea de apel) arătând că partajarea bunului este lipsită de interes procesual, câtă vreme s-a renunțat la judecată în privința cererii în pretenții, instanța de apel nu menționează în niciun fel acest motiv de apel și nu prezintă nicio motivare în legătură cu respingerea acestuia.
Mai mult, în cadrul acestui motiv de apel recurenții – pârâți au invocat aplicarea greșită în cauză, a art. 353 alin. 3 din Noul Cod Civil, în raport de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011.
Apreciază recurenții că decizia recurată este lipsită de motivare și privitor la motivul de apel IV.3., prin care pârâții au criticat conduita instanței de fond de a partaja bunul comun, la cererea unui creditor, fără a stabili existența și întinderea creanței.
Deși pârâții au formulat și argumentat acest motiv de apel, decizia dată în apel nu cuprinde nicio referire și motivare pentru respingerea sa.
Se mai susține de către erecurenți că hotărârea cuprinde motive contradictorii în legătură cu un aspect esențial, respectiv situația creanței pentru care a fost admisă cererea pretinsului creditor de partajare a unui bun comun.
Pe de o parte, instanța de apel reține că: „creanța este certă, rezultă din sentința penală ce constituie titlu executoriu, este lichidă, cuantumul acesteia fiind stabilit de instanța de judecată ....", iar pe de altă parte, în aceeași hotărâre se reține că o parte din „prejudiciu” a fost acoperită fără a se stabili în ce cuantum.
Sub un al doilea aspect, recurenții critică hotărârea pronunțată în apel din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Arartă recurenții că ignorând dispozițiile art. 1200 pct.4 C.civ. și art. 166 C.pr.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat/efectele puterii lucrului judecat, ambele instanțe au considerat în mod greșit că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr._/11.10.2010 (dosar nr._/301/2007, al aceleiași instanțe).
Susținerea instanțelor că, în speță, nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât dosarul nr._/301/2007 a fost soluționat prin admiterea excepției lipsei de interes, este lipsită de temei legal și neîntemeiată.
Astfel, prin sentința civilă nr._/11.10.2010 s-a realizat o judecare în fond a cauzei, câtă vreme s-a stabilit că: „obligația de plată s-a stins" .
Practica și doctrina dezvoltate în materie (și nu dreptul pozitiv), au stabilit că „se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în fond, în urma unor dezbateri contradictorii".
Ori, în cauză, este evident că s-a realizat o judecată în fond, câtă vreme s-a stabilit că obligația de plată prevăzută în sentința penală nr. 690/2005 rămasă definitivă prin decizia nr. 491R/18.10.2006 a Tribunalului M. s-a stins, prin predarea autoturismului: " „Instanța apreciază că acest prejudiciu a fost recuperat prin predarea autoturismului mai sus menționat, al cărui preț este de 30.098 euro, acesta fiind prejudiciul stabilit de autoritatea judecată prin procesul penal, astfel că nu există o justificare legitimă a cererii de chemare în judecată, iar reclamanta ar putea să se îmbogățească fără just temei, în dauna pârâtului...".
În speță, excepția lipsei de interes procesual a fost analizată din perspectiva existenței unei creanțe, stabilindu-se prin hotărâre irevocabilă, că obligația de plată a fost stinsă.
În situația în care nu s-ar putea reține autoritatea de lucru judecat, decizia recurată încalcă dispozițiile legale ce consacră efectele puterii de lucru judecat, generate de considerentele unei hotărâri judecătorești anterioare, irevocabile, respectiv situația de fapt stabilită de aceasta.
După cum s-a arătat deja, prin sentința civilă nr._/11.10.2010 s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că prejudiciul stabilit prin Decizia nr. 491R/18.10.2006 a Tribunalului M. a fost recuperat prin predarea autoturismului.
Mai mult, prin decizia nr. 2123/01.06.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut, tot cu putere de lucru judecat, că: „acceptând plata prin echivalent, la data de 04 iulie 2005, prin încheierea procesului verbal de predare primire, pârâta a înțeles ca în locul sumei de bani la care debitorul său(reclamantul) a fost obligat, să preia bunul evaluat la suma de_ euro. În acest mod raportul obligațional rezultat din sentința penală nr. 690/2005 a Judecătoriei Târgu M. s-a stins.... "
Ori, în raport de această situație de fapt, stabilită cu putere de lucru judecat, prin hotărâri judecătorești irevocabile anterioare, este profund nelegală conduita— instanțelor ca, ulterior, să stabilească o situație de fapt contrară, în sensul prejudiciul nu a fost recuperat, iar obligația de plată nu s-a stins.
