Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 119/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 119/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2016 în dosarul nr. 119/2016
DOSAR NR._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 119R/2016
Ședința publică din data de 5 februarie 2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR F. P.
JUDECĂTOR: S. T.
JUDECĂTOR: R. P.
GREFIER: G. M. V.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr.4602A/25.11.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în cauza civilă având ca obiect – acțiune în răspundere delictuală.
Părțile în prezentul proces sunt recurentul-pârât M. Apărării Naționale, intimata-reclamantă C. H. G. și intimatul-chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-pârât reprezentat de consilier juridic V. C., intimata reclamantă reprezentată de avocat R. I., lipsă fiind intimatul-chemat în garanție.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, împrejurarea că procedura de citare este legal îndeplinită, depunerea prin serviciul registratură, în data de 02.02.2016 a întâmpinării de către intimata-reclamantă, în 3 exemplare.
Se înmânează reprezentatului recurentului-pârât un exemplar de pe întâmpinare.
Reprezentantul recurentului-pârât invederează că nu are cereri de formulat.
Apărătorul intimatei-reclamante invederează că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, curtea constată cauza în stare de judecată, declară încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbateri asupra fondului recursului și a dispozițiilor art.25 alin.5 din Legea nr.10/2001, în raport de culpă.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită admiterea recursului conform motivelor depuse în scris la dosar, pe care le susține oral, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Arată că hotărârea a fost pusă în executare.
Apărătorul intimatei-reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. Arată că acțiunea de față este întemeiată pe răspunderea delictuală și nu pe legea specială.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.3531 din 11 mai 2015 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 5 București s-au dispus următoarele:Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul M. Apărării Naționale,ca neîntemeiată. Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,ca neîntemeiată.Respinge excepția inadmisibilității,invocată de pârâtul M. Apărării Naționale și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Admite acțiunea formulată de reclamanta C. H. G., în contradictoriu cu pârâtul M. Apărării Naționale astfel cum a fost precizată. Obligă pe pârâtul M. Apărării Naționale să achite reclamantei C. H. G. suma de 350.717 lei, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință aferentă perioadei 26.09.2010 – 29.11.2012. Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
În temeiul art.502 din OUG nr. 51/2008, obligă pe reclamanta C. H. G. să achite către stat suma de 8611 lei,cu titlu de contravaloare a ajutorului public judiciar de care a beneficiat prin încheierea din 21.01.2014, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul nr._ /a1. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:
Prin Ordinul Ministrului Apărării nr. A5719 din 15.05.2008, emis în temeiul art. 1 alin. (2) și (3), art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în favoarea numitului G. M. A., s-a propus, ca măsură reparatorie pentru imposibilitatea de restituire în natură a unui teren preluat abuziv de stat în perioada comunistă, terenul în suprafață de 938,221 mp situat în București, Calea Plevnei nr. 114, colț cu . stabilit prin acest ordin ca predarea-preluarea imobilului să se facă în termen de 30 de zile de la data obținerii aprobării Guvernului, prin hotărâre.
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2035 din 28.12.2009 de Biroul Notarial Public R. I. D., numitul G. M. A. a cesionat drepturile litigioase referitoare la terenul pentru care s-au acordat măsuri reparatorii către reclamanta din prezenta cauză.
La data de 25.08.2010 a fost adoptată HG nr. 915/2010, prin care terenul din București, Calea Plevnei nr. 114, sector 1, a fost trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, în vederea acordării acestuia în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, persoanei îndreptățite la restituire. De la data adoptării acestei hotărâri de Guvern a început să curgă termenul de 30 de zile menționat în Ordinul Ministrului Apărării nr. A5719 din 15.05.2008, termen în care terenul trebuia predat reclamantei. Acest termen a expirat la data de 25.09.2010.
Cu toate acestea, terenul nu a fost predat reclamantei la data respectivă, deoarece prin Ordinul Ministrului Apărării nr. A16523 din 22.11.2010, suprafața acordată în compensare a fost micșorată la 760,76 mp. Acest din urmă Ordin a fost anulat prin sentința civilă nr. 284 din 13.02.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2010. Tribunalul a reținut că emitentul Ordinului a micșorat în mod nelegal suprafața cuvenită reclamantei.
La data de 29.11.2012, terenul a fost predat reclamantei, conform procesului-verbal de filele 6-7 din volumul I.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul M. Apărării Naționale, instanța constată că nu prezintă relevanță în prezenta cauză cine a fost proprietarul terenului sau cine a fost administratorul acestuia, ci relevanță prezintă doar identitatea persoanei care a comis fapta ilicită pe care a învederat-o reclamanta prin cererea de chemare în judecată. Aceasta deoarece în cadrul acțiunilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală, calitatea procesuală pasivă aparține autorului faptei ilicite. Prin urmare, atât timp cât reclamanta a supus analizei instanței o faptă ilicită a Ministerului Apărării Naționale, este corectă chemarea acestuia în judecată în calitate de pârât.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, aceasta a fost motivată prin argumentul conform căruia răspunderea revine celui care a avut în administrare și folosință bunul. Instanța constată, totuși, că acțiunea în răspundere delictuală introdusă de reclamantă este îndreptată exclusiv împotriva Ministerului Apărării Naționale, nu și împotriva Statului R.. Prin urmare, criticile Statului R. vizând calitatea procesuală sunt lipsite de obiect, de vreme ce în speță nu s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a Statului. Din contră, S. R. a fost chemat în judecată de către M. Apărării Naționale, dar nu în temeiul răspunderii delictuale, ci în temeiul raporturilor dintre proprietarul și administratorul terenului, raporturi care, în opinia Ministerului Apărării Naționale, ar justifica formularea unei cereri în garanție sau în despăgubire. Or, dacă este justificată sau nu această cerere în garanție sau în despăgubire este o chestiune care ține de fondul cererii de chemare în garanție și care nu poate fi analizată în contextul analizării excepției lipsei calității procesuale pasive.
Raportându-se strict la calitatea procesuală pasivă a Statului R. în cererea de chemare în garanție, instanța observă că S. R. nu a invocat argumente în sensul că nu ar avea calitate procesuală în această cerere, ci a învederat că nu poate fi atrasă răspunderea sa pentru aspectele prezentate de reclamantă, deși chematul în garanție nu este parte în cererea reclamantei. Prin urmare, instanța va respinge excepția invocată de S. R..
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată atât de pârât, cât și de chematul în garanție, instanța observă că reclamanta nu solicită contravaloarea lipsei de folosință provocată de preluarea abuzivă a terenului de către stat, ci contravaloarea lipsei de folosință provocată de emiterea unui ordin nelegal al unui ministru, ulterior stabilirii dreptului reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent. Prin urmare, nu sunt incidente Legea nr. 10/2001 și Legea nr.112/1995, în speță fiind incidentă o faptă ilicită care nu are legătură cu preluarea abuzivă de către stat, ci cu evenimente ulterioare acestuia, după ce prin ordin de ministru se recunoscuse deja dreptul de proprietate al reclamantei. Prin urmare,se impune respingerea excepției inadmisibilității ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța va proceda la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.
Instanța a constatat că pârâtul M. Apărării Naționale a comis o faptă ilicită, constând în emiterea Ordinului nr. A16523 din 22.11.2010. Caracterul ilicit al emiterii acestui Ordin a fost deja consfințit prin sentința civilă nr. 284 din 13.02.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2010, de care instanța este ținută în prezentul dosar, neputând să statueze aspecte contrare. Prejudiciul provocat reclamantei a constat în privarea acesteia de folosința bunului său, deși i se recunoscuse dreptul de proprietate și bunul trebuia predat cel târziu la data de 25.09.2010. Cu toate acestea, bunul a fost predat la data de 29.11.2012. Contravaloarea lipsei îndelungate de folosință a fost stabilită de expertul desemnat în cauză la suma de 350.717 lei. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța constată că reclamanta a fost privată de folosința terenului său din pricina activității pârâtului, care a refuzat să predea terenul vreme de mai mult de doi ani, deși își asumase o obligație în acest sens, chiar prin ordinul ministrului apărării naționale. Referitor la vinovăția pârâtului, instanța reține că pârâtul avea obligația legală de a preda terenul cel târziu la data de 25.09.2010 și a nu prezentat o cauză exoneratoare de răspundere pentru neîndeplinirea acestei obligații. În ceea ce privește argumentele care au stat la baza emiterii ordinului anulat de instanța de judecată și care au fost invocate și în dosarul în care acest ordin a fost anulat nu mai pot fi invocate în prezentul dosar, deoarece o instanță a stabilit deja că sunt neîntemeiate, iar instanța care judecă prezenta cauză nu poate ajunge la o concluzie care să contrazică o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată într-un litigiu derulat între aceleași părți.
Prin urmare, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care pârâtul va fi obligat să achite reclamantei suma de_ lei.
Cu privire la argumentul conform căruia adoptarea HG nr. 915/2010 nu însemna că întreaga suprafață de teren trebuia predată reclamantei, instanța constată că este neîntemeiat, deoarece la data expirării termenului de 30 de zile de la adoptarea hotărârii de guvern, predarea terenului menționat în ordinul de ministru prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei trebuia să se realizeze. În ceea ce privește ordinul de ministru adoptat ulterior, prin care suprafața cuvenită reclamantei a fost micșorată, acesta nici nu poate fi luat în considerare, deoarece a fost anulat cu efect retroactiv.
Pârâtul a invocat că nu poate fi atrasă răspunderea sa pentru faptele unităților militare aflate în subordine, dar instanța constată că fapta ilicită care a împiedicat predarea terenului a fost emiterea unui ordin nelegal chiar de către pârât, iar nu de vreo unitate militară, prinurmare în speță s-a solicitat atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâtului, iar nu a unei unități militare.
A mai susținut pârâtul că reclamanta nu a indicat un prepus care să fi comis fapta ilicită, dar instanța constată că obiectul prezentei cauze îl constituie răspunderea pentru fapta proprie, nu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, prin urmare nici nu exista obligația indicării vreunui prepus.
Referitor la argumentul conform căruia acordarea unei sume cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință ar avea caracter speculativ, acesta nu ține cont de faptul că expertiza evaluatorie se realizează, totuși, pe bază de criterii științifice, de către persoane specializate în evaluarea imobilelor, autorizate în acest sens de către M. Justiției, în urma unei proceduri riguroase de verificare a cunoștințelor de specialitate, adică nu de niște speculanți.
De asemenea, instanța nu poate valorifica argumentul pârâtului conform căruia contravaloarea lipsei de folosință s-ar fi putut solicita doar de la rămânerea irevocabilă a sentinței pronunțate în dosarul nr._/3/2010, deoarece prin sentința respectivă ordinul de ministru a fost anulat cu efect retroactiv. Or, dacă instanța ar da eficiență prevederilor acelui ordin pentru perioada dintre data adoptării sale și data anulării prin sentință irevocabilă, atunci ar trebui să considere ordinul respectiv ca fiind valid și producător de efecte juridice până la data anulării sale, ceea ce este inadmisibil, în condițiile în care o instanță de judecată l-a apreciat ca fiind nelegal, iar efectul nulității este retroactiv, întinzându-se până la data adoptării actului anulat.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârât, instanța o va respinge ca neîntemeiată, deoarece nu există vreo dispoziție legală care să stabilească faptul că S. R. prin M. Finanțelor garantează sau are vreo obligație de acoperire a prejudiciilor provocate prin faptele ilicite ale Ministerului Apărării Naționale.
Față de prevederile art. 52 din OUG nr. 51/2008, constatând că reclamanta a dobândit prin prezenta sentință un drept de creanță care este de 40 de ori mai mare decât contravaloarea ajutorului public de care a beneficiat, instanța o va obliga pe reclamantă să achite către stat suma de 8611 lei, cu titlu de contravaloare a ajutorului public judiciar de care a beneficiat prin încheierea din 21.01.2014, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul nr._ /a1.
Împotriva sentinței a formulat apel pârâtul M. Apărării Naționale.
Prin decizia civilă nr.4602A din 25.11.2015 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București Secția a III a Civilă apelul a fost respins ca nefondat, apelantul pârât fiind obligat la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:
Tribunalul va respinge motivul de apel prin care s-a invocat lipsa motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței ca nefondat. Judecătoria a apreciat că sentința civilă nr. 284/13.02.2012 a consfințit caracterul ilicit al Ordinului nr. A16523 din 22.11.2010. Aceasta reprezintă o apreciere a instanței, un motiv pentru care s-a considerat că pârâtul a emis un ordin cu caracter nelegal. Din cauză că acest ordin a fost deja analizat și constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind emis în mod nelegal, judecătoria nu a mai purces la legalitatea emiterii ordinului în mod just. Nu este vorba așadar de o lipsă de motivare ci de apreciere că în baza constatării nelegalității ordinului acesta nu mai poate fi supus unei noi analize, prin urmare MapN a emis un ordin nelegal, a săvârșit așadar în opinia instanței elementul material al faptei ilicite. Tribunalul va reține ca nefondată susținerea apelantului că respectiva concluzie a judecătoriei este o lipsă de motivare. Această constatare face parte din motivarea instanței și nu necesita o prezentare extinsă deoarece analiza legalității ordinului a fost deja realizată în sentința reținută de instanță.
Al doilea motiv de apel prin care se invocă netemeinicia sentinței civile este de asemenea nefondat. Ceea ce critică în esență apelantul este aprecierea judecătoriei că ordinul constatat ca fiind emis în mod nelegal reprezintă o faptă ilicită. Apelantul opinează că în sine emiterea unui ordin, chiar și în condițiile constatării lui ca nelegale ulterior nu poate reprezenta o faptă ilicită. Tribunalul va constata că ceea ce a reținut judecătoria a fost aspectul că fapta ilicită a constat în lipsa de folosință asupra terenului la care avea dreptul beneficiarul lipsă de folosință creată prin emiterea celui de-al doilea ordin, în condițiile în care emitentul avea deja obligația predării terenului la 25.09.2010. Prin urmare fapta ilicită a constat în provocarea lipsei de folosință prin conduita autorității emitente a ordinului în mod nelegal. Emiterea nelegală nu are a mai fi analizată cu toate detaliile indicate de apelantă privind constatările lor referitoare la existența sau nu a unei construcții, ce suprafață fusese delimitată în plus sau nu etc. deoarece modul de emitere a ordinului și conținutul său au fost deja analizate și constatate ca nelegale prin o hotărâre a instanțelor judecătorești devenită definitivă.
Este nefondată susținerea apelantului că o cerere în obligare a sa la plata lipsei de folosință este inadmisibilă. Argumentele apelantei se sprijină pe aspectul că prin legile nr.112/1995 și nr. 10/2001 sunt stabilite beneficiile la despăgubiri pentru imobile expropriate, așadar ele nu puteau fi solicitate de reclamant cu titlu de lipsă de folosință. Argumentul apelantei este vădit nefondat deoarece, așa cum a constatat prima instanță, obiectul cererii de chemare în judecată a fost lipsa de folosință asupra suprafeței de teren stabilită cu titlu de compensare în beneficiul reclamantului prin Ordinul din 5719/15.05.2008 și la care era obligat MapN să îl predea în urma emiterii HG nr. 915/2010 până la data de 25.09.2010. Ordinul din 15.05.2008 echivala cu recunoașterea definitivă de către autoritatea emitentă a proprietății reclamantului asupra unei anumite suprafețe de teren (acordată în compensare). Deoarece la 25.09.2010 terenul trebuia predat în măsura determinată prin ordinul din 15.05.2008, nepredarea acestuia și emiterea unui alt ordin care diminua suprafața stabilită inițial a afectat însăși bunul stabilit definitiv în favoarea reclamantului.Ceea ce a solicitat reclamantul nu a fost așadar contravaloarea lipsei de folosință pentru un teren în privința căruia era în desfășurare o procedură administrativă. Procedura administrativă fusese deja finalizată prin ordinul din 15.05.2008, iar cu nesocotirea proprietății stabilite în compensare în favoarea reclamantului, autoritatea emitentă modifică însă ordinul inițial, modificare statuată ca fiind nelegală în urma contestației reclamantului. Așadar pe perioada nesocotirii proprietății deja stabilite prin ordinul 15.05.2008 a solicitat reclamantul lipsa de folosință.
Tribunalul a constatat totodată ca nefondat motivul de apel prin care apelantul declară că nu este de acord cu respingerea cererii pârâtului de chemare în garanție a Statului R. prin MFP. Apelantul nu prezintă vreun argument juridic care să susțină chemarea în garanție a Statului R. prin MFP, nu invocă vreun text de lege prin care să demonstreze raționamentul juridic în baza căruia susține că S. R. ar garanta modul în care MapN și-a adus la îndeplinire obligațiile de autoritate obligată la soluționarea cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat. Art. 25 alin. 2 din decretul nr.31/1954 nu este aplicabil problematicii în discuție, raporturile la care se referă acest text nefiind unul care să includă soluționarea dreptului la despăgubiri împotriva diverselor autorități – entități deținătoare ale imobilelor preluate anterior anului 1989.
Referitor la motivul prin care ministerul își invocă în fapt lipsa calității procesuale pasive prin argumentul că nu este cel care datorează lipsă de folosință deoarece a avut doar calitatea de administrator al bunului și nu poate răspunde de fapta unității militare care ocupa imobilul, acesta este nefondat de asemenea. Lipsa de folosință a fost provocată de neaducerea la îndeplinire a propriului ordin emis în 15.05.2008, fapta aparține așadar chiar apelantului, neavând legătură cu folosința imobilului de către o unitate militară. A mai invocat apelantul că fiind doar administrator deținea imobilul pentru altul, nu pentru sine, așa că nu putea fi obligat la lipsa de folosință. Tribunalul va nota că apelantul era entitatea deținătoare a imobilului pentru care s-a stabilit dreptul reclamantului de a fi compensat, entitate care în sensul Legii nr. 10/2001 are atribuția de soluționare a notificărilor și de stabilire a drepturilor solicitate. Deoarece fapta MapN a constat în nerespectarea propriului ordin emis în q15.05.2008 și nepredarea terenului stabilit în compensare, acesta are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare la plata lipsei de folosință a suprafeței stabilite și care trebuia predată la 25.09.2010. Ca urmare a stabilirii în acest mod că lipsa de folosință a fost culpa apelantului prin neaducerea la îndeplinire în mod efectiv a obligației de predare a suprafeței stabilite în compensare până la 25.09.2010, susținerile apelantei că nu poartă vreo culpă în lipsa de folosință asupra suprafeței de teren este nefondată și că nu se poate stabili cu certitudine care a fost acțiunea ori inacțiunea ce a constituit fapta ilicită sunt nefondate.
Se respinge ca nefondată susținerea apelantei că acordarea contravalorii lipsei de folosință are caracter speculativ și speța este similară cauzelor P. c. României și P. c. României. Tribunalul va reține că emiterea ordinului din 15.05.2008 constata dreptul la proprietate asupra unei suprafețe de teren, predarea fiind o obligație prin care se asigura aducerea la îndeplinire a ordinului. Neaducerea la îndeplinire combinată cu modificarea ordinului prin diminuarea suprafeței de teren a reprezentat o privare de bun care a fost constatată de stat (prin instanțe) și stabilită ca fiind nelegală. Prin urmare, reparația unei astfel de încălcări se materializează prin recunoașterea dreptului titularului proprietății la contravaloarea lipsei de folosință, nefiind vorba de vreun caracter speculativ al acestei creanțe ci de asigurarea reparației încălcării constatate.
Privitor la perioada în care putea fi obligat apelantul la plata contravalorii lipsei de folosință, având în vedere că materializarea obligației de predare trebuia adusă la îndeplinire la 25.09.2010, susținerea apelantei că nu poate fi obligată decât de la 13.02.2012, data anulării prin sentință definitivă a ordinului din 22.11.2010, este neîntemeiată. Reclamantul a fost lipsit de folosința suprafeței de teren din 26.09.2010, anularea ordinului din 22.11.2010 aducând reclamantul în situația în care acesta nici nu ar fi existat. Prin urmare, nerespectarea obligației de aducere la îndeplinire a ordinului din 15.05.208 se raportează la data la care ordinul trebuia pus în aplicare prin predare, lipsa de folosință fiind provocată prin nepredare și modificarea ordinului inițial în ce privește suprafața.Nerecunoașterea dreptului la contravaloarea lipsei de folosință echivalează, așa cum a corect a notat judecătoria, cu aprecierea că ordinul din 22.11.2010 ar fi produs efecte valide până la anularea sa, ceea ce contrazice efectele juridice ale nulității caracterizate în speță prin retroactivitate.
Împotriva deciziei a formulat recurs pârâtul M. Apărării Naționale iar reclamanta a depus întâmpinare.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă de la 1865, în sinteză s-au susținut următoarele critici:
Printr-un prim motiv întemeiat pe art.304 pct.7 Cod procedură civilă s-a susținut că instanța de fond deși reține că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în motivarea în fapt și în drept hotărârea, nu explica și probează motivele care i-au format convingerea și nu înlătură susținerile Ministerului Apărării Naționale.
Se mai arată că instanța de fond se mulțumește să concluzioneze în concluziile existenței faptei ilicite constând în emiterea Ordinului nr. A_ din 22.11.2010 fără să facă o expunere a considerentelor.
Recurenta arată că instanța de apel a reținut că nu este vorba de o lipsă de motivare ci de aprecierea nelegalității ordinului care nu mai poate fi supus unei noi analize.
Recurenta arată că lipsa motivării este echivalentă cu necercetarea fondului aspect care atrage sancțiunea anulării hotărârii atacate.
Printr-un al doilea motiv întemeiat pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă s-a susținut că emiterea Ordinului nr.A_ din 22.11.2010 este un act juridic și nu un fapt juridic ilicit, că greșit Tribunalul București a reținut că fapta ilicită ar consta în lipsa de folosință a terenului, motiv pentru care nu s-ar putea reține în cauză răspunderea civilă delictuală fie pe temeiul art.1357 și urm. din Noul cod civil sau art.998 și urm. Cod civil vechi.
Recurenta arată față de condițiile cumulative de admisibilitate a răspunderii civile delictuale că reclamanta a omis indicarea prepusului și a faptei ilicite a acestuia. Că M. Apărării Naționale a exercitat doar dreptul său legal de administrare, continuând să ocupe imobilul în această calitate și nu în calitate de locatar în raport de care se putea cere obligația de plată a echivalentului lipsei de folosință, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul și nu pentru sine.
Recurenta arată că și-a exercitat cu bună credință dreptul de administrare și că nu se putea reține o faptă ilicită care să fi determinat o lipsă de folosință.
Printr-un al treilea motiv s-a susținut că nefondat s-a respins excepția inadmisibilității acordării de despăgubiri bănești.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că atât prin Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului cât și prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile pretinde în mod abuziv de stat s-au stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari de imobile preluate de stat fără titlu.
Printr-un al patrulea motiv s-a susținut că în mod greșit s-a respins cererea de chemare în garanție a Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în condițiile în care M. Apărării Naționale este doar un administrator.
Prin întâmpinare reclamanta C. H. G. a susținut următoarele apărări:
Referitor la motivul de recurs privind greșita reținere a situației de fapt.
Intimata reclamantă arată că prin HG nr.915/25.08.2010 s-a dispus trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al terenului din Calea Plevnei nr.114, sector 1 și că de la această dată a început să curgă termenul de 30 de zile menționat în Ordinul nr.3719 din 15.05.2008, termen în care terenul trebuia predat reclamantei.
Se arată de intimat că termenul a expirat la 25.09.2010 și că prin Ordinul nr.A_ din 22.11.2010 suprafața acordată prin compensare a fost micșorată la 760,76 mp. Acest din urmă ordin a fost anulat prin sentința civilă nr.284 din 13.02.2012.
Terenul a fost predat reclamantei la 29.11.2011.
Intimata arată că este nefondată susținerea recurentei potrivit căreia acordarea de despăgubiri se putea solicita dacă de la data rămânerii definitive a instanței de fond, respectiv de la 13.02.2012 și nu de la 26.09.2010.
Referitor la pretinsa nemotivare s-a arătat că este nefondată susținerea recurentei potrivit căreia sentința atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care ar fi format convingerea instanței, pentru că instanța de fond a reținut în mod corect fapta ilicită constând în emiterea ordinului nr.A_ din 23.11.2010 al cărui caracter ilicit a fost stabilit prin sentința civilă nr.284/13.02.2015 a Tribunalului București.
Se mai arată de intimați că recurentul interpretează într-un stil propriu dispozițiile art.1357 din Codul civil cât și celelalte articole care reglementează fapte de răspundere civilă delictuală și ca nefondat susține că nu ar fi fost indicate în cauză persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite.
De asemenea se arată că nefondat s-au susținut inadmisibilitatea acțiunii de acordare de despăgubiri, atâta timp cât acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art.1357 și urm. din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală, iar nu pe dispozițiile legale la care face trimitere recurentul.
În ce privește cererea de chemare în garanție în mod corect a fost respinsă de către instanțe deoarece nu exista vreo dispoziție legală prin care S. R. prin M. Finanțelor să garanteze acoperirea prejudiciilor provocate prin fapte ilicite de către recurent.
La termenul de astăzi Curtea a solicitat părților să pună concluzii și în raport de art.25(5) din Legea nr.10/2001.
Recursul este fondat pentru următoarele argumente:
Referitor la primul motiv de recurs, astfel cum a fost formulat și dezvoltat și la apărările intimatei reclamante în raport de acest motiv de recurs, critica este nefondată pentru următoarele argumente; La pag.4 din sentința de fond se constată că instanța de fond a reținut existența faptei ilicite constând în emiterea Ordinului nr.A_ din 22.11.2010, caracterul ilicit al acestui ordin fiind deja consfințit prin sentința civilă nr.284/13.02.2012. S-a reținut că prejudiciul a constat în privarea reclamantei de folosința bunului, contravaloarea fiind stabilită prin raportul de expertiză. În ce privește legătura de cauzalitate ar fi constat între refuzul de a preda imobilul și privarea reclamantei de folosința bunului. Despre vinovăție a arătat că pârâtul avea obligația de a preda terenul cel mai târziu la 25.09.2010 și nu a prezentat o cauză examinatoare de răspundere.
Instanța de apel, a reținut că sentința de fond este motivată și a respins motivul de apel.
Curtea reține că instanța de fond a motivat în fapt și în drept soluția pronunțată iar instanța de apel a reținut corect că sentința de fond este motivată.
Nefiind deci îndeplinite dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, primul motiv de recurs este nefondat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs astfel cum a fost formulat și dezvoltat și la apărările intimatei pe acest aspect, critica este fondată în sensul că Ordinul nr.A_ din 23.11.2010 este un act juridic, deci o manifestare de voință unilaterală care produce efecte juridice în mod direct și nu un fapt juridic de care legea să lege consecințe juridice.
Se constată că în sentința civilă nr.284 din 13.02.2012 irevocabilă s-a reținut caracterul nelegal al Ordinului nr. A_/22.11.2010, acest caracter nelegal referindu-se la reducerea suprafeței terenului și nu la încălcarea vreunei norme juridice.
Din această perspectivă rezultă că instanța de apel și de fond a confundat caracterul nelegal al Ordinului nr.A_/22.11.2010 de reducerea suprafeței de teren la care era îndreptățită reclamanta, cu un fapt ilicit.
De altfel, o analiză atentă a sentinței de fond dovedește că adevărata faptă ilicită reținută de instanța de fond este cităm: „ a refuzat să predea terenul vreme de mai mult de doi ani” deși s-a asumat o asemenea obligație, chiar prin Ordinul ministrului apărării.
În concluzie greșit s-a reținut că fapta ilicită emiterea Ordinului nr.A_/22.11.2010.
Acest aspect rezulta și din sentința nr.284/13.02. 2012 pag.4 în care se arată că „Tribunalul reține că intimatul are dreptul de a modifica ordinul inițial prin emiterea unui nou ordin, fără ca legea să prevadă un termen în acest sens, urmând a se examina legalitatea Ordinului nr.A_/22.11.2010 sub aspectul conținutului său”.
În ce privește celelalte aspecte ale acestui motiv de recurs urmează a fi înlăturate fiind arătat ca autor al faptei ilicite M. Apărării Naționale.
Reținând deci că adevărata faptă pretins ilicită, refuzul de a preda imobilul înăuntrul termenului de 30 de zile – și care este precizat chiar în petitul cererii de chemare în judecată Curtea a pus în discuția părților dispozițiile art.25(5) din Legea nr.10/2001 care reglementează obligația de a întocmi un protocol de predare – preluare.
Acest text arată că în ipoteza în care în termenul de 30 de zile nu se încheie protocolul de predare – preluare, proprietarul, în speță reclamanta are dreptul să încheie, în prezența unui executor judecătoresc un proces verbal de constatare a preluării imobilului.
Din probele administrate rezultă că reclamanta nu a procedat la încheierea unui asemenea proces de constatare unilaterală de preluare a imobilului, deși avea acest drept.
Existând acest drept începând cu data de 26.09.2010 data de la care s-a cerut calcularea și a despăgubirilor solicitate, rezulta că reclamanta a omis expres această posibilitate și ca rea credință s-a prevalat de o obligație intimatei de a preda imobilul.
Rezultă că după data de 26.09.2010 nu se mai putea reține vinovăția pârâtei recurente în refuzul de predare a imobilului teren și deci nu erau întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale.
Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs, astfel cum a fost formulat și dezvoltat și la apărările intimatei reclamante susținerea recurentei potrivit căreia prin cele două legi speciale nu s-a prevăzut posibilitatea de a acorda despăgubiri este corectă, dar acest aspect nu exclude posibilitatea exercitării unei acțiuni în justiție pe dreptul comun în cazul în care este săvârșită o faptă ilicită producătoare de prejudicii.
În plus, cele două legi speciale nu interzic o asemenea acțiune în justiție.
În ce privește apărările intimatei reclamante Curtea constată că obligația de a preda imobilul în termen de 30 de zile este reglementată de Legea nr.10/2001.
Aceeași lege a reglementat și posibilitatea reclamantei de a prelua imobilul în mod unilateral.
În ipoteza în care nu ar fi existat posibilitatea reclamantei de a prelua unilateral imobilul, atunci un refuz de predare prin scurgerea termenului de 30 de zile ar fi determinat nașterea dreptului material la acțiune de a cere despăgubiri pentru lipsă de folosință, caz în care se putea invoca dispozițiile art.1357 Cod civil sau art.35 din Decretul nr.31/1954.
Rezultă deci că în ipoteza existenței unei fapte ilicite era posibilă exercitarea unei acțiuni în despăgubire.
Or, existând dreptul intimatei reclamante de a proceda la preluarea unilaterală a terenului după epuizarea termenului de 30 de zile, rezultă că nu mai erau îndeplinite condițiile cerute pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv nu mai exista fapta ilicită de refuz de predare, nu mai exista prejudiciu produs, nu mai exista raport de cauzalitate și nici vinovăție.
În concluzie apărările intimatei vor fi respinse pentru că nu erau îndeplinite dispozițiile art.1357 și urm. Cod civil 998 – 999 se referă la fapte ale omului și nu la persoane juridice) și nici art.35 din Decretul nr.31/1954.
Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs astfel cum a fost formulat și dezvoltat și la apărările intimatei – reclamante, critica este nefondată, nefiind relevantă calitatea de administrator ci de posibil autor al unei fapte ilicite.
Pentru toate aceste argumente nefiind incidente art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul aplicării greșite a art.1357 și urm. din Codul civil, în temeiul art.312 Cod procedură civilă se va admite recursul, cu consecința admiterii apelului și a respingerii în fond a acțiunii introductive.
Va înlătura obligația reclamantei de a plăti către stat suma de 8611 lei, conform art.19(1) din OUG nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât M. Apărării Naționale, împotriva deciziei civile nr.4602A/25.11.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. H. G. și intimatul-chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul Ministerului Apărării și în consecință schimbă în parte sentința civilă nr.3531 din 11.05.2015 în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei C. H. G..
Înlătură obligația reclamantei de a plăti către S. R. suma de 8611 lei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 5 februarie 2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. S. T. R. P.
GREFIER
G. – M. V.
RED.FP
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
26.02.2016
| ← Pretenţii. Decizia nr. 68/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 24/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
