Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 77/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 77/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2016 în dosarul nr. 77/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.77 A
Ședința publică din 10.02.2016
Curtea constituită din:
Președinte - A. D. T.
Judecător - M. G. R.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelantul reclamant C. C.-C., împotriva sentinței civile nr.949 F din16.06.2015, pronunțate de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. S. și S. M. „A. Saligny” Fetești.
P. are ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă intimatul pârât B. S. asistat de avocatul T. S. – V., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul Ialomița, pe care o depune la dosar și lipsesc apelantul reclamant C. C.-C. și intimatul pârât S. M. „A. Saligny” Fetești.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, că apelantul reclamant C. C.-C. a înaintat prin fax, note scrise în cuprinsul cărora reiterează cererea de judecare a cauzei în lipsă, ce poartă semnătura acestuia.
Avocatul intimatului pârât B. S. arată că nu are cereri prealabile de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, iar Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Avocatul intimatului pârât B. S. solicită respingerea, ca neîntemeiat, a recursului, apreciind că sentința Tribunalului Ialomița este legală și temeinică.
Susține că nu există dovezi care să conducă la stabilirea culpei pârâtului B. S. pentru a se putea reține în sarcina acestuia a răspunderii delictuale. Ca medic curant al apelantului, intimatul a eliberat certificat medical, dar constatarea gradului de invaliditate se face în urma unei cereri, de către o comisie specială.
Solicită, așadar, a se respinge recursul ca nefondat.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr._ la data de 21.11.2013, reclamantul C. C. C. a chemat în judecată pe pârâții S. M. FETEȘTI și B. S., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului doctor B. S. să completeze în mod corect documentarul de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale și materiale în cuantum de 400.000 euro în temeiul art. 18 a. 4 lit. e din Legea 554/2004.
Prin sentința civilă nr.703/09 aprilie 2014 s-a disjuns capătul 2 al cereri reclamantului privind răspunderea civilă delictuală și s-a dispus formarea unui nou dosar cu acest obiect, formându-se dosarul nr._ în care, prin sentința civilă nr.707/F/9 aprilie 2014 s-a admis excepția necompetenței funcționale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița – secția civilă, complet specializat în soluționarea litigiilor civile ce au ca obiect răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art.998-999, 1000 alin.3 și art.1003 cod civil și privește aceleași părți.
La data de 15 mai 2014, reclamantul a depus cerere de precizare și modificare a acțiunii, în sensul că indică valoarea totală a pretențiilor solicitate în urma angajării în solidar a celor doi pârâți, ca fiind de 79.434,35 lei din care 39.434,35 lei reprezintă despăgubiri pentru daunele materiale înregistrate și 40.000 lei reprezintă despăgubiri pentru daunele morale aduse demnității sale.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că în urma unui accident de muncă, i-a fost amputat brațul drept beneficiind de două concedii medicale eliberate de S. municipal C. în perioada 10.09._04. Începând cu data de 01.11.2004, certificatele medicale i-au fost eliberate de S. municipal „A. Saligny” Fetești sub semnătura și parafa medicului primar chirurg B. S.. La data de 04.10.2005 este încadrat în gardul de handicap accentuat conform certificatului nr. 4176/04.10.2005 emis de Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu handicap din cadrul Consiliului Județean Ialomița.
La data de 12.11.2013, pârâtul B. S. întocmește „Documentarul de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă” prin care propune pensionarea de invaliditate a reclamantului. În documentar pârâtul nu a completat anumite rubrici referitoare la întreprinderea la care reclamantul a fost angajat, profesia și funcția pe care a deținut-o, bolile asociate de care suferă reclamantul, altele decât boala principală invalidantă, concediile medicale care i-au fost acordate efectiv reclamantului în urma accidentului de muncă, totalizate până la data întocmirii documentarului. Pârâtul B. S. nu a întocmit partea I a „Documentarului de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă” cu propunerea de pensionare pentru invaliditate a reclamantului nici la data de 12.03.2005 și nici ulterior, în perioada scursă până la data de 12.11.2013. Datorită săvârșirii acestei fapte cu caracter continuu, reclamantul a fost pus în imposibilitatea de a fi examinat de comisia de expertiză din cadrul CJP Ialomița, respectiv de a putea dobândi calitatea de pensionar de invaliditate. Prejudiciul încercat de reclamant îl constituie, cel puțin, echivalentul pensiei de invaliditate care i-ar fi putut fi acordată în perioada 12.03._13. Aspectul că atribuțiunea în cauză constituia o obligație legală a pârâtului B. S. rezultă din următoarele dispoziții legale: lit. B, cap. IV, pct. 12, lit. C, cap. I, pct. 1, 3, 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii 19/2000, aprobate prin Ordinul MMSS nr. 340/2001, art. 16 și 49 din Normele de aplicare a Legii 346/2002 aprobate prin Ordinul comun al MMSSF și MS nr. 848/1687/22.12.2004. Întrucât în cauză sunt întrunite și celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (vinovăția pârâtului, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu), apreciază că această răspundere poate fi reținută în sarcina pârâtului B. S. în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C civ. anterior, rap. la art. 6 al. 1-2 din Noul C civ. (Legea 287/2009). În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale a Spitalului municipal „A. Saligny” Fetești, temeiul de drept îl reprezintă dispozițiile art. 1000 al. 3 C civ. rap. La art. 6 al. 1-2 Noul C civ., iar temeiul de fapt îl reprezintă raportul de prepușenie existent între cei doi pârâți.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul S. M. A. SALIGNY a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului față de dispozițiile art.94 alin.1 lit.j din noul Cod procedură civilă.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, considerând că pretențiile solicitate de acesta nu sunt rezultatul încălcării unor obligații ale unității medicale, de altfel reclamantul nici nu a indicat un temei legal în baza căruia spitalul era obligat să întocmească documentarul medical, dimpotrivă, reclamantul trebuia să formuleze o cerere în baza art. 56 din Legea nr.19/2000 conform cărora „încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiza medicală și recuperarea capacității de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoțită de documentația necesară”.
Consideră că reclamantul a interpretat greșit legea transferând medicului specialist propriile obligații ce îi reveneau conform textului de lege amintit, astfel că nu are temei pentru acordarea prejudiciului pretins. Cum medicul specialist nu are nici o culpă în acest caz, întrucât reclamantul nu a formulat cererea pentru pensie de invaliditate, rezultă că nu este îndeplinită una din cerințele esențiale ale răspunderii civile delictuale, ca urmare nu există nici legătură de cauzalitate între culpă și prejudiciul cauzat.
Cu privire la prejudiciul indicat de reclamant, arată că acesta nu este cert, întrucât nu există o decizie a Casei de pensii Ialomița prin care să fie respinsă cererea reclamantului ca urmare a documentelor defectuoase întocmite de medicul B. S..
În ceea ce privește susținerea reclamantului că inacțiunea medicului este cea care a generat producerea pretinsului prejudiciu, o apreciază ca nefondată întrucât chiar inacțiunea reclamantului a condus la lipsirea sa de eventuale drepturi privind pensia de invaliditate.
Ca urmare, lipsește și acest element al răspunderii delictuale, astfel că nu poate fi angrenată răspunderea comitentului și a prepusului, conform art.1000 alin.3 Cod civil.
Se mai arată în întâmpinare că un alt element în susținerea netemeiniciei acțiunii reclamantului constă în faptul că dreptul la pensia de invaliditate este drept personal al persoanei fizice și nu poate fi exercitat de către alte persoane decât în baza unui mandat acordat pentru exercitarea acestuia, iar medicul B. S. nu a avut un astfel de mandat din partea reclamantului.
Pentru motivele invocate solicită respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În drept, întâmpinarea este întemeiată pe dispozițiile art.205-208 cod procedură civilă.
Pârâtul B. S. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamantului invocând pe lângă susținerile din întâmpinarea inițială, pe cale de excepție necompetența materială a tribunalului iar pe fond netemeinicia și nelegalitatea cererii.
În privința excepției necompetenței materiale a Tribunalului Ialomița invocă prevederile art.94 alin.1 lit.j C.pr.civ., considerând că, față de pretențiile reclamantului, este competentă să soluționeze cauza Judecătoria Fetești – având în vedere și prevederile art.107 alin.1 C.pr.civ. privind competența teritorială.
Pe fondul cauzei, pârâtul B. S. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile în raport de prevederile art. 7 din Legea nr.554/2004. De asemenea, a invocat excepția prematurității acțiunii întrucât reclamantul este în derularea dosarului pentru pensie de invaliditate, acesta nefiind soluționat de organul competent, iar unul din actele care stă la baza cererii de pensie este atacat prin acțiunea reclamantului. Invocă și excepția tardivității în raport de data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei (12.03.2005) și data formulării cererii de chemare în judecată (12.11.2013) în raport de dispozițiile art. 19 al. 1 din Legea nr.554/2004. Pe fondul cauzei, solicită respingerea cererii întrucât reclamantul s-a prezentat în luna noiembrie 2013 pentru întocmirea „Documentarului de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă”. În ceea ce privește critica referitoare la omisiunea de a menționa întreprinderea unde lucrează și funcția arată că la momentul la care s-a prezentat reclamantul pentru întocmirea documentarului, acesta nu mai avea calitatea de asigurat, neprezentând o dovadă contrară, motiv pentru care a completat documentarul conform normelor metodologice de aplicare a Legii 19/2000, cap. B, Pensii pct. I.1 lit. e. La rubrica „Concedii medicale totalizate până la data întocmirii documentului în ultimele 12 luni” nu putea să completeze nimic întrucât vizează strict perioada celor 12 luni anterioare întocmirii actului, perioadă în care reclamantul nu a beneficiat de concedii medicale. Din anul 2005 până în luna noiembrie 2013, reclamantul nu s-a prezentat pentru eliberarea Documentarului. Dreptul la pensia de invaliditate este un drept personal al reclamantului, neputând fi exercitat de nimeni în numele său, nici măcar de medicul specialist. Acest drept putea fi solicitat în orice moment de reclamant de la data la care au apărut elementele concrete de invaliditate.
Tribunalul, față de excepțiile invocate, a făcut aplicarea art. 248 cod procedură civilă și prin sentința civilă nr.1272 F/02.07.2014 a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ialomița și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Fetești care la rândul ei a invocat excepția necompetenței materiale și prin sentința civilă nr.1623 din 01.09.2014 și-a declinat competența către Tribunalul Ialomița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza în vederea soluționării conflictului Curții de Apel București.
Urmare a soluționării conflictului negativ de competență, prin sentința civilă nr.96/08.10.2014 Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr._ la data de 14.01.2015.
În cauză, instanța a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu, proba testimonială și proba cu expertiză contabilă.
Prin sentința civilă nr.949 F/16.06.2015, Tribunalul Ialomița – Secția Civilă a respins ca nefondată cererea formulată a dispus plata onorariului suplimentar de 300 lei către avocatul N. G. Darius, desemnat ca urmare a cererii de acordare a ajutorului public, în baza art.19 din OUG nr.51/2008 sumele pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru de - 2693,68 lei, expertiză contabilă - 541,50 și onorariu avocat - 300 lei vor rămâne în sarcina statului.
A reținut tribunalul că reclamantul a fost angajat la Șantierul Naval C. ca lăcătuș construcții metalice/nave, iar la data de 10.09.2004 a suferit un grav accident de muncă în urma căruia i-a fost amputat brațul drept.
În perioada 10.09.2004 – 20.09.2004, reclamantul a fost internat în S. Clinic Județean de Urgență C..
Acesta a beneficiat de concediu medical, conform certificatelor medicale eliberate de S. Clinic Județean de Urgență C. pentru perioada 10.09.2004 – 31.10.2004, iar apoi, începând cu 01.11.2004 de S. M. „A. Saligny” din Fetești.
Prin Decizia de Încadrare în G. de Handicap nr.4603 din 18.10.2005, reclamantul a fost diagnosticat cu handicap accentuat grad II, menționându-se că beneficiază de drepturile conferite de art.19 alin.1 din Legea nr.519/2002.
La data de 12.11.2013, i se eliberează reclamantului și Documentarul de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă înregistrat sub nr.78 din 12.11.2013 prin care se propune pensionarea de invaliditate.
Ceea ce se impută pârâtului prin prezenta cerere este neîntocmirea la data de 12.03.2005, când a expirat termenul maxim legal de acordare a concediului medical și nici ulterior, până la 12.11.2013, a documentarului de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, reclamantul fiind pus în imposibilitatea de a fi examinat de o comisie de expertiză din cadrul C.J.P. Ialomița și de a obține finalmente pensia pentru invaliditate în muncă.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată (la data săvârșirii faptei) în art.998 Codul civil, care prevede că "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara" iar în art. 999 Codul civil, se prevede că: "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa".
Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o faptă delictuală, săvârșită cu vinovăție, să existe un prejudiciu și să existe o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
În cauză s-a apreciat că nu sunt întrunite aceste condiții, fiind dovedită doar existența prejudiciului reclamantului constând în cuantumul pensiei de invaliditate pe care nu a încasat-o de la data de la care era propozabil pentru această pensie și până la data obținerii deciziei de pensionare pentru invaliditate.
A reținut tribunalul că în speță nu s-a făcut dovada existenței faptei culpabile a pârâtului B. S. și pe cale de consecință nici a celorlalte condiții, întrucât deși reclamantul susține că pârâtul trebuia să înainteze din oficiu acest documentar comisiei de expertiză, potrivit dispozițiilor legale cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000, aprobate prin Ordinul nr.340/2001, această susținere nu poate fi reținută.
Mai întâi trebuie menționat că, deși la momentul pronunțării prezentei hotărâri aceste norme nu mai erau în vigoare, având în vedere că obligația neîndeplinită, imputată pârâtului, era prevăzută de aceste norme, instanța a analizat existența răspunderii delictuale raportându-se la acestea.
Astfel, s-a reținut că potrivit pct.12 din cap.IV lit.B din Norme „Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul expert al asigurărilor sociale. Propunerea pentru încadrarea în grad de invaliditate se face de către medicul specialist care asigură asistența medicală” iar la lit.C, cap.I, pct.1, 3 și 5 din aceleași norme se arată că 1)„În vederea pensionării de invaliditate medicul primar și, în lipsa acestuia, medicul specialist, pentru afecțiunea principal invalidantă, care asigură asistența medicală a bolnavului, atunci când apreciază că starea de sănătate a acestuia nu îi permite reluarea activității profesionale, în limitele maxime de concediu medical prevăzut de lege, cu toate tratamentele medicale recuperatorii aplicate, propune pensionarea de invaliditate, cerând în acest sens avizul cabinetului de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă.
Propunerea la pensionare poate fi solicitată încă din primele zile de boală, în cazul afecțiunilor fără potențial recuperator.
3)Medicii care au făcut propunerea de pensionare eliberează certificatul (certificatele) de concediu medical și completează formularul de examinare medicală pentru pensie de invaliditate, îndrumă bolnavul sau însoțitorul acestuia la angajator unde își desfășoară activitatea, pentru întocmirea formelor de pensionare. În formular se va menționa dacă solicitantul este netransportabil.
5)Formularul de examinare medicală pentru pensionare, întocmit de medicul curant pentru persoana care solicită pensie de invaliditate în condițiile legii și care nu este încadrată în muncă, se trimite la casele de pensii de pe teritoriul cărora se află domiciliul bolnavului….”
Din modul de formulare a textelor de lege citate, tribunalul a reținut că medicul specialist care asigură asistența medicală sau medicul curant este cel care face propunerea la pensionare, dar pentru a face această propunere este necesară solicitarea persoanei pentru pensia de invaliditate.
În cauză, reclamantul nu a dovedit că a făcut o astfel de solicitare.
Din declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză rezultă că acesta s-a dus de mai multe ori la S. M. din Fetești, la cabinetul medicului specialist – pârâtul din prezenta cauză, precum și la medicul de familie, dar nu rezultă că acesta a formulat cerere de pensionare; nu s-a făcut dovada înregistrării unei astfel de cereri, căreia pârâtul să nu-i fi dat curs.
