Legea 10/2001. Decizia nr. 649/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 649/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 649/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.649
Ședința publică de la 25.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant FÜGEDY A., precum și de recurentei-pârâte ., împotriva încheierii de ședință din 24.10.2013 și a sentinței civile nr.760 din 12.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul L. M., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant FÜGEDY A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 20.03.2015, emisă de Baroul București, aflată la fila 50 din dosar și avocat P. M., în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte ., în baza împuternicirii avocațiale nr._/25.05.2015, pe care o depune la dosar .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurentului-reclamant depune la dosar, în original, dovezile privind cheltuielile de judecată.
Părțile, prin avocați, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
Arată că instanța de fond a omis să includă în cheltuielile de judecată plata celor două expertize judiciare, precum și contravaloarea biletelor de călătorie cu trenul și a onorariului de avocat, suportat de parte în fața Tribunalului Bihor.
Apărătorul recurentei-pârâte solicită, în principal, admiterea recursului, modificarea încheierii de ședință din 24.10.2013 și a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției tardivității formulării acțiunii și respingerii cererii ca tardiv formulată, iar, în subsidiar, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea lămuririi depline a tuturor împrejurărilor de fapt ale cauzei; fără cheltuieli de judecată.
Consideră că instanța de fond nu a lămurit situația juridică a imobilului pentru care se solicită restituirea în natură sau în echivalent bănesc, întrucât nu a stabilit dacă terenul în suprafață de 2652,08 mp indicat de contestator ca fiind deținut în proprietate de O. P. SA, este același cu cel deținut de autoarea sa, și nici nu a făcut aplicarea prezumției relative a dreptului de proprietate.
În atare situație, reclamantul avea obligația de a depune la dosar un raport de expertiză extrajudiciară de identificare a imobilului pentru a face dovada că terenul solicitat prin notificare este în totalitate sau parțial în proprietatea sau folosința pârâtei.
Or, în condițiile în care acest raport de expertiză nu a existat la dosarul de notificare, reclamantul trebuia să lămurească situația de fapt a terenului revendicat în fața instanței de judecată, prin administrarea tuturor probelor admisibile, conform dispozițiilor speciale ale Legii nr.10/2001.
Mai mult decât atât, apreciază că în condițiile în care reclamantul nu a solicitat administrarea acestei probe, instanța de fond trebuia să dispună din oficiu efectuarea probei cu expertiză de specialitate topografie pentru identificarea și stabilirea regimului juridic al imobilelor notificate atât la data preluării abuzive, cât și la data notificării.
În ceea ce privește recursul recurentului-reclamant, solicită respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât instanța de fond în mod corect a acordat cheltuieli de judecată conform actelor aflate la dosarul cauzei.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că încheierea de ședință din 24.10.2013 ar fi nemotivată sau insuficient motivată, solicită să se observe că instanța de fond a motivat scurt, clar și concis încheierea, raportat la obiectul concret al acesteia.
Or, instanța de fond a examinat efectiv argumentele părților, mijloacele și elementele de probă, a făcut trimitere la ele și a apreciat că excepția ridicată de pârâtă nu este întemeiată.
Mai mult decât atât, apreciază că reclamantul și-a îndeplinit toate obligațiile privind efectuarea expertizelor în deplină legalitate, a depus scripte de comparație și chiar a fost prezent în instanță, cu toate că are 82 de ani și este bolnav, a făcut drumul Oradea – București tocmai în scopul aflării adevărului.
În ceea ce privește efectuarea unei expertize topografice în cauză, apreciază că aceasta nu era necesară, atât timp cât la dosar există înscrisuri din care rezultă că există identitatea între terenul revendicat de reclamant și cel cu care a fost împroprietărită pârâta.
Prin urmare, apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, atât timp cât imobilele solicitate au fost donate statului în baza Decretului nr.478/1954.
Or, pentru acestea nu era necesară constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească, atât timp cât o asemenea condiție era impusă doar pentru imobilele donate statului în baza art.813 din Codul civil.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 22.12.2009, sub nr._, reclamantul FÜGEDY A. a formulat în contradictoriu cu S.C. O. P. S.A. contestație împotriva deciziei nr.513/7.12.2004 de respingere a notificării emisă de Societatea Națională a Petrolului P. S.A., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună anularea deciziei contestate, să se constate că imobilele – teren identificate în C.F. 21 și 2568 Marghita, cu număr topo 260, 261 (261/1 și 261/2), 262, situate în orașul Marghita, au fost preluate în mod abuziv de Statul Român și să se dispună restituirea în natură sau în echivalent a acestora.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că la data de 04.10.2001 a formulat notificare, în baza Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea terenurilor menționate în petitul acțiunii.
La data apariției Legii nr.10/2001, întregul teren era deținut de fostul Peco, în prezent S.C. P. S.A., situație față de care Primăria Marghita a transmis notificarea formulată de reclamant către această societate.
Prin decizia nr.513/7.12.2004, S.C. P. S.A. a respins cererea de restituire, reținând că reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, potrivit art.3 pct.1 din Legea nr.10/2001, dovada calității de proprietar sau moștenitor al fostului proprietar, potrivit art.22 din Legea nr.10/2001 și nici dovada preluării abuzive, în sensul art.2 din lege.
Criticând dispoziția, reclamantul a susținut că din actele anexate notificării rezulta că dreptul de proprietate asupra terenului solicitat a aparținut mamei sale, FÜGEDY E., fiind dobândit de aceasta prin cumpărare în anul 1955, iar calitatea sa de persoană îndreptățită rezulta din actele de stare civilă anexate și certificatul de calitate de moștenitor nr.114/24.04.2002.
Cu privire la dovada preluării abuzive a terenului de către Statul Român, reclamantul a susținut că a depus în dosarul administrativ decizia nr.56/1963 a Sfatului Popular al Regiunii Crișana, din care rezulta că mama sa a donat Statului Român terenul solicitat prin notificare, mai exact suprafața de 354 stânjeni, situat în intravilan. Potrivit art.2 lit.c din Legea nr.10/2001, se consideră imobile preluate abuziv, în sensul acestei legi, imobilele donate statului în baza Decretului nr.478/1954 și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică.
Reclamantul a apreciat că sunt aplicabile speței dispozițiile art.2 lit.c din Legea nr.10/2001, deoarece acceptarea donației nu a fost făcută în formă autentică notarială, iar preluarea făcută în baza Decretului nr.478/1954 reprezintă, conform acestui text de lege, o preluare abuzivă.
Pârâta S.C. O. P. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor și excepția tardivității formulării contestației, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea primei excepții, a arătat că sediul S.C. O. P. S.A. este situat în București, sector 1, iar conform art.26 din Legea nr.10/2001, contestațiile împotriva dispozițiilor emise în baza Legii nr.10/2001 sunt de competența secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, iar în motivarea excepției de tardivitate, a susținut că dispoziția contestată a fost expediată reclamantului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire și primită de acesta la data de 14.12.2004, contestația putea fi formulată legal, conform art.26 alin.3 din lege, în 30 de zile de la comunicare, termen care nu a fost respectat de reclamantă.
Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că cererea de restituire este neîntemeiată, deoarece imobilul nu a fost preluat în stat în mod abuziv, ci în temeiul unei donații autentice, care nu a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Prin sentința civilă nr.337/C/20.10.2010, Tribunalul Bihor a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând dispozițiile art.26 din Legea nr.10/2001 și faptul că sediul intimatei se află în București, sectorul 1.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 14.10.2010, sub nr._, iar prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 24.10.2013, s-a dispus respingerea excepției tardivității contestației, ca neîntemeiată.
Ulterior, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a pronunțat sentința civilă nr.760/12.06.2014, prin care a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat decizia de respingere a notificării nr.513/7.12.2004 emisă de Societatea Națională a Petrolului P. S.A., a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, în condițiile Cap.III din Legea nr.165/2013, pentru terenul în suprafață totală de 2625,08 m.p. situat în orașul Marghita, ., județul Bihor, a obligat pârâtul la 2900 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că terenul solicitat de reclamant prin notificare a fost proprietatea autoarei acestuia, FÜGEDY E., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul notariat de Stat al Raionului Marghita, Regiunea Oradea, sub nr.196-151/1955 și a fost trecut în proprietatea statului în temeiul donației făcută de autoarea reclamantului în favoarea Statului Român prin Sfatul Popular al Comunei Marghita.
Preluarea a fost apreciată de instanța de fond ca fiind una abuzivă, având în vedere dispoz.art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.10/2001, republicată, și faptul că donație s-a făcut, potrivit probelor administrate, în baza Decretului nr.478/1954.
S-a reținut în acest sens că, în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice în temeiul decretului anterior menționat, cât și în cazul altor donații neîncheiate în forma autentică, nu este necesară, potrivit Legii nr.10/2001, constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabile, o asemenea condiție fiind impusă exclusiv în ipoteza imobilelor donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art.813 din Codul civil.
Analizând în continuare identitatea între imobilul ce a aparținut autoarei reclamantului și terenul deținut de pârâtă, tribunalul a apreciat că este dovedită, în condițiile în care pârâta nu a contestat deținerea în proprietate a acestei suprafețe de teren, iar din coroborarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată . nr.1033/16.04.1994 cu adresa nr.238/21.01.1994 privind situația suprafețelor S.C. PECO Bihor S.A. și cu extrasul de carte funciară aflat la fila 212 din dosar, rezultă că pârâta are calitatea de proprietar asupra imobilului din ., oraș Marghita, județul Bihor, în suprafață totală de_ m.p. (din măsurători_ m.p.), imobil ce include și imobilele ce au purtat număr topo 260 și 261.
Cu privire la modalitatea de restituire, tribunalul a apreciat că terenul solicitat prin notificare nu poate fi restituit în natură reclamantului, fiind inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată anterior menționat, acesta fiind îndreptățit, conform art.7 alin.2 și art.10 alin.1 din Legea nr.10/2001, la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, la a căror stabilire vor fi avute în vedere dispozițiile Legii nr.165/2013, care este de imediată aplicare.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul reclamant s-a susținut că instanța de apel nu i-a acordat toate cheltuielile de judecată efectuate în cauză, deși existau acte doveditoare.
Prin motivele de recurs formulate de recurenta pârâtă s-a susținut că încheierea pronunțată de instanța de fond la data de 24.10.2013, prin care s-a respins excepția tardivității contestației, este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele care au format convingerea instanței de judecată în sensul soluției pronunțate prin această încheiere.
În continuare a arătat că și hotărârea pronunțată de prima instanță asupra fondului cauzei a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, fără a se lămuri pe deplin situația de fapt dedusă judecății, prin raportare la actele depuse de contestator.
În dezvoltarea acestei critici a susținut că reclamantul, care avea, potrivit legii, sarcina probațiunii acțiunii sale, nu a administrat probe, în special o expertiză, care să stabilească dacă terenul solicitat prin notificare este unul și același cu cel deținut de autoarea recurentei pârâte, situație în care instanța ar fi trebuit, din oficiu, să dispună administrarea unei astfel de probe.
În continuare recurenta pârâtă a susținut că fiind vorba de un imobil intrat în proprietatea statului prin donație, situație reglementată expres de art. 2(1) lit. c din Legea nr. 10/2001, restituirea acestuia era posibilă doar dacă se făcea dovada anulării sau constatării nulității donației prin hotărâre judecătorească. În condițiile în care nu s-a probat că există o astfel de hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, imobilul nu se înscrie în sfera imobilelor preluate abuziv și pentru care se acordă măsuri reparatorii, deci nu putea face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.
În opinia recurentei pârâte, terenul a intrat în proprietatea statului prin donație, în baza declarației autentice făcută de autoarea reclamantului FÜGEDY E., iar din probele administrate în cauză de către acesta nu a rezultat caracterul abuziv al acestei preluări.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile legale speciale incidente în materie și de criticile dezvoltate în scris de părți prin memoriile de recurs, Curtea va reține că recursul declarat de recurenta pârâtă este nefondat, iar recursul declarat de recurentul reclamant este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 513/07.12.2014 emisă de Societatea Națională a Petrolului P. SA (în prezent O. P.) s-a respins notificarea nr. 869/04.10.2001 formulată de reclamantul FÜGEDY A., privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului înscris în CF nr. 21 și 2568 a orașului Marghita, cu nr. topo. 260,261 și 262, situat în orașul Marghita, ., județul Bihor, reținându-se că notificatorul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire și nici dovada caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.
Împotriva acestei dispoziții a formulat contestație reclamantul notificator, iar prin sentința recurată instanța de fond a admis contestația, a anulat decizia de respingere nr. 513/07.12.201și a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, conform Legii nr. 165/2013, pentru terenul în suprafață de 2625/08 mp, situat în orașul Marghita, ., județul Bihor, solicitat prin notificare.
Anterior pronunțării acestei hotărâri instanța de fond a dispus prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 24.10.2013 respingerea excepției tardivității contestației, invocată în apărare de recurenta pârâtă ..
Contrar susținerilor recurentei pârâte încheierea anterior menționată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond în sensul soluției pronunțată asupra excepției tardivității, fiind întrunite, din acest punct de vedere exigențele art. 261 cod procedură civilă.
S-a reținut în considerentele încheierii că ,,din probatoriul administrat nu a rezultat că reclamantului i-ar fi fost comunicată decizia contestată la data indicată de pârâtă, în condițiile în care prin expertiza efectuată nu s-a putut stabili dacă semnătura aflată pe confirmarea de primire aparține acestuia,,.
Curtea apreciază că dispozițiile art. 304 pct. 7 cod procedură civilă, care reglementează modificarea hotărârii în ipoteza în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, trebuie interpretat în sensul că impune judecătorului motivarea soluției dată asupra fiecărei cereri formulate de părți și asupra excepțiilor invocate de acestea, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de parte în susținerea unei cereri sau a unei excepții.
Faptul că recurenta pârâtă este nemulțumită de soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției de tardivitate, astfel cum a fost motivată de către aceasta, nu echivalează cu o nemotivare a încheierii, care să poată fi invocată de parte în recurs și care să ducă în final la modificarea hotărârii atacate.
Nefondată este și critica prin care se susține că instanța de fond nu ar fi lămurit pe deplin situația de fapt în cauză, prin raportare la actele depuse de contestator, în senul că nu a administrat probe, în special o expertiză, care să stabilească dacă terenul solicitat prin notificare este unul și același cu cel deținut de autoarea recurentei pârâte.
Curtea apreciază, însă, că administrarea unei astfel de probe nu era necesară, deoarece înscrisurile existente la dosar, reținute expres în considerentele sentinței primei instanțe (certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată . nr.1033/16.04.1994, adresa nr. 238/21.01.1994 și extrasul de CF aflat la fila 212 din dosarul de fond), dovedeau pe deplin existența identității între terenul solicitat de reclamant prin notificare și cel deținut de recurenta pârâtă.
Aceeași identitate ar fi trebuit să constituie și rațiunea pentru care la momentul emiterii dispoziției contestate, autoarea recurentei pârâte a considerat că se impune respingerea cererii de restituire formulată de reclamant pentru nedovedirea calității acestuia de persoană îndreptățită la restituire și a caracterului abuziv al preluării și nu pentru faptul că acest teren nu ar fi fost deținut de Societatea Națională a Petrolului P. SA, caz în care s-ar fi impus, conform art. 25 din Legea nr.10/2001, reglementarea în vigoare la data emiterii dispoziției, comunicarea către reclamant a tuturor datelor privind persoana fizică sau juridică deținătoare a imobilului solicitat, iar în cazul în care nu deținea aceste date, comunicarea acestui fapt către reclamant.
Neprocedând astfel și procedând la soluționarea notificării prin dispoziție motivată, autoarea recurentei pârâte a recunoscut practic că deține terenul solicitat prin notificare, recunoaștere asupra căreia recurenta pârâtă nu poate reveni, deoarece este ținută, prin lege, să respecte drepturile și obligațiile autoarei sale.
Nu în ultimul rând, Curtea reține cu privire la acest aspect că acțiunea cu care a fost învestită instanța de fond reprezintă o contestație împotriva dispoziției nr. 513/07.12.2004, ce are natura juridică a unei căi de atac împotriva actului emis de un organ cu atribuții jurisdicționale, în a cărei soluționare instanța era ținută de motivele de fapt și de drept invocate de contestator, ori a reține într-o astfel de cauză netemeinicia dispoziției pentru faptul că recurenta pârâtă nu este deținătoarea terenului ar fi putut reprezenta o înrăutățire a situației contestatorului în propria cale de atac.
Nefondată este și critica prin care se susține de recurenta pârâtă că restituirea terenului către reclamant nu se putea face, conform Legii nr. 10/2001, decât dacă ar fi existat o hotărâre irevocabilă de anulare sau constatare a nulității donației făcută de autoarea acestuia.
În HG nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut expres că dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din lege vizează două ipoteze, respectiv imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice sau a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil. În acest ultim caz se va acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și numai după ce persoana îndreptățită va depune originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre.
În condițiile în care terenul în litigiu a fost donat statului în temeiul Decretului nr. 478/1954 și față de norma de interpretare anterior menționată, în mod corect tribunalul a apreciat că nu era necesară în vederea restituirii existența unei hotărâri irevocabile de desființare a donației, condiție impusă prin lege doar pentru donațiile încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil și a respins apărarea formulată de recurenta pârâtă în acest sens.
Probele administrate în cauză au dovedit atât calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, cât și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. 1 litera c din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care recursul declarat de recurenta pârâtă va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 cod procedură civilă.
Având în vedere dispozițiile art. 274 cod procedură civilă și soluția pronunțată de tribunal asupra fondului contestației, instanța de recurs apreciază că se impunea obligarea recurentei pârâte la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de recurentul reclamant la fond.
Conform dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții adverse, să plătească cheltuielile de judecată.
Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții, iar în cauza de față culpa procesuală a recurentei pârâte rezultă atât din emiterea dispoziției apreciată de instanța de fond ca fiind nelegală, cât și din apărarea formulată pe tot parcursul soluționării cauzei de față, prin care a contestat constant dreptul recurentului reclamant la restituirea imobilului.
În fața instanței de fond, recurentul reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată prin notele scrise depuse la dosar la termenul de judecată din data de 22.05.2014, când au avut loc și dezbaterile asupra contestației, iar înscrisurile depuse la dosar (filele 423,142,259 și 260 din dosarul Tribunalului București) și înscrisurile depuse în recurs dovedind că acesta a efectuat în fața primei instanțe sesizate (Tribunalul Bihor) cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei, iar în fața Tribunalului București în cuantum de 4009 lei, un total de 5009 lei.
Cum prin motivele de recurs acesta a solicitat admiterea recursului său și modificarea în parte a sentinței pronunțată de Tribunalul București, în sensul obligării recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4988 lei și față de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, Curtea va dispune în baza art. 312 cod procedură civilă admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în senul celor solicitate de recurentul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. O. P. S.A., împotriva încheierii de ședință din 24.10.2013 și a sentinței civile nr.760/12.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Admite recurentul declarat de recurentul reclamant FÜGEDY A. împotriva sentinței civile nr.760/12.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Modifică în parte sentința, în sensul stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată la suma de 4.988 lei.
Menține restul dispozițiilor.
Obligă recurenta pârâtă la 1.500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 mai 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
F. D.
Red.I.B.
Tehdact.I.B.
2 ex./09.06.2015
------------------------------------------------
T.B-Secția a V-a –E.P.-J.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 265/2015. Curtea... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 637/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
