Acţiune în constatare. Decizia nr. 637/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 637/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 637/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.637

Ședința publică de la 21.05.2015.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă Ș. E. împotriva deciziei civile nr. 715 A din 10.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL G., A. E. și ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR și cu intimatul-chemat în garanție C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

P. are ca obiect – acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Catrin C., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante Ș. E., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2015, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul G., conform delegației pe care o depune la dosar, avocatul P. G., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte A. E., în baza delegației de substituire eliberată de baroul București - CIA „D. M. G.”, atașată la fila 18 din dosar, lipsind intimata pârâtă Administrația F. Imobiliar și intimatul chemat în garanție C. G. al Municipiului București.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 18 mai 2015, a unei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă A. E., în dublu exemplar.

Avocatul recurentei reclamante depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 0,30 lei, pe care instanța le anulează.

Solicită comunicarea întâmpinării formulate de intimata pârâtă A. E. și amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de apărările formulate.

Curtea comunică apărătorului recurentei reclamante copia întâmpinării formulate de către intimata pârâtă A. E. și dispune strigarea cauzei la ordine pentru a-i da posibilitatea acestuia să ia cunoștință de conținutul întâmpinării.

La reluarea cauzei, la ordine, la apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Catrin C., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante Ș. E., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2015, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul G., conform delegației pe care o depune la dosar, avocatul P. G., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte A. E., în baza delegației de substituire eliberată de baroul București - CIA „D. M. G.”, atașată la fila 18 din dosar, lipsind intimata pârâtă Administrația F. Imobiliar și intimatul chemat în garanție C. G. al Municipiului București.

Avocatul recurentei reclamante solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, având în vedere că motivele de recurs se referă la nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel cu privire la excepțiile invocate, respectiv la fondul problemelor puse în discuție, precum și la faptul că la ultima ședință de judecată de la Tribunalul București, cu ocazia dezbaterilor publice, raportat la răspunsurile comunicate de către Primăria Municipiului București și Administrația F. Imobiliar, a reiterat solicitarea privind revenirea cu adrese la cele două instituții având în vedere ambiguitatea acestor răspunsuri. Astfel, urmează a se observa faptul că în adresa comunicată de Administrația F. Imobiliar se vorbește de valoarea de impunere, fără însă a comunica o listă cu imobilele care sunt libere, iar în final, îndrumă instanța să se adreseze la Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu și Serviciul Spațiu Locativ.

În ceea ce privește răspunsul care a fost comunicat de către Primăria Municipiului București, urmează a se observa că acesta provine de la Direcția Juridic, Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001, adresă din care rezultă faptul că această direcției nu deține lista cu imobilele aflate în domeniul privat al Municipiului București care sunt libere și ar putea fi atribuite în natură.

Interpelat fiind, avocatul recurentei reclamante precizează că înțelege să solicite proba cu înscrisuri cu privire la cererea de chemare în garanție. Precizează că motivul de recurs care susține cererea de probatorii vizează critica formulată împotriva încheierii de ședință prin care a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, critică care nu a fost analizată de către instanța de apel, astfel încât, constituie și motiv de recurs. A mai arătat faptul că instanța de apel nu a analizat această inadmisibilitate și, pe fond, cererea de chemare în garanție, motiv pentru care, teza probatorie vizează inadmisibilitatea și fondul.

Avocatul intimatei pârâte A. E., având cuvântul, solicită respingerea cererii de probatorii ca nefondată, întrucât, din motivele invocate de partea adversă, nu a înțeles care este teza probatorie utilă soluționării acestui recurs.

Pe de altă parte, având în vedere intervalul mare de timp în care s-a redactat hotărârea pronunțată de instanța de apel, apreciază că partea adversă putea face demersurile necesare obținerii oricăror înscrisuri pe care dorea să le administreze.

Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul G. arată că nu vedere utilitatea unei asemenea probe. Din punctul său de vedere, consideră că în mod corect cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca inadmisibilă.

În urma deliberării, având în vedere că probatoriul solicitat de către partea recurentă vizează cererea de chemare în garanție și care a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanța de fond, apelul fiind respins ca nefondat, astfel cum rezultă din decizia instanței tribunalului, prin raportare la dispozițiile prevăzute de art. 305 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că probatoriul solicitat, care vizează fondul acestei cereri, nu este util cauzei prin raportare la criticile de recurs.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentei reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei în vederea administrării tuturor probelor utile soluționării cauzei, raportat la cererea precizatoare.

În ceea ce privește criticile referitoare la încheierea de ședință din 07.02.2013, care, de asemenea, este nemotivată de către instanța de apel, critică care vizează admiterea excepției de inadmisibilitate a capătul trei al cererii de chemare în garanție.

Arată că, din punctul său de vedere, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în considerentele pe care le-a preluat, a încălcat dispozițiile art.85, art. 127 și 129 al. 4 din Codul de procedură civilă. Se poate observa faptul că în motivarea acestei excepții de inadmisibilitate, deși instanța a acordat cuvântul părților, a refuzat să motiveze în ședință publică această excepție.

Deși acordă cuvântul părților asupra anumitor aspecte, instanța de fond nu justifică în niciun mod, punând astfel partea în imposibilitate de a se apăra, de a cunoaște la ce nume situație de fapt și la ce anume dispoziții legale să se raporteze în apărările susținute în fața instanței. Consideră că Tribunalul București în mod greșit a apreciat că instanța de fond a motivat excepția inadmisibilității. Practic, instanța de apel nu a analizat înscrisurile vizând fondul excepției inadmisibilității.

Referitor la criticile formulate privind încheierea de ședință din data de 21.03.2013, în ceea ce privește respingerea probatoriului, cerere reiterată în fața instanței de apel, solicită a se avea în vedere faptul că și hotărârea atacată, în ansamblul ei, pornește de la neobservarea actelor procedurale depuse de către recurenta reclamantă în fața instanței de fond.

Se menționează de către instanța de apel faptul că „Tribunalul constată că acest motiv de nelegalitate a dispoziției contestate nu a fost invocat în fața primei instanțe, nici prin cererea introductivă, nici prin cererea precizatoare” și aici arată că se referă la solicitarea privind efectuarea probei cu expertiză tehnică. Solicită a se avea în vedere faptul că la data de 01.11.2011, după ce dosarul administrativ de la Primăria Municipiului București a fost atașat la dosarul cauzei, urmare a solicitărilor instanței, reclamanta a formulat precizări, în cadrul cărora a arătat foarte clar suplimentarea motivelor de nelegalitate pentru care a contestat art. 2 și 3 din dispoziția emisă de Primăria Municipiului București, precizând în mod evident faptul că nu există identitate între imobilul ce face obiect al dispoziției și imobilul din prezenta cauză, atât identitate cu priire la numerele poștale, cât și identitate cu privire la componența imobilului. În ceea ce privește structura și dimensiunea imobilului, învederează faptul că acestea sunt menționate în mod diferit în înscrisurile puse la dispoziție atât de partea adversă, cât și de Primăria Municipiului București, motiv pentru care, raportat la acest motiv de nelegalitate, apreciază că se impune administrarea probei cu expertiză tehnică. Or, instanța de apel a analizat solicitarea reclamantei doar din prisma cererii de chemare în judecată nu și din prisma cererii precizatoare, situație care a creat mai multe nereguli și nelegalități, inclusiv hotărârea pronunțată pe fondul cauzei.

Referitor la fondul cauzei, de asemenea, solicită a se avea în vedere faptul că instanța de apel nu a observat că reclamanta a criticat anumite aspecte legate de această dispoziție, raportându-se doar la cererea de chemare în judecată. Este adevărat faptul că cererea de chemare în judecată nu cuprinde motivele de nelegalitate, pentru că la momentul formulării acțiunii partea nu era în posesia actelor emise de Primăria Municipiului București, însă, prin cererea precizatoare erau clar invocate acest motive.

Consideră că atâta vreme cât instanța nu a analizat aceste motive de nelegalitate, nu a analizat practic fondul cererii reclamantei.

Arată că a invocat restituirea frauduloasă pentru lipsa identității imobilului, respectiv că s-a procedat la vânzarea acestui bun în mod nelegal.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Avocatul intimatei pârâte A. E. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat să se constate nelegalitatea dispoziției prin care imobilul a fost restituit, solicită a se avea în vedere că potrivit art. 25 al. 4 din Legea nr. 10/2001, art. 25 al. 4, această dispoziție reprezintă titlu de proprietate și are forța probantă a unui act autentic. Este evident că modalitatea în care reclamanta a înțeles să formuleze capătul de cerere prin care a înțeles să solicite constatarea nelegalității acestei dispoziții nu este de natură a putea înlătura calitatea de proprietar a intimatei pârâte.

În condițiile în care, deși prima instanță i-a pus în vedere reclamantei să își precizeze acest capăt de cerere, partea a insistat în a formula o cerere de constatare a nelegalității unui titlu de proprietate, consideră că soluția respingere ca neîntemeiată a acestei cereri nu poate fi decât cea corectă, dată cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Astfel, urmează a se observa faptul că deși reclamanta intitulează cererea formulată „ Cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată în conformitate cu dispoziția instanței de la termenul anterior”, aceasta nu face altceva decât să dezvolte anumite motive, astfel încât apreciază că soluția instanței este una corectă.