Se mai susține de către recurenți că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 379 C.pr.civ. referitoare la caracterul cert și lichid creanței invocate de reclamantă, instanțele stabilind că suntem în prezența unei creanțe determinabile, întrucât nu suntem în situațiile prevăzute de aceste dispoziții legale, iar existența creanței se fundamentează exclusiv pe presupunerea instanței că: „valoarea autoturismelor scade pur și simplu prin simpla trecere a timpului".
Mai mult, este adusă în discuție în cadrul creanței și lipsa de folosință a autoturismului, încălcându-se astfel cuprinsul titlul executoriu, sentința penală nr. 690/2005, care prevedere doar o sumă de bani, respectiv 30.098 euro.
Or, în aceste condiții, este nelegal a se considera că există o creanță certă și lichidă, care să justifice partajarea, în temeiul art. 353 NCC, a unui bun comun al debitorului, urmând ca această creanță să fie stabilită ulterior.
De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 1169 C.civ. referitoare la sarcina probei. În speță, reclamanta a promovat prezenta acțiune invocând titlul executoriu sentința penală nr. 690/2005, ce prevede suma de 30.098 euro și recunoscând stingerea parțială a acestei obligații prin dare în plată, respectiv predarea autoturismului. Această situație de fapt fost reținută de instanțele de fond și apel.
În aceste condiții, potrivit art. 1169 C.civ., reclamanta avea sarcina probei în privința existenței și întinderii creanței care să justifice admiterea acțiunii. Or, în mod contrar, instanța de apel a reținut, în defavoarea recurenților, că în fața primei instanțe nu s-a solicitat o astfel de probă.
Consideră recurenții că au fost încălcate și dispozițiile art. 292 și art. 295 C.pr.civ. referitoare la caracterul devolutiv al apelului, câtă vreme în cadrul probelor propuse în apel, s-a solicitat efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii autoturismului la data predării, iar instanța de apel a respins această probă motivând că „în calea de atac aceasta nu mai este posibilă", cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale susmenționate.
Au fost încălcate în opinia recurenților și dispozițiilor art. 405 C.pr.civ. referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită. Astfel, în conformitate cu aceste dispoziții, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, prin împlinirea acestui termen titlul executoriu pierzându-și puterea executorie.
Raportat la data emiterii titlului executoriu sentința penală nr. 690/2005, rămasă definitivă prin decizia nr. 491R/18.10.2006 a Tribunalului M. și data promovării prezentei acțiuni-02.07.2012, este evident că termenul de prescripție este împlinit și chiar depășit.
În ceea ce privește acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/301/2007 al Judecătoriei Sector 3, soluționată prin sentința civilă nr._/11.10.2010, aceasta nu a întrerupt cursul prescripției, potrivit art. 4052 alin. 3 Cod procedură civilă, întrucât aceasta a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă.
Pentru motivele arătate mai sus, recurenții solicită modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și, pe fond, respingerea acțiunii, în principal, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat/lipsei calității de reprezentant, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Intimata – reclamantă . formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Se susține în primul rând că prin cererea de recurs recurenții invocă motive ce tind la rejudecarea aspectelor de fond ale cauzei deși aceasta a parcurs atât faza procesuală a fondului cât și a apelului, recursul neavând caracter devolutiv ci doar analizarea aspectelor de nelegalitate.
Se arată că motivul vizând motivarea hotărârii este neîntemeiat. Prima cerere având ca obiect partajul a fost respinsă fără a se pronunța asupra fondului, prin admiterea de către instanță a excepției lipsei de interes a subscrisei în promovarea acțiunii. Astfel, niciodată în afara acestui dosar nu s-a pronunțat vreo instanță asupra fondului cererii de partaj. Aceste aspecte au fost pe larg dezbătute atât la instanța de fond cât și în apel, iar decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină așa cum s-a arătat.
Consideră intimata că, privitor la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant recurenții dovedesc prin motivele de recurs că instanța de apel a arătat motivele pe care se sprijină soluția, însă aceștia tind la o nouă analiză pe fond a motivelor de apel și a excepțiilor invocate la judecata în fond și în apel a cauzei.
Faptul că decizia recurată nu cuprinde nici o motivare în legătură cu motivul III de apel referitor la împrejurarea că instanța de fond în mod greșit a admis capătul de cerere având ca obiect partajarea bunului comun în condițiile în care intimata – reclamantă a renunțat la capătul de cerere având ca obiect pretenții este neadevărat. Faptul că intimata – reclamantă a renunțat la capătul de judecată având ca obiect pretenții, nu are nici o relevanță din moment ce creanța a cărei executare se urmărește prin cererea de partaj este stabilită printr-un titlu executoriu. A arătat atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel că acel capăt de cerere a fost formulat din eroare și că există deja un titlu executoriu pus în executare, sentința penală nr. 650/2005 pentru care s-a solicitat urmărirea silită imobiliară, fiind necesară partajarea imobilului.
Susținerile recurenților potrivit cărora decizia cuprinde motive contradictorii în legătură cu situația creanței pentru care a fost admisă cererea de partajare a bunului comun, sunt, în opinia intimatei, neîntemeiate. Paguba materială stabilită prin Hotărârea penală nr.650/2005 nu a fost acoperită, suma cuprinzând atât contravaloarea autoturismului cât și lipsa de folosință a acestuia, prejudiciul nefiind acoperit doar prin preluarea în natură a autoturismului.
Apreciază intimata că este nefondat și motivul prevăzut de art.304 pot.9 Cod procedură civilă. Obiectul cererii soluționate prin sentința civilă nr._/11.10.2010 l-a reprezentat cererea de partaj a bunului imobil aparținând soților T.. Sentința civilă nr._/11.10.2010 rămasă definitivă și irevocabilă a fost pronunțată și produce efectele stabilite de codul de procedură civilă în vigoare la data pronunțării ei, respectiv Codul de procedură civilă în vigoare la data pronunțării, cu modificările și completările ulterioare. Prin această hotărâre acțiunea pe care intimata – reclamantă a înaintat-o instanței nu a fost soluționată pe fondul cauzei, astfel încât instanța nu s-a pronunțat cu privire la temeinicia cererii de partaj, ci a fost soluționată prin admiterea excepției lipsei de interes reținându-se că "acest prejudiciul fost recuperat prin predarea autoturismului...".
Prin sentința penală nr. 690/2005 instanța a stabilit că față de refuzul dlui T. T. D. de a preda autoturismul către intimata - reclamantă, acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere și l-a obligat pe acesta la plata de despăgubiri în cuantum de 30.098 euro precizând în mod expres că prin aceasta se acoperă contravaloarea autoturismului și contravaloarea uzului autoturismului, respectiv lipsa de folosință a acestuia de către subscrisa de la data refuzului de restituire.
Prin sentința civila nr._/11.10.2010, instanța investită cu soluționarea partajului a apreciat că cererea este lipsită de interes, deoarece autoturismul i-a fost restituit intimatei – reclamante, însă nu s-a pronunțat și nici nu a analizat dacă a fost sau nu acoperit prejudiciul reprezentat de contravaloarea uzului autoturismului, fapt reținut de instanța de fond care a arătat că "prejudiciul suferit de reclamanta nu a fost și nu putea fi acoperit integral doar prin restituirea bunului, ..., fapt ce a avut loc după un an și patru luni de la data refuzului de restituire".
În acest context instanțele de apel și de fond în mod corect au reținut că "nu există autoritate de lucru judecat atunci când cauza nu a fost soluționată în fond, ci prin admiterea unei excepții, ..., pentru motivul că în astfel de situații nu are loc propriu-zis o judecată pe fond."
În concluzie, motivul de recurs potrivit căruia hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii nu este întemeiat deoarece prima instanță în dosarul nr._/301/2007 nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, respectiv asupra cererii de partaj, iar în analizarea excepției lipsei de interes nu a analizat dacă prin restituirea autoturismului s-a stins integral prejudiciul dispus prin sentința penală nr.650/2005, respectiv dacă a fost acoperită contravaloarea uzului autovehiculului.
Instanțele de fond nu au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art.379 Cod procedură civilă. În fapt, creanța stabilită prin titlul executoriu este una certă, lichidă și exigibilă. Faptul că ulterior stabilirii creanței autoturismul a fost predat, iar astfel s-a acoperit o parte din această creanță nu modifică caracterul cert, lichid și exigibil al acesteia, ci este un fapt firesc în cadrul executării silite care continuă până la acoperirea integrală a prejudiciului. Având în vedere faptul că am dovedit că la această dată prejudiciul nu a fost integral acoperit prin predarea autoturismului este justificată prin continuarea procedurii de executare până la acoperirea integrală a acestuia, în mod corect instanțele au reținut că suntem în prezența unei creanțe determinabile, cuantumul acesteia putând fi determinat în cursul executării silite.
Apreciază intimata că nu au fost încălcate dispozițiile art.1169 C.civil, dat fiind că a făcut dovada cu înscrisuri că valoarea autovehiculului nu a acoperit întreg prejudiciul. În aceste condiții, recurenții-pârâți care au susținut că întregul cuantum a creanței a fost acoperit prin predarea autoturismului, nu au făcut dovada că valoarea autoturismului la data predării a fost de 30.068 euro pentru a acoperi integral prejudiciul stabilit prin titlul executoriu.
Față de cererea de probatoriu de administrare a unei expertize asupra autoturismului, instanța de apel a considerat că aceasta nu este posibilă, deoarece autoturismul nu se află nici în posesia intimatei – reclamante și nici în a reclamanților și nici nu este concludentă pentru că nu se poate verifica starea tehnică a autoturismului la data predării. Astfel, instanța de apel nu a respins cererea de probatoriu ca inadmisibilă în calea de atac a apelului, ci a respins-o ca imposibil de efectuat față de faptul că autoturismul nu se află nici în posesia intimatei – reclamante și nici în a pârâților și nici nu se știe dacă fizic mai există sau dacă a fost casat și a apreciat-o ca neconcludentă pentru că nu se poate verifica starea tehnică a autoturismului la data predării.
Recurenții au invocat pentru prima dată în cursul acestui proces, în recurs, încălcarea dispozițiilor art.405 C.pr.Civ. referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită fără a menționa cine a încălcat aceste prevederi. Intimata – reclamantă arătă că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită nu s-a împlinit.
Executarea silită a început prin cererea nr. 339A/05.12.2006 adresată B.E.J E.&P., formându-se dosarul de executare silită nr.549/2006. La data de 02.08.2007, după ce anterior debitorul a fost somat și s-au făcut demersurile pentru identificarea bunurilor urmăribile B. a informat-o pe intimata - reclamantă că imobilul din Calea Călărașilor nr.172, . sector 3 este proprietate comună a soților T. și trebuie să-i acționeze în judecată pentru partaj.
Astfel, în anul 2007 intimata – reclamantă a chemat în judecată debitorii pentru partaj, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr._/301/2007 pe rolul Judecătoriei Sector 3, soluționată prin sentința civilă nr._/11.10.2010 prin admiterea excepției lipsei de interes a acesteia; împotriva acestei sentințe a declarat apel, care a fost anulat ca netimbrat la data de 28.11.2011 prin decizia civilă nr. 1007 A a Tribunalului București; împotriva acestei decizii a declarat recurs, înregistrat pe rolul Curții de Apel București și respins prin decizie irevocabilă în data de 03.05.2012. Astfel, sentința civilă nr._/11.10.2010 a rămas definitivă și irevocabilă în data de 03.05.2012.
În data de 02.07.2012, intimata – reclamantă a formulat cererea de partaj în prezentul dosar înregistrat sub nr._ la Judecătoria Sector 3, cerere admisă și menținută de instanța de apel.
Având în vedere faptul că termenul de prescripție a început să curgă înainte de . Noului Cod civil, potrivit art.201 din Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Noului cod civil "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Cod civil, sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".
Potrivit prevederilor art. 204 din Legea nr.71/2011, dispozițiile art.2539 alin.(2) teza a ll-a din Codului civil se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după . Codului civil.
Potrivit art.2539 alin.(2) teza a ll-a Cod civil prevede că "dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedent, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă".
Astfel, prevederile art.4053 alin.(3) din Codul de procedură civilă potrivit cărora prescripția nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată..." se completează cu prevederile art.204 din Legea nr.71/2011 și art.2539 alin.(22) teza a ll-a Cod civil.
Intimata – reclamantă a înaintat o nouă cerere în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr._/11.10.2010, respectiv din 03.05.2012 iar noua cerere a fost admisă, astfel încât termenul de prescripție a fost întrerupt.
De altfel, intimata – reclamantă nu a rămas niciodată în pasivitate față de executarea sentinței penale nr.690/2005, însă debitorul s-a sustras în mod repetat de la executare, a înaintat multe acțiuni în justiție care însă au fost respinse.
Astfel, în decizia penală nr.614/R/28 noiembrie 2008, Tribunalul M. reține prin hotărâre irevocabilă "faptul că ulterior, cu ocazia executării, inculpatul a înțeles să dea în plată autovehiculul și partea vătămată a înțeles să îl primească pentru stingerea totală sau parțială a debitului, reprezintă o problema distinctă, soluționabilă pe calea contestației la actele de executare, introdusă la instanța civilă. O asemenea contestație va putea stabili cât din valoarea creanței în bani s-a stins prin darea în plată a autoturismului și cât a mai rămas de plătit".
Mai mult decât atât, a solicitat în mod constant B. continuarea executării silite prin adrese nr.10/8.12.2011, 27.01.2012, 2/17.02.2012 și în prezent, 2/24.03.2015.
Față de cele arătate, intimata – reclamantă solicită respingerea recursului și menținerea soluției instanței de apel ca temeinică și legală.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Reținând că se invocă de către recurenți motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., Curtea constată că este întemeiată critica vizând soluționarea greșită de către instanțele de fond a apărărilor acestora sub aspectul autorității, respectiv puterii de lucru judecat de care bucurau sentința civilă nr._/11.10.2010 pronunțată în dosarul nr._/302/2007 de Judecătoria Sectorului 3 București și decizia civilă nr. 2123/01.06.2011 pronunțată în dosarul nr._ de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Comercială.
Astfel, cât privește critica referitoare la motivarea necorespunzătoare a hotărțrii pronunțate de instanța de apel, Curtea constată că susținerile recurenților sunt nefondate. Decizia pronunțată în apel cuprinde motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt nefondate criticile formulate de apelanți, aceste motive nu sunt contradictorii și sunt rezultate din raportarea criteriilor prevăzute de lege la situația de fapt rezultată în cauză pe baza probelor administrate. Împrejurarea că tribunalul nu a răspuns fiecărei susțineri invocate de recurenți, ori că modul în care au fost expuse argumentele de fapt și de drept nu a fost considerat lămuritor de către recurenți nu poate echivala cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C.pr.civ., astfel cum consideră fără nici un temei aceștia.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., acesta vizează situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Sunt posibile, așadar, două ipoteze, prima, care are în vedere inexistența unui text de lege care să justifice soluția pronunțată, nefiind incidentă, câtă vreme nu se susține de către recurenți o astfel de situație.
Cea de-a doua ipoteză la care se referă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este cea în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, situație regăsită când instanța a recurs la textele de lege aplicabile cauzei, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit, sfera de reglementare a acestui motiv de recurs vizând încălcarea normelor de drept material și nu a celor procedurale, dat fiind că la încălcări ale acestora din urmă se referă motivele de recurs prevăzute de punctele 1-5 ale art. 304 C.pr.civ.
În principal se invocă de către recurenți că hotărârea pronunțată în apel a menținut soluția greșită a primei instanțe cât privește a autoritatea de lucru judecat de care se bucurau cele două hotărâri menționate, încălcând astfel dispozițiile art. 1201 C.civil și ale art. 166 C.pr.civ.
Reține Curtea că hotărârea judecătorească produce, ca orice act jurisdicțional, efecte obligatorii pentru părțile care au participat la judecata finalizată prin pronunțarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativității, dar și efecte de opozabilitate față de terți.
Altfel spus și având în vedere dispozițiile art. 1200 pct. 4 C.civil, pentru părțile din proces statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumții legale cu caracter absolut. Pentru terți, persoane care nu au participat în proces, aceste statuări își produc de asemenea efecte, aceștia neputând ignora hotărârea, aceasta producându-se însă doar sub forma unei prezumții cu caracter relativ, câtă vreme terții nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunțarea hotărârii și deci nu și-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior, terțul are posibilitatea să răstoarne prezumția invocată de parte, prin administrarea de probe care să conducă la o situație diferită de cea reținută prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumții relative.
Raportat la datele speței, trebuie observat că hotărârea irevocabilă (sentința civilă nr._/11.10.2010) prin care a fost analizat interesul intimatei reclamante de a solicita partajul pentru satisfacerea creanței împotriva pârâtului T. T., creanță rezultată din sentința penală, pretenția de partaj fiind reluată în cererea ce face obiectul prezentei cauze, a fost pronunțată într-un proces purtat între aceleași părți.
Așadar, față de acestea, caracterul obligatoriu al dezlegării din hotărârea irevocabilă menționată, care a soluționat o cerere având obiect și cauză identice, formulată de recelamantă împotriva acelorași pârâți nu poate fi înlăturat. Împrejurarea că judecata nu s-a finalizat pe fond, ci prin constatarea că reclamanta nu a dovedit interesul în a promova o acțiune de partaj, nu poate înlătura această concluzie.
Aceasta, întrucât analizând existența interesului în acea cauză, ca și condiție de exercițiu a acțiunii de partaj a bunului aflat în coproprietate devălmașă a soților, acțiune promovată, în temeiul art. 493 C.pr.civ., de creditorul personal al unuia dintre soți, instanța a constatat că una dintre condițiile esențiale în care această acțiune poate fi promovată nu este îndeplinită.
S-a reținut, astfel, că atâta vreme cât prejudiciul constatat prin titlul executoriu, sentința penală nr. 690/10.05.2005, pentru executarea căruia creditoarea a solicitat partajul, a fost recuperat prin predarea autoturismului, aceasta nu mai justifică un interes în a promova acțiunea în partaj.
Or, în condițiile în care reclamanta a promovat ulterior o acțiune identică împotriva acelorași pârâți, fără ca situația de fapt ori raporturile juridice dintre părți să se modifice, nu există niciun temei pentru ca soluția irvocabilă reținută prin sentința civilă nr._/11.10.2010 a Judecătoriei Sectorului 3 București să fie ignorată, ea impunându-se ambelor părți cu caracter obligatoriu, iar excepția autorității de lucru judecat trebuind a fi admisă.
Aceasta, întrucât autoritatea de lucru judecat se manifestă, conform reglementării aplicabile în cauză (raportat la data nașterii raportului juridic de drept material, respectiv la cea a sesizării instanței de judecată), cuprinsă în Codul civil de la 1864 și în Codul de procedură civilă adoptat la 1865, pe de o parte ca o excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. si art. 166 C.proc.civ.), dar și, astfel cum deja s-a arătat, ca mijloc de probă de natura să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauza), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifesta pozitiv, respectiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Constată Curtea că acest efect al lucrului judecat există în ce privește decizia civilă nr. 2123/01.06.2011 pronunțată în dosarul nr._ de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Comercială.
Astfel, trebuie observat că obiectul cererii soluționate prin hotărârea menționată este diferit de cel al cererii care face obiectul prezentei judecăți, prima vizând solicitarea pârâtului T. T. de a-i fi restituit de către reclamantă autoturismul pe care i-l predase în anul 2005, motivat de faptul că prin sentința penală nr. 690/10.05.2005 a fost obligat numai la plata sumei de_ de euro. Respingând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în argumentarea soluției adoptate că „acceptând plata prin echivalent la data de 04 iulie 2005 prin încheierea procesului verbal de predare primire, pârâta a înțeles ca în locul sumei de bani la care debitorul său a fost obligat, să preia bunul evaluat la suma de_ euro. În acest mod, raportul obligațional rezultat din sentința penală nr. 690/2005 a Judecătoriei Târgu M. s-a stins”.
Această dezlegare irevocabilă dată raportului juridic născut între părțile din acea cauză ca urmare a pronunțării sentinței penale, raport juridic constatat stins, nu poate fi ignorată ori contrazisă în cadrul unei judecăți ulterioare, chiar având un obiect diferit, purtate între aceleași părți, în care să se pornească de la ipoteza că reclamanta încă deține calitatea de creditoare a pârâtului T. T..
Însă, prin cererea de partaj promovată de către reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 493 C.pr.civ., ce face obiectul prezentei cauze, se invocă tocmai calitatea sa de creditoare a obligației stabilite prin sentința penală nr. 690/2005 pronunțată de Judecătoria Târgu M., prin care pârâtul a fost obligat să-i plătească suma de_ euro.
Or, o astfel de susținere contrazice dezlegarea dată anterior prin decizia civilă nr. 2123/01.06.2011 cu privire la raportul juridic dintre părți ca urmare a predării autoturismului către reclamantă și acceptării acestuia, fapt juridic analizat ca având natura unei dări în plată cu consecința stingerii datoriei decurgând din sentința penală nr. 690/2005, dezlegare având caracter obligatoriu pentru părți și bucurându-se de putere de lucru judecat.
În consecință, față de cele arătate, Curtea constată că nelegal tribunalul a confirmat soluția dată de prima instanță excepției autorității de lucru judecat și apărărilor pârâților întemeiate pe caracterul obligatoriu, de lucru judecat, al dezlegărilor din decizia civilă nr. 2123/01.06.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicând greșit dispozițiile art. 1201 C.civil.
Cât privește criticile recurenților vizând încălcarea de către instanța de apel, prin respingerea probei cu expertiză, a dispozițiilor procedurale vizând efectul devolutiv al apelului, Curtea constată susținerile acestora nefondate, câtă vreme tribunalul a respins proba cu motivarea că administrarea acestei este practic imposibilă, această dispoziție neavând semnificația susținută de recurenți, în sensul că ar fi inadmisibilă stabilirea situației de fapt în apel pe baza unor noi probe administrate în această cale de atac.
Același caracter nefondat constată Curtea că îl au și susținerile vizând prescripția dreptului de a cere executarea silită, nu însă pentru motivele arătate de intimată în întâmpinare, câtă vreme dispozițiile art. 2539 alin. 2 teza a II a din Codul civil nu devin aplicabile ca efect al art. 204 din Legea nr. 71/2011, nefiind suficient ca cererea să fie introdusă după . Codului civil, în condițiile în care, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Or, în cauză, prescripția invocată de recurenți a început să curgă înainte de 01.10.2011, data intrării în vigoare a Codului civil, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile Codului civil, sub acest aspect Legea nr. 71/2011 prevăzând o singură excepție, cea reglementată de art. 203.
Curtea apreciază însă că nu poate fi reținută prescripția dreptului de a cere executarea silită, în condițiile art. 405 C.pr.civ., câtă vreme intimata a solicitat prin cererea adresată executorului judecătoresc la data de 05.10.2006, punerea în executare a titlului său, reprezentat de sentința penală nr, 690/2005, deci înainte de împlinirea termenului prevăzut de art. 405 alin. 1 C.pr.civ.
În ce privește susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 379 C.pr.civ., vizând caracterul cert și lichid al creanței, Curtea constată că, de asemenea, că nu pot constitui o critică fondată, calea procesuală în care aceste apărări puteau fi invocate fiind aceea a unei contestații la executare, câtă vreme stabilesc condițiile în care poate avea loc urmărirea silită mobiliară ori imobiliară, judecata în prezenta cauză fiind circumscrisă temeiului de drept pe care reclamanta și-a întemeiat cererea, anume partajul bunului aflat în proprietate comună cerut de creditorul personal al debitorului coproprietar.
Așa fiind, față de cele arătate, Curtea apreciază că recursul este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ., îl va admite și va modifica în tot decizia recurată, va admite apelul și va schimba în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii de partaj ca neîntemeiată.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., în raport de soluția adoptată, Curtea va obliga intimata la plata către recurenți a sumei de 1.759,5 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și a sumei de 1.763 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, ambele reprezentând contravalorea taxelor de timbru și a timbelor judiciare aferente celor două căi de atac promovate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții – pârâți T. T. D. și T. D., împotriva deciziei civile nr.1791/A/20.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă .>
Modifică în tot decizia recurată în sensul că:
Admite apelul formulat de apelanții - pârâți T. T. D. și T. D., împotriva sentinței civile nr.3815/19.03.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.
Obligă pe intimata – reclamantă la plata către apelanții – pârâți a sumei de 1.759,5 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Obligă pe intimata – reclamantă la plata către recurenții – pârâți a sumei de 1.763 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./08.10.2015
TB-S:3 – Al.-D.B.; D.A.D.
Jud.S.3– M.M.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Contestatie la executare. Decizia nr. 1301/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