De asemenea, a mai observat tribunalul că este inexplicabil și cum, dacă a formulat o astfel de cerere verbal, în cadrul discuțiilor purtate cu medicul pârât și cu personalul medical din spital și nu a primit nici un răspuns, cererea rămânând fără rezultat, reclamantul nu a formulat într-o perioadă atât de mare - 2005-2013 - o astfel de cerere și în scris.
Totodată, nu rezultă că în toată perioada menționată, nemulțumit fiind că nu s-a completat documentarul cu propunerea de pensionare, a făcut demersuri pentru emiterea acestui documentar.
Așa fiind, în lipsa unei cereri exprese din partea reclamantului pentru pensia de invaliditate și emiterea propunerii de pensionare pentru invaliditate, nu poate fi reținută omisiunea culpabilă a medicului specialist de eliberare a acestui înscris.
Neexistând fapta săvârșită cu vinovăție de către pârât, nu se poate stabili nici legătura de cauzalitate între prejudiciul reclamantului și fapta imputată de către acesta pârâtului.
Față de cele reținute, instanța a apreciat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea delictuală a pârâtului B. S. în baza art.998-999 Cod civil.
În ceea ce privește acțiunea formulată față de pârâtul S. M. „A. Saligny” Fetești, s-a reținut că pentru angajarea răspunderii comitentului, în temeiul art. 1000 alin. 3 din Codul civil, este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru faptă proprie prevăzute de art. 998 și 999 din Codul civil, precum și condițiile speciale privind existența raportului de prepușenie și cea a săvârșirii faptei "în funcțiile încredințate".
În speță nu sunt îndeplinite aceste condiții, singura condiție îndeplinită fiind cea a existenței raportului de prepușenie.
Cum nu s-a reținut răspunderea pârâtului B. S. în baza art.998-999 Cod civil, nu poate fi antrenată nici răspunderea comitentului – în speță spitalul, pentru fapta prepusului.
Pentru considerentele reținute tribunalul a apreciat cererea reclamantului ca fiind nefondată și a respins-o.
Instanța a dispus plata onorariului suplimentar de 300 lei către avocatul N. G. Darius, desemnat ca urmare a cererii de acordare a ajutorului public.
În baza art.19 din OUG nr.51/2008, s-a dispus ca sumele pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru de - 2693,68 lei, expertiză contabilă - 541,50 și onorariu avocat - 300 lei să rămână în sarcina statului.
Au fost avute în vedere și dispozițiile art.466 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței civile nr.949/16.06.2015 a declarat apel reclamantul C. C. C., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în consecință obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor civile.
În motivare, apelantul reia expunerea situației de fapt și susține în esență, că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor legale incidente este eronată.
Apelantul susține, astfel, că art. 56 din Legea nr.19/2000 nu face referire la problema cauzei, anume întocmirea „documentarului" asupra capacității de muncă", ci face referire la încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate, deci referitor la documentar nu trebuia nicio cerere, așa cum se face referire la art.105 alin.(1) din Legea nr.19/2000.
Mai mult, martora N. G. face mențiunea clară „Precizez faptul că avizul de la medicul expert era necesar după expirarea perioadei de 90 de zile de concediu medical acordat reclamantului”; de asemenea mai face precizarea că medicul trebuia să emită acest referat.
Deși se invocă faptul că apelantul nu s-ar fi prezentat pentru obținerea documentarului, trebuie reținut că acesta a dovedit cu martori că s-a prezentat pentru emiterea acestor înscrisuri, dar medicul chirurg având o afinitate cu angajatorul, pentru a nu reieși invaliditatea, l-a ținut într-o incapacitate temporară de muncă timp de zece ani.
Dincolo de faptul că apelantul nu a fost pasiv, este de observat însă că, potrivit legislației în vigoare la data de 12.03.2005, acesta nici nu trebuia să solicite medicului primar/specialist (medicul curant ce-i asigura asistența medicală în legătură cu afecțiunea principal invalidantă) remiterea către sine a documentației medicale. Medicul primar/specialist era obligat să remită din oficiu (în temeiul normei stipulate expres, în acest sens, în lege), către medicul expert de asigurări sociale, documentația medicală conținând propunerea sa de pensionare pentru invaliditate a bolnavului.
Potrivit lit.b, cap.IV pct.12 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000: „Propunerea pentru încadrarea în grad de invaliditate se face de către medicul specialist care asigură asistența medicală”.
Tot astfel, potrivit lit.C cap.I pct.1 din aceleași Norme:
„În vederea pensionării de invaliditate medicul primar și, în lipsa acestuia, medicul specialist, pentru afecțiunea principal invalidantă, care asigură asistența medicală a bolnavului, atunci când apreciază că starea de sănătate a acestuia nu îi permite reluarea activității profesionale, în limitele maxime de concediu medical prevăzut de lege, cu toate tratamentele medicale recuperatorii aplicate, propune pensionarea de invaliditate, cerând în acest sens avizul cabinetului de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă.
Propunerea la pensionare poate fi solicitată încă din primele zile de boală, în cazul afecțiunilor fără potențial recuperator”.
Exact așa ar fi trebuit să procedeze și prepusul pârâtului de față (încă din primele zile de când l-a luat în evidență pe reclamant pentru a-i emite certificatele medicale) câtă vreme era clar, chiar și pentru un nespecialist, că afecțiunea reclamantului, căreia îi fusese amputat un braț, era fără potențial recuperator (din punct de vedere al capacității sale de muncă).
Ulterior, după primirea „avizului” din partea medicului expert de asigurări sociale (în legătură cu propunerea de pensionare), respectiv a „aprobării” date de acesta în legătură cu emiterea „certificatului medical pentru întocmirea formelor de pensionare” (conform lit.c, cap.I pct.2 din Norme), pârâtul (dr. B. S.) era obligat (lit.c cap.I pct.3 și pct.5 teza I din Norme) să emită certificatul medical respectiv, să completeze „formularul de examinare medicală pentru pensie de invaliditate” (în speță „Documentarul” prevăzut în Anexa 28 la Norme), respectiv să transmită acest formular, din oficiu, fie angajatorului, fie, după caz, Casei Județene de Pensii Ialomița (în situația în care reclamantul nu ar mai fi fost angajat).
Or, dacă pârâtul ar fi procedat astfel, este evident că, în baza acelorași dispoziții obligatorii prevăzute la lit.c, cap.I, pct.4 și pct.5 (teza a II-a) din Norme, angajatorul reclamantului ori, după caz, C.J.P, Ialomița (dacă acesta n-ar mai fi fost angajat), ar fi întocmit dosarul medicalal reclamantului și l-ar fi transmis apoi (însoțit de un extras administrativ de pe carnetul de muncă) cabinetului de expertiză medicală și de recuperare a capacității de muncă.
Ulterior, conform lit.c cap.I pct.8-13 din Norme, medicul expert de asigurări sociale l-ar fi „convocat” pe reclamant, prin „citație”, să se prezinte în vederea expertizării sale medicale (sub aspectul stabilirii capacității de muncă și a încadrării într-un grad de invaliditate), ar fi emis decizia medicală aferentă (în mai multe exemplare), respectiv ar fi comunicat-o, din oficiu, fie angajatorului reclamantului, fie C.J.P. Ialomița, precum și Inspectoratului teritorial de Muncă (dat fiind faptul că motivul invalidității îl constituia un accident de muncă).
Abia apoi reclamantul ar fi putut cere deschiderea dreptului său la pensie pentru invaliditate pe baza dosarului administrativ de pensionare (cuprinzând și decizia medicală a medicului expert de asigurări sociale) întocmit, după caz, fie de angajator (lit.c cap.I pct.14 din Norme), fie de către C.J.P.Ialomița.
În fapt, în loc să procedeze, încă de la început, așa cum îl obliga legea (lit.b cap.IV pct.12, respectiv lit.c cap.I pct.3 și pct.5 teza I din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000), în raport de situația medicală evidentă a reclamantului (pierderea totală și ireversibilă a capacității de muncă), prepusul pârâtului s-a complăcut în a acorda, succesiv, certificate de concediu medical.
Așa cum a arătat apelantul - reclamant și prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului (depus în dosarul nr._ ), este evident faptul că (și) S. M. Fetești „A. Saligny”, la fel ca și prepusul său (pârâtul dr. S. B.) încearcă să canalizeze discuția pe o pistă falsă, în speță, pretinsa pasivitate de care ar fi dat dovadă reclamantul în legătură cu solicitarea emiterii „Documentarului" nr.78/12.11.2013 („Documentarul de expertiza medicală și recuperare a căpăcității de muncă", prevăzut de Anexa 28 la Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 19/2000).
Dincolo de faptul că, din contră, reclamantul nu a fost pasiv în acest sens (aspect dovedit de apelant cu martori), este de observat însă că, potrivit legislației în vigoare la data de 12.03.2005 (data expirării perioadei legale maxime, de 160 de zile, privind acordarea concediilor medicale pentru incapacitate temporară de muncă), reclamantul nici nu trebuia să solicite medicului primar/specialist (medicul „curant” ce-i asigura asistența medicală în legătură cu afecțiunea principal invalidantă) remiterea către sine a documentației medicale.
Medicul primar/specialist era obligat să remită, din oficiu (în temeiul normei expres stipulate, în acest sens în lege), către medicul expert de asigurări sociale, documentația medicală conținând propunerea sa de pensionare pentru invaliditate a bolnavului.
Potrivit lit.B, cap.IV, pct.12 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000 (aprobate de M.M.S.S. prin Ordinul nr.340/2001): „Propunerea pentru încadrarea în grad de invaliditate se face de către medicul specialist care asigură asistența medicală." În acest sens sunt și dispozițiile Iit.C. cap.I. pct.l din aceleași Norme.
O atitudine similară celei a pârâtului B. S. a avut-o, de altfel, și pârâtul S. M. Fetești „A. Saligny”,câtă vreme, în fapt, nu a făcut nimic pentru ca prepusul său să-și îndeplinească la timp, corect și în mod complet obligațiile ce-i reveneau potrivit legii.
A veni acum și a spune că, de fapt, reclamantul este singurul vinovat de situația creată (datorită așa zisei sale „pasivități" în a cere întocmirea și remiterea „documentarului"), când, în realitate, legea îl obliga pe prepusul pârâtului (dr. B. S.) să declanșeze, din oficiu, întreaga procedură legată de expertizarea acestuia (asupra capacității sale de muncă), nu reflectă altceva decât încercarea lipsită de onorabilitate a pârâtului de a fugi de răspundere.
. opt ani, reclamantul a fost incapabil să facă vreun demers în favoarea sa (în sensul obținerii pensiei de invaliditate), însă, acest lucru s-a datorat exclusiv faptului că prepusul pârâtului (dr. B. S.), încălcându-și obligațiile legale și morale față de pacientul său (din cauza neîntocmirii și neremiterii, din oficiu, a documentației medicale), l-a pus pe acesta în imposibilitatea obiectivă de a putea cere să fie expertizat (din punct de vedere al capacității sale de muncă), respectiv de a putea cere, ulterior, recunoașterea dreptului său la pensie.
Prin urmare, chiar și în situația în care se admite că „cererea" menționată la art. 56 din Legea nr.19/2000 trebuia formulată de însăși persoana supusă expertizării, este de observat că, în cazul de speță, ea nu putea fi depusă de reclamant câtă vreme acestuia nu-i fusese remisă, în prealabil, de către pârâți „documentația necesară" (documentația medicală și cea de ordin administrativ).
În realitate, prevederile art.56 din Legea nr. 19/2000 (referitoare la formularea „cererii"" de expertizare asupra capacității de muncă) trebuie interpretate în mod rațional și corect, în concordanță cu dispozițiile prevăzute la lit.C din Normele Metodologice de aplicare a legii în cauză (din moment ce, aceste ultime dispoziții nu au fost abrogate odată cu modificarea Legii nr.19/2000 prin Legea nr.338/2002).
Astfel, cererea se formula de persoana vizată abia în momentul în care fie angajatorul, fie casa de pensii, întocmeau dosarul medical pe care, potrivit lit.C. cap.l, pct.4 și 5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 19/2000, îl trimiteau apoi, din oficiu, cabinetului de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă (însoțit de extrasul administrativ de pe carnetul de muncă).
D. așa are sens mențiunea finală de la art.56 din Legea nr. 19/2000 (sub aspectul că cererea de expertizare trebuia „însoțită de documentația necesară"").
Prin urmare, la vremea respectivă (12.03.2005), nu cererea de expertizare constituia factorul declanșator al procedurii în cauză ci, așa cum foarte clar rezultă din dispozițiile lit.C, cap.I. pct.1, 2, 3 și 5 (teza I) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000, „propunerea” de pensionare făcută din oficiu de medicul primar/specialist pentru afecțiunea principal invalidantă (către medicul expert de asigurări sociale), urmată, ulterior „avizării" ei, de emiterea „certificatului de concediu medical pentru întocmirea formelor de pensionare"",respectiv de completarea și transmiterea formularului de examinare medicală (către angajator ori către casa de pensii).
Încercarea pârâtului de a denatura înțelesul real al dispozițiilor art.56 din Legea nr.19/2000 (în sensul că, neformularea cererii de expertizare de către reclamant ar constitui, de fapt, cauza exclusivă a nedeclanșării procedurii de expertizare) nu poate păcăli însă pe nimeni.
Cererea respectivă s-ar fi formulat de reclamant pe parcurs dacă (și numai dacă), în prealabil, pârâții ar fi procedat așa cum îi obligau, de altfel, imperativ, dispozițiile anterior menționate (lit.C. cap.I pct.1, 2, 3 și 5 teza I din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000).
Nu s-a susținut niciun moment faptul că medicul specialist (dr. B. S.) trebuia să ceară, în numele reclamantului (ca „mandatar""), acordarea dreptului său la pensie, așa cum tendențios și eronat se afirmă în întâmpinare.
Prin urmare, ceea ce pârâtul B. S. nu putea propune (către medicul expert de asigurări sociale) la data de 12.03.2005 (prelungirea concediului medical maxim prevăzut de lege, de 180 de zile), cu atât mai puțin nu putea propune (nici) la data de 12.11.2013.
Posibilitatea legală de acordare a unor concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă mai mari de 180 de zile (în speță, de 1 an sau 1 an și 6 luni) era permisă doar în cazul unor boli speciale, conform celor arătate la lit.D. cap.Il, pct.15-16 din Normele de aplicare a Legii nr. 19/2000 (aprobate prin Ordinul nr.340/2001, publicat în M.Of. nr.23 7/10. 05. 2001).
Prevederile respective au fost preluate ulterior de dispozițiile art.13 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/2005 (act normativ ce nu vizează însă și incapacitatea temporară de muncă cauzată de accidentele de muncă).
Cu toate acestea, pârâtul B. S. este responsabil, în opinia apelantului - reclamant, sub un alt aspect, și anume, sub aspectul că, în mod culpabil, dintr-un motiv pe cât de necunoscut pe atât de inexplicabil, nu a întocmit partea I a „Documentarului de expertiza medicala și recuperare a capacității de munca" (cu propunerea de pensionare pentru invaliditate a reclamantului) nici la data de 12.03.2005 (ziua următoare celei în care a expirat termenul legal maxim, de 180 de zile, de acordare a concediului medical) și nici ulterior, în perioada scursă până la data de 12.11.2013 (data la care și-a îndeplinit în final atribuțiunea legală respectivă).
Pe cale de consecință, din cauza săvârșirii acestei fapte cu caracter continuu (o faptă manifestată sub forma unei inacțiuni), pe lanțul cauzal, reclamantul a fost pus în imposibilitatea de a fi examinat de comisia de expertiza din cadrul C.J.P. Ialomița (și de a obține, în acest fel, o decizie medicală de încadrare într-un grad de invaliditate sub aspectul capacității sale de muncă), respectiv de a putea dobândi ulterior calitatea de pensionar de invaliditate (în baza unei decizii de pensionare ce ar fi fost emisă de C.J.P. Ialomița).
Prejudiciul încercat de reclamant în acest fel îl constituie, cel puțin, echivalentul pensiei de invaliditate ce i-ar fi fost acordată (în perioada 12.03._13) în raport de infirmitatea evident și ireversibilă dobândită în urma accidentului de muncă suferit.
Faptul că pârâtul B. S. putea și trebuia să procedeze în sensul arătat (întocmirea „documentarului de expertiză”, cu propunerea de pensionare de invaliditate, urmat de remiterea acestuia către medicul expert de asigurări sociale din cadrul C.J.P. Ialomița în vederea declanșării procedurilor ulterioare) rezultă, pe de o parte, din dispozițiile legale în vigoare la vremea respectivă (având în vedere și principiul tempus regit actum) iar, pe de altă parte, chiar din faptul îndeplinirii, în concret, a acestei operațiuni la data de 12.11.2013.
Aspectul că atribuțiunea în cauză constituia o obligație legală a pârâtului B. S. (privit ca și „medic curant” al reclamantului) rezultă, de altfel, cu claritate, din următoarele dispoziții legale la care s-a făcut referire anterior.
Prinurmare, apelantul – reclamant opinează că pârâtul B. S. a săvârșit (prin inacțiune), cu vinovăție, o faptă ilicita, constând în neîndeplinirea la timp a obligației legale privind întocmirea și remiterea către medicul expert de asigurări sociale, cu propunere de pensionare pentru invaliditate a reclamantului, a documentului medical prevăzut de lege („documentarul de expertiză medicală și recuperare a
capacității de muncă", prevăzut de Anexa 28 la Normele aprobate prin Ordinul M.M.S.S.F. și M.S.nr. 340/04.05.2001 ori după caz, „referatul medical"" menționat de Anexa 3 la Normele aprobate prin Ordinul comun al M.M.S.S.F. și M.S. nr.848/1687/22.12.2004).
Fapta (inacțiunea) a avut un caracter continuu, pe întreaga perioada aferentă intervalului 12.03._13, epuizându-se abia în momentul în care, la data de 12.11.2013, ieșind din starea de inacțiune, autorul ei (pârâtul B. S.) și-a îndeplinit obligația ce-i revenea.
Caracterul obiectiv și ilicit al faptei decurge din încălcarea de către pârât a unor obligații prevăzute imperativ de lege, așa cum s-a arătat anterior, obligații potrivit cărora acesta nu trebuia să rămână pasiv și inactiv ci, din contră, trebuia să acționeze în sensul întocmirii și remiterii documentului medical fără de care nu se putea declanșa procedura vizând obținerea pensiei de invaliditate.
Fapta în cauză a afectat un drept recunoscut de lege reclamantului (dreptul de a fi pensionat pentru invaliditate încă din cursul anului 2005) provocându-i acestuia, în mod evident, un prejudiciu de ordin patrimonial și moral.
Prejudiciul de ordin patrimonial (efect al săvârșirii faptei ilicite) consideră apelantul - reclamant că are un caracter cert, atât în privinta existenței sale, cât și în privința posibilității de evaluare, câtă vreme el era deja produs la momentul formulării acțiunii.
Cuantumul acestui prejudiciu (întinderea pagubei) este dat, cel puțin, de contravaloarea pensiei de invaliditate, actualizată cu inflația, de care reclamantul a fost lipsit în perioada 12.03._13.
Cum, prejudiciul nu a fost încă reparat, rezultă cu evidență folosul practic al reclamantului (interesul, privit ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile) în promovarea cererii pendinte cauzei, astfel încât, în urma reținerii răspunderii civile a pârâtului, prejudiciul în cauză să fie acoperit prin obligarea acestuia la plata de despăgubiri.
În sfârșit, întrucât în cauză sunt întrunite și celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (vinovăția pârâtului, respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu), apelantul – reclamant apreciază ca această răspundere poate și trebuie a fi reținută în sarcina pârâtului B. S. în temeiul dispozițiilor art.998-999 C.civ. anterior, raportat la art.6 alin.(1)-(2) din Noul Cod civil (Legea nr.287/2009).
Cât privește angajarea răspunderii civile delictuale a Spitalului M. „A. Saligny" din Fetești, apelantul – reclamant consideră că temeiul de drept în acest sens îl constituie dispozițiile art.1000 alin.(3) C.civ. anterior, raportat ia art.6 alin.(1)-(2) din Noul Cod civil (Legea nr.287/2009), în timp ce temeiul de fapt îl reprezintă raportul de prepușenie (comitent-prepus) existent între cei doi pârâți (Spitalului M. „A. Saligny", în calitate de „comitent", respectiv B. S. în calitate de „prepus”).
Raportul în cauză rezultă cu evidență atât din documentele depuse de reclamant Ia dosar (certificatele medicale, documentarul de expertiză înregistrat sub nr.78/12.11.2013 și însușit de S. M. „A. Saligny" prin aplicarea ștampilei sale rotunde pe semnătura
„prepusului"), cât și din aspectul de notorietate conform căruia pârâtul B. S. a deținut în perioada vizată (12.03._13) funcția de șef al secției de chirurgie din această instituție medicală.
În cazul în care fi găsiți responsabili de prejudiciul reclamantului, cei doi pârâți urmează a fi obligați în solidar la repararea acestui prejudiciu, având în vedere dispozițiile art.1003 C.civ.
Intimatul – pârât S. M. Fetești „A. Saligny a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului, ca neîntemeiat.
Pentru a beneficia de pensie de invaliditate în urma unui accident de muncă, cum este situația reclamantului, este necesar ca acesta să se încadreze într-un grad de invaliditate, conform art. 53 și 54 din Legea nr.19/2000, în forma prev.la data de 10.09.2004.
Apelantul-reclamant prin acțiunile întreprinse nu a finalizat procedura de obținere a pensiei de invaliditate astfel cum este prevăzută de art.53, 54, 55, 56 din Legea nr.19/2000, acesta fiind încadrat doar cu gradul de handicap accentuat, fără a se emite o decizie privind o eventuala pensie de invaliditate sau cel puțin intimatul nu cunoaște din actele atașate acțiunii și notelor scrise ca s-ar fi emis o astfel de decizie.
Pentru obținerea acestor drepturi reclamantul era necesar să efectueze o cerere conform prevederilor art. 56 din Legea nr.19/2000, potrivit cu care încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiza medicală și recuperarea capacității de munca, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoțită de documentația necesară.
Or, apelantul-reclamant susține că prin acțiunea medicului specialist se putea obține o pensie de invaliditate ceea ce este cu totul eronat și în contradicție cu textul legal menționat anterior.
În opinia intimatului, printr-o interpretare defectuoasă a legii recurentul-reclamant a transferat medicului specialist propriile obligații pe care le avea conform art. 56 din Legea nr.19/2000, fapt care nu poate constitui un temei pentru acordarea unor pretinse prejudicii conform principiului "Nimeni nu poate invoca în susținerea propriilor interese propria culpa". (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).
Pentru aceste motive, intimatul apreciază că nu este o culpă a medicului specialist, atât timp cât recurentul-reclamantul nu a efectuat cerere pentru pensie de invaliditate la Casa de Pensii Ialomița, fapt care dovedește neîndeplinirea unei cerințe esențiale a răspunderii prepusului și anume - existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.
Susține intimatul că un alt element care arată netemeinicia acțiunii apelantului-reclamant constă în faptul că dreptul la pensia de invaliditate este un drept personal al persoanei fizice și el nu poate fi exercitat de către alte persoane (medicul specialist) dacă nu este acordat un mandat pentru exercitarea acestuia. În cauză, nu a fost acordat un mandat medicului B. S. în vederea efectuării demersurilor pentru obținerea pensiei de invaliditate.
Potrivit deciziei civile nr.1186/2015, dată pentru soluționarea apelului declarat de către apelantul C. C. C. împotriva sentinței civile nr. 1295/15.07.2014 pronunțată de Tribunalul Ialomița Secția Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații B. S., S. M. A. Saligny Fetești, având ca obiect obligația de a face, în pagina 6, paragraful 3 „Din analiza etapelor stabilite de Normele de aplicare a
Legii nr. 19/2000 referitoare la încadrarea în grade de invaliditate și circuitul documentației medicale, rezultă ca acest înscris contestat sub aspectul întocmirii de către apelantul recurentul-reclamant este premergător emiterii deciziei medicale de invaliditate și însumează elementele medicale care stau la baza stabilirii capacității de munca și a invalidității intervenite".
Din tot recursul reclamantului nu rezultă un temei legal prin care să poată fi angrenată răspunderea pârâtului B. S. și a comitentului S. M. A. Saligny Fetești.
De asemenea, intimatul subliniază că „obligația de a face" a format obiectul dosarului nr._ al Tribunalului Ialomița, soluționat la fond prin sentința civila 1295/15.07.2014, definitivă prin decizia civilă 1189/8.04.2015 a Curții de Apel București, care a examinat în condiții de contradictorialitate toate dispozițiile legale incidente și în prezentul dosar, respingând pe baza de probe argumentat și motivat obligarea pârâților B. S. și S. M. A. Saligny Fetești de a întocmi documentele, motiv pentru care pe acest capăt de cerere și de recurs sa impune a se constata excepția autorității de lucru judecat.
Dacă s-ar admite încălcarea autorității de lucru judecat ar fi încălcat principiul stabilității raporturilor juridice pe care România s-a angajat sa le respecte prin tratatul de aderare la Uniunea Europeana, fapt inadmisibil în prezentul context.
Din documentele și declarațiile de martori depuse în susținerea recurentul-reclamantului nu rezultă o culpă, o neglijență a medicului privind obținerea unor eventuale drepturi de către recurentul-reclamantul C. C. C..
Pentru aceste motive, intimatul - pârât solicită respingerea recursului recurentului-reclamant.
Analizând actele dosarului, Curtea constată că apelul este fondat.
Criticile apelantului vizează, în esență, modul în care prima instanță a interpretat dispozițiile legale ce constituie temeiul pretențiilor reclamantului de reparare a prejudiciului ce pretinde că i-a fost cauzat prin inacțiunea pârâtului B. S., în calitate de medic specialist care a asigurat asistența medicală reclamantului apelant, de a întocmi documentele prevăzute de lege în vederea obținerii de către acesta din urmă a pensiei de invaliditate.
Susținerile apelantului sunt în sensul că potrivit normelor legale incidente, respectiv lit.C. cap.I pct.1, 2, 3 și 5 teza I din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000 aprobate prin Ordinul MMSS nr. 340/2001 întocmirea documentelor necesare și propunerea la pensionare constituiau obligații ale pârâtului pe care acesta era ținut să le îndeplinească necondiționat de existența unei cereri formulate de apelantul reclamant, în plus o astfel de solicitare fiind adresată medicului.
Curtea constată că potrivit lit. B (Dispoziții generale), cap.IV pct.12 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.19/2000 aprobate prin Ordinul MMSS nr. 340/2001, propunerea pentru încadrarea în grad de invaliditate se face de către medicul specialist care asigură asistența medicală, potrivit lit.C (Procedura de încadrare în grade de invaliditate) cap.I pct.1 din aceleași Norme, în vederea pensionării de invaliditate medicul primar și, în lipsa acestuia, medicul specialist, pentru afecțiunea principal invalidantă, care asigură asistența medicală a bolnavului, atunci când apreciază că starea de sănătate a acestuia nu îi permite reluarea activității profesionale, în limitele maxime de concediu medical prevăzut de lege, cu toate tratamentele medicale recuperatorii aplicate, propune pensionarea de invaliditate, cerând în acest sens avizul cabinetului de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă.
Dispozițiile legale menționate trebuie corelate cu cele în aplicarea cărora au fost edictate, anume art. 56 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, în vigoare la data de referință, potrivit cu care încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiză medicală si recuperarea capacității de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor-sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoțită de documentația necesară.
Așadar, procedura instituită de normele legale enunțate presupune ca persoana care se află în ipoteza legală (delimitată de art. 53 din aceeași lege), ca având dreptul la pensie de invaliditate să adreseze medicului expert al asigurărilor-sociale o cerere pentru obținerea deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate, cerere care, însă, în conformitate cu art. 56 partea finală, trebuie însoțită de documentația necesară.
Analizând, însă, dispozițiile legale ce reglementează în concret aplicarea și desfășurarea acestei proceduri, respectiv cele cuprinse în Capitolul I li. C din Ordinul nr. 340/2001, capitol intitulat Referitor la încadrarea în grade de invaliditate și circuitul documentației medicale, trebuie constatat că au fost instituite mai multe etape în procedura emiterii deciziei de încadrare în grade de invaliditate pe baza cărei se acordă pensia de invaliditate, etape în care inițiativa desfășurării acesteia nu aparține persoanei ce solicită pensia, ci medicului specialist ce a tratat bolnavul, medicului expert de asigurări sociale, inclusiv angajatorului ce are obligația întocmirii dosarului (formelor de pensionare) în vederea emiterii deciziei medicale de încadrare în grad de invaliditate.
Această procedură era reglementată de Ordinul nr. 340/2001 astfel:
1. In vederea pensionarii de invaliditate medicul primar si, in lipsa acestuia, medicul specialist, pentru afectiunea principal invalidanta, care asigura asistenta medicala a bolnavului, atunci cand apreciaza ca starea de sanatate a acestuia nu ii permite reluarea activitatii profesionale, in limitele maxime de concediu medical prevazut de lege, cu toate tratamentele medicale recuperatorii aplicate, propune pensionarea de invaliditate, cerand in acest sens avizul cabinetului de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca.
Propunerea la pensionare poate fi solicitata inca din primele zile de boala, in cazul afectiunilor fara potential recuperator.
2. Medicul expert al asigurarilor sociale de la cabinetele de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca avizeaza pensionarea de invaliditate numai daca constata pierderea totala sau a cel putin jumatate din capacitatea de munca, aproband totodata si concediul medical pentru intocmirea formelor de pensionare pana la finele lunii urmatoare aceleia in care s-a dat avizul.
Concediul medical se include in durata indemnizatiei pentru incapacitate temporara de munca, prevazuta pentru persoanele asigurate.
3. Medicii care au facut propunerea de pensionare elibereaza certificatul (certificatele) de concediu medical si completeaza formularul de examinare medicala pentru pensie de invaliditate, indruma bolnavul sau insotitorul acestuia la angajator unde isi desfasoara activitatea, pentru intocmirea formelor de pensionare. In formular se va mentiona daca solicitantul este netransportabil.
4. Angajatorul la care isi desfasoara activitatea persoana in cauza intocmeste dosarul insotit de un extras de pe carnetul de munca, ce cuprinde date privitoare la starea civila, pregatirea generala si profesionala, ruta profesionala (cu zi, luna si ani), durata perioadei de cotizare, perioadele de somaj, concediul medical din ultimele 12 luni, precum si documentatia necesara stabilirii cauzei invaliditatii, in vederea emiterii deciziei medicale. Dosarul medical se inainteaza la cabinetul teritorial de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca.
5. Formularul de examinare medicala pentru pensionare, intocmit de medicul curant pentru persoana care solicita pensie de invaliditate in conditiile legii si care nu este incadrata in munca, se trimite la casele de pensii de pe teritoriul carora se afla domiciliul bolnavului. Casa de pensii trimite dosarul medical la cabinetul de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca in raza caruia isi are domiciliul bolnavul, cu un extras administrativ (de pe carnetul de munca) ce cuprinde:
a) categoria de pensie la care are acces solicitantul (pensie proprie pentru perioada de cotizare, urmas, militar in termen, invalid de razboi etc.);
b) date privind starea civila;
c) ruta profesionala, stagiul de cotizare (daca bolnavul a fost incadrat in munca si indeplineste conditiile pentru obtinerea pensiei de invaliditate in functie de cauza).
6. La primirea dosarului medical medicul expert al asigurarilor sociale de la cabinetul de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca verifica daca acesta contine:
a) elementele necesare sustinerii diagnosticului clinic si functional (forma clinica si stadiul evolutiv al bolii);
b) diagnosticul afectiunilor asociate;
c) informatii suficiente privind ruta profesionala, dreptul la pensie in cazul bolilor obisnuite sau al accidentelor care nu au legatura cu munca;
d) documentul prevazut de lege, in caz de:
- boala profesionala (adeverinta de luare in evidenta de la inspectoratul de sanatate publica);
- accident de munca (formularul-tip sau procesul-verbal de inregistrare a accidentului, eliberat de inspectoratul teritorial de munca);
- accident asimilat cu accidentul de munca (procesul-verbal de asimilare confirmat de angajator);
- tuberculoza (adeverinta de la dispensarul antituberculos privind grupa de dispensarizare);
- accident sau boala contractata in timpul sau din cauza indeplinirii serviciului militar (certificatul emis de comisia de expertiza medico-militara);
e) documentul necesar privind data ivirii invaliditatii.
Pentru completarea investigatiilor necesare in cazurile neconcludente, medicul expert al asigurarilor sociale indruma bolnavul sau insotitorul la forul abilitat de lege sau la unitatile sanitare de specialitate, indicand investigatiile ce urmeaza sa fie efectuate. Acestea sunt obligate sa le execute cu prioritate.
Pentru bolnavii psihici sau pentru alte cazuri cu afectiuni grave ori cu o problematica deosebita, lucratorul social efectueaza cercetari de teren (la domiciliu, locul de munca, unitatea sanitara), particularizate la caz, conform obiectivelor stabilite de medicul expert al asigurarilor sociale.
7. Documentatia care sta la baza stabilirii capacitatii de munca, a cauzei invaliditatii si a datei ivirii invaliditatii, devine componenta definitiva a dosarului medical.
8. Dupa completarea documentatiei medicale se convoaca bolnavul in vederea expertizarii.
Bolnavii care urmeaza sa fie expertizati vor fi impartiti pe grupe de afectiuni, iar cabinetul de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca va incunostinta bolnavul asupra datei si locului unde se face examinarea, cu 10 zile inainte, prin citatie.
9. Bolnavii netransportabili (cazuri noi) sunt expertizati pe baza documentatiei medicale primite de la unitatile sanitare (spital, policlinica) din localitatea unde se afla bolnavul in acel moment.
Pentru cazurile neconcludente (documentatie insuficienta) bolnavii vor fi transportati pentru examinare la sediul cabinetului de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca sau vor fi expertizati la domiciliu.
10. Medicul expert al asigurarilor sociale de la cabinetul de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca, dupa examinarea bolnavului si analizarea dosarului medical, redacteaza concluziile expertizei pe care le inscrie in documentarul medical.
Dupa stabilirea concluziilor expertizei, medicul expert al asigurarilor sociale se pronunta asupra invaliditatii printr-o decizie intocmita in 4 exemplare (pentru cei care nu provin din munca, in 3 exemplare), care trebuie sa cuprinda:
a) diagnosticul clinic complet si ordinea afectiunilor reflectand importanta lor in afectarea capacitatii de munca;
b) diagnosticul functional;
c) diagnosticul capacitatii de munca si incadrarea (sau neincadrarea) bolnavului . invaliditate;
d) cauza invaliditatii: boala obisnuita sau accident de munca (accident asimilat cu accidentul de munca), boala profesionala, dupa caz, accident care nu are legatura cu munca; pentru tuberculoza se va specifica in decizie "TBC" - in toate situatiile se va specifica documentul justificativ;
e) data ivirii invaliditatii (cu zi, luna, an);
f) termenul de revizuire si valabilitatea deciziei (6-12 luni) sau mentiunea "Nerevizuibil prin afectiune", dupa caz;
g) planul de recuperare esalonat pe actiuni si perioada de timp pana la data revizuirii medicale;
h) formele si conditiile de munca indicate pentru pensionarii cu gradul III de invaliditate si cazurile respinse.
Programul de recuperare este obligatoriu pentru persoana in cauza si persoanele competente sa il aplice.
Invalidul poate refuza aplicarea unor masuri recuperatorii numai daca acestea i-ar putea periclita viata, facandu-se si dovada in acest sens.
11. Atat documentarul de expertiza cat si decizia medicala vor fi semnate si parafate de medicul expert al asigurarilor sociale, numerotate, datate si stampilate de cabinetul de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca.
12. Un exemplar din decizia medicala ramane in dosarul medical care se pastreaza in evidenta cabinetului de expertiza medicala si recuperare a capacitatii de munca, 2 exemplare se trimit in termen de 3 zile la angajator sau la casa de pensii, dupa caz, dintre care unul ramane in dosarul administrativ al pensionarului, iar cel de al 4-lea exemplar se preda, sub semnatura, persoanei expertizate sau, dupa caz, mandatarului, tutorelui sau curatorului.
13. In cazul invalizilor prin accident de munca sau boala profesionala decizia de incadrare in grad de invaliditate se intocmeste in 5 exemplare, al 5-lea exemplar inaintandu-se inspectoratului teritorial de munca sau, respectiv, inspectoratului de sanatate publica.
14. Angajatorul, in baza deciziei medicale, intocmeste dosarul administrativ de pensionare si apoi il trimite in termen de 10 zile la casa de pensii teritoriala.
15. Plata pensiei se face de catre casa de pensii in a carei raza teritoriala are domiciliul pensionarul.
In aceasta situatie, pentru pensionarii de invaliditate care locuiesc in alte judete sau sectoare ale municipiului Bucuresti, altele decat cele in care a avut loc expertiza medicala, dosarul medical impreuna cu cel administrativ de pensionare se transfera prin casele de pensii respective.
În interpretarea dispozițiilor art. 1 pct. 1 lit. C din Ordinul nr. 340/2001, trebuie observat, că medicul primar și, în lipsa acestuia, medicul specialist, pentru afecțiunea principal invalidantă, care asigură asistența medicală a bolnavului este cel care decide, după acordarea concediului medical în limita prevăzută de lege dacă persoana aflată în situația de potențială invaliditate își poate recupera capacitatea de muncă pe baza unui plan de recuperare, ori se află în ipoteza contrară, în această ultimă situație, el fiind cel care propune pensionarea de invaliditate.
Potrivit situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate în fața primei instanțe, în apel nefiind solicitată administrarea de probe, Curtea reține că apelantul reclamant a suferit în anul 2004 un accident de muncă în urma căruia i-a fost amputat drept, în perioada 01.11._05 apelantului reclamant fiindu-i eliberate concedii medicale de pârâtul B. S., medic chirurg în cadrul Spitalului M. „A. Saligny” din Fetești.
De asemenea, potrivit probelor administrate, intimatul pârât B. S. avea calitatea circumstanțiată de lege, câtă vreme a acordat apelantului, ca medic primar, concedii medicale pentru afecțiunea cu care fusese diagnosticat, în perioada 19.10._05.
Potrivit declarației martorului propus de apelantul reclamant, audiat în fața primei instanțe, acesta din urmă s-a prezentat în mai multe rânduri, în perioada 2005-2008, la S. Fetești, în vederea obținerii de la intimatul pârât a unor documente ce îi erau necesare pentru obținerea pensiei de handicap. Curtea constată că, în ce privește declarațiile martorelor N. G. și M. M., ambele angajate ca asistente medicale la S. Fetești, acestea nu pot fi apreciate ca dovedind contrariul celor reținute pe baza declarației martorului C. M..
Astfel, în ce o privește pe prima martoră, Curtea constată, pe de o parte, că declarația acesteia se referă în cea mai mare parte la un episod petrecut în anul 2013, perioadă nerelevantă sub aspectul disputat în litigiu, de interes în cauză fiind intervalul anterior anului 2013, începând cu 2005, câtă vreme ceea se impută în cauză de către apelant intimatului este omisiunea de a întocmi până la data de 12.11.2013 documentarul medical necesar obținerii pensiei de invaliditate.
Pe de altă parte, ultima mențiune din declarația martorei, potrivit cu care în perioada anterioară anului 2013 nu s-a întâlnit cu apelantul și nici nu a auzit ca acesta să fi solicitat anumite acte, conduc la concluzia neconcludenței declarației, câtă vreme din înscrisurile depuse la dosar rezultă cu certitudine că în perioada în care certificatele de concediu medical au fost eliberate de intimatul pârât, 19.10._05, apelantul reclamant s-a prezentat la S. Fetești.
Și în ce privește declarația martorei M. M., Curtea constată că nu poate fi considerată concludentă sub aspectul în discuție, pe de o pare din cauză că aceasta nu relatează despre fapte certe, martora menționând fie că nu cunoaște amănunte despre neînțelegerile dintre părți, fie susținând că, deși nu are cunoștință ori nu-și amintește despre prezența apelantului ori a vreunei solicitări a acestuia pentru eliberarea de certificate medicale nu exclude posibilitatea ca acest lucru să se fi întâmplat.
Așa fiind, Curtea apreciază că se poate reține că apelantul a dovedit susținerea potrivit cu care a solicitat intimatului pârât întocmirea documentelor necesare obținerii deciziei de invaliditate. Trebuie observat, de asemenea, sub aspect probator, că înscrisul la care face referire apelantul, susținând omisiunea de întocmire la nivelul anului 2005, intitulat „Documentar de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă” a fost întocmit de intimatul pârât la data de 12.11.2013, potrivit numărului de înregistrare în evidențele Spitalului M. Fetești, fără însă a se dovedi de către vreunul dintre cei doi pârâți, că întocmirea sa a fost consecința unei cereri scrise înregistrate la S. Fetești.
Or, în acest context probator, întemeiat în principal pe cele două elemente evidențiate, anume declarația martorului C. M. și lipsa cererii pe baza căruia a fost eliberat în anul 2013 documentarul medical necesar expertizei medicale, Curtea consideră că lipsa unei cereri scrise din partea reclamantului, cerere adresată medicului și înregistrată la spitalul unde acesta își desfășura activitatea, nu poate fi reținută ca dovedind apărarea pârâților în sensul inexistenței unei fapte prin care s-a încălcat obligația legală prevăzută de art. 1 pct. 1 lit. C din Ordinul nr. 340/2001.
În aceste condiții, Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, potrivit dispozițiilor art. 998-999 C.pr.civ. Așa cum s-a arătat, fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea obligației legale prevăzute de art. 1 pct. 1 lit. C din Ordinul nr. 340/2001, respectiv omisiunea de a întocmi documentarul medical prin care să propună pensionarea de invaliditate.
Reține Curtea că în noțiunea de faptă ilicită, astfel cum este aceasta este definită potrivit practicii și doctrinei juridice, de faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, se include și inacțiunea. Pentru a atrage răspunderea civilă delictuală, inacțiunea trebuie să fie ilicită, să reprezinte o omisiune, o neîndeplinire a unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această măsură ori activitate trebuia, potrivit legii să fie întreprinsă de anumite persoane.
Curtea observă, de asemenea, sub aspectul raportului de cauzalitate, ca element al răspunderii delictuale, că în cuprinsul acestuia intră în principal cauza necesară, dar și de condițiile cauzale, adică acele fapte ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acțiunea cauzală.
Câtă vreme paguba reclamată, respectiv imposibilitatea obținerii pensiei de invaliditate, prejudiciu constatat, de altfel de către prima instanță, s-a produs ca urmare a unei omisiuni din partea pârâtului, fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea, iar inacțiunea a fost rezultatul încălcării obligațiilor pe care legea le stabilea în sarcina acestuia în ce privește documentele medicale și propunerea de pensionare, Curtea apreciază ca fiind dovedită și vinovăția ca element al răspunderii civile delictuale. Vinovăția pârâtului rezultă din ansamblul elementelor la care s-a făcut referire anterior, în special din caracterul ilicit obiectiv al faptei și din relația de cauzalitate dintre inacțiunea acestuia și rezultat, reprezentat de lipsirea reclamantului de pensia de invaliditate pe perioada anterioară anului 2013.
În ce privește întinderea pagubei, Curtea, reținând principiul reparării integrale a prejudiciului, ce funcționează în materia răspunderii civile delictuale, constată că pagubele materiale, calculate corect de prima instanță ca reprezentând echivalentul pensiei de invaliditate de care reclamantul a fost lipsit ca urmare a faptei culpabile a pârâtului, trebuie să acopere, ca interval de timp, momentul toamna anului 2008-luna noiembrie 2013. Aceasta, întrucât, potrivit declarației martorului C. M., toamna anului 2008 reprezintă momentul în care l-a întâlnit pe apelantul reclamant în secția de chirurgie a Spitalului Fetești, pentru celelalte episoade despre care avea cunoștință de vizitele reclamantului la spital, declarând că nu cunoaște care dintre secțiile spitalului a fost vizate de acesta. De asemenea, Curtea constată că omisiunea pârâtului de a întocmi actul medical în discuție a durat în timp până în luna noiembrie 2013, când documentarul medical a fost întocmit, potrivit vizei de înregistrare la S. M. Fetești.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe, Curtea reține că pentru acest interval de timp, septembrie 2008-noiembrie 2013, prejudiciul material calculat prin raportare pensia de invaliditate la care reclamantul era îndreptățit este în cuantum de 16.946 lei.
Totodată, cât privește prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit, Curtea reține că, spre deosebire de despăgubirile materiale, a căror stabilire este posibilă pe baza probelor administrate, despăgubirile pentru daunele morale fac în bună măsură obiectul evaluării instanței de judecată, care însă nu are la îndemână concluzii certe deduse din probele administrate.
În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.
Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Deși, așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Trebuie remarcat că, la rândul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În cauza de față, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale produse reclamantului, trebuie să se țină seama de suferințele morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate acestuia prin lipsirea de posibilitatea beneficierii unui drept legal, precum și de toate consecințele acestui fapt. De altfel, o evaluare în această modalitate poate, în aceeași măsură, să evite situația de îmbogățire fără just temei.
Curtea apreciază că este fără putință de tăgadă că reclamantul a suferit traume psihice, manifestate prin sentimente de frustrare, câtă vreme a fost conștient că nu beneficiază de un drept pe care legea îl recunoștea persoanelor aflate în situații similare cu a sa, acela la pensie de invaliditate. În plus, nu trebuie omis faptul că, din cauza situației medicale, a consecințelor pe care accidentul de muncă suferit le-a produs, respectiv amputația brațului drept în treimea superioară ce a condus la o deficiență funcțională accentuată (potrivit deciziei de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap eliberată reclamantului în anul 2005), pensia la care era îndreptățit reclamantul reprezenta singura sursă de venit, lipsirea de acest venit fiind, de asemenea, prin ea însăși generatoare de suferințe în plan psihic.
În raport de cele arătate, Curtea apreciază că pentru a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamant, suma de 5000 de lei este una rezonabilă și corespunde pagubei produse prin fapta culpabilă a pârâtului.
În consecință, față de cele expuse, Curtea constată că apelul este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 480 C.pr.civ., îl va admite, va schimba în tot sentința apelată în sensul că va admite în parte acțiunea și va obliga pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 16.946 lei, reprezentând despăgubiri materiale și 5.000 de lei daune morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul – reclamant C. C. C., CNP_, cu domiciliul în Fetești, ., județ Ialomița, împotriva sentinței civile nr.946/16.06.2015, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâții B. S., cu domiciliul în Fetești, ., județ Ialomița și S. M. „A. SALIGNY” Fetești, cu sediul în Fetești, ., județ Ialomița.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că admite în parte acțiunea.
Obligă pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1 6.946 lei, reprezentând despăgubiri materiale și 5.000 de lei daune morale.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
5 ex./25.02.2016
Trib.Ialomița – R.M.I.
| ← Declararea judecătorească a morţii. Decizia nr. 6/2016.... | Succesiune. Decizia nr. 83/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
