Validare poprire. Decizia nr. 265/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 265/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 40468/4/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ

DOSAR NR. _

DECIZIA CIVILĂ NR. 265 R

Ședința publică de la 26 februarie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: ANTONELA CĂTĂLINA BRĂTUIANU

JUDECATOR - G. S.

JUDECĂTOR - D. M. G.

GREFIER - G. C. A.

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică (fostă Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică), precum și de recurentul debitor M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr.1136 A din 21.08.2014 pronunțată Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul creditor N. E..

Cererea de chemare în judecată are ca obiect:„validare poprire”.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul debitor M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin consilier juridic N. R., lipsind recurentul terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică (fostă Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică) și intimatul creditor N. E..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Recurentul debitor M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin consilier juridic, depune la dosarul cauzei situația debitului, reactualizat. Arată că nu are cereri prealabile.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererilor de recurs.

Recurentul debitor M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și motivat în scris, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 c.pr.civ., modificarea deciziei recurate, respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Solicită să se constate că instanța de apel a soluționat cauza printr-o interpretare eronată a dispozițiilor art. 460 C.pr.civ., în sensul că a constatat o abatere a terțului poprit de la dispozițiile legale ce îi reveneau, fără a indica în ce constă această abatere. În realitate terțul poprit a procedat în conformitate cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor nr.2336/2011, în sensul emiterii unor adrese către instituțiile debitoare, pentru a se verifica disponibilul de cont, având în vedere că pe conturile de salarii nu se pot pune popriri, instanța de apel nefăcând niciun fel de referire la dispozițiile legale care au fost încălcate de terțul poprit. Mai arată că executarea silită în cauză a fost începută în anul 2012 pentru o sumă net superioară față de cea datorată de creditor la acest moment, având în vedere că s-au achitat tranșele aferente anului 2013, 2014 și, în avans, tranșele pentru anul 2015, astfel că această creanță considerată certă, lichidă și exigibilă nu mai are cuantumul pentru care s-a început executarea silită. În ceea ce privește recursul formulat de terțul poprit pune concluzii de admitere.

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 17.12.2012, sub nr._, creditorul N. E., în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Trezoreria Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, a solicitat validarea popririi înființate de B.E.J.A. „D. G., L. G. și M. P.” în dosarul de executare nr. 1072/2012, până la concurența sumei totale de 100.408,87 lei.

În motivarea cererii, în esență, creditorul a arătat că titlurile executorii sunt reprezentate de sentința civilă nr. 1152/03.07.2007 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, sentința civilă nr. 43./14.01.2009, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, decizia civilă nr. 7268/09.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/63/2007 și decizia civilă nr. 0094/23.01.2008 a Tribunalului D. în dosarul nr._/63/2007, iar deși executorul judecătoresc a înființat poprirea, terțul poprit nu a dat curs cererii de înființare a popririi, întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.

Creditorul a apreciat faptul că terțul poprit nu are capacitatea și nici calitatea legală de a acționa ca instanță de judecată, cenzurând actele executorului judecătoresc și dispunând în raport cu data la care se poate realiza executarea hotărârii judecătorești irevocabile, primirea unui atare argument echivalând cu înlăturarea principiilor fundamentale ale statului de drept.

Totodată, invocându-se jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a mai învederat și faptul că statul ar trebui să execute o hotărâre din oficiu și că nici nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare, iar posibilitatea invocării de către instituția publică a unui termen pentru a face demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligației de plată, precum și lipsa fondurilor, constituie prevederi incompatibile cu principiile statuate prin jurisprudența Curții.

Referitor la comportamentul creditorului și miza procesului pentru creditor, s-a susținut, pe de o parte, că statutul creditorului de magistrat nu poate să îl pună într-o postură de inferioritate și discriminare cu alte persoane, iar, pe de altă parte, miza litigiului(executarea declanșată) este una ridicată pentru acesta tocmai din perspectiva rezolvării problemelor financiare rezultate prin neexecutarea și nerespectarea de către debitor a titlurilor executorii pe care le deține.

În drept, au fost invocate prevederile art. 460 Cod procedură civilă.

Debitorul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. În motivare a învederat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 452 alin. 2 lit. a Cod procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002, art. 1 din OUG nr. 71/2009, art. 43 din Legea nr. 293/2011, art. 52 din Legea nr. 5/2013 și art. 47 din Legea nr. 500/2002, în sensul că afectațiunea specială fiind prevăzută de lege, nu mai este necesar ca terțul poprit sau debitorul-instituție publică să probeze suplimentar condițiile de existență a destinațiilor speciale ale sumelor de bani aflate în conturi, condiții în care cererea dedusă judecății încalcă prevederile legale în materie. Totodată, a solicitat instanței să constate că suma pentru care se solicită validarea popririi nu este exigibilă, fiind afectată de termene suspensive, stabilite pe cale legală. Debitorul a menționat că dispozițiile OUG nr. 71/2009 nu încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, sub aspectul duratei rezonabile de executare a unei hotărâri judecătorești. Față de acesta aspecte, a concluzionat că în lumina OUG nr. 71/2009 rap. la art. 460 Cod procedură civilă, terțul poprit nu datorează o sumă de bani debitorului, iar acesta nu are nicio obligație de plată scadentă către creditor.

Terțul poprit nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prinsentința civilă nr. 7710/09.07.2013, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea formulată de creditorul N. E., în contradictoriu cu debitorul M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G. nr. 71/2009 erau aplicabile în raport de titlul pus în executare de către creditori, totuși, din dosarul de executare, rezultă că s-a înființat poprirea la cererea creditorilor pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățiți potrivit titlului executoriu, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.

Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța de fond a apreciat că la acest moment nu se justifică neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ, prima instanță a apreciat că nu există indicii că debitorii instituții publice nu vor respecta termenele de eșalonare a creanțelor, nefiind motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.

În măsura în care creditorilor nu li s-ar fi plătit sume de bani ce erau scadente la un moment dat conform tranșelor de eșalonare, instanța a apreciat că o asemenea omisiune nu le-ar da dreptul de a executa silit toată creanța, cu încălcarea prevederilor actului normativ mai sus menționat, întrucât aceștia ar avea posibilitatea de a executa numai acele tranșe ce au devenit scadente și nu le-au fost plătite.

Astfel, întrucât instanța a apreciat că procedura de validare a popririi este faza judiciară a procedurii execuționale, iar potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009 executarea silită este suspendată de drept, instanța a reținut faptul că nu se poate da curs cererii creditorilor pentru a se valida poprirea, deoarece o asemenea măsură a instanței ar permite continuarea executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate ce sunt pe deplin aplicabile.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditorul N. E., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, sub nr._, la data de 09.10.2013, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de validare a popririi, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a arătat ca prima instanța a soluționat în mod nelegal cererea de validare a popririi, față de dispozițiile Codului de procedură civilă, raportarea la cauza D. c. României fiind firească, însă nefiind făcută în mod corect.

În speță, prin raportare la situația concretă în considerarea atât a creditorului, cât și a debitorului, analizând OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene, trebuie să se constate că actul intern contravine normelor și jurisprudenței europene, context în care executarea silită a fost legal declanșată.

Așadar, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești care constituie titlul executoriu, debitorul, ca instituție publică, avea obligația de a executa voluntar obligațiile lor, creditori neputându-i-se pretinde nici măcar recurgerea la procedura executării silite. Odată declanșată totuși executarea silită, administrația statului prin instituțiile ei nu poate refuza executarea hotărârii care îi este opozabilă și nu poate să își eșaloneze singur creanța de-a lungul anilor.

În lumina acestei jurisprudențe, se poate concluziona că atât în situația în care un stat se bucură de imunitate de executare silită cât și în situația în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Chiar dacă debitorul a început executarea de bună-voie a obligației stipulate în titlu, întârzierea în finalizarea acesteia poate fi asimilată imposibilității de a obține executarea unei hotărâri definitive, ceea ce face legală referirea la cauze precum cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera a Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României care statuează că "administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. În același sens, s-a pronunțat Curtea Europeană și în cauza Hornsby împotriva Greciei – 19.03.1997.

Recurentul a mai subliniat și invocat și decizia nr. 1/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 25/2011 în recursul în interesul legii.

Referitor la comportamentul debitorului s-a arătat că prin O.U.G. nr. 75 din 11 iunie 2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției (publicată în Monitorul Oficial nr. 462 din 20 iunie 2008), Statul Român, prin Guvernul României a hotărât înființarea de instanțe speciale pentru a judeca litigiile promovate de magistrați, art. 1, (1) și (2); suprimarea oricărei căi de atac cu privire la încheierea de trimitere a recursurilor aflate pe rol către Înalta Curte de Casație și Justiție – art. II (3); eșalonarea plății pe un interval de 18 luni de la . ordonanței de către debitor împreună cu alte instituții care nu se puteau substitui creditorilor persoane fizice – art. III (1); amenințarea ordonatorilor de credite – art. IV; excluderea din competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a sesizărilor având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului bugetar – art. V.

Primele trei articole au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 104 din 20 ianuarie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției (publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 06 februarie 2009) și Decizia Curții Constituționale nr. 784 din 12 mai 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 75/2008 și ale art. 1, 2, 3, 4 și 5 din OG nr. 22/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 329 din 18 mai 2009).

Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea formulată de Președintele României, T. B., privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 461, din 3 iulie 2009) prin care s-a stabilit conflictul de constituționalitate între Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte și Parlament și executiv, pe de altă parte, Președintele României renunțând la a se mai verifica constituționalitatea titlurilor executorii obținute prin hotărâri judecătorești, pe care, de altfel, nici nu le-a indicat în sesizarea adresată Curții Constituționale, ci a invocat conflictul de constituționalitate doar pentru a pune o presiune publică pe magistrați, controlul de constituționalitate reducându-se doar la interpretarea legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin O.U.G. nr. 225 din 30 decembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 31 decembrie 2008) debitorul a amânat din nou și în mod unilateral plata titlurilor executorii până la . ordonanței, altele decât cele incluse în O.U.G. nr. 75/2008, pentru o nouă perioadă – până la 31 martie 2009 – aprobată de Parlament prin legea de aprobare, însă neacceptată de către Președintele României, care între timp a anunțat public, pe postul de televiziune B1Tv, că a declanșat „răfuiala împotriva magistraților" și, în consecință, a trimis-o spre reexaminare la 5 iunie 2009.

Prin O.U.G. nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 18 iunie 2009) (art. 3) s-a reeșalonat din nou în mod unilateral plata tuturor titlurilor executorii cu toate că ordonanța de guvern similară anterioară fusese declarată neconstituțională în această privință (art. 1(1)) și s-a suspendat până în anul 2012 orice procedură de executare silită (art. 1 (2)), urmând ca să se stabilească în viitor o procedură de plată a acestor titluri (art. 2).

Prin OUG nr. 45/2010 s-a reeșalonat din nou în mod unilateral până în anul 2014 plata tuturor titlurilor executorii cu toate că ordonanța de guvern similară anterioară fusese declarată neconstituțională în această privință (art. 1(1)).

Prin Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009 (intrată în vigoare la 31.12.2011) s-a reeșalonat iarăși în mod unilateral plata tuturor titlurilor executorii astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; abia în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 30% din valoarea titlului executoriu. Totodată, s-a suspendat până în anul 2016 orice procedură de executare silită (art. 1 (2)).

Prin Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanțele publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 13 august 2002), s-a prevăzut, potrivit art. 5, 11, 14 și 22, că sumele de bani respective nu se acoperă decât din sumele indicate cu această destinație în bugetul anual de stat, includerea în buget a unor sume cu destinația plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, fiind o atribuție a Statului Român debitor, prin instituțiile sale.

Executării silite debutate de magistrați i s-a opus o ordonanță prin care debitorul și-a eșalonat după cum a dorit plata, declarată neconstituțională sub acest aspect, pentru ca ulterior, noua ordonanță prin care urma a se dispune plata, să nu fie promulgate.

În prezent, fără a se ține cont de neconstituționalitatea dispozițiilor de eșalonare, noi acte normative succesive cu același conținut au suspendat orice procedură de executare împotriva statului și a împins executarea până în anul 2016, mai exact partea considerabilă spre sfârșitul perioadei (25% în 2015 și 30% în 2016), invocându-se de data aceasta criza economică, care în opinia executivului ar fi de natură să acopere reaua credință în neexecutare. De altfel, nu se poate susține că neexecutarea cu rea credință a titlurilor executorii ar putea avea semnificația unei imposibilități juridice de executare, deoarece debitorul nu le-a executat la vreme cu rea-credință, iar creșterea lor este consecința acestui fapt.

Referitor Ia comportamentul creditorului și miza procesului pentru recurent, a arătat, pe de-o parte, că statutul de magistrat nu poate să îl pună într-o postura de inferioritate, dimpotrivă și recurentul, împreună cu familia, traversând această perioadă de criză mondială, având credite bancare ale căror rate nu îi sunt eșalonate de bancă și alte nevoi precum orice altă persoană, iar, pe de altă parte, miza litigiului (executarea declanșată) este una ridicată pentru recurent tocmai din perspectiva rezolvării acestor probleme financiare rezultate tocmai din neexecutarea și nerespectarea de către debitor a titlurilor executorii pe care le dețin.

Intimatul M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate.

La termenul de judecată din data de 21.08.2014, Tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apelul.

Prindecizia civilă nr. 1136A din 21.08.2014, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul-creditor N. E., împotriva sentinței civile nr. 7710 din 09.07.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimatul-debitor M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu intimata-terț-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a dispus validarea popririi înființată prin adresa din data de 08.11.2012, în dosarul de executare nr. 1072/2012 al B. G., până la concurența sumei totale de 100.408,87 lei și a obligat terțul-poprit la plata acestei sume în condițiile art. 460 Cod procedură civilă.

Pentru a decide astfel, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 452 Cod procedură civilă, sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 460 Cod procedură civilă, „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.

După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456 Cod procedură civilă, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.

Tribunalul a reținut că, față de dispozițiilor legale precitate se impune concluzia că în cadrul soluționării cererii de validare a popririi, se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.

Astfel, din interpretarea prevederilor art. 452-461 Cod procedură civilă, se constată că legalitatea actelor de executare silită nu poate fi analizată de instanța sesizată cu cererea de validare a popririi. Conform art. 460 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța verifică dacă terțul poprit datorează sau nu sume de bani debitorului, precum și, în caz afirmativ, dacă terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile ce-i revin potrivit dispozițiilor art. 456 Cod procedură civilă.

Prin urmare, neregularitățile formelor de executare silită (inclusiv exigibilitatea creanței, prin prisma incidenței actelor normative care reglementează plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii și suspendarea de drept a executării silite, ori necompetența executorului judecătoresc) pot fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare, în condițiile reglementate de dispozițiile art. 399 și urm. Cod procedură civilă. Ca atare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca, în combaterea cererii de validare a popririi formulată de creditor, suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de dispozițiile art. 401 Cod procedură civilă în materia contestației la executare, golindu-se astfel de eficiență aceste prevederi legale și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii.

În consecință, constatând refuzul nejustificat al terțului poprit de a proceda la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului, tribunalul a admis apelul formulat și a admis cererea de validare a popririi, cu obligarea acestuia la plata către creditor a sumei datorate.

Împotriva deciziei tribunalului au declarat recursterțul poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică (fostă Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și debitorul M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care au susținut următoarele critici:

Direcția G. Regională a Finanțelor Publice – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publicăprin recursul său a criticat soluția tribunalului arătând următoarele:

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

În primul rând, a arătat că validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite și, doar în ultimă instanță, ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.

Or, în condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea-credință.

În al doilea rând, apreciază recurenta-terț poprit, că punctul de vedere al instanței de apel este eronat, deoarece, prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: "În cursul termenelor prevăzute la alin. 1 și indice 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept;"

Recurenta-terț poprit învederează că nu poate constata existența unei neconcordante între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 modificată pe de o parte și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atâta timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.

În motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, în acord cu cele de mai sus, arată că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României, adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par. 51).

În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 din și art. 4 din Convenție (par. 52).

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, solicită a se constata că în cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Față de cele arătate mai sus, rezultă fără putință de tăgadă că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 a fost pe deplin justificată, aspect reținut în mod corect și de Judecătoria Sectorului 4 București, care, prin sentința civilă nr. 7710/09.07.2013 a respins ca neîntemeiată cererea de validare a popririi ce face obiectul prezentului dosar.

Instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal faptul că adresa de înființare a popririi din data de 08.11.2012 reprezintă un act de executare silită efectuat în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept și, prin urmare, adresa de înființare a popririi a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Or, în mod greșit instanța de apel a reținut refuzul terțului poprit de a proceda la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului.

Precizează, totodată, că prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

În al treilea rând, învederează faptul că dispozițiile imperative ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452-461 Cod procedură civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

În acest context, O.G. nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.

Ca un argument în plus, menționează că prin Decizia nr. 784 din 12.05.2009, Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 motivat de faptul că "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 și art. 44 alin. (2) din Constituție. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale."

De asemenea, Curtea Constituțională a concluzionat prin Decizia nr. 213 din 04.03.2010 că OG nr. 22/2002 nu este contrară dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit deciziei mai sus menționate, Curtea Constituțională a constatat că OG nr. 22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât s-a reținut că instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.

Indiscutabil, O.G. nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de această dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului că în bugetul Ministerului P. nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de bună-voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sumelor necesare pentru plata tranșelor, astfel cum au fost stabilite de lege, din valoarea titlului executoriu.

Față de argumentele prezentate, recurenta-terț poprit solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei civile recurate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 7710/09.07.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, prin care a fost respinsă cererea de validare a popririi ca neîntemeiată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, O.G. nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 71/2009, art. 460 și urm. Cod procedură civilă, Constituția României.

Prin recursul său, M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițieapreciază nelegală și netemeinică hotărârea judecătorească atacată și solicită admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și modificarea în tot a deciziei civile nr. 1136A din 21 august 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a, IV-a Civilă, în sensul respingerii apelului declarat de apelantul-creditor, ca nefondat, pentru următoarele motive:

Soluția pronunțată de instanța de prim control judiciar este rezultatul unei greșite aplicări a legii, materializată atât în înlăturarea nelegală a dispozițiilor art. 1 din O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, ale art. I din O.G nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, cât și în interpretarea eronată a prevederilor art. 460 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește incidența în cauză a OUG nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, și a O.G nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și compatibilitatea acestora cu prevederile legislației europene în materia drepturilor omului, consideră că tribunalul a restrâns în mod nelegal câmpul de aplicare a actelor normative anterior menționate.

Aceasta deoarece a apreciat în mod greșit că argumentele expuse de M. P. în acest sens vizează legalitatea și temeinicia procedurii de executare silită și, ca atare, pot fi invocate doar pe calea contestației la executare.

Însă, nu există nicio dispoziție legală care să interzică sau să restrângă aplicarea prevederilor O.U.G nr. 71/2009 și ale O.G nr. 22/2002 în procedura de validare a popririi.

A susținut recurentul că nu se limitează câmpul de aplicare a O.U.G nr. 71/2009 la dispozițiile art. 399 și urm. Cod procedură civilă, cuprinde orice procedură de executare silită având ca obiect plata de drepturi salariale restante stabilite prin titluri executorii în favoarea personalului bugetar, în care debitor este o instituție publică (deci, inclusiv forma de executare reglementată de art. 460 Cod procedură civilă).

Așadar, instanța de apel era ținută să analizeze în concret aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009 și ale O.G nr. 22/2002, ceea ce ar fi fost de natură să conducă la concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 460 Cod procedură civilă.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1 din O.U.G nr. 71/2009 și ale art. 379 Cod procedură civilă, în sensul că suma stabilită drept creanță (în limita căreia a fost validată poprirea) are caracter exigibil, deși aceasta este afectată de termene suspensive legale.

Totodată, s-a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 460 Cod procedură civilă, deși obligația terțului poprit de a efectua poprirea și de a consemna sumele poprite nu există.

În concret, analizând natura juridică și obiectul titlurilor executorii prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din O.U.G nr. 71/2009 rezultă că obligațiile de plată stabilite în sarcina debitorului sunt afectate de termene suspensive legale, până la a căror împlinire orice procedură de executare silită este suspendată de drept.

Constituționalitatea O.U.G nr. 71/2009 a fost constatată de Curtea Constituțională, care, prin Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, a respins obiecțiile de neconstituționalitate referitoare la Legea nr. 230/2011.

Mai mult, convenționalitatea OUG nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pronunțată în cauza D. și alții contra României.

Susține recurentul că, termenele de eșalonare stabilite de O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011 acte normative confirmate la nivel național și european și pe deplin aplicabile în cauză, amână executarea obligațiilor de plată, acestea neputând fi considerate exigibile.

În acest context, creanța nu întrunește cumulativ condițiile prescrise de art. 379 Cod procedură civilă, nefiind exigibilă, iar O.U.G nr. 71/2009 așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, sub aspectul duratei rezonabile de executare a unei hotărâri judecătorești și al privării de proprietate.

A mai arătat că în bugetul Ministerului P. pe anul 2014 nu au fost induse sumele necesare achitării imediate și integrale a drepturilor salariale câștigate prin hotărâri judecătorești de personalul din sistemul justiției, întrucât normele legale în materie, respectiv art. 1 din O.U.G nr. 71/2009 și art. 46 din Legea nr. 356/2013, prevăd numai achitarea parțială a acestor creanțe (art. 46 din legea bugetului de stat pe anul 2014 expune modalitatea de plată pentru acest an).

Prin urmare, creanța deținută de creditor nu poate fi executată dintr-o dată și nici în alte condiții decât cele stabilite de O.U.G nr. 71/2009, rap. la art. I din O.G nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare.

Așa fiind, o eventuală soluție de respingere a recursului nu ar face altceva decât să confere creditorului posibilitatea de a alege modalitatea de executare și, implicit, momentul îndeplinirii acesteia, în condițiile în care art. 1 din O.U.G nr. 71/2009 impune contrariul.

Debitorul a efectuat demersuri în vederea obținerii fondurilor necesare achitării drepturilor salariale stabilite prin titluri executorii în favoarea personalului bugetar (în acest sens, adresa nr. 405/C din 29 februarie 2012, emisă de Procurorul General – aflată la dosarul de apel).

M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a îndeplinit astfel obligațiile de mijloace ce-i incumbau (anume, de a solicita alocarea fondurilor) pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 1 din O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011 și ale art. 46 din Legea nr. 356/2013 a bugetului de stat pe anul 2014, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titluri executorii.

În consecință nu poate admite că debitorul refuză executarea, demersul său fiind compatibil cu îndeplinirea obligației de mijloace, pentru a proteja drepturile tuturor creditorilor.

Având în vedere că O.U.G nr. 71/2009 a fost aprobată prin lege în luna decembrie 2011, iar calendarul plăților și procentele aferente au fost configurate începând cu anul 2012, este evident că M. P. nu a făcut altceva decât să respecte cu strictețe condițiile de plată (eșalonată) stabilite de dispozițiile legale în materie (care prevăd inclusiv actualizarea sumelor datorate cu rata inflației – art. 1 alin. 3 din O.U.G nr. 71/2009).

În dovedirea plăților parțiale efectuate către creditor invocă adresa nr._/X/2/2014 din 4 august 2014 (aflată la dosarul de apel), emisă de Departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul D., care atestă achitarea a 36% (medie procentuală) din totalul creanței.

Întrucât terțul poprit nu datorează nicio sumă de bani debitorului, iar acesta nu are nici o obligație de plată scadentă către creditor (situația plăților fiind la zi conform eșalonărilor prevăzute de O.U.G nr. 71/2009), este evident că cererea de validare a popririi este nelegală și netemeinică.

Totodată, din cuprinsul adresei menționate în precedent rezultă că suma stabilită inițial drept creanță a fost diminuată, ca urmare a plăților parțiale realizate conform O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Față de cele ce preced, recurentul-debitor solicită admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului declarat de apelantul-creditor, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză,Curtea a constatat următoarele:

Invocând incidența cazului de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, reglementat de dispozițiilor art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale, recurenții critică, în esență, înlăturarea nelegală a dispozițiilor art. 1 din O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, ale art. I din O.G nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, cât și în interpretarea eronată a prevederilor art. 460 Cod procedură civilă.

Din acest motiv, cererile de recurs vor fi analizate împreună, dată fiind identitatea criticilor de nelegalitate, urmând a se nuanța considerentele, în raport de argumentele recurenților.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Curtea constată că la data de 23.04.2012, creditorul N. E., a solicitat B.E.J. Asociați „D. G., L. G. și M. P.” începerea executării silite în baza titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1152/03.07.2007 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, sentința civilă nr. 43./14.01.2009, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, decizia civilă nr. 7268/09.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/63/2007 și decizia civilă nr. 0094/23.01.2008 a Tribunalului D. în dosarul nr._/63/2007, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 1072/2012 pe rolul B.E.J. Asociați „D. G., L. G. și M. P.”.

Prin adresa din data de 08.11.2012 întocmită de către B.E.J.A. „D. G., L. G. și M. P.” și comunicată terțului poprit la data de 14.11.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare nr. 1072/2012, solicitându-se terțului poprit Trezoreria Municipiului București (Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București) indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului M. Justiției, până la concurența sumei totale de 100.408,87 lei, cuvenită tuturor creditorilor din dosarul de executare.

Terțul poprit nu a confirmat înființarea poprii și nu a consemnat suma de bani așa cum s-a solicitat de executor prin adresa de înființare a popriri.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, la data de 17.12.2012, sub nr._, creditorul a solicitat validarea popririi înființate de B.E.J.A. „D. G., L. G. și M. P.” în dosarul de executare nr. 1072/2012, până la concurența sumei totale de 100.408,87 lei.

Prin sentința civilă nr. 7710/09.07.2013, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea formulată de creditorul N. E., în contradictoriu cu debitorul M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1136A din 21.08.2014, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul-creditor N. E., împotriva sentinței civile nr. 7710 din 09.07.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimatul-debitor M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu intimata-terț-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a dispus validarea popririi înființată prin adresa din data de 08.11.2012, în dosarul de executare nr. 1072/2012 al B. G., până la concurența sumei totale de 100.408,87 lei și a obligat terțul-poprit la plata acestei sume în condițiile art. 460 Cod procedură civilă.

Examinând cererile de recurs declarate împotriva deciziei anterior menționate, Curtea constată că recurenții încearcă să transfere dezbaterea în afara limitelor date de principiul disponibilității procesului civil pendinte.

Instanța a fost învestită a analiza validarea de poprire, care este supusă regulilor procedurale prevăzute de disp. art. 460 rap. la art. 456 Cod procedură civilă. Din interpretarea textelor legale ale art. 456 alin. 1 lit. a și 460 C.pr. civ, rezultă că, în cadrul procedurii de validare a poprire, instanța are de analizat doar dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului și nu își îndeplinște obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi.

Astfel, Curtea constată că procedura și limitele judecății în cadrul cererii de validare a popririi sunt strict reglementate de lege, așa încât nu pot fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite. Din această perspectivă, având în vedere analiza căror elemente trebuie facută în cadrul cererii de validare a popririi, la acest moment al fazei execuționale nu mai pot fi invocate apărări legate de incidența prevederilor art. OUG 71/2009 și OUG 45/2010, precum și cele ale OUG 22/2002.

Atare apărări pot fi valorificate doar pe calea contestației la executare reglementată de art. 399 și urm. C.pr. civ., procedură distinctă de cea a validării popririi, diferențele de regim juridic neputând fi ignorate, câtă vreme reglementările Codului de procedură civilă sunt diferite și stricte în cazul celor două instituții.

Se observă că o soluție contrară ar conduce la eludarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 401 alin.1 lit. C.pr.civ. potrivit cu care contestația la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când: „… b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înștiințarea popririi și c) debitorul care contestă executarea silită a primit somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somația sau executarea se face fără somație”.

În speță, Curtea constată că actele de executare efectuate de executorul judecătoresc în dosarul de executare nu au fost anulate de instanța de executare și nici nu s-a dispus suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.

Ca atare, reținând că în procedura validării de poprire nu poate fi invocată nelegalitatea executării silite, ci exclusiv aspecte legate de forma execuțională a popririi, în raport cu disp. art. 460 C.pr. civ., Curtea nu va analiza criticile referitoare la incidența prevederilor OUG 71/2009 și OUG 45/2010, precum și cele ale OUG 22/2002. Din această perspectivă, Curtea constată că deși prima instanță a răspuns exhaustiv apărărilor legate de incidența prevederilor legale menționate, o asemenea analiză nu se impunea a fi făcută, câtă vreme aspectele în discuție exced cadrului procesual specific validării de poprire, concluzie justă care se regăsește în considerentele instanței de apel.

Se constată că refuzul terțului poprit este justificat de considerentul că Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii. Instanța de recurs reține că de esența executării silite, este suplinirea voinței debitorului prin forța coercitivă a statului exercitată prin executorul judecătoresc și controlată de instanțe.

Va fi înlăturată ca nefondată și critica referitoare la faptul că validarea popririi se aplică doar atunci când terțul poprit nesocotește cu rea-credință obligațiile sale. Astfel cum se menționează în art. 460 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă, reaua-credință în îndeplinirea obligațiilor nu justifică validarea, ci atrage sancțiunea amenzii, aspect care nu a făcut obiectul discuției în cauza de față.

Totodată, s-au invocat și deciziile în materie ale Curții Constituționale, precum și aspecte ale jurisprudenței Curții Europene ale Drepturilor Omului.

În ceea privește deciziile Curții Constituționale, acestea analizează dispoziții legale sub aspectul constituționalității, iar nu situații particulare cum este cazul de față.

Se constată că recurenții mențin confuzia între cele două proceduri judiciare, invocând în același context specific contestației la executare, cauza D. și alții contra României. Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt legate de compatibilitatea OUG nr. 71/2009 cu dispoziții convenționale, în condițiile în care speța de față nu comportă aplicarea acestor dispoziții interne, nefiind solicitată, dar nici specifică validării de poprire, operațiunea de verificare a legalității declanșării executării silite sau a legalității actelor de executare.

Cât privește apărarea întemeiată pe Legea nr. 92/2011, în sensul respingerii cererii cu privire la validarea popririi asupra conturilor destinate cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv de personal potrivit art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002, Curtea constată că aceasta, deși întemeiată în contextul dispozițiilor legale invocate, nu justifică respingerea cererii de validare a popririi, deoarece validarea popririi nu operează cu referire la anumite conturi specifice, această chestiune urmând a fi avută în vedere la momentul punerii în executare efectivă a operațiunii de validare de poprire.

Ca atare, Curtea constată că sub aspectul îndeplinirii cerințelor legale de validare a popririi, decizia instanței de apel este legală, nefiind afectată de cazul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, decât cu privire la cuantumul sumei până la care se validează poprirea, întrucât din cuprinsul adresei nr._/X/2/2014 din 4 august 2014 (aflată la dosarul de apel), emisă de Departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul D., rezultă că suma stabilită inițial drept creanță a fost diminuată, ca urmare a plăților parțiale realizate conform O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Prin urmare, doar sub acest aspect urmează a fi modificată decizia instanței de apel, în sensul că suma brută (incluzând dobânda și inflația) până la care se validează poprirea este de 50.013 lei, conform înscrisurilor depuse în recurs cu privire la actualizarea sumei încasate în prezent de către intimatul-creditor N. E..

Pentru considerentele expuse în precedent, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul celor menționate anterior, fiind menținute în rest dispozițiile deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul-terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică (fostă Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică), precum și de recurentul-debitor M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 1136 A din 21.08.2014 pronunțată Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-creditor N. E..

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că suma brută (incluzând dobânda și inflația) până la care se validează poprirea este de 50.013 lei.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26.02.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A. C. B. G. S. D. M.

G.

GREFIER,

G. C. A.

Red. ACB

Tehnored. ACB/PS 2 ex.

Jud. apel: M.A.B., R.S.

← Acţiune în declararea simulatiei. Decizia nr. 80/2015. Curtea...  Legea 10/2001. Decizia nr. 191/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 265/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI