Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 336/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 336/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2016 în dosarul nr. 336/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 336-A
Ședința publică de la 20.05.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă F. V., împotriva sentinței civile nr.474/17.04.2015, pronunțată de Tribunalul București-Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. R. P. M. FINANȚELOR P. și C. NAȚIONAL P. C. D..
P. are ca obiect – acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că apelanta-reclamantă F. V. a depus la dosar, prin serviciul registratură al secției, o cerere, prin care solicită judecarea cauzei și în lipsa sa, cu concluzii de admitere a apelului, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Curtea, având în vedere faptul că apelanta-reclamantă a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, va reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
P. cererea de chemare în judecată formulată la data de 20 octombrie 2014, pe rolul Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, de către reclamanta F. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. și C. Național pentru C. D., s-a solicitat anularea situației create prin discriminarea sa și acordarea de despăgubiri sub forma daunelor morale în sumă de 500.000 euro sau echivalentul în lei la curs BNR din ziua plății efective, precum și plata cheltuielilor de judecată ce le va avansa.
În fapt, în cursul în ianuarie 2010, F. O., soțul reclamantei, a formulat în temeiul Legii nr. 221/2009, cerere în contradictoriu cu S. R., prin M. Finanțelor P., acțiune continuată de reclamanta din prezenta cauză ca soție supraviețuitoare și de T. A. M., fiica sa, cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub numărul_ .
Soțul său a fost deținut politic, executând 10 ani și opt luni închisoare pentru articolul 209 din Codul penal, crimă de uneltire împotriva orânduirii socialiste, Acesta având și domiciliu obligatoriu timp de un an și șase luni.
La data de 9 aprilie 2010, Tribunalul București a invocat din oficiu excepția de competențe teritoriale și, prin sentința civilă nr. 516/2010, admis excepția de competențe teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului V..
P. decizia civilă nr. 967/R/2010, Curtea de Apel București a admis recursul formulat de reclamanți și a trimis cauza spre judecată Tribunalului București.
P. sentința civilă nr. 423/09.03.2011, pronunțată de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă, în dosarul numărul_, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Apelul împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, care-a reținut că au devenit aplicabile și obligatorii cele două decizii ale Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/21.10.2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Reclamanta a apreciat că i s-a aplicat un tratament discriminatoriu, chiar dacă discriminarea provine de la lege prin intervenția CCR. A invocat în acest sens dispozițiile art. 11 pct. 2, art. 21 din Constituție și ale art. 6 CEDO.
Durata excesivă a procedurii până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor CCR anterior menționate a fost de natură să producă prejudicii atât cu caracter material cât și cu caracter moral. Totodată, reclamanta a indicat mai multe dosare care au fost soluționate favorabil pentru reclamanți în cauze similare.
Reclamanta a apreciat că respectarea principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În speță, prin modul în care a fost instrumentat acest caz, prin repetatele casări și declinări de competență, s-a întârziat în mod semnificativ soluționarea cauzei, ceea ce a contribuit în mod determinant la durata globală procedurii în ceea ce o privea pe reclamantă, apreciind că S. este responsabil.
În opinia reclamantei, ne aflăm în prezența unei discriminări directe izvorâtă din lege prin intervenția OUG nr. 62/2010 și a celor două decizii CCR.
P. sentința civilă nr.474/17.04.2015, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta F. V., în contradictoriu cu pârâții S. R. P. M. FINANȚELOR P., C. NAȚIONAL P. C. D., având ca obiect „acțiune în răspundere delictuală”.
P. a pronunța această sentință, tribunalul a constatat, cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin notele scrise depuse la 13.03.2015, că discriminarea invocată prin cererea de chemare în judecată are drept cauză modalitatea de soluționare a dosarului numărul_ . Or, acesta a fost judecat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1366 din 25 octombrie 2011, aceasta din urmă fiind data de la care curge termenul de prescripție prevăzut de art. 2517 din Codul civil, respectiv de 3 ani, potrivit dispozițiilor art. 2528 alin. (1) din Codul civil.
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepția invocată, constatând că acțiunea a fost formulată la 17 octombrie 2014, în termenul defipt de lege.
P. urmare, în concordanță cu cele decise de Înalta Curte de Casație și Justiție, situația de dezavantaj pe care a încercat-o reclamanta în prezenta cauză are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, este totodată rezonabilă, întrucât păstrează raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, fiind fără relevanță faptul că instanța sesizată inițial cu soluționarea cauzei a declinat în mod greșit cauza în favoarea unei alte instanțe necompetente.
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta F. V. a apreciat că i-a fost aplicat un tratament discriminatoriu (de către pârât, prin prepușii săi), chiar dacă discriminarea provine de la lege (prin intervenția CCR), față de persoanele îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși apelanta – reclamantă a depus cerere în același timp cu alți petenți și a urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.221/2009, acest aspect fiind determinat de o . elemente neprevăzute, ce nu îi sunt imputabile acesteia nicicum.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată următoarele:
P. cererea introductivă de instanță apelanta a solicitat anularea situației create prin discriminarea sa și acordarea unei despăgubiri sub forma daunelor morale în sumă de 500.000 euro, invocând ca temei juridic al cererii sale dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000. Atât prin cererea introductivă cât și prin motivele de apel reclamanta pretinde că i-a fost aplicat un tratament discriminatoriu prin durata excesivă a procedurii derulate în temeiul Legii nr.221/2009 de soțul său Fornică O. – decedat la 27.01.2010.
Curtea reține că art.2 din OG nr.137/2000 definește discriminarea și comportamentul discriminatoriu. Situația apelantei în urma unui demers legal nu reprezintă o discriminare în sensul normei mai sus invocate, deoarece ea rezultă din controlul de constituționalitate al legii aplicabile litigiului promovat de soțul apelantei, astfel că acțiunea a fost soluționată cu respectarea normelor legale.
Chiar dacă s-ar admite ipoteza dezvoltată de apelantă că în cauză ar fi operat o declinare greșită a cauzei, nu rezultă că cererea promovată de soțul său s-ar fi soluționat definitiv, anterior datei de 15.11.2010, dată la care au fost publicate în Monitorul Oficial al României Deciziile Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360.
Curtea a constatat că instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.147 alin.1 și 4 din Constituție, art.31 alin.1 și 3 din Legea nr.47/1992, art.3307 alin.4 și art.521 alin.3 Cod de procedură civilă.
Situația invocată de apelantă prin motivele de apel a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, obiect al Deciziei nr.12/2011, în care s-a reținut: „În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Totuși, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii.”
Cu privire la aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr.3/2011 când, soluționând recursul în interesul legii, a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”.
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „instanțele, chemate să tranșeze asupra cererilor reclamanților după ce Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra neconstituționalității normei legale, sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.
Totodată, s-a arătat că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată”.
S-a concluzionat că „numai în această manieră se pot concilia efectul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale cu efectul ex nunc al acesteia”.
P. decizia nr.12/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil invocat de apelantă prin motivele de apel și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care confirma dreptul la despăgubiri morale.
Neregăsindu-se ipoteza unei discriminări, așa cum este ea reglementată de art.2 din OG nr.137/2000, Curtea nu a reținut criticile apelantei privitoare la existența unui tratament discriminatoriu, astfel că:
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă F. V., CNP_, domiciliată în Focșani, ., județ V., împotriva sentinței civile nr.474/17.04.2015, pronunțată de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. R. prin M. FINANȚELOR P., cu sediul în București, ., sector 5 și C. NAȚIONAL P. C. D., cu sediul în București, . nr.1-3, sector 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.05.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
5 ex./10.06.2016
T.B.-S.5 – A.R.B.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 457/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 294/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