Solicită a se avea în vedere apărările expuse pe larg prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Reprezentantul intimatului pârât M. București, prin Primarul G., solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Arată că lecturând decizia recurată, a observat faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la modul în care s-au dat cele două încheieri invocate de reclamantă, astfel încât apreciază că instanța a lămurit această problemă de drept.

De asemenea, apreciază că instanța de apel s-a pronunțat și pe fondul pricinii, cu referire punctuală la temeiurile de drept care au fost invocate și de către partea adversă.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanță la 31.05.2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția Civilă, reclamanta Ș. E. a chemat în judecată pârâții M. București, S.C. F. S.A. și A. E. E., solicitând să se constate nelegalitatea dispoziției nr. 8941/23.10.2007 emisă de Primarul Municipiului București în aplicarea Legii 10/2001 în favoarea numitei M. E., să se constate că are un drept locativ conferit de contractul de închiriere nr. 2251162L/29.11.2000 și actul adițional nr. 3/4.06.2009 contract prelungit de drept până la încheierea unui nou contract de închiriere cu noul proprietar, să se constate că are un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea cheltuielilor necesare și utile pe care le-a efectuat la imobilul în cauză pe timpul locuirii sale. Cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că are calitate de chiriaș în imobilul situat în București, .. 61, Sector 2 începând cu anul 2000, fiind atribuit în mod legal.

Prin dispoziția Primarului Municipiului București nr. 8941/23.10.2007 s-a dispus restituirea în natură a apartamentului și s-a impus respectarea dispozițiilor art. 15 din Legea 10/2001, în raporturile cu chiriașii. În mod nelegal, în art. 3 al dispoziției s-a inserat însă încetarea de drept a contractului de închiriere pe data punerii în posesie a proprietari. Art. 3 din dispoziție este nelegal deoarece nu s-a menționat expres și obligația de a respecta și disp. art. 13 și 14 din Legea 10/2001. S-au încălcat și dispozițiile art. 10 și 11 din OUG 40/1999.

De fapt, restituirea imobilului s-a produs la 29.10.2009, iar punerea în posesie s-a făcut la 9.11.2009 prin protocol de predare – preluare.

Contractul de închiriere încheiat sub nr. 2251162L/2000 a fost valabil până la 18.04.2004 și prelungit până la 08.04.2009 prin act adițional. Ulterior, prin efectul legii, contractul a fost prelungit conform OUG 44/2009 de la 19.05.2009 la 19.05.2014. Astfel, contractul de închiriere este valabil. Până la plata cheltuielilor necesare și utile estimate la 5000 lei solicită un drept de retenție asupra imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 și urm. c.pr.civ, Legea 10/2001, Legea 114/1996, OUG 40/1999, OUG 8/2004, art. 6 CEDO, art. 47 din Carta DFUE, alte dispoziții legale aplicabile în cauză.

Administrația F. Imobiliar a depus precizare în sensul că începând cu data de 01.01.2012, pârâta S.C. F. S.A. nu mai are nicio calitate în desfășurarea activității de administrare a imobilelor ce face parte din fondul locativ de stat și implicit nici în a celui ce face obiectul acestei cauze conform HCGMB nr. 35/1997 ( fila 40).

Reclamanta a depus cerere modificatoare prin care a arătat că înțelege să se judece și cu AFI în calitate de pârâtă ( fila 52).

Reclamanta a depus cerere de chemare în garanție a Consiliului G. al Municipiului București pentru ca în situația în care ar cădea în pretenții să fie obligat să-i pună la dispoziție o locuință echivalentă celei pe care o ocupă în prezent și pe care M. București a înțeles să o restituie pârâtei A. E. și să-i plătească daune interese pentru prejudiciul suferit. ( fila 53).

Reclamanta a depus cerere completatoare prin care a solicitat și anularea protocolului de predare-primire a locuinței situată în București, .. 61, Sector 2 întocmit de Administrația F. Imobiliar ( fila 184).

Prin sentința civilă nr. 6060/11.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._ , s-a respins acțiunea formulată de reclamanta Ș. E., în contradictoriu cu pârâții M. București, A. E. E. și Administrația F. Imobiliar, ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare în garanție a Consiliului G. al Municipiului București, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că autoarea reclamantei M. E. a formulat notificarea nr. 2723/10.08.2001 solicitând în baza Legii 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în București .. 61, sectorul 2 .

Prin sentința civilă nr. 5059/8.09.2005, definitivă și irevocabilă, M. București prin Primar a fost obligat să emită dispoziție sau decizie motivată prin care să răspundă notificării.

În baza actelor depuse și a sentinței civile 5059/8.09.2005, Primăria Municipiului București a emis dispoziția nr. 8941/23.10.2007 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului ( filele 71-179). S-a putut restitui în natură imobilul având în vedere că acesta se afla în posesia statului, nefiind înstrăinat.

În imobil, la data restituirii se aflau în calitate de chiriași Ș. E., titulară de contract 2251162L/29.11.2000 și cele două fiice P. C. și P. M. O.. Termenul de închiriere era pentru perioada decembrie_04.

Prin act adițional, contractul s-a prelungit până la 08.04.2009 în baza OUG 8/2004 și până la 13.05.2014 în baza OUG 44/2009.

Predarea-primirea imobilului s-a efectuat prin protocol nr._/9.11.2009.

Potrivit art. 3 din dispoziția nr. 8941/23.10.2007 s-a stabilit că acest contract de închiriere dintre chiriaș și S.C. F. S.A. încetează de drept pe data punerii în posesie a proprietarei.

Această dispoziție 8941/2007 constituie titlu de proprietate. Astfel, de la această dată noul proprietar a devenit M. E..

S-au aplicat disp. OUG 40/1999 art. 10 și 11, astfel că s-a prelungit de drept contractul până la 08.04.2009 în baza OUG 8/2004 dar, nu mai putea fi prelungit de drept în baza OUG 44/2009, deoarece imobilul se afla în proprietate particulară.

Dispoziția 8941/23.10.2007 este emisă în baza actelor depuse pentru soluționarea notificării, fiind valabil întocmită, neîncălcând nicio dispoziție legală în ceea ce privește chiriașii, așa cum s-a arătat mai sus.

De asemenea, contractul de închiriere al reclamantei a încetat de drept la 08.04.2009 nemaiputându-se prelungi, având în vedere că prin OUG 44/2009 se prelungesc doar contractele de închiriere încheiate cu statul, iar în prezenta cauză, imobilul este proprietate particulară, de la data emiterii dispoziției 8941/2007.

În ceea ce privește dreptul de retenție și cererea de chemare în garanție instanța a constatat inadmisibilitatea acestora (filele 229-230).

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 24.05.2012, a încheierii de ședință din data de 7.02.2013, a încheierii de ședință din data de 21.03.2013 a declarat apel motivat Ș. E..

În motivarea apelului s-au arătat următoarele:

“1. Cu privire la încheirea de ședință din data de 24.05.2012:

Prin aceasta încheiere de ședința s-a respins în mod neîntemeiat și nelegal probatoriul solicitat de reclamanta cu privire la proba testimoniala și la cea cu expertiza tehnica, specialitatea construcții-evaluări imobiliare.

Urmează a se observa faptul ca prima instanța a admis numai proba cu înscrisuri, considerând-o concludenta, pertinenta și utila soluționării cauzei și a respins probele cu martora și expertiza tehnica, fără însă a motiva pentru ce anume a înlăturat aceste probe. Nu se poate cunoaște astfel raționamentul instanței, iar aceasta a încălcat astfel dispoziție exprese ale ari 261 pct. 5 C proc civ, conform cărora hotărârile trebuie sa cuprindă motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Nu se cunoaște, în aceste condiții, care a fost în mod concret motivul respingerii probatoriului propus (care dintre condițiile de admisibilitate nu ar fi fost îndeplinita), astfel încât nici nu se poate face controlul judiciar cu privire ia temeinicia și legalitatea măsurii dispuse. Prejudiciul procesual nu poate fi înlăturat decât prin desființarea sentinței și trimiterea spre rejudecare, pentru stabilirea situației de fapt reale, încuviințarea și administrarea probatoriului solicitat, spre a nu fi privata de un grad de jurisdicție în care cererea mea sa fie judecata în fond cu referire la întreg probatoriul necesar.

Probele fuseseră solicitate în vederea probării pretențiilor privind valoarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate ia imobilul în litigiu, proba cu expertiza era în mod expres individualizata în lege ca modalitate de stabilire a valorii acestora, iar dreptul de retenție este generat de existenta și întinderea acestor pretenții a căror proba a fost refuzata.

Având în vedere faptul ca la data respingerii probelor respective, nu fusese admisa excepția de inadmisibilitate a capătului 3 de cerere și a cererii de chemare în garanție (care au fost de altfel greșit admise ulterior), nu exista nicio motivație logica și aparenta pentru a se respingă probatoriul propus.

Măsura dispusa poate fi doar rezultatul unei decizii de respingere a cererilor reclamantei preexistenta momentului admiterii excepției de inadmisibilitate sau chiar a unei decizii deja luate cu privire ia respingerea întregii cereri, ceea ce configurează un proces inechitabil, în care decizia magistratului era deja luata chiar anterior administrării probatoriului, ceea ce echivalează cu negarea dreptului la un proces echitabil, adică se încalcă art. 6 din CEDO. indiferent de apărările reclamantei acestea au devenit pur formale, întrucât o cerere ce nu se poate dovedi prin intermediul unui probatoriu, este o cerere sortita respingerii.

Au fost încălcate astfel și dispozițiile art. 129 alin. 5 C proc civ, nefiind făcute de instanța diligentele necesare preîntâmpinării oricărei greșeli de judecata în scopul aflării adevărului.

2. Cu privire la încheierea de ședință din data de 07.02.2013:

Prin încheierea de ședința din data de 07.02.2013 a fost admisa excepția de inadmisibilitate pe căpătui 3 de cerere și cu privire la cererea de chemare în garanție a Consiliului Generai al Municipiului București.

O prima nelegalitate a măsurii dispuse decurge din faptul ca aceasta exceptie invocata din oficiu de către instanța nu a fost justificata în niciun mod, punând astfel partea în imposibilitatea de a se apară, de a ști la ce anume situație de fapt și la ce anume dispoziții legate sa se raporteze în apărările susținute în față instanței. Ori, atâta timp cât instanței ii revine dreptul de a pune în discuția părților orice împrejurări de fapt ori de drept, aceasta are și obligația de a arata în ce consta împrejurarea de fapt, ce anume o conturează în pian faptic, precum și de a da indicații la ce anume norma de drept se poate raporta în aplicarea normei legale la o anumita situație de fapt ce urmează a fi stabilita.

Practic, în lipsa oricăror indicații, fie și sumare, asupra a ce anume generează invocarea excepției respective; partea nu are mijloace sa se apere. Dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil presupun ca părții sa ii fie aduse la cunoștința fie acuzațiile ce i se aduc, fie împrejurările pentru care risca sa cada în pretenții. în lipsa acestei informări, partea nu cunoaște la ce anume sa se refere.

Dând dovada unei diligente sporite și a unei seriozități a tratării obligației de a urmări desfășurarea procesului și de a face cereri și apărări pertinente, cu respect față de sistemul jurisdicțional, am solicitat primei instanțe sa isi motiveze în fapt și în drept excepția invocata pentru a putea face apărările necesare. Cererii mele nu i s-a dat un răspuns, fiind ignorata cu desăvârșire. în chiar încheierea de ședința criticata se regăsește la pag. 3 reiterarea faptului ca nu cunosc nicio indicație, nici măcar sumara, a motivelor pentru care respectiva excepție este pusa în discuție.

Soluția pronunțata a dovedit ca instanța a avut în vedere cu totul alte motive decât au avut în vedere apărătorii părților implicate în cauza, ceea ce arata ca în realitate nu s-au pus concluzii exact pe problema de fapt și de drept esențiala.

O astfel de situație configurează inexistenta unei dezbateri contradictorii asupra acestor elemente, ceea ce conduce la încălcarea dispozițiilor art. 85 raportat la art. 127 C proc civ. care consacră principiul contradictorialității.

Aparenta discutare a excepției nu a purtat asupra chestiunilor pe care instanța le urmarea și care nici nu au putut fi prevăzute de părți.

Pe fondul excepției, soluția data acesteia este netemeinica și nelegala.

Cu privire la capătul 3 de cerere, urmează a se observa ca însuși prezentul litigiu are ca obiect stabilirea sumelor care sunt datorate de parata cu titlul de despăgubire pentru cheltuielile necesare și utile efectuate ia imobilul în cauza.

Prin cererea de chemare în judecata am arătat ca am dreptul ia despăgubire și ca aceasta urmează a fi determinata pe baza de expertiza, urmând ca instanța sa dispună stabilirea unul drept de retenție până la achitarea sumelor care se stabileau pe baza de expertiza, acestea fiind evaluate provizoriu la suma de 1.000 lei.

În mod evident am investit prima instanța cu stabilirea valorii despăgubirii și cu cea a instituirii unui drept de retenție. dacă instanța nu a fost pe deplin lămurită cu privire ia obiectul cererii de chemare în judecata avea posibilitatea fie de a impune părții precizări exprese cu privire la obiectul cauzei pe acest aspect, fie de a califica cererea în concordanta cu voința reala a părții. Ori, este dincolo de orice îndoiala ca voința părții este de a se stabili valoarea reala a îmbunătățirilor evaluate provizoriu la 1000 lei și de a se institui dreptul de retenție în raport de aceasta valoare determinata, până la achitarea ei.

Toate aceste critici dovedesc importanta lămuririi părților asupra motivelor care au stat la baza invocării excepției de inadmisibilitate, iar dacă s-ar fi dat lămuririle necesare, ar fi fost simplu de stabilit și intenția părții exprimata în capătul 3 de cerere, ceea ce ar fi condus indiscutabil la respingerea excepției și nu la admiterea ei.

Aceeași greșita respingere exista și cu privire la cererea de chemare în garanție. Obiectul acesteia a vizat obligarea chematului în garanție de a-mi pune ia dispoziție o alta locuința, în situația în care as cădea în pretenții și as fi evacuata din locuința mea.

Motivarea instanței este în sensul ca nu pot cădea în pretenții pentru a formula cererea de chemare în garanție cu obiectul respectiv, având la dispoziție calea separata pe dreptul comun.

O astfel de soluție este în mod evident nelegala. Chemarea în garanție este definita de legiuitor ca fiind acea cerere pe care o poate exercita o persoana în cazul în care ar cadoa în pretenții . unui terț față de care ar putea sa se îndrepte ulterior cu o cerere separata pentru a-i fi acoperit prejudiciul respectiv.

Ori, a pretinde ca este inadmisibila cererea de chemare în garanție cu motivația ca as putea sa mă adresez ulterior cu o cerere separata „pe dreptul comun" înseamnă a nega însăși rațiunea pentru care legiuitorul a introdus instituția chemării în garanție. Din rațiuni de celeritate a soluționării litigiilor, de mai buna administrare a justiției, de siguranța a circuitului juridic, a fost adoptata instituția chemării în garanție tocmai pentru a se preîntâmpina „o cale separata cu privire la pretențiile solicitate".

Instanța nu explica ce anume o face sa considere ca nu pot „cădea în pretenții pentru a formula cererea de chemare în garanție cu obiectul respectiv", mai ales ca am căzut în pretenții cu privire la constatarea prelungirii contractului meu de închiriere, situație în care am dreptul de a obține de la chematul în garanție o alta locuința sociala dintre cele administrate de acesta pe raza municipiului București. Conform art. 3 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 215/2001 C. G. al Municipiului București are „atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului.

Ca urmare, calea separata indicata de instanța ar fi fost îndreptata împotriva acestui chemat în garanție, întrucât el administrează domeniul public și privat al municipiului din care fac parte locuințele ce pot fi acordate celor ale căror contracte de închiriere isi pierd valabilitate ca urmare a restituirii imobilelor în temeiul legii nr. 10/2001. Aceasta afirmație nu trebuie interpretata ca o recunoaștere a drepturilor pârâtei, ci ca o ipoteza care justifica cererea de chemare în garanție.

3. Cu privire la încheierea de ședința din data de 21.03.2013:

Prin aceasta încheiere de ședința prima instanța a respins probatoriul solicitat în vederea probării apărărilor mele referitoare la inexistenta identității între imobilul ce a constituit proprietatea autoarei notificatoarei și imobilul restituit prin dispoziția a cărei nulitate se cere a fi constatată.

În condițiile în care am contestat dispoziția sub aspectul nelegalei emiteri întrucât notificatoarea nu a făcut proba dreptului de proprietate, invocând și indicând diferențele existente între imobilele respective, era absolut necesara o expertiza care sa dovedească identitatea între proprietatea preluata abuziv și cea restituita de paratul M. București.

În condițiile în care o astfel de expertiza nu a stat la baza emiterii dispoziției, iar actele administrative și de informare emise de paratul M. București sunt contradictorii, aceasta apărare esențiala pentru dovedirea pretențiilor mele nu putea fi înlăturata în mod legal.

Identitatea de imobile este o premisa a restituirii dreptului de proprietate în temeiul legii nr. 10/2001, o condiție esențiala de legalitate a actului de restituire, legea 10/2001 considerând ca notificarea făcuta de o persoana neîndreptățita, ca și restituirea în lipsa dovedirii dreptului de proprietate inițial asupra imobilului restituit în mod concret reprezintă fapte care pot angaja răspunderea civila, administrativa sau chiar penala a celor care se fac vinovați.

Pentru probarea apărărilor mele era necesara și încuviințarea probatoriului în privința interogatoriului propus acesta având relevanta cu privire la fapte personale privind procedura de restituire a imobilului în litigiu, cunoscut fiind ca aceasta procedura presupune și desfășurarea unor activități de proba ale persoanei notificatoare și unor activități concrete ale paratului și chemaților în garanție.

Respingerea probelor s-a făcut cu motivația ca acestea nu sunt utile cauzei, având în vedere înscrisurile depuse la dosar ori, tocmai aceste înscrisuri nu fac dovada identității de imobile, ci dimpotrivă, ele arata ea este, vorba de imobile situate la adrese diferite, istoricul de adresa și număr postai nu dovedește corespondenta în timp a adresei administrative, compunerea, vecinătățile și amplasamentul construcției notificate nu corespunde celei pentru care se invoca dreptul de proprietate al autoarei inițiale, nu exista o expertiza de identificare solicitată și realizată în faza administrativa, nu exista niciun fel de indicații asupra existenței unei corespondențe între părți pe aceste aspecte, astfel încât înscrisurile existente nu sunt suficiente pentru a crea certitudinea, adică o convingere dincolo de orice îndoiala ca notificatoarea i s-a restituit un imobil față de care dovedea calitatea de persoana îndreptățită.

Ca urmare, atât interogatoriul, cât mai ales proba cu expertiza erau utile în soluționarea cauzei, iar lipsirea mea de posibilitatea de proba arata ca cererea nu a fost analizata cu atenția necesară fiind omise elemente esențiale de proba propuse de partea reclamanta.

O astfel de situație echivalează cu lipsa unui proces echitabil, adică este încălcat art. 6 din Convenție, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale U.E., art. 21 din Constituție. Accesul la Justiție este astfel transformat ., lipsita de eficienta practica.

4. Cu privire la sentința civila nr. 6060/2013:

Instanța a reținut o situație de fapt incompleta.

Astfel, în câteva rânduri, aceasta tranșează problema restituirii imobilului motivând restituirea acestuia doar pe faptul ca se afla în posesia statului, nefiind înstrăinat.

O astfel de situație de fapt este insuficienta pentru a se dispune restituirea imobilului prin raportare la dispozițiile legii nr. 10/2001 care impun o . condiții specifice. Astfel, este necesar a se proba faptul ca imobilul se afla în proprietatea autorului pârâtei la data preluării abuzive de către stat. în acest sens este necesar sa se facă dovada identității de imobile sub aspectul stării de fapt, adică suprafața, laturi, vecinătăți, componenta construcției, alte elemente de identificare necesare înlăturării dubiului cu privire la situarea exacta a acestuia. Tot în acest sens, în mod curent se impune dovada cu istoric de adresa și număr postal, precum și cu istoric de rol fiscal. Analizând sumar problema dedusa judecații, crima instanța nu a reținut aspectele invocate de mine, neexistând nici măcar o referire la acestea în reținerea situației de fapt sau a motivării hotărârii. Datorita acestui mod de judecata au fost încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C proc civ.

Totodată, modul de judecata, prin care apărările mele esențiale nu au putut fi probate și nici nu au fost analizate, dovedește încălcarea dispozițiilor ari. 6 CEDO, obligatorii pentru judecătorul național în temeiul art. 11 și art. 20 alin. 2 din Constituție. Convenția a fost ratificata de România prin Legea nr. 30/1994, astfel încât este și parte a dreptului național.

Practic, fondul apărărilor mele nu a fost analizat, ceea ce impune desființarea sentinței cu trimiterea spre completarea probatoriului și judecare pe fond a acestora. Aparenta judecare pe fond nu poate fi acceptata, întrucât prima instanța nu a avut în vedere elemente esențiale ale cererii mele, iar reținerea cauzei spre judecare de către instanța de apei și administrarea probelor lipsa în ape; m-ar prejudicia, lipsindu-mă de un grad de jurisdicție.

Sub aspectul motivării în fapt și în drept, instanța nu face decât sa prezinte anumite afirmații, fără ca acestea sa fie rodul interpretării și aplicării normelor de drept invocate. Astfel, se afirma ca potrivit art. 3 din dispoziție contractul încetează de drept la data punerii în posesie a proprietarei, fără a se arata norma juridica ce se aplica în acest sens. în lipsa temeiului juridic, hotărârea este nemotivata în drept cu privire la aceasta afirmație.

Se afirma ca dispoziția constituie titlu de proprietate, ceea ce, de principiu ar putea fi adevărat, însă în speța, aceasta dispoziție conține și o condiție și anume obligația de plata a unei sume de bani cu titlul de restituire a despăgubirilor încasate. Ca urmare, operează un efect suspensiv până ia plata sumei respective.

În condițiile în care instanța retine ca mi s-a prelungit contractul până la data de 13.05.2014 în baza OUG nr. 44/2009, iar câteva rânduri mai jos se retine ca nu se mai putea prelungi în temeiul O.U.G. nr. 44/2009, înseamnă ca este nemotivata, întrucât contradicțiile din cuprinsul motivării se asimilează motivarea hotărârii.

Mai mult, modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor OUG nr. 44/2009 și ale OUG nr. 40/1999 sunt greșite. Niciun text de lege nu limitează aplicarea art. 10 și 11 din OUG nr. 40/1093 la perioada de timp de până la 08.04.2009.

Pe de alta parte, instanța nu ține seama de actul adițional la contract, act adițional care nu este desființat, face parte din ordinea juridica actuala și produce efecte depline până la data de 13.05.2014.

Mai mult, instanța nu explica de ce nu operează nici subrogarea pretinsului proprietar în contractul de locațiune (art. 13 și art. 14 din legea nr. 10/_) și nici de ce în cazul în care nu s-ar aplica OUG nr. 44/2009 în privința prelungirii de drept a contractului, nu se aplica art. 10 și art. 11 din OUG nr. 40/1999.

Instanța nu a mai analizat cererea de anulare a protocolului de predare-primire, asupra acestuia nefiind stabilita o anume situație de fapt, nu este nicio referire la vreun text normativ și nici nu se pronunța o anumita soluție prin dispozitiv.

Soluția greșita data capătului de cerere privind stabilirea valorii cheltuielilor necesare și utile și a dreptului de retenție, precum și greșita soluție data cererii de chemare în garanție au făcut ca aceste cereri sa nu mai fie analizate în fond, lipsindu-mă de un grad de jurisdicție.

În realitate, așa cum am susținut și în față primei instanțe, din cuprinsul actului dotal invocat drept dovada a proprietății rezulta ca notificatoarea și-a constituit ca dota în vederea căsătoriei, alături de alte bunuri, imobilul situat în București, .. 59 A, Din istoricul de adresa și număr postai rezulta ca acest din urma imobil a purtat nr. 59 până în anul 1925 și nr. 61 ulterior acestui an.

După cum se poate observa din probele dosarului, actul de proprietate, respectiv actul dotal, se refera la un alt imobil decât cel cuprins în certificatul de moștenitor și în istoricul de adresa și număr postai în primul act este vorba de nr. 59A, iar în certificatul de moștenitor este înscris imobilul de ia nr. 59 Conform istoricului de adresa și nr. postai, imobilul de la nr. 61 nu a purtat niciodată nr. 59 A, ceea ce dovedește lipsa identității de imobile în discuție și, pe cale de consecința nedovedirea calității de proprietar a autoarei notificatoarei, motiv de nulitate a dispoziției de restituire.

Imobilul are în unele acte 180 mp, iar în altele 144 mp., ceea ce reprezintă în mod evident o diferența de suprafața mult prea importanta pentru a se putea susține, în lipsa unei expertize, ca este unul și aceiași.

Mai mult, în unele acte are anexe de zid, în altele nu are, dovedind neclarități importante asupra obiectului pretinsului drept de proprietate.

Contrar afirmațiilor pârâtei A., în procedura administrativa nu s-a administrat nicio expertiza specialitatea construcții și, chiar dacă o astfel de expertiza s-ar fi efectuat, ar fi fost una extrajudiciara. Conform principiului administrării nemijlocite a probelor în față instanței de judecata, era obligatorie efectuarea unei expertize care sa lămurească aceste diferențe.

Cu privire la pretinsa verificare de către prefectura, în mod evident așa ceva nu exista ca procedura pentru imobilele care se restituie în temeiul legii nr. 10/2001, ci numai pentru legile fondului funciar.

Ca urmare, dispoziția de restituire este emisa în baza unor acte, date și informații incomplete și contradictorii, astfel încât este nelegala.

Din cuprinsul sentinței civile nr. 2588/1981 rezulta ca M. E. a încheiat un act de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, .. 61, sectorul 2 și ca s-a prezentat la notariatul de stat în vederea autentificării acestui act de vânzare. Aceasta situație este susținuta și de încheierea de respingere nr._/04.12.1980 data de Notariatul de stat al sectorului 2.

Împotriva acestei încheieri numita M. E. a formulat plângere, susținând faptul ca a încheiat un act de vânzare asupra imobilului, confirmând astfel voința sa manifestata în cuprinsul actului de vânzare. Plângerea a fost respinsa, însă acest fapt nu schimba cu nimic existența raportului juridic de vânzare a imobilului, adică voința concordanta a vânzătorului și a cumpărătorului și nici efectele acestui act.

Conform art. 1295 C.civ, „Vinderea este perfecta între părți și proprietatea este de drept strămutată ia cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat."

În sentința civila se are în vedere și faptul ca actul produce efecte între părți indiferent de transcriere.

În aceste condiții rezulta ca la data preluării de către stat, adică după circa 2 ani de la data acestei înstrăinări, imobilul nu mai aparținea numitei M., ci altei persoane căreia ii fusese vândut încă din anul 1980. Este de notorietate ca în perioada comunista majoritatea actelor de vânzare-cumpărare nu s-au încheiat în forma autentica ci consensuala, aceasta fiind modalitatea . imobile. Principiul voinței reale a părților da prioritate acordului părților față de existenta actului notarial, iar dispozițiile Codului civil, act ce nu a fost niciodată considerat ca fiind neconstituțional în raport de constituția în vigoare pe perioada aplicării lui, arata care este consecința acordului de voința, adică transferul de proprietate.

Având în vedere faptul ca imobilul a fost vândut anterior preluării de către stat, rezulta ca numai cumpărătorul ar fi fost îndreptățit sa solicite restituirea acestuia, nu și vânzătorul. Ca urmare, autoarea pârâtei nu face dovada dreptului de proprietate la data preluării imobilului, dispoziția de restituire fiind nelegal emisa.

În procedura de soluționare administrativa a notificării nu au fost solicitate toate datele și informațiile necesare, iar în procedura judiciara nu exista nicio analiza a cererii mele pe aceste aspecte.

Conform art. 1204 C.civ, „Se poate opune unei părți mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecății, sau în cursul judecații."

În aceste condiții, recunoașterea făcuta de M. E. ii este opozabila atât acesteia cât și succesorilor săi, nici aceasta și nici succesorii săi neavând posibilitatea de a redobândi un bun a cărui vânzare este recunoscuta în mod neechivoc,

Cu privire la dreptul meu de locațiune, conform art. 10 din OUG nr. 40/1999, aprobata prin Legea nr. 241/2001, în vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data deschiderii rolului fiscal, proprietarul ii va notifica chiriașului, prin executor judecătoresc, data și locul întâlnirii, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire.

O astfel de notificare nu mi-a fost adresata. În privința continuării locațiunii, am solicitat sa continuam relațiile de închiriere, dorind sa locuiesc în continuare în imobil.

Cu privire la data înscrierii în rolul fiscal, nu mi-a fost prezentat niciodată un astfel de document, astfel încât nici nu știu dacă și cine este înscris în rolul fiscal și nici de la ce data.

Trecând însă și peste acest aspect, pretinsul proprietar are obligația de a adresa o notificare în sensul stabilit de OUG nr. 40/1999, obligație pe care nu a respectat-o.

În condițiile în care nu a fost respectata procedura notificării au aplicabilitate dispozițiile ari 11 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 care stabilesc ca nerespectarea dispozițiilor art. 10 alin. 1 din ordonanța atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract.

Aceste dispoziții sunt completate cu cele ale art. 15 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care prevăd ca "(2) Neîncheierea noului contract de închiriere în cazul prevăzut la art. 9 și 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 cauzată de neînțelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar sau de pretenția acestuia de restrângere a suprafeței locative pentru persoanele prevăzute la art. 32 alin. (1) din aceeași ordonanță, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la închirierea noului contract”.

În aceste condiții, este evident ca relațiile contractuale nu încetează de drept așa cum este inserat în art. 3 al dispoziției, neexistând norma legala care sa prevadă acest lucru.

Dispoziția primarului general încalcă și alte norme ale OUG nr. 40/1999, cum sunt cele privind situația în care consiliul local nu poate pune la dispoziția chiriașului o locuința corespunzătoare în termen de 1 an de ia data cererii, contractul de închiriere se prelungește pe o perioada de 6 luni de zile; fiind aplicabile și dispozițiile cap. 31 din ordonanța privind schimbul obligatoriu de locuința (astfel cum dispune art. 15 alin. 4 din OUG nr. 40/1999).

Mai mult, atât doctrina cât și practica judecătoreasca au stabilit ca în conformitate cu teoria proprietarului aparent, contractul de locațiune încheiat de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credința isi păstrează efectele ca și cum contractul ar fi fost încheiat cu proprietarul real. Transpunerea acestui principiu în normele legii speciale se regăsește în dispozițiile art. 13 și art. 14 din Legea nr. 10/2001.

În plus, va rugam a observa ca între cauzele de încetare sau nulitate a contractului nr. 2251162L/29.11.2000 și a actului adițional nr. 3/04.09.2009 nu se indica modalitatea încetării prin restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001.

Consecința tuturor acestor elemente de fapt și de drept este aceea ca art. 3 din Dispoziția Primarului general nr. 8941/2007 este ilegală.

Nici aceste apărări nu au fost analizate de prima instanța, așa ca fondul pretențiilor mele nu a fost în realitate judecat.

Având în vedere acesta considerente, va solicit admiterea apelului meu și, în principal desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii mele, așa cum a fost formulata. Va solicit admiterea cererii de chemare în garanție.

Cu cheltuieli de judecată.”

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C.pr.civilă, Legea nr. 10/ 2001, OUG nr. 40/1999, OUG nr. 8/2004, OUG 44/2009, alte dispoziții legale incidente în cauza.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. E. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, motivele fiind pe larg expuse în întâmpinare, și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (f. 45-48).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-119 C.pr.civilă, art. 44 din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr.715 A/10.06.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel, critica în care se susține că în mod nelegal prima instanță a respins probele cu martori și expertiză tehnică, a fost înlăturată de Tribunal, căci în mod corect prima instanță a respins aceste probe și a admis numai proba cu înscrisuri, considerată concludentă și utilă în soluționarea cauzei, dispozițiile art.167 C.pr.civ, fiind respectate.

Cu privire la încheierea din data de 07.02.2013, apelanta susține că instanța de fond nu a motivat admiterea excepției de inadmisibilitate pe capătul 3 de cerere și nici admiterea excepției de inadmisibilitate pe cererea de chemare în garanție, însă Tribunalul, verificând încheierea atacată, a constatat că aceasta cuprinde motivele care au format convingerea instanței (rândurile 3-4 și, respectiv, 5-8 din considerentele încheierii).

Nici critica privind inexistența unei dezbateri contradictorii pe această excepție nu a putut fi reținută de Tribunal, căci excepția a fost pusă în discuția părților, acestea având posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere.

Referitor la încheierea din data de 21.03.2013, apelanta invocă faptul că în mod eronat prima instanță a respins probatoriul solicitat pentru a proba inexistența identității între imobilul ce a constituit proprietatea autoarei notificatoarei și imobilul restituit prin dispoziția a cărei anulare se cere a fi constatată, însă Tribunalul a constatat că acest motiv de nelegalitate a dispoziției contestate nu a fost invocat în fața primei instanțe, nici prin cererea introductivă, nici prin cererea precizatoare, astfel încât în mod corect proba cu expertiză tehnică solicitată pe acest aspect a fost respinsă.

Analizând apelul formulat împotriva sentinței civile nr.6060/11.04.2013, prin prisma motivelor invocate, Tribunalul l-a găsit nefondat.

Astfel, motivul de apel în care se invocă faptul că în mod eronat prima instanță a reținut că în cauză nu poate opera prelungirea contractului de închiriere în temeiul dispozițiilor OUG nr.44/2009, a fost înlăturat de Tribunal, căci în mod corect a reținut prima instanță că prin OUG nr.44/2009 se prelungesc doar contractele de închiriere încheiate cu Statul, or în prezenta cauză imobilul este proprietate particulară de la data emiterii dispoziției nr. 8941/23.10.2007.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că contractul de închiriere al reclamantei a încetat de drept la data de 08.04.2009.

Critica privind motivarea contradictorie pe acest capăt de cerere a fost înlăturată de Tribunal, căci în mod evident este vorba de o eroare materială, nicidecum de o susținere contradictorie, instanța de fond reținând că nu de poate prelungi contractul de închiriere al reclamantei în temeiul OUG nr.44/2009.

Nici critica privind lipsa motivării hotărârii primei instanțe nu a putut fi reținută de Tribunal căci hotărârea apelată conține argumentele care au format convingerea instanței.

Motivul de apel în care se susține că Dispoziția de restituire nr.8941/23.10.2007 este nelegală întrucât a fost emisă în baza unor informații incomplete și contradictorii, a fost înlăturat de Tribunal deoarece aceste aspecte nu au fost invocate în fața primei instanțe, ci reprezintă cereri noi formulate direct în apel, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art.294 alin.1 C.pr.civ.

Motivul de apel în care se susține că în mod eronat prima instanță nu a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art.11 alin.1 din OUG nr.40/1999, a fost înlăturat de Tribunal, căci prima instanță a reținut aplicarea în cauză a dispozițiilor art.10 și art.11 din OUG nr.40/1999 privind prelungirea de drept a contractului de închiriere, însă numai până la data de 08.04.2009, după această dată contractul nu mai putea fi prelungit deoarece, așa cu s-a arătat anterior, se afla în proprietate particulară. Critica în care se susține că nu a fost analizat capătul de cerere privind anularea protocolului de predare primire a fost înlăturată de Tribunal, căci acest capăt de cerere a fost analizat implicit odată cu analiza motivelor de nulitate a dispoziției nr.8941/23.10.2007.

Împotriva acestei decizii, la data de 11.03.2015, a declarat recurs reclamanta Ș. E., cerere care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 04.05.2015.

În motivarea recursului său, recurenta-reclamantă a arătat că decizia este nelegala, fiind data cu interpretarea și aplicarea greșita a legii, motiv de recurs conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Cererea de apel, ca de altfel întregul dosar au fost analizate cu superficialitate de către instanța de apel, aceasta neobservând nici măcar cererile cu care a fost investita prima instanța.

Întrucât prin cererea de apel a criticat atât hotărârea finală a primei instanțe, cât și hotărârile intermediare, instanța avea obligația de a analiza serios și complet fiecare din criticile susținute în față acesteia, ceea ce nu a făcut.

Având în vedere faptul ca instanța de apel s-a pronunțat pe o formă intermediara a cererii sale, neobservând precizarea din data de 01.11.2012 existența la dosar atât prin fax cât și în original la filele 213-2015, respectiv 216-218, rezultă că s-a pronunțat pe alta cerere decât cea cu care a fost investita prima instanța, ceea ce echivalează cu recercetarea fondului apelului, aspect rezultat chiar din mențiunile inserate în considerente. Ca urmare, nu a beneficiat de judecarea apelului, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare.

Analizând cu prioritate criticile privind încheierea de ședința din data de 24.05.2012, instanța de apel a respins apelul împotriva acesteia fără nicio motivare, din cuprinsul singurei fraze referitoare la acest motiv lipsind orice raționament propriu. Practic, nu a făcut decât sa repete reținerile primei instanțe, nemotivate și acestea la rândul lor.

Greșeala instanței de apel este una caracteristica asupra a ceea ce se definește ca fiind o hotărâre nemotivată, în acest sens instanțele de control judiciar stabilind ca, în lipsa unui raționament propriu nu este posibil controlul judiciar, întrucât nu se cunosc motivele pe care instanța anterioară și-a fundamentat soluția.

În concret, în decizia recurată se susține doar ca prima instanța a respins în mod corect cererea de probatorii, fără a arata de ce este corecta respingerea, care erau tezele probatorii ale fiecărei probe, de ce anume acestea nu serveau soluționării cauzei, care erau capetele de cerere în vederea dovedirii cărora s-au soluționat probele respective.

A arătat ca încheierea trebuia sa fie motivată, fie și printr-un considerent comun, acesta însă trebuind a avea suficientă claritate, sa conțină o motivație în fapt și în drept. A invocat în acest sens încălcarea art.6 CEDO, a art.129 Cod procedură civilă, a art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

Or, prin modul de soluționare a apelului împotriva acestei încheieri nu s-a răspuns însăși criticii formulate, cea privind nemotivarea, în considerentele deciziei recurate nefiind nici un cuvânt despre nemotivarea soluției primei instanțe. Ca urmare, apelul împotriva acestei încheieri nu a fost în realitate judecat pe fond.

Jurisprudența CEDO, ca parte a blocului de convenționalitate consideră că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultanta a doua exigente ce decurg din art.6 par.1 al Convenției: dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței" și obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți", Convenția impune obligația oricărei instanțe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a transa litigiul.

În aceste condiții, dreptul de acces la justiție, ca și cel al un proces echitabil au devenit iluzorii și neefective, indiferent de apărările decizia fiind deja luată.

În privința analizei criticilor mele referitoare la încheierea de ședința din data de 07.02.2013, sunt cel puțin trei aspecte ce trebuiau analizate serios și complet, ceea ce instanța de apel nu a făcut.

Primul vizează nemotivarea soluției din respectiva încheiere. Motivarea unei hotărâri trebuie făcută în fapt și în drept, aceasta a doua parte a motivării fiind esențiala. După cum se poate ușor observa, instanța de apel s-a mărginit a susține ca încheierea a fost motivată la rândurile 3-4 și 5-8 din considerente. Însă, aceasta "motivare" este în realitate o simpla afirmație, nesusținută de nici un argument de drept, așa încât în drept soluția nu este motivată, iar motivul său de apel era serios și pertinent, rămânând însa neanalizat de instanța de apel aspectul nemotivării în drept, obligatorie conform art.251 pct.5 Cod procedură civilă și art.6 CEDO, nu a fost absolut deloc analizat de instanța de apel.

Nu s-a dat un răspuns specific criticilor sale din cererea de apel referitoare la excepția de inadmisibilitate, invocata din oficiu de către instanța, iar soluția pronunțata a dovedit ca instanța a avut în vedere cu totul alte motive decât au avut în vedere apărătorii părților implicate în cauza, ceea ce arata ca în realitate nu s-au pus concluzii exact pe problema de fapt și de drept esențiala.

O astfel de situație configurează inexistenta unei dezbateri contradictorii asupra acestor elemente ceea ce conduce la încălcarea dispozițiilor art.85 raportat la art.127 Cod procedură civilă care consacra principiul contradictorialității.

Instanța de apel a uitat complet sa analizeze criticile vizând fondul excepției, deși acestea au făcut obiectul unei critici începând de la jumătatea paginii 3 a cererii de apel și cuprinzând întreaga pagina 4 vizând netemeinicia și nelegalitatea soluției. Nu exista nici un cuvânt despre aceste critici. apelul nefiind judecat în fond nici asupra acestui aspect.

Nu exista analiza criticilor de fond nici cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, aceasta nefiind analizata de instanța de apel, recurenta prezentând pe larg criticile neanalizate.

Toate aceste critici dovedesc importanta lămuririi părților asupra motivelor care au stat la baza invocării excepției de inadmisibilitate, iar daca s-ar fi dat lămuririle necesare, ar fi fost simplu de stabilit și intenția părții exprimată în capătul 3 de cerere, ceea ce ar fi condus indiscutabil la respingerea excepției și nu la admiterea ei.

Aceeași greșita respingere exista și cu privire la cererea de chemare în garanție. Obiectul acesteia a vizat obligarea chematului în garanție de a-mi pune la dispoziție o alta locuința, în situația în care as cădea în pretenții și as fi evacuata din locuința mea.

Motivarea instanței este în sensul ca nu pot cădea în pretenții pentru a formula cererea de chemare în garanție cu obiectul respectiv, având la dispoziție calea separata pe dreptul comun. O astfel de soluție este în mod evident nelegala. Chemarea în garanție este definita de legiuitor ca fiind acea cerere pe care o poate exercita o persoana în cazul în care ar cădea în pretenții . unui terț față de care ar putea sa se îndrepte ulterior cu o cerere separata pentru a-i fi acoperit prejudiciul respectiv.

Din rațiuni de celeritate a soluționării litigiilor, de mai buna administrare a justiției, de siguranța a circuitului juridic, a fost adoptata instituția chemării în garanție tocmai pentru a se preîntâmpina "o cale separata cu privire la pretențiile solicitate".

Instanța nu explica ce anume o face sa considere că recurenta nu poate "cădea în pretenții pentru a formula cererea de chemare în garanție cu obiectul respectiv", mai ales ca a căzut în pretenții cu privire la constatarea prelungirii contractului de închiriere, situație în care are dreptul de a obține de la chematul în garanție o alta locuința sociala dintre cele administrate de acesta pe raza municipiului București. Conform art. 3 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 215/2001 C. G. al Municipiului București are "atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului",

Ca urmare, calea separata indicata de instanța ar fi fost îndreptata împotriva acestui chemat în garanție, întrucât el administrează domeniul public și privat al municipiului din care fac parte locuințele ce pot fi acordate celor ale căror contracte de închiriere își pierd valabilitatea ca urmare a restituirii imobilelor în temeiul legii nr.10/2001. Aceasta afirmație nu trebuie interpretata ca o recunoaștere a drepturilor pârâtei, ci ca o ipoteza care justifica cererea de chemare în garanție."

În privința motivului de apel privind încheierea de ședința din data de 21.03.2013, în mod surprinzător instanța de apel refuză a analiza criticile recurentei cu motivarea ca: "Tribunalul constata ca acest motiv de nelegalitate a dispoziției contestate nu a fost invocat în față primei instanțe, nici prin cererea introductiva, nici prin cererea precizatoare, astfel încât în mod corect proba cu expertiza tehnica solicitata pe acest aspect a fost respinsa".

Daca însa, Tribunalul ar fi studiat temeinic dosarul, ar fi putut observa faptul ca la filele 213-2015, respectiv 216-218 din dosarul primei instanțe se regăsește precizarea mea expresa, făcuta la cererea instanței, prin care a invocat doua motive de nelegalitate a dispoziției contestate, legate de obligația notificatoarei de a-și proba dreptul de proprietate: lipsa de identitate între imobilul în care locuiește și cel care rezulta din actele de proprietate ; notificatoarea nu și-a dovedit dreptul de proprietate la data preluării, imobilul fiind vândut în mod legal.

Întregul act de justiție este viciat prin neanalizarea cererii în forma finala, astfel încât instanța de apel s-a pronunțat în realitate pe alta cerere decât forma finala a acesteia, așa încât apelul nu este judecat în fond nici cu privire la încheierea de ședința din data de 21.03.2013.

Niciuna din criticile de la pct.3 al apelului nu a mai fost analizata, așa încât se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, recurenta prezentând în continuare criticile neanalizate.

În privința sentinței civile nr. 6060/11.04.2013, soluția este rezultatul firesc al greșelilor anterioare cu privire la forma cererii de chemare în judecata ce trebuia analizata. Neavând prefigurata forma corecta a cererii, întreaga analiza privește în realitate o cerere diferita, cea nemodificata, așa încât apelul nu este judecat în fond nici cu privire la sentința civila.

Soluția dată cererilor sale din fața primei instanțe decurge din soluțiile date încheierilor de ședința anterioare, greșit analizate de instanța de apel, iar considerentele pentru care instanța de apel a respins criticile au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției globale dată apelului.

Niciuna din criticile privind nelegalitatea dispoziției ca urmare a neprobării dreptului de proprietate nu este analizata de instanța de apel (probabil ca o consecința a faptului ca nu a observat precizarea din data de 01.11.2012). În mod expres, instanța de apel arată și la acest motiv faptul ca "motivul de apel în care se susține ca dispoziția nr.8941/23.10.2007 este nelegala întrucât a fost emis în baza unor informații incomplete și contradictorii, a fost înlăturat de Tribunal deoarece aceste aspecte nu au fost invocate în fața primei instanțe, ci reprezintă cereri noi formulate direct în apel, ceea ce atrage incidenta dispozițiilor art. 294 alin.1 Cod procedură civilă”.

Datorita acestui fapt, apare ca o axioma constatarea instanței de apel în sensul ca OUG nr. 44/2009 se aplica doar contractelor încheiate cu statul, apreciind ca imobilul în care locuiesc ar fi proprietate particulara.

Or, recurenta tocmai aspectul restituirii frauduloase îl invocă în cererea sa, solicitând anularea dispoziției de restituire, ceea ce face ca imobilul sa nu poată fi proprietate particulara.

Instanța de apel a făcut o grava eroare cu privire la conținutul cererii sale, aplicând greșit art.294 alin.1 Cod procedură civilă, motiv de recurs conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenta arătând în continuare criticile neanalizate.

Datorita modului greșit de percepere a cererilor sale, în mod greșit instanța de apel i-a respins și probatoriile solicitate, punându-o astfel în imposibilitate de a-și dovedi pretențiile, ceea ce afectează garanția unui proces echitabil.

Față de situația concreta a cauzei, în condițiile în care instanța de apel a soluționat apelul fără a intra în cercetarea fondului, având în vedere și necesitatea administrării de probe noi în vederea dovedirii motivelor de apel neanalizate, precum și pentru o judecata unitara a cauzei se impune cu necesitate casarea deciziei civile nr. 6060/2014 și trimiterea cauzei spre (re)judecarea apelului, urmând ca instanței de trimitere să i se impună obligația analizării complete a apelului.

În situația în care se va aprecia ca nu se impune casarea cu trimitere, solicită modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului cu consecința desființării sentinței și cu trimiterea spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Totodată, solicită și admiterea cererii de chemare în garanție daca va fi cazul, cu cheltuieli de judecata.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 și art.312 alin.3 Cod procedură civilă, orice dispoziții legale invocate în cereri sau incidente în cauză.

La data de 18.05.2015 intimata-pârâtă A. E. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile recurate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat în mod corect ca instanța de fond a soluționat legal atât cererea principala cat și cererea de chemare în garanție.

De asemenea, în mod legal și temeinic a reținut ca și corecta soluția instanței de fond de respingere a acțiunii reclamantei ca neîntemeiata, prin care a solicitat: sa se constate "nelegalitatea Dispoziției nr. 8941/23.10.2007 emisa de Primarul Municipiului București în aplicarea Legii nr.10/2001 în favoarea numitei M. E.", sa se constate ca reclamanta are "un drept locativ conferit de contractul de închiriere nr.2251162L/29.11.2000 și actul adițional nr.2/04.06.2009 la contractul de închiriere nr.2251162L/29.11.2000, prelungit de drept pana la încheierea unui nou contract de închiriere cu noul proprietar, și să se contate că are "un drept de retenție asupra imobilului" .

Solicită să se observe ca toate actele de la dosarul cauzei dovedesc, fără putința de tăgada, ca intimata are calitatea de proprietara a imobilului situat în București, ..61, sect. 2.

După cum reiese fără echivoc, criticile recurentei ca purced de la afirmația acestei ca instanța de apel nu ar fi observat precizarea existenta la filele 213-215, respectiv 216-218, sunt vădit neîntemeiate, întrucât din lecturarea filelor indicate raportat la art.25 alin. 4 din Legea nr.10/2001, conform căruia Dispoziția de aprobare a restituirii în natura a imobilului face dovada deplina a proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia și are forța probantă a unui înscris autentic, este evident ca prin înscrisul intitulat de recurenta-reclamanta "cerere precizatoare a cererii de chemare în judecata în conformitate cu dispoziția instanței de la termenul anterior", aceasta nu a reușit sa formuleze o cerere este de natura a investi instanța de judecata în a pronunța o soluție prin care sa înlăture calitatea de proprietara a subsemnatei intimata-parata A. E. asupra imobilului în cauza.

Ca atare, în condițiile în care deși prima instanța i-a pus în vedere sa își precizeze acest capăt de cerere, reclamanta a insistat în a formula o cerere de constatare a nelegalității unui titlu de proprietate, soluția de restingere ca neîntemeiata a acestei cereri de a se constata "nelegalitatea Dispoziției nr. 8941/23.10.2007 emisa de Primarul Municipiului București în aplicarea Legii nr.10/2001 în favoarea numitei M. E.", nu poate fi decât cea corectă, dată cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

La data retrocedării, imobilul era ocupat de reclamata și cele două fiice ale sale P. C. și P. M. D., în baza contractului de închiriere nr.2251162L/29.11.2000, prin act adițional contractul s-a prelungit pana la 08.04.2009.

În prezent, contractul de închiriere menționat și-a încetat valabilitatea, iar reclamanta nu mai are titlu pentru folosirea spațiului, prin urmare, aceasta nu au niciun drept asupra imobilului în speța, chiar daca au locuit în aceasta perioada de aproape 5 ani.

Din cele mai sus expuse rezulta faptul ca recurenta nu deține nici un titlu valabil și ca aceștia ocupa în mod abuziv și cu rea credința proprietatea sa din București, .. 61, sect. 2, contractul de închiriere încheiat cu statul, neputându-se prelungi, întrucât imobilul este proprietate particulara din 2007, dispozițiile OUG nr.44/2009.

În virtutea principiilor generale aplicabile în materie, pornind de la premise ca edictarea OUG nr. 44/2009, invocata de reclamanta, statul roman a trebuit sa arbitreze probleme extreme de complexe și de sensibile din punct de vedere social pe care le-a ridicat nevoia de conciliere a intereselor antagoniste ale proprietarilor și locatarilor.

Statul a avut de protejat dreptul de proprietate al proprietarilor, pe de-o parte, și de respectat drepturile sociale ale celorlalți, pe de alta parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabila a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma în domeniul locativ.

După cum în mod corect s-a reținut în hotărârea instanței de fond, menținuta ca legala și temeinica de instanța de apel, dispozițiile OUG nr.44/2009 nu au mai instituit măsura de protecție a chiriașilor un alt termen în care proprietarii imobilelor restituite sa aibă obligația încheierii contractului de închiriere cu chiriașii, aceste prevederi referindu-se strict doar la acele locuințe care se mai găsesc în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, or imobilul în speța de la data restituii în natura, anul 2007, este proprietate privata.

Aceasta înseamnă ca, de la data de 08.04.2009 o eventuala locațiune intre proprietarul imobilului restituit și vechiul chiriaș este supusa regulilor generale înscrise în art.1411 și urm din Codul civil .

Astfel s-ar ajunge la a se impune proprietarului sarcina excesiva în privința posibilității de a dispune de bunul sau, cu toate ca prevederile Codului civil interzic locațiunile perpetue.

Intimata nu mai poate fi obligata sa suporte sarcina excesiva a limitării prerogativelor dreptului sau de proprietate, în condițiile în care autoarea sa a fost lipsita vreme de decenii, fără nici un temei legal, de folosința imobilului obiect al dreptului de proprietate.

Cu privire la încheierea de ședința din 07.02.2013 în mod corect instanța de apel verificând a constatat ca aceasta "cuprinde motivele care au format convingerea instanței (rândurile 3-4 și, respectiv, 5-8 din considerentele încheierii) "

De asemenea, este legala soluția de admitere a excepției inadmisibilității capătului III din cererea de chemare în judecata, privind constatarea unui drept de retenție până la achitarea unor presupuse cheltuieli necesare și utile efectuate la imobil, având în vedere ca nu exista nicio hotărâre judecătoreasca prin care sa se fi stabilit astfel de cheltuieli iar reclamanta nu a investit instanța cu o cerere prin care să se constate ca reclamanta ar avea un drept de proprietate asupra acestor lucrărilor invocate.

Critica reclamantei privind inexistenta unei dezbateri contradictorii pe aceasta excepție, în mod evident nu avea cum sa fie primita de instanța de apel, în condițiile în care excepția a fost pusa în discuția părților în ședința publica.

Oricum, nu se pot fi reținute susținerile acesteia întemeiate pe un pretins drept de retenție, întrucât s-ar ajunge la a se impune proprietarului o sarcina excesiva în privința posibilității de a dispune de bunul sau, întrucât reclamanta nu deține niciun titlu valabil și ocupa în mod abuziv și cu rea credința proprietatea sa din București, .. 61, sect. 2.

Totodată, față de faptul ca reclamanta nu poate cădea în pretenții, în mod legal a respins și cererea de chemare în garanție.

Cu privire la încheierea de ședința din 24.05.2012 și la încheierea de ședința din 21.03.2013 solicită să se observe ca în cauza, instanța de apel pronunțând o hotărâre temeinica și legala a constatat ca prima instanța a respins cererea de probe formulata reclamanta, în mod corect, apreciind ca nu sunt concludente, pertinente și utile soluționării prezentei cauze, pentru aceleași considerente fiind respinsa și cererea de probatorii formulata în calea de atac a apelului, fiind evident ca administrarea probei cu expertiza, în prezenta cauza, nu ar fi dus decât la tergiversarea nejustificata a procesului, în condițiile în care dosarul având ca obiect evacuarea reclamantei din imobilul proprietatea intimatei, a fost suspendat pana la judecarea irevocabila a prezentei cauze, dat fiind faptul ca ceea ce urmărește reclamanta în realitate, prin punerea pe rolul instanțelor de judecata a acestui dosar este sa continue sa folosească imobilul proprietatea intimatei, în mod ilegal, fără niciun titlu și fără a achita vreo suma cu titlu de chirie.

Procedând astfel ambele instanțe au respectat dispoziția speciala ce are în vedere judecata și vizează probele, astfel cum s-a decis constant și în jurisprudența mai veche, ca instanța poate sa respingă o atare cerere, daca o găsește inutila față de împrejurarea ca acele probe nu pot contribui la formarea convingerii sale, după cum s-a întâmplat în prezenta cauza.

Față de cele de mai sus, solicită să se constate ca atât hotărârea primei instanțe cat și cea a instanței de apel sunt motivate corespunzător în fapt și în drept, ambele instanțe cercetând întocmai toate aspectele cu care au fost investite de reclamanta, și pe cale de consecința, respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr.715 A/I0 06.2014 pronunțata de Tribunalul București ca legală și temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.115-119 Cod procedură civilă, art.44 din Constituție, Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.25 alin. 4 din Legea nr.10/2001.

Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de nelegalitate formulate în cauză, Curtea constată următoarele:

In prealabil, Curtea reține că, deși recurenta invocă expres în susținerea criticilor sale motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct.9 din codul de procedură civilă de la 1865, aceste critici vizează în primul rând nemotivarea deciziei recurate, situație față de care se impune, prin raportare la dispozițiile art. 306 alin.3 C.proc.civ., o analiză a acestora din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ.

Având, deci, în vedere cu prioritate, prin prisma dispozițiilor legale arătate, aceste aspecte de nelegalitate invocate de parte, Curtea reține că în faza procesuală a apelului reclamanta a formulat critici atât împotriva încheierilor de ședință pronunțate de prima instanță la datele de 24.05.2012, 07.02.2013 și, respectiv, 21.03.2013, cât și împotriva sentinței, expunându-și distinct argumentele pentru care ar fi fost necesară desființarea cu trimitere spre rejudecare ori schimbarea soluției pronunțate de judecătorie.

Din considerentele deciziei pronunțate în apel Curtea reține însă că tribunalul a răspuns doar la o parte dintre aceste susțineri, ignorând aspecte esențiale ce vizau chiar nelegalitatea sentinței apelate.

Curtea remarcă în acest sens că în privința criticilor îndreptate împotriva încheierii din data de 24.05.2012 prin care prima instanță a respins o primă cerere a părții de încuviințare a probatoriului – proba testimonială și proba cu expertiză tehnică – tribunalul s-a pronunțat exclusiv asupra legalității măsurii luate anterior prin raportare la dispozițiile art.167 C.proc.civ., apreciind că aceste prevederi ar fi fost fost respectate, în condițiile în care reclamanta invoca în principal nemotivarea măsurii luate de judecătorie și, implicit, vătămarea pricinuită în acest mod.

Referitor la Încheierea din data de 07.02.2013, instanța de control judiciar a reținut că prima instanță a motivat admiterea excepției de inadmisibilitate pe capătul 3 de cerere, precum și admiterea aceleiași excepții, apreciind totodată că a existat o dezbatere contradictorie asupra excepțiilor, întrucât „excepția a fost pusă în discuția părților, acestea având posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere”.

Curtea trebuie, însă, să remarce că ceea ce critica reclamanta prin cererea de apel nu era, în principal, o nemotivare a soluției pronunțate asupra excepției procesuale, ci împrejurarea că judecătorul fondului a înțeles să invoce din oficiu această excepție, punând-o în discuția părților fără a-și argumenta în vreun mod o atare măsură, astfel încât părțile nu au beneficiat de posibilitatea efectivă de a formula apărări legate de obiectul excepției.

In plus, reclamanta a criticat chiar netemeinicia și nelegalitatea soluției de inadmisibilitate adoptate, critică ce nu a mai primit niciun răspuns din partea instanței de apel.

In referire la considerentele prin care tribunalul a statuat asupra apelului declarat împotriva încheierii din data de 21.03.2013, Curtea constată că, în condițiile în care reclamanta a susținut utilitatea administrării unei probe cu expertiză tehnică pentru identificarea imobilului restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 prin dispoziția Primarului Municipiului București nr.8941/23.10.2007, criticând respingerea cererii de completarea a probatoriului în acest sens de către prima instanță, care a avut în vedere că proba nu ar fiu necesară față de înscrisurile doveditoare depuse la dosar, tribunalul a reținut că acest motiv de nelegalitate a dispoziției contestate nu ar fi fost invocat în primă fază procesuală, nici prin cererea introductivă, nici prin cererea precizatoare.

Aceleași considerente sunt avute în vedere de instanța de apel ca răspuns la criticile aduse de reclamantă împotriva sentinței referitor la capătul de cerere principal al acțiunii vizând nelegalitatea aceleiași dispoziții de restituire, tribunal reținând că aspectul privind emiterea nelegală a actului respectiv, în lipsa unor informații complete și neechivoce, ar fi fost invocat de parte direct în calea apelului, ceea ce ar atrage incidența dispozițiilor art.294 alin.1 C.pr.civ.

Curtea urmează să constate în acest context că este întemeiată critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu a observat cererea „precizatoare” a acțiunii introductive depusă la dosarul de fond la data de 1.11.2012, cerere prin care reclamanta a invocat toate aceste împrejurări care, în opinia sa, ar determina nelegalitatea dispoziției.

In aceste condiții, se constată că tribunalul nu a analizat deloc aceste aspecte deduse judecății în limitele cadrului procesual stabilit în primă instanță.

Curtea constată, totodată, că instanța de apel a răspuns doar parțial și celorlalte susțineri ale reclamantei referitoare la incidența O.U.G. nr. 40/1999 asupra dreptului locativ invocat de aceasta, ignorând și cu acest prilej apărări esențiale reiterate în apel cum sunt cele legate de efectele contractului de locațiune prin raportare la punerea în aplicare a măsurilor de restituire prevăzute de legea specială cu caracter de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât prin apel partea arată că, la rândul său, prima instanță ar fi ignorat aceste susțineri.

Or, cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este “efectul devolutiv”, efect ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

In acest sens, art. 295 C.proc.civilă prevede că “instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei”.

Prin urmare, deși caracterul devolutiv al apelului nu este absolut, este evident că, pentru ca instanța de apel să pronunțe propria sa hotărâre prin care, potrivit art. 296 C.proc.civ. poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, aceasta este obligată să examineze toate motivele invocate de apelant prin cererea sa și să răspundă criticilor aduse hotărârii atacate cu apel.

In raport de cele anterior reținute, Curtea constată că motivarea deciziei atacate este vădit contrară prevederilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., potrivit cărora hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Acest text legal a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, rolul acestuia fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției, precum și posibilitatea exercitării controlul judiciar de către instanțele superioare.

Pe de altă parte, trebuie arătat că, din perspectiva jurisprudenței CEDO, obligatorie pentru instanțele naționale (cauza Albina împotriva României, cauza G. împotriva României, cauza D. contra României), un proces civil finalizat printr-o hotărâre care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, ceea ce implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, chiar dacă nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de una dintre părți, nu permite nici ignorarea lor, fiind necesar a exista un răspuns la argumentele fundamentale, respectiv, acelea care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Examinarea motivării deciziei tribunalului prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Curtea către concluzia că instanța de apel nu a analizat apărări esențiale ale părții, astfel cum au fost enunțate mai sus, și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, ceea ce nu satisface cerința unui proces echitabil.

A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei – situație ce face necesară casarea în tot a deciziei recurate, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct.7 Cod procedura civilă rap. la art. 304 pct.5 Cod procedura civilă.

In consecință, în temeiul art. 312 alin.1 și 5 Cod procedura civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, instanță care va analiza și celelalte susțineri ale părții referitoare la aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate în cauză, susțineri reiterate și în recurs și care nu pot fi examinate în această fază procesuală, având în vedere soluția de casare adoptată și limitele controlului judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă Ș. E. împotriva deciziei civile nr.715 A din 10.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G., A. E. și ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR și cu intimatul chemat în garanție C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Casează în tot decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 21.05.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

I. D. M. I. M.-A. N.-G.

GREFIER,

M. C.

Red.M.A.N.G.

Tehnored.C.S./M.

2 ex.

T.B. Secția a V-a Civilă – S.V.

- S.O.

Jud.sector 2 București - N.S.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 649/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Conflict de competenţă. Sentința nr. 37/2012. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 607/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 623/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 265/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 649/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI