Contestatie la executare. Decizia nr. 1301/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1301/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-12-2015 în dosarul nr. 1301/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 1301
Ședința publică de la 04.12.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. M. G.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul – reclamant H. I. G., împotriva deciziei civile nr. 1363 A din 01.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți . și V. L..
P. are ca obiect – contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Rilla R. în calitate de reprezentant al recurentului reclamant H. I. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015 eliberată de Baroul București – SCA C., Rilla și Asociații și avocat Benișor A., în calitate de reprezentant al intimatei – pârâte ., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015 eliberată de Baroul București – SCA Mitel & Asociații, lipsind intimata – pârâtă V. L..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurentul – reclamant a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 97 lei și timbru judiciar de 5 lei.
Având cuvântul, reprezentantul recurentului - reclamant arată că, în afara înscrisurilor de la dosar, nu are alte probe sau cereri de formulat.
Reprezentantul intimatei – pârâte . arată că nu are cereri de formulat și nu solicită probe în recurs, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe motivele de recurs.
Reprezentantul recurentului – reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului
Cu privire motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C.pr.civ., arată că, la tribunal, completul învestit inițial cu soluționarea apelului a apreciat că litigiul trebuie soluționat de un complet specializat în dreptul familiei, motiv pentru care a scos cauza de pe rol și a înaintat dosarul către un complet cu această specializare.
Față de această împrejurare consideră că fie instanța de apel a greșit trimițând cauza la un alt complet de judecată, fie instanța de fond a greșit, deoarece fondul ar fi trebuit să fie judecat tot de un complet specializat pe dreptul familiei.
Cel de al doilea motiv de recurs este cel prevăzut la art. 304 pct. 7 c.pr.civ., raportat la motivele contradictorii pe care se sprijină soluția dată de instanță. Arată că instanța nu a pus niciodată în discuție regimul matrimonial ori calitatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, de bunuri proprii sau bunuri comune, și nu s-au administrat probe în acest sens, astfel că nu se putea pronunța pe acest aspect. Mai mult, instanța nu a luat în considerare faptul că hotărârea de divorț pronunțată de Judecătoria sect. 4, a fost anulată de Tribunal, care a constatat că soluționarea cererii de divorț nu este de competența instanțelor române, soluție din care rezultă care este regimul matrimonial al acestei căsătorii.
Cu privire motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. arată că a fost încălcat principiul contradictorialității deoarece s-a pronunțat o hotărâre fără a se pune în discuție și în dezbaterea părților, motivele ce au stat la baza pronunțării hotărârii.
Reprezentatul intimatei – pârâte . solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.
Solicită să se observe, cu privire la primul motiv de recurs, respectiv cel referitor la necompetența funcțională a secției care a pronunțat hotărârea, că acest aspect nu poate determina în vreun fel admiterea recursului, deoarece este vorba de norme de organizare judecătorească, ce nu pot determina anularea vreunei hotărâri
Nu poate fi reținută nici existența unor considerente contradictorii ce ar fundamenta hotărârea recurată, motivul pentru care instanța de apel a reținut că nu este opozabilă comunitatea de bunuri invocată de contestator fiind acela că, la momentul la care a fost încheiat contractul de ipotecă, imobilul figura ca fiind bun propriu al debitoarei, nu ca bun comun. Mențiunea privind calitatea de bun comun s-a realizat ulterior, însă prin actul de cesiune s-a transmis către dobândito creanța cu toate accesoriile sale, inclusiv cu ipoteca, astfel cum au fost dobândite de creditorul cedent.
Cât privește încălcarea principiului contradictorialității, arată că nu pot fi reținute susținerile recurentului, aspectele invocate constituind apărări noi, formulate în recurs.
Depune concluzii scrise.
Reprezentantul recurentului – reclamant, în replică, arată că a invocat încă de la momentul sesizării instanței inclusiv nulitatea absolută a contractului de ipotecă pentru lipsa acordului celuilalt proprietar, aspect asupra căruia instanța nu s-a pronunțat.
În conformitate cu prevederile art.150 din Codul de procedură civilă, Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
deliberând, constată:
În data de 07.05.2012 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 4 București – Secția Civilă, sub nr._, contestația formulată de contestatorul H. I. G., în contradictoriu cu intimatele S.C. S. C. S.R.L. - creditor și V. L. – debitor urmărit, împotriva executării silite demarate în dosarul de executare silită nr. 938/2011 al B.E.J.A „C. și Tanurca”, prin care s-a solicitat anularea somației nr. 938/17.01.2012 și a tuturor actelor de executare silită privind imobilul din București, sector 4, .. 2A, ., ., înscris în Cartea Funciară nr._-C1-U5 a Sectorului 4 București, având număr cadastral_-C1-U5, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că imobilul urmărit are calitatea de bun comun, conform art.30 alin.1 din Codul familiei, fiind dobândit în timpul căsătoriei cu debitoarea urmărită, însă aceasta, la momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, a declarat că nu era căsătorită.
A precizat și că, prin sentința civilă nr. 3156/02.06.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București s-a dispus desfacerea căsătoriei, însă această hotărâre a fost anulată prin decizia civilă nr. 934A/02.06.2008 pronunțată de Tribunalul București și a arătat că, nefiind parte contractantă în contractul încheiat de V. L. și Banca Comerciala R. SA, nu îi incumbă nicio obligație de plată către BCR SA și către cesionarul S.C. S. C. S.R.L..
A susținut contestatorul și că BCR SA nu putea să cesioneze în mod legal, către cesionara Bucharest Financial Plazza și S.C. S. C. S.R.L., o creanță împotriva sa, în condițiile în care este terț față de contractul încheiat cu V. L., precum și faptul că suma de 40.000 euro acordată debitoarei V. L. nu reprezintă o datorie comună, în senul prevederilor art. 32 din Codul Familiei.
Au fost invocate și prevederile art. 35 alin. 2 teza finală din Codul Familiei, contestatorul precizând că nu și-a dat niciodată acordul la contractarea creditului pentru care se efectuează executarea silită, astfel că nici nu are obligația de a plăti debitul datorat de V. L.; mai mult, creditoarea nu a urmărit în prealabil bunurile proprii ale debitoarei și nici nu a solicitat împărțirea bunurilor comune conform art. 33 alin. 2 din Codul Familiei și art. 493 alin. 1 C.pr.civ.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 399 C.pr.civ.
Intimata debitoare V. L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea contestației ca inadmisibilă.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, a arătat că nu are interese contrare celor ale contestatorului iar contestația trebuie îndreptată numai împotriva emitentului somației a cărei anulare se cere, singura calitate în care ar putea să stea în prezentul proces fiind aceea de intervenient în interes propriu.
Pe fondul cauzei, a arătat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul urmărit, era căsătorită cu contestatorul, bunul astfel dobândit devenind bun comun, conform art. 30 alin. 1 C.fam., iar în conformitate cu prevederile art. 32 lit. b și c C.fam., contractarea creditului de către unul dintre soți nu reprezintă o datorie comună.
Prin urmare, pot fi executate silit numai veniturile și bunurile debitorului, iar numai după aceasta pot fi urmărite de către creditorii personali bunurile comune ale soților.
Și intimata creditoare S.C. S. C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
A arătat că, la momentul încheierii contractului de ipotecă, V. L. a declarat că nu este căsătorită și că este proprietar exclusiv al bunului ipotecat, iar așa cum rezulta din extrasul de carte funciară, la data încheierii contractului de credit și a contractului de ipotecă, în anul 2006, imobilul supus executării silite era înscris ca proprietate exclusivă a împrumutatei, astfel că starea civilă prezentă a acesteia nu este de natură a diminua drepturile creditorului ipotecar de a executa imobilul.
În ceea ce privește opozabilitatea actului de căsătorie, a arătat că s-a susținut că s-a solicitat transcrierea actului de căsătorie în registrele naționale de stare civilă abia în anul 2008, astfel că nu avea cum să fie cunoscut de terți la momentul semnării contractelor de credit, invocându-se totodată și dispozițiile art. 497 alin. 4 C.pr.civ. și art. 1746 C.civ. (în forma în vigoare la momentul constituirii ipotecii).
Au fost invocate prevederile art. 25, 26 și art. 31 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, susținându-se că este aplicabilă și teoria proprietarului aparent și că dreptul de proprietate provenit dintr-un contract de vânzare-cumpărare este opozabil terților numai în situația în care este înscris în cartea funciară, iar creditoarei de bună-credință nu i se poate opune un drept de proprietate neînscris în cartea funciară.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, la solicitarea instanței fiind comunicată copia certificată a dosarului de executare nr. 938/2011.
Prin sentința civilă nr. 1540/13.02.2013 au fost respinse, ca neîntemeiate, atât excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei V. L., reținându-se că aceasta este parte în raportul juridic execuțional contestat, cât și contestația la executare, reținându-se în primul rând că, deși a invocat regimul matrimonial reglementat de legea română pentru a susține calitatea de bun comun a imobilului urmărit, contestatorul nu a dovedit că îi era aplicabil.
În acest sens, instanța a constatat că, la momentul încheierii căsătoriei dintre soți, reclamantul era cetățean spaniol, intimata V. L. era cetățean român, iar căsătoria dintre aceștia a fost încheiată în Spania, astfel că la acel moment erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Art. 20 din Legea nr. 105/1992 (astfel cum era în vigoare la momentul dobândirii bunului imobil), stipula următoarele:
„(1) Relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care au cetățenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.
(2) Legea națională comună sau legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul.
(3) În lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, relațiile personale sau patrimoniale dintre soți sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături”.
În atare situație, contestatorul trebuia să dovedească faptul că domiciliul comun al soților a fost în România sau, în subsidiar, că au avut reședința în România ori că au întreținut cele mai strânse legături cu această țară, niciuna dintre aceste împrejurări nefiind dovedită. Mai mult, așa cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 934A/15.09.2010 pronunțată de Tribunalul București, de la momentul încheierii căsătoriei (21.10.2005) și până la momentul separării în fapt (anul 2008), domiciliul comun al celor doi soți a fost în Spania.
În al doilea rând, prima instanță a arătat că și în ipoteza în care ar fi fost aplicabil regimul matrimonial prevăzut de legea română, problema esențială ce se ridică în cauză privește opozabilitatea față de creditor a căsătoriei încheiate Spania și nu statutul debitoarei V. L., de persoană căsătorită sau necăsătorită la momentul dobândirii bunului imobil.
A reținut instanța că momentul la care trebuie analizată opozabilitatea căsătoriei față de creditor, respectiv creditoarea cesionară S.C. S. C. S.R.L. (care a cesionat creanța rezultată din contractul de credit, inclusiv cu drepturile accesorii – ipotecă) este momentul încheierii contractului de ipotecă, întrucât de la acel moment s-a născut dreptul creditorului ipotecar de a urmări bunul imobil în mâinile oricui s-ar afla, conform art. 1746 din Codul Civil de la 1864 (aplicabil la momentul constituirii garanției imobiliare).
În raport de prevederile art. 33 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de ipotecă), creditoarea ipotecară este considerată a fi de bună credință la momentul constituirii dreptului de ipotecă, iar pretinsul drept de proprietate al contestatorului nu îi era opozabil la acel moment, astfel cum rezultă din prevederile art. 27 alin. 1 și art. 28 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, întrucât în cartea funciară nu era înscris un asemenea drept ce nu rezulta nici din titlul de proprietate în baza căruia s-a făcut înscrierea.
A reținut instanța și că, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 (forma în vigoare la momentul încheierii căsătoriei dintre cei doi soți) „actele de stare civilă ale cetățenilor români, întocmite la autoritățile străine, au putere doveditoare în țară numai dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor primite din străinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului Administrației și Internelor. Cetățeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în țară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau a extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la serviciul public comunitar local de evidența persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială are domiciliul”.
În raport de acest text de lege și având în vedere că abia în anul 2008 s-a transcris în registrele române căsătoria încheiată în Spania, la momentul cumpărării bunului imobil de către V. L., 27.12.2005, creditoarei ipotecare nu îi era opozabilă căsătoria, fiin îndreptățită a ignora actul căsătoriei și de a considera bunul imobil ca fiind bun propriu al debitoarei.
Chiar dacă ulterior încheierii contractului de ipotecă s-a transcris căsătoria în România și s-au rectificat în acest sens unele mențiuni din cartea funciară, în condițiile în care bunul imobil este executat silit de către un creditor ipotecar (care poate urmări un bun imobil în mâinile oricui s-ar afla), iar nu de unul chirografar și în baza contractului de ipotecă ce nu a fost anulat, având în vedere și că, potrivit dispozițiilor art. 120 din O.U.G nr. 99/2006, contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit, constituie titluri executorii, în mod legal s-a început executarea imobiliară asupra apartamentului situat în București, sector 4, .. 2A, ., ..
Instanța a arătat că nu are relevanță nici faptul că este vorba de o datorie proprie a unuia dintre soți și că bunul poate fi considerat comun de la data transcrierii căsătoriei, în condițiile în care se execută o garanție reală constituită în momentul în care pentru creditoare bunul era propriu.
Au fost găsite neîntemeiate și susținerile contestatorului privind o pretinsă cesionare a creanței față de acesta, întrucât s-a cesionat o creanță împotriva debitoarei V. L., însoțită de accesoriile acesteia, care includeau și un drept de ipotecă, pentru toate aceste considerente apreciindu-se că actele de executare au fost emise cu respectarea legii.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată atât de contestator cât și de intimata creditoare, a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât contestatorul este cel căzut în prezenții, iar intimata S.C. S. C. S.R.L. nu a făcut dovada cheltuielilor efectuate cu acest titlu.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs(recalificat de instanță ca fiind apel, potrivit art. 402 alin. 2 teza a doua, raportat la art. 282 C.pr.civ.) contestatorul H. I. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând modificarea ei în sensul admiterii contestației la executare astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Prezentând din nou situația de fapt ce a condus la litigiul dedus judecății contestatorul a arătat că a aflat în data 17.04.2012, cu ocazia eliberării unui extras de carte funciara, despre începerea executării silite asupra imobilului situat în București, sector 4, .. 2A, ., ., înscris în Cartea funciara nr._-C1-U5 (număr carte funciara vechi_) a Sectorului 4 București, având număr cadastral_-C1-U5 (număr cadastral vechi 1298/18, al cărui proprietar devălmaș este.
S-a susținut că, pronunțând hotărârea atacată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. 2 Cod de procedura civilă întrucât a reținut că nu s-ar fi făcut dovada aplicabilității regimului matrimonial prevăzut de legea română, fără însă ca acest aspect să fi fost pus în discuția părților, prin aceasta fiind încălcate principiul contradictorialității și dreptul de apărare al contestatorului ce a fost lipsit de posibilitatea de a demonstra că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 30 din Codul familiei.
A arătat apelantul contestator că textul art. 129 alin.4 Cod de procedura civilă prevede îndatorirea judecătorului de a pune în discuția părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, iar nerespectarea acestei îndatoriri echivalează cu încălcarea principiului contradictorialități și respectiv cu încălcarea dreptului la apărare garantat de art.6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului ( Decizia nr. 3140/2000 ă Secției a IV a civile a Curții de Apel București în Culegere de practica judiciara în materie civila pe anul 2000, pg. 387).
Raportat la aceste aspecte, sentința a fost pronunțata cu încălcarea prevederilor legale, în sensul dispozițiilor art. 105 alin.2 Cod de procedura civila, iar vătămarea produsă contestatorului este evidentă, în condițiile în care acesta a fost lipsit de dreptul de a se apăra și de a demonstra aplicabilitatea dispozițiilor art. 30 din Codul familiei, iar pe de alta parte, imobilul al cărui proprietar devălmaș este, urmează sa fie vândut la licitație publica.
Sub un alt aspect, a arătat apelantul, sentința este pronunțată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a prevederilor legale în privința opozabilității căsătoriei încheiate în Spania între contestator și intimata V. L., considerând că această căsătorie nu ar fi opozabilă creditoarei-intimate.
A arătat apelatul că, deși înregistrarea căsătoriei din Spania s-a efectuat în Registrul de stare civilă al Primăriei Sectorului 4 în anul 2008, după ce intimata debitoare a încheiat contractul de credit cu Banca Comerciala R. SA, contractul de cesiune de creanța prin care S.C. S. C. S.R.L. a achiziționat creanța împotriva intimatei V. L., a fost încheiat în data de 05.08.2009, după momentul înregistrării căsătoriei în Registrul de stare civilă, căsătoria fiind opozabilă cesionarului.
A arătat apelantul și că, prin încheierea contractului de cesiune de creanță, intimata S.C. S. C. S.R.L. a devenit succesor cu titlu particular în drepturile creditoarei B.C.R., iar în aceasta materie, potrivit doctrinei, obligațiile, respectiv starea de fapt ce afectează dreptul transmis, ii este opozabilă și cesionarei.
A susținut apelantul și că obligația înregistrării actelor de stare civila din străinătate la autoritățile romane competente, impusă de Legea nr. 119/1996, revine doar cetățeanului roman, nu și cetățenilor străini, singura persoana de rea credință este intimata V. L., care, atât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cât și la momentul încheierii contractului de credit, a declarat că nu este căsătorită.
O a treia critică adusă hotărârii primei instanțe constă în aceea că au fost greșit aplicate normele ce reglementează regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Aceasta întrucât, conform prevederilor legale (atât cele comunitare, cât și cele naționale ale soților, respectiv române și spaniole), nu pot fi aplicabile regimuri diferite bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei. Neexistând vreun document din care sa rezulte separarea patrimoniului soților după încheierea căsătoriei, regimul comunității de bunuri se prezumă.
Potrivit înscrisurilor atașate contestației, imobilul în cauză a fost dobândit de către debitoarea V. L. în timpul căsătoriei încheiate cu apelantul, motiv pentru care în conformitate cu prevederile art. 30 alin.l din Codul familiei, acest imobil este un bun comun, apelantul având calitatea de proprietar devălmaș împreună cu debitoarea V. L., în același sens fiind și prevederile art. 1316 și art. 1344 din Codul civil spaniol.
Instanța de fond în mod greșit a considerat ca s-a invocat regimul matrimonial reglementat de art. 30 din Codul familiei și că nu s-a dovedit faptul ca acesta este aplicabil în cauză.
În realitate, s-a invocat regimul comunității de bunuri, întrucât acesta a guvernat căsătoria și se aplică tuturor bunurilor dobândite de părți în timpul căsătoriei indiferent de locul în care se află acestea (nefiind semnat de soți, la data încheierii căsătoriei, vreun act din care sa rezulte regimul separației bunurilor ce urmau a fi dobândite de soți în timpul căsătoriei, după cum s-a arătat mai sus), fapt prevăzut de altfel inclusiv în legislația romana în vigoare.
Așa cum rezulta din cuprinsul titlului executoriu, apelantul nu este parte contractantă în contractul încheiat între V. L. și Banca Comerciala Română S.A, motiv pentru care nu-i incumba nici o obligație de plată către creditoarea BCR S.A și respectiv către S.C. S. C. S.R.L.
De asemenea, potrivit principiilor de drept civil - nemo dat ad alium quod non habet, nemo ad alium transferre plus iuris quod ipse habet, creditoarea - cedentă BCR S.A. nu putea să cesioneze în mod legal către cesionara Bucharest Financial Plazza și respectiv către creditoarea - cesionară S.C. S. C. S.R.L o creanța împotriva apelantului, în condițiile în care acesta este un terț față de contractul încheiat cu V. L..
S-a arătat și că suma de 40.000 Euro acordată debitoarei V. L. nu reprezintă o datorie comună, în sensul prevederilor art. 32 din Codul familiei, dispoziții reluate și de prevederile art. 351 din Noul Cod Civil.
Textele legale menționate enumeră în mod limitativ care sunt datoriile comune ale soților, pentru care aceștia răspund cu bunurile comune. Astfel, sunt datorii comune ale soților cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; obligațiile ce au contractat împreună; obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei și cele necesare pentru repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
În prezenta cauză, debitul pentru care s-a început executarea silită imobiliară nu reprezintă o datorie comună, nefiind contractat de către soți ori de către debitoarea V. L. pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei, pentru administrarea unor bunuri comune sau pentru repararea unui prejudiciu în sensul art. 32 alin. l lit. d din Codul familiei.
Art. 35 alin. 2 teza finală din Codul familiei prevede că, pentru a înstrăina sau pentru a greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune ale soților, este necesar consimțământul expres al celuilalt soț, iar în prezenta cauză apelantul nu și-a dat niciodată acordul cu privire la contractarea datoriei pentru care se efectuează executarea silită și mai mult decât atât, nici nu a avut cunoștință de acest lucru. Această reglementare este menținută de art. 346 alin. l din Noul cod civil care prevede inclusiv faptul că nici unul dinte soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de către celalalt soț.
Având în vedere acest aspect, raportat la prevederile art. 3711 Cod de procedura civilă, conform căruia pot fi supuse executării silite doar veniturile și bunurile debitorului, apelantul a susținut că nu are obligația de a plăti debitul datorat de către debitoarea V. L., întrucât nu are calitatea de debitor în cadrul raportului juridic obligațional existent între V. L. și creditorii săi.
Nelegalitatea Somației 938/17.01.2012 emisă de B. „C. și TANURCA” înscrisă în cartea funciară a imobilului al cărui proprietar devălmaș este, precum și a actelor de executare efectuate, este relevată și de textul art. 33 din Codul familiei și respectiv art. 353 din Noul cod civil, care reglementează ordinea de urmărire a bunurilor soțului debitor, textele legale menționate instituind regula că bunurile comune ale soților nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți decât după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor.
Întrucât creditoarea S.C. S. C. S.R.L nu a urmărit bunurile proprii ale debitoarei V. L. și nici nu a solicitat în prealabil împărțirea bunurilor comune, conform art. 33 alin. 2 din Codul familiei și respectiv art. 493 alin. l Cod de procedură civilă, executarea silită începută de către aceasta cu privire la imobilul situat în București, sector 4, ..2A, ., ..
Prin întâmpinarea formulată anterior recalificării căii de atac, intimata S.C. S. C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.
Prin decizia civilă nr. 1363A/01.10.2014,Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins apelul ca nefondat, reținând următoarele:
Chiar dacă, în expunerea considerentelor hotărârii, prima instanță nu a realizat o argumentare pe deplin coerentă și consecventă asupra legii aplicabile, se deduce, totuși, fără dubiu, că motivul esențial pentru care a fost respinsă contestația la executare nu a fost acela că, în speță, nu s-a dovedit aplicabilitatea legii române cu privire la regimul comunității de bunuri, ci acela că, și în ipoteza aplicării legii române, dispozițiile Codului civil român conferă creditorului ipotecar dreptul de urmărire asupra bunului ipotecat, în mâinile oricui s-ar afla, indiferent de calitatea deținătorului - de proprietar exclusiv sau de proprietar codevălmaș; s-a mai avut în vedere că, față de creditoarea ipotecară, la momentul constituirii garanției asupra imobilului ipotecat, căsătoria părților (și, implicit, orice drepturi de proprietate derivând din regimul matrimonial, pretinse de contestator) nu erau opozabile, imobilul apărând înscris în cartea funciară ca fiind proprietatea exclusivă a debitoarei, persoană necăsătorită, iar operațiunea înregistrării în registrul de stare civilă a căsătoriei încheiate în Spania a avut loc mult mai târziu, după aproximativ 2 ani de la data constituirii ipotecii; s-a avut, în fine, în vedere că ipoteca imobiliară a fost, la momentul respectiv, încheiată cu respectarea realității juridice existente în cartea funciară, că ea reprezintă un titlu executoriu valabil, potrivit art. 120 din OUG nr. 99/2006, producându-și pe deplin efectele atâta vreme cât nu a fost anulată sau desființată de vreo instanță de judecată, iar în privința cesiunii de creanță, ea se consideră valabilă, nefiind vorba despre o cesiune de creanță împotriva contestatorului, ci împotriva debitoarei.
Dintr-o astfel de perspectivă, critica apelantului referitoare la încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului său la apărare (prin neacordarea posibilității de a demonstra aplicabilitatea dispozițiilor Codului familiei), chiar nelipsită de fundament, își pierde relevanța, înstrăinându-se de considerentele decisive avute în vedere de către instanța de fond, așa încât tribunalul nu a identificat un motiv de anulare a hotărârii pronunțate în atari condiții.
Faptul că, în memoriul de apel, contestatorul invocă inopozabilitatea ipotecii imobiliare și a contractului de împrumut încheiat între bancă și fosta sa soție nu conduce la schimbarea soluției, instanța reținând corect, sub acest aspect, că ipoteca a fost încheiată cu bună credință de către creditoare, care s-a încrezut în realitatea înscrierii dreptului exclusiv al debitoarei în cartea funciară.
Tribunalul a avut în vedere că, potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară (în forma în vigoare la data constituirii ipotecii și înscrierii acesteia în cartea funciară), „Înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor.”
Așadar, de la momentul înscrierii ei în cartea funciară, ipoteca este opozabilă terților (deci, și contestatorului), care nu o poate ignora decât în situația în care cere și obține desființarea ei printr-o hotărâre judecătorească definitivă, urmată de rectificarea înscrierii/radierea înscrierii dreptului real de ipotecă, în condițiile art. 33 alin. 1, 2 și art. 34 din Lege, în reglementarea menționată.
Sub acest aspect, hotărârea primei instanțe rămâne, așadar, la adăpost de critică, după cum rămâne tot astfel și în privința opozabilității căsătoriei încheiate în Spania, care nu a fost făcută publică, prin transcrierea ei în registrul de stare civilă român, decât ulterior înscrierii dreptului real de garanție imobiliară în cartea funciară, așa cum corect a reținut prima instanță.
În pofida susținerilor apelantului, este lipsită de relevanță împrejurarea că data cesionării succesive a creanței și a garanției înscrise, de la BCR SA către ., este ulterioară transcrierii în România a căsătoriei încheiate în Spania, câtă vreme cesiunile succesive o priveau pe debitoarea inițială și se refereau expres la aceeași garanție imobiliară ce nu fusese radiată prin stingerea dreptului titularului inițial garantat; prin urmare, argumentul „nemo dat quod non habet” nu poate fi reținut, căci obiectul contractului era constituit valabil la data primei cesiuni (8.07.2009), cât și la data celei de-a doua cesiuni (5.08.2009), el fiind dat de creanțele asupra debitorilor cedați, așa cum ele se găseau garantate cu garanțiile reale deja înscrise în cartea funciară și, deci, opozabile terților.
Nu prezintă relevanță, în acest context, caracterul datoriei garantate - de a fi comună ori proprie a soțului debitor, căci nu s-a solicitat, în cadrul de față, anularea ipotecii, ci doar a actelor emise pentru executarea ei, acte care își păstrează valabilitatea, raportat la cele arătate; tot din acest motiv nu pot fi valorificate, de către apelant, dispozițiile art. 33 Cod familiei, art. 353 Cod civil ori art. 493 C.pr.civ. privitoare la urmărirea bunurilor proprii și la partajul bunurilor comune pentru recuperarea, de către creditori, a datoriilor personale ale unuia dintre soți; apelantul contestator are posibilitatea ca, pentru prejudiciul încercat prin executarea silită a imobilului bun comun, să se îndrepte ulterior împotriva debitoarei cu o acțiune în despăgubire, dacă nu a uzat de o acțiune având finalitatea desființării ipotecii ce grevează acel imobil. Chiar privită din perspectiva dispozițiilor art. 399 alin. 3, contestația la executare care nu a vizat decât anularea actelor de executare, nu și a actului de ipotecă, nu putea fi admisă și nici dispozițiile art. 4001 C.pr.civ., privitoare la împărțirea bunurilor comune nu erau aplicabile pentru că nu aceasta s-a cerut.
Împotriva acestei decizii, la data de 18.08.2015 a declarat recurs reclamantul H. I. G. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 18.11.2015.
Solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la același Tribunal, recurentul arată:
- Instanța de judecata, prin pronunțarea sentinței recurate a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. 2 Cod de procedura civila iar Decizia este pronunțată și cu încălcarea sau cu aplicarea greșita a prevederilor legale.
Se arată că, după ce instanța de fond a pronunțat o hotărâre atacabila cu recurs, iar Tribunalul București ca instanța de recurs a rămas în pronunțare, cauza a fost repusa pe rol pentru "lămuriri suplimentare", ocazie cu care s-a stabilit ca întrucât "contestația deriva din raporturi de familie", trebuie soluționata de un complet specializat de minori și familie, declinând soluționarea către alt complet al Secției a V-a. Recursul a fost calificat ca apel, fără a mai fi fost analizata competenta completului instanței de fond care a pronunțat hotărârea.
Daca instanța de apel a avut dreptate și competenta aparținea unui complet de minori și familie, atunci trebuia verificat și dacă hotărârea instanței de fond a fost dată de către un complet specializat de minori și familie.
Daca instanța de apel nu a avut dreptate și decizia nu trebuia data de un complet specializat, înseamnă ca asupra cauzei s-a pronunțat o instanța de control necompetentă.
- Decizia se sprijină pe motive contradictorii, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.
Astfel, instanța de judecata face referire la aspectul ca în prezenta cauza nu prezintă relevanta faptul că la fond recurentul nu ar fi făcut dovada aplicabilității regimului matrimonial al bunurilor prevăzut de dispozițiile art. 30 din Codul familiei, afirmație întemeiata pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 105/1992, chiar dacă reține ca aceasta critica a sa nu este "nelipsită de fundament". Rezulta din aceasta exprimare că pe de o parte are dreptate, dar nu destula întrucât "critica nu prezintă relevanta".
Arată recurentul și că instanța de apel reține buna-credința a titularului dreptului de ipoteca, banca încrezându-se în mod corect în informațiile obținute de la Cartea Funciara cu privire la calitatea de unic proprietar a debitoarei, însă nu analizează în ce măsura intimata din cauză, S.C. S. C. S.R.L., se mai poate prevala de buna-credința a titularului inițial în condițiile în care la momentul cesiunii de creanță situația în Cartea Funciara nu mai era aceeași, recurentul apărând ca și coproprietar. Instanța considera în mod greșit ca atâta timp cat obiectul contractului inițial de ipoteca era valabil constituit, cesiunilor ulterioare de creanța le profita situația consemnata în Cartea Funciara la momentul instituirii ipotecii și nu au relevanță modificările ulterioare intervenite în aceeași Carte Funciara, motivarea fiind făcută cu aplicarea greșita a legii întrucât un cesionar de creanța nu este scutit de minimele diligente care presupun verificarea Cărții Funciare la momentul cesiunii de creanța.
Instanța de apel constata ca instanța de fond "nu a realizat o argumentare pe deplin coerenta ii consecventa asupra legii aplicabile", dar se "deduce, totuși, fără dubiu, ca motivul esențial pentru care a fost respinsa contestația la executare ... este acela ca, în ipoteza aplicării legii române dispozițiile Codului Civil R. conferă creditorului ipotecar drept de urmărire asupra bunului ipotecat, în mâinile oricui s-ar afla ... ".
Pe de o parte, instanța de fond nu reușește sa clarifice care este legea aplicabila, dar o aplica pe cea româna care este favorabila creditorului urmăritor, iar pe de alta parte instanța de apel reia ideea de aplicare a legii romane fără să se preocupe de motivarea defectuoasa reținuta deja și, mai mult decât atât, ignoră complet faptul ca aspectele legate de legea aplicabila nu s-au discutat în contradictoriu nici la fond și nici în apel, că la dosar s-a depus o hotărâre de divorț din Spania, care atesta calitatea de instanțe competente a instanțelor spaniole în soluționarea divorțului, ridicând astfel dubii și cu privire la legea aplicabila în materia comunității de bunuri rezultate din căsătorie.
- Instanțele de judecata au încălcat principiul contradictorialității, precum și dreptul de apărare, lipsindu-l pe contestator de posibilitatea de a demonstra ca în speță sunt aplicabile sau nu dispozițiile art. 30 din Codul familiei.
Acest aspect nu a fost pus în discuție de instanță până la momentul închiderii dezbaterilor și, mai mult, nici nu a fost invocat de către intimați prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei.
Deși principiul contradictorialității nu are o reglementare expresa, acesta rezulta din întreg cuprinsul Codului de procedura civila și reprezintă totodată o garanție în vederea respectării dreptului la apărare a fiecărei persoane implicate într-un proces.
Textul art.129 alin.4 Cod de procedura civila prevede îndatorirea judecătorului de a pune în discuția parților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar daca nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, iar nerespectarea acestei îndatoriri echivalează cu încălcarea principiului contradictorialități și respectiv cu încălcarea dreptului la apărare. (Decizia ar. 3140/2000 a Secției a IV-a civile a Curții de apel București în Culegere de practica judiciara în materie civila pe anul 2000, pg. 387).
Având în vedere faptul ca instanța invoca în cuprinsul considerentelor Deciziei recurate, aspecte ce nu au fost puse în discuția parților, consideră că Decizia recurata este pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și în mod implicit a dreptului la apărare al contestatorului, principii ce stau la baza unui proces echitabil în sensul prevederilor art.6 din Convenția Europeana pentru Drepturile Omului.
Raportat la aceste aspecte, decizia recurata a fost pronunțată și cu încălcarea prevederilor legale, în sensul dispozițiilor art.105 alin.2 Cod de procedura civila, iar vătămarea produsa contestatorului este evidenta, în condițiile în care acesta a fost lipsit de dreptul de a se apăra.
Așa cum rezulta din cuprinsul considerentelor sentinței recurate, instanța de judecata face o greșita aplicare a prevederilor legale în privința opozabilității față de creditor a căsătoriei încheiate în Spania între contestator și intimata Vasiluta L., considerând faptul ca aceasta căsătorie nu ar fi opozabila creditoarei-intimate.
Sub un prim aspect, instanța de fond face o interpretare greșita a opozabilității căsătoriei încheiate în Spania față de creditoarea S.C. S. C. S.R.L., considerând ca aceasta căsătorie nu ar fi opozabila acesteia.
Chiar daca înregistrarea căsătoriei din Spania s-a efectuat în Registrul de stare civila al Primăriei sectorului 4 în anul 2008, după ce intimata a încheiat contractul de credit cu Banca Comerciala R. SA, contractul de cesiune de creanța prin care S.C. S. C. S.R.L. a achiziționat creanța împotriva intimatei Vasiluta L., a fost încheiat după momentul înregistrării căsătoriei în Registrul de stare civila.
Având în vedere acest aspect,consider ca intimatei . ii era opozabila căsătoria încheiată în Spania la momentul la care aceasta a încheiat contractul de cesiune de creanța.
De asemenea, intimata ., prin încheierea contractului de cesiune de creanța devine o succesoare cu titlul particular în drepturile creditoarei B.C.R., iar în aceasta materie, potrivit doctrinei, obligațiile, respectiv starea de fapt ce afectează dreptul transmis îi este opozabil și cesionarei.
Raportat la faptul ca în anul 2008 a fost înregistrata căsătoria din Spania în Registrul de stare civila, opozabilitatea căsătoriei față de creditoarea ., care a cesionat creanța ulterior acestei date, este evidentă.
Deși instanța face referire în cuprinsul considerentelor cu privire la dispozițiile Legii nr. 119/1996, privitor la obligația înregistrării actelor de stare civila din străinătate la autoritățile române competente, trebuie remarcat faptul ca aceasta obligație revine doar cetățeanului roman și nu cetățenilor străini, iar contestatorul este cetățean spaniol și singura persoana de rea credința este intimata Vasiluta L., care a declarat faptul ca nu este căsătorita atât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cât și la momentul încheierii contractului de credit.
- Instanța face o greșita aplicare a regimului bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Conform prevederilor legale (atât cele comunitare cat și cele naționale ale soților, respectiv române și spaniole), nu pot fi aplicabile regimuri diferite bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei. Neexistând vreun document din care să rezulte separarea patrimoniului soților după încheierea căsătoriei, regimul comunității de bunuri se prezuma.
Potrivit înscrisurilor atașate contestației la executare, imobilul în cauza a fost dobândit de către debitoare a Vasiluta L. în timpul căsătoriei încheiate cu recurentul, motiv pentru care în conformitate cu prevederile art. 30 alin.1 din Codul familiei, acest imobil este un bun comun, recurentul având calitatea de proprietar devălmaș împreuna cu debitoarea Vasiluta L..
În același sens sunt și prevederile art. 1316 și art. 1344 din Codul civil spaniol.
Instanța de fond în mod greșit a considerat ca a fost invocat regimul matrimonial reglementat de art. 30 din Codul familiei deși nu s-a dovedit că acesta este aplicabil în cauza.
În realitate a fost invocat regimul comunității de bunuri întrucât acesta a guvernat căsătoria părților și se aplica tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei indiferent de locul în care se afla bunurile (nefiind semnat de soți, la data încheierii căsătoriei, vreun act din care sa rezulte regimul separației bunurilor ce urmau a fi dobândite de soți în timpul căsătoriei, după cum a arătat mai sus), fapt prevăzut de altfel inclusiv în legislația româna în vigoare.
Așa cum rezulta din cuprinsul titlului executoriu, recurentul nu este parte contractanta în contractul încheiat între Vasiluta L. și Banca Comerciala Româna S.A, motiv pentru care nu-i incumba nici o obligație de plata către creditoarea BCR S.A sau față de S.C. S. C. S.R.L.
Din acest motiv s-a susținut ca respectivul contract de împrumut cu ipoteca încheiat între Vasiluta L. și Banca Comerciala R. S.A. este nul absolut, fiind încheiat fără a exista acordul coproprietarului. De asemenea potrivit principiilor de drept civil - nemo dat ad alium quod non habeat, nemo ad alium transferre plus iuris quod ipse habeat, creditoarea - cedenta BCR S.A nu putea sa cesioneze în mod legal către cesionara Bucharest Financial Plazza și respectiv către creditoarea-cesionara S.C. S. C. S.R.L o creanța împotriva recurentului, în condițiile în care sunt un terț față de contractul încheiat cu Vasiluta L..
- Deși s-a invocat nulitatea actelor încheiate fără acordul coproprietarului, dat în forma prevăzută de lege, instanța de judecata nu s-a pronunțat asupra acestei probleme de drept.
Arată recurentul că suma de 40.000 Euro, acordata debitoarei Vasiluta L., nu reprezintă o datorie comună în sensul prevederilor art. 32 din Codul familiei dispoziții reluate și de prevederile art. 351 din Noul Cod civil.
Textele legale menționate enumera în mod limitativ care sunt datoriile comune ale soților pentru care aceștia răspund cu bunurile comune. Astfel sunt datorii comune ale soților cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; obligațiile ce au contractat împreună; obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei și cele necesare pentru repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
În prezenta cauza debitul pentru care s-a început executarea silita imobiliara nu reprezintă o datorie . către recurent împreună cu debitoarea Vasiluta L., pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei, pentru administrarea unor bunuri comune sau pentru repararea unui prejudiciu în sensul art. 32 alin.1 lit.d din Codul familiei.
Art. 35 alin. 2 teza finala din Codul familiei prevede faptul ca pentru a înstrăinarea sau pentru a grevarea unui teren sau a unei construcții ce face parte din bunurile comune ale soților, este necesar consimțământul expres al celuilalt soț, iar în prezenta cauza recurentul nu i-a dat niciodată acordul cu privire la contractarea datoriei pentru care se efectuează executarea silita și mai mult decât atât nici nu am avut cunoștința de acest lucru. Aceasta reglementare este menținuta de art. 346 alin.1 din Noul Cod civil care prevede inclusiv faptul ca nici unul dinte soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de către celalalt soț.
Având în vedere acest aspect raportat la prevederile art.3713 Cod de procedura civila, conform căruia pot fi supuse executării silite doar veniturile și bunurile debitorului, recurentul arată că nu-i revine obligația de a plăti debitul datorat creditoarei de către debitoarea Vasiluta L., întrucât nu are calitatea debitor în cadrul raportului juridic obligațional existent intre Vasiluta L. și creditorii săi.
Nelegalitatea Somației nr.938/17.01.2012 emisa de B. "C. ȘI TANURCA" înscrisa în cartea funciara a imobilului al cărui proprietar devălmaș este, precum și a actelor de executare efectuate este relevata și de textul art. 33 din Codul familiei și respectiv art. 353 din Noul cod civil care reglementează ordinea de urmărire a bunurilor soțului debitor, textele legale menționate instituind regula ca bunurile comune ale soților nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți decât după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor.
Întrucât creditoarea S.C. S. C. S.R.L nu a urmărit bunurile proprii ale debitoarei Vasiluta L. și nici nu a solicitat în prealabil împărțirea bunurilor comune conform art. 33 alin. 2 din Codul familiei și respectiv art. 493 alin.1 Cod de procedura civila, executarea silita începuta de către aceasta cu privire la imobilul situat în București, sector 4, ..2A, ..6, Ip.18, al cărui proprietar devălmaș sunt, este ilegală.
A arătat recurentul și că un aspect foarte important îl reprezintă pronunțarea Deciziei recurate cu ignorarea Procesului verbal nr.938/03.04.2014, aflat la fila 108 a dosarului, prin care executorul judecătoresc a suspendat executarea constatând impedimentul la vânzare generat de calitatea imobilului de bun comun. Acest înscris este ulterior pronunțării hotărârii de la fond și a fost depus la dosarul cauzei în urma solicitării unei copii certificate ulterior termenului din 21.08.2014
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 și următoarele Cod procedură civilă, precum și celelalte prevederi legale menționate în cuprinsul motivelor de recurs.
Intimata creditoare S.C. S. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimata debitoare V. L. nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale incidente și a materialului probator administrat în cauză, Curtea reține:
Susținerile recurentului pot fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute la punctele 5, 7 și 9 ale art.304 din codul de procedură civilă (fiind invocate expres numai prevederile art.304 pct.7), după cum urmează:
- Art.304 pct.5 Cod procedură civilă prin raportare la nelegala constituire fie a completului de apel, fie a completului de la fond, ceea ce ar atrage nulitatea deciziei recurate, conform art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă. Tot acestui motiv de recurs îi pot fi subsumate susținerile privind încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al recurentului contestator.
1.1. Nerespectarea specializării completului de judecată nu constituie un motiv de nulitate expresă și absolută a hotărârii judecătorești. Prin urmare, fiind vorba despre o neregularitate procedurală sancționată cu nulitate relativă, poate fi invocată în recurs numai dacă a fost invocată în termen înaintea primei instanțe iar aceasta a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei și la fel a procedat instanța de apel, dacă hotărârea de primă instanță este susceptibilă de apel.
Totodată, pentru a se dispune anularea hotărârii astfel pronunțate, este necesar a se face dovada vătămării ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea ei.
În speță, problema specializării completului de judecată în soluționarea contestației la executare formulate de recurent - terț care invocă un drept de coproprietate asupra imobilului urmărit - a fost ridicată de completul inițial învestit cu soluționarea recursului împotriva hotărârii primei instanțe, fiind pusă în discuția părților la termenul din 19 mai 2014, când apărătorul recurentului a declarat că lasă la aprecierea instanței trimiterea cauzei la un complet specializat în materia minori și familie, fără a pune în discuție specializarea completului de judecată ce a soluționat pricina la fond.
Abia ulterior, la termenul din 28 mai 2014, în fața noului complet, s-a arătat că ar fi fost legal învestit primul complet de judecată, astfel că, nefiind respectate condițiile invocării acestei neregularități procedurale în fața instanței de apel, nu mai pot fi puse în discuție în recurs, cu atât mai mult cu cât nu se susține producerea vreunei vătămări și ambele completuri din apel au specializare în materie civilă, iar acela care a soluționat cauza are și specializare în litigii de dreptul familiei, ale cărui prevederi au fost invocate de contestator în susținerea cererii sale.
1.2. Din verificarea încheierii de ședință de la termenul din 28 mai 2014, când cauza a fost reținută pentru prima dată în pronunțare în apel, se constată că toate aspectele privind dovedirea regimului matrimonial aplicabil în speță, opozabilitatea căsătoriei față de creditorul cesionar și obligația de transcriere a actului de căsătorie, prevăzută de Legea 119/1996, calitatea de bun comun a imobilului urmărit și aceea de datorie a proprie a debitoarei pentru creanța ce se execută și, în acest context, necesitatea acordului soțului proprietar codevălmaș la constituirea garanției imobiliare și nelegalitatea actelor de executare îndreptate împotriva unui imobil comun fără a se fi încercat urmărirea bunurilor proprii ale debitorului și fără a se fi solicitat partajul bunurilor comune, au fost discutate de părți, astfel că nu se poate susține că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității ori dreptul la apărare al recurentului.
- Art.304 pct.7 Cod procedură civilă prin aceea că instanțele de fond și apel nu au lămurit care este legea aplicabilă dar au reținut că nu s-a făcut dovada că ar fi fost aplicabilă legea română precum și faptul că nu prezintă relevanță faptul că la fond nu s-a făcut dovada aplicabilității regimului matrimonial reglementat la art.30 din Codul familiei.
Contrar susținerilor recurentului, considerentele deciziei nu sunt contradictorii și răspund tuturor criticilor aduse sentinței civile nr.1540/13.02.2013, completând, atunci când s-a impus, argumentația instanței de fond.
Constatând parțial fondate criticile aduse hotărârii primei instanțe, în sensul că nu s-a acordat contestatorului posibilitatea de a demonstra aplicabilitatea dispozițiilor din Codul familiei, Tribunalul a reținut că acest aspect este lipsit de relevanță în raport de considerentele decisive avute în vedere de judecătorul fondului, respectiv: buna credință a creditorului ipotecar, care s-a încrezut în realitatea mențiunilor din Cartea funciară cu privire la dreptul exclusiv de proprietate al debitoarei și opozabilitatea ipotecii de la momentul înscrierii în cartea funciară, inclusiv față de contestator, creditorul ipotecar având dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, conform art.1764 din Codul civil de la 1864.
- Art.304 pct.9 Cod procedură civilă în ceea ce privește opozabilitatea căsătoriei încheiate în Spania față de creditorul cesionar, aplicarea prevederilor art.30, art.32 și art.35 alin.2 din Codul familiei și a celor ale art.3713 din Codul de procedură civilă.
În mod corect s-a reținut că nu prezintă relevanță, în ceea ce privește dreptul de urmărire al creditorului cesionar S.C. S. C., faptul că la data încheierii contractului de cesiune erau îndeplinite formalitățile de opozabilitate a actului de căsătorie încheiat în Spania și se modificase mențiunea din cartea funciară privind calitatea de bun comun a imobilului, atâta vreme cât garanția imobiliară nu a fost desființată și radiată.
Pentru aceleași considerente, determinate de caracterele juridice ale dreptului de ipotecă, ce permit urmărirea bunului constituit garanție în mâinile oricui s-ar afla, în mod corect arată Tribunalul că este irelevantă calificarea creditului contractat de intimata debitoare de la BCR S.A., fiind indiferent dacă este vorba despre o datorie comună a soților sau de o datorie proprie.
De asemenea, în mod corect s-a reținut că, atâta vreme cât nu s-a solicitat și anularea contractului de ipotecă ci numai a actelor de executare și nici nu s-a formulat o cerere de împărțire a bunurilor comune, nu pot fi valorificate de către contestator dispozițiile art.33 și art.35 alin.2 din Codul familiei, cele art.353 din Noul Cod civil ori cele ale art. 3713 și art.493 din Codul de procedură civilă.
În consecință, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, fiind nefondat, recursul formulat de recurentul – reclamant H. I. G. împotriva deciziei civile nr. 1363 A din 01.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți . și V. L..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. M. G. D. A. F. P.
GREFIER
I. A. G.
Red.AMG
Tehnored.C.S.
2 ex/16.12.2015
T.B. Secția a V-a Civilă – M.S.
- M.D.P.
Jud. sector 4 București – F.M.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 372/2015. Curtea... → |
|---|
