Validare poprire. Decizia nr. 457/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 457/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2016 în dosarul nr. 457/2016

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.457

Ședința publică de la 12.05.2016.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI și de către recurentul-terț-poprit M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI CĂLĂRAȘI GENERALĂ A FINANȚELOR P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR P., împotriva deciziei civile nr.84 A din 29.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. E., A. (P.)D., C. O. E., D. V. A., M. A., G. N..

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru validare poprire.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.

Curtea constată incidența dispozițiilor art.244 alineat final din Codul de procedură civilă, în sensul că s-a făcut dovada că pricina până la a cărei soluționarea a fost suspendată prezenta cauză a fost soluționată printr-o hotărâre irevocabilă, potrivit evidențelor din sistemul ECRIS existente la fila 75 din dosar.

În consecință, dispune repunerea cauzei pe rol având în vedere solicitarea părților de judecare a cauzei în lipsă și reține cauza spre soluționare, urmând ca în analiza recursului instanța, din oficiu, să aibă în vedere și puterea de lucru judecat a soluției pronunțate în ceea ce privește dosarul nr._/4/2012 și care a avut ca obiect contestație la executare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

P. cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sector 5 București, la data de 18.05.2012 sub nr._, creditorii A. E., A. D., C. O. E., D. V. A., M. A. și G. N. în contradictoriu cu debitorul M. J. și terțul poprit M. F. P. P. D. G. A F. P. A MUNICIPIULUI BUCURESTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICA-SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUTIILOR P. au solicitat sa se dispună validarea popririi infinitate de B. „D. și D.” în dosarul de executare nr.280/2011, în temeiul titlurilor executorii, reprezentate de sentința civila nr.67/10.01.2008, pronunțata de Tribunalul Suceava în dosarul nr._, irevocabila prin decizia nr.394/15.04.2008 a Curții de Apel Suceava; sentința civila nr.544/24.03.2008, pronunțata de Tribunalul Suceava în dosarul nr._, irevocabila prin decizia nr.710/26.05.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțata în dosarul nr._ ; sentința civilă nr.1340 din 05.11.2007 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.25 din 08.01.2008 a Curții de Apei Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (indexare 18%); sentința civilă nr.954 din 08.05.2008 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.991 din 07.07.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (indexare 18%); sentința civilă nr.243 din 29.01.2008 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.432 din 15.04.2008 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de risc și suprasolicitare de 50%); sentința civilă nr.83 din 18.12.2008 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.674 din 19.05.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de risc și suprasolicitare de 50%); sentința civilă nr.1108 din 14.05.2009 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul rîr._, irevocabilă prin decizia nr.1467 din 17.11.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de anticorupție de 30%); sentința civilă nr.953 din 08.05.2008 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.811 din 05.06.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de confidențialitate de 15%); sentința civilă nr.1428 din 25.06.2009 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.1332 din 03.11.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de confidențialitate de 15% - reactualizare), prin care s-au stabilit obligații de plată cu titlu de drepturi salariale cuvenite, aferente perioadei noiembrie_09, conform reglementărilor legale privind salarizarea judecătorilor.

Reclamanții au solicitat validarea popririi asupra sumelor de bani datorate sau pe care le va datora în viitor terțul poprit debitorului, conform titlurilor executorii susmenționate și a raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil L. I. M.. Totodată, au solicitat obligarea terțului poprit să vireze suma datorată în contul de consemnațiuni nr. RO 88 BREL_ 0101 deschis la Libra Bank - Sucursala D., pe seama și la dispoziția B.E.J. „B. D.". De asemenea, au solicitat instanței să aplice trezorierului-sef al Unității de Trezorerie Operativă a Municipiului București amenda prevăzută de art. 460 alin. 2 Cod procedură civilă.

Debitorul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, arătând că solidaritatea debitorilor nu este stabilita explicit în titlu, astfel încât fiecare dintre debitori poate fi obligat exclusiv pentru partea sa, iar fata de disp. OUG nr.71/2009 și având în vedere calitatea creditorilor și a debitorului, natura debitului, precum și data pronunțării sentinței, care constituie titlu executoriu, a arătat ca a intervenit suspendarea de drept a executării silite.

P. sentința civilă nr. 6685/28.08.2012, Judecătoria sector 5 București a admis cererea, și în consecință, a dispus validarea popririi înființata de B. D. și D. în dosarul de executare nr 280/2011 împotriva debitorului M. Justiției și asupra terțului poprit M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. a Municipiului București-activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica, după cum urmează: pentru creditoarea A. E., pana la concurenta sumei de 215.384 lei, pentru creditoarea A. D., pana la concurenta sumei de 269.533 lei, pentru creditoarea C. O. E., pana la concurenta sumei de 246.266 lei, pentru creditoarea D. V. A., pana la concurenta sumei de 240.230 lei, pentru creditoarea M. A., pana la concurenta sumei de 265.616 lei, pentru creditorul G. N., pana la concurenta sumei de 234.344 lei, după cum rezulta din titlurile executorii și rapoartele de executare.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:

La solicitarea creditorilor, întemeiata pe dispozițiile art. 371&1 alin 2 C. proc. civ., B. A „D. și D.” a constitut dosarul de executare nr.280/2011, în temeiul titlurilor executorii, reprezentate de sentința civila nr.67/10.01.2008, pronunțata de Tribunalul Suceava, în dosarul nr._, irevocabila prin decizia nr.394/15.04.2008 a Curții de Apel Suceava; sentinta civila nr.544/24.03.2008, pronuntata de Tribunalul Suceava în dosarul nr._, irevocabila prin decizia nr.710/26.05.2009 a Curtii de Apel Suceava, pronuntata în dosarul nr._ ; sentința civilă nr.1340 din 05.11.2007 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.25 din 08.01.2008 a Curții de Apei Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (indexare 18%); sentința civilă nr.954 din 08.05.2008 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.991 din 07.07.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (indexare 18%); sentința civilă nr.243 din 29.01.2008 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.432 din 15.04.2008 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de risc și suprasolicitare de 50%); sentința civilă nr.83 din 18.12.2008 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.674 din 19.05.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de risc și suprasolicitare de 50%); sentința civilă nr.1108 din 14.05.2009 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul rîr._, irevocabilă prin decizia nr.1467 din 17.11.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de anticorupție de 30%); sentința civilă nr.953 din 08.05.2008 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.811 din 05.06.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de confidențialitate de 15%); sentința civilă nr.1428 din 25.06.2009 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.1332 din 03.11.2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr._ (spor de confidențialitate de 15% - reactualizare), prin care s-au stabilit obligații de plată cu titlu de drepturi salariale cuvenite, aferente perioadei noiembrie_09, conform reglementărilor legale privind salarizarea judecătorilor.

În temeiul dispozițiilor art.387 Cod procedură civilă, B.E.J. B. D. a somat debitorul ca în termen de 15 zile să îndeplinească obligația de plată a sumelor prevăzute în titlurile executorii. Poprirea a fost înființata până la concurența sumelor prevăzute în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, asupra sumelor din conturile deschise de debitor la terțul poprit, atât asupra disponibilităților bănești existente, cât și asupra celor viitoare, potrivit art.457 alin.l1 Cod procedură civilă.

Terțul poprit a refuzat să dea curs cererii de înființare a popririi invocând dispozițiile art.l alin.l din OUG nr.71/2009 și ultima decizie luată în acest sens de autoritățile naționale, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare care începe în anul 2012 până în anul 2016 și orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

F. de aceste prevederi, instanța a avut în vedere ca, în speță, în lumina legii române, debitoarea nu a obținut pe cale judecătorească suspendarea executării silite contra sa și nu a făcut dovada, înăuntrul unei proceduri judiciare desfășurate înaintea unei instanțe independente și imparțiale, a lipsei de fonduri necesare pentru achitarea debitului, conform dispozițiilor art.2 din OG 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 110/2007: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată".

Pe de alta parte, instanța de fond a avut în vedere că, deși Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul conformității cu Constituția României a disp. OUG 113/2010, judecătorul trebuie să determine dacă, în cazul concret, dedus judecății, aplicarea legii, respectiv a O.U.G. 113/2010 produce efecte contrare Convenției. Or, acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, nu în general și în abstract. Aceasta întrucât Curtea Constituțională verifică doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii. După cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumita situație de fapt, aceeași obligație o are și judecătorul național.

Procedând la efectuarea acestei analize în raport de situația de fapt supusă judecății, instanța reține că, în conformitate cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și cu jurisprudența Curții care include în noțiunea de proces și faza executării silite (cauzele Ruianu contra României, S. P. contra României, C. împotriva României, G. împotriva României), statul are obligația de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa. Fiecare stat trebuie să se doteze cu arsenalul juridic adecvat și suficient pentru a asigura executarea hotărârilor pronunțate de instanțe. În caz contrar, s-ar aduce atingere și dreptului de proprietate al intimatei, astfel cum este acesta protejat prin articolul 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin imposibilitatea de a beneficia o perioadă lungă de timp de creanța recunoscută prin hotărârea judecătorească.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (a se vedea hotărârile V. I. contra României, Burdov vs. Rusia (nr. 2) din 15 ianuarie 2009). Executarea unei hotărâri judecătorești, de la orice instanță ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul articolului 6. Un interval nerezonabil de mare în executarea unei hotărâri judecătorești poate, de aceea, să încalce articolul 6 al Convenției. Caracterul rezonabil al unui asemenea interval trebuie determinat în funcție de complexitatea procedurilor de executare, de comportamentul părților și cel al autorităților competente precum și în funcție de natura și cuantumul creanței stabilite în hotărâre. O anumită perioadă de timp pentru punerea în executare a unei hotărâri defavorabile administrației poate fi acceptată în circumstanțele specifice ale unei cauze, cu condiția ca amânarea rezultată să nu aducă atingere chiar substanței dreptului protejat de articolul 6 al Convenției.

De asemenea, Curtea Europeană a reținut în jurisprudența sa că o persoană ce a obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului nu are obligația de a începe o procedură de executare silită (Metaxas contra Greciei). În asemenea cazuri, autoritatea de stat are cunoștință de hotărâre și poate întreprinde toate demersurile necesare pentru a executa hotărârea sau pentru a o transmite la autoritatea de stat responsabilă de executare.

Așadar, Curtea Europeană a statuat că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în această privință (hotărârea Burdov vs. Rusia (nr. 2 din 15 ianuarie 2009).

Verificând aceste principii, instanța de fond a constatat că prin adoptarea O.U.G. nr. 71/17.06.2009 cu toate modificările sale ulterioare, statului român debitor, prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație succesive, amânând pentru perioade lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert. În lipsa unor dovezi de natură tehnică din care să rezulte, pe de o parte, lipsa efectivă a disponibilităților bănești în toată această perioadă de timp, iar pe de altă parte, modalitatea de gestionare a fondurilor existente, pentru a se proba lipsa culpei în activitatea de alocare a resurselor pentru îndeplinirea obligațiilor de plată, această atitudine este contrarie acestor principii și, deci, contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concret, instanța de fond a constatat că debitorul M. Justiției datorează sume de bani creditorilor în baza unor titluri executorii valabile, emise în anul 2008 și că prin legea 230/2011 de aprobare a O.U.G. 71/2009, statul a eșalonat din nou executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi salariale până la sfârșitul anului 2016. Dacă am reține incidența în speță a acestor dispoziții legale am accepta ca termenul de executare să fie de 8 ani de zile, termen care nu poate fi considerat rezonabil. În acest sens, instanța reține că în legislația noastră se prevede ca și termen de prescripție a dreptului de a introduce o acțiune în pretenții (art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă) și a dreptului de a cere executarea silită (art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă) un termen de trei ani, rațiunea fiind aceea de a se asigura certitudine și siguranță circuitului civil. Apreciem astfel că nu poate fi considerat rezonabil un asemenea termen pentru executarea hotărârilor judecătorești în condițiile în care însuși statul prin legislația în vigoare consideră că este rezonabil ca după un termen de trei ani să se considere stins dreptul la acțiune având un obiect patrimonial/dreptul de a cere executarea silită. Totodată, instanța a avut în vedere și hotărârea Curții Europene în cauza S. contra României în care s-a reținut că un termen de 20 de luni nu poate constitui o durată rezonabilă în sensul art. 6 din Convenție.

Față de cele de mai sus, instanța de fond, constatând că aplicarea în speță a prevederilor O.U.G. 113/2010, modificată și completată ar contraveni dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ar aduce atingere în substanța lor drepturilor prevăzute de aceste dispoziții legale, motiv pentru care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României, a dat prevalență dispozițiilor convenționale și a admis cererea de validare a popririi.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul M. Justiției cât și terțul poprit M. Finanțelor P. P. Direcția G. A Finanțelor P. A Municipiului București - Activitatea De Trezorerie Și Contabilitate Publica - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor P., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 22.10.2012, sub nr. de dosar_ .

În dezvoltarea motivelor de apel apelantul pârât M. Justiției a arătat că hotărârea pronunțată de Judecătoria sector 5 București este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

În fapt a arătat că hotărârea pronunțată este criticabilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr.71/2009 modificată și completată și OG nr.22/2002 modificată și completată prin Legea nr.92/2011. Totodată, a solicitat, în temeiul art. 304/1 Cod procedură civilă, examinarea cauzei sub toate aspectele.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice-debitoare, respectiv O.U.G nr.71/2009 și O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioarei.

Art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, prevede: „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".

Astfel, în condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat, urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009.

În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/3.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Totodată, Guvernul a aprobat în data de 26 septembrie 2012, H.G. nr. 594/2012, publicată în Monitorul Oficial nr.682 din 02.10.2012, privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21.528 mii lei, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, pentru achitarea celei de-a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012.

În susținerea motivelor au fost invocate dispozițiile OUG nr. 71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite, ce stabilește plata voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită, dispoziții ale căror efecte au fost ignorate de instanța de judecată în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența CEDO.

În sens contrar, s-a solicitat ca instanța să aibă în vedere că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.

P. decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne ( M. Justiției și M. Finanțelor P.) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.

Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.

În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.

Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.

În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei a susținut că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.

A arătat astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009. De altfel, a solicitat a se observa că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariate reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea 118/2010.

În fine, la justa soluționare a cauzei a solicitat a se avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.

În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OG nr.22/2002 așa cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011, precum și în temeiul OUG nr.71/2009, modificată și completată prin OUG nr.45/2010, a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de apel apelantul, terț poprit M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. a Municipiului București a arătat căhotărârea este netemeinica și nelegala, fiind data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii.

În primul rând, a solicitat calificarea caii de atac, ca fiind apel și nu recurs, întrucât obiectul litigiului în cauza are o valoare ce depășește 100.000 lei, iar potrivit dispozițiilor art. 2821 alin (1) din Codul de procedura civila, hotărârea data în prima instanța . cauza, nu se regăsește printre hotărârile exceptate de la calea de atac a apelului.

În al doilea rând, a învederat faptul ca validarea de poprire, în general, este admisa și aplicata ca o accelerare a executării silite și, în ultima instanța, ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.

În condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional deCurtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009, reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Totodată, în sprijinul cererii sale, a reiterat dispozițiile art. 460 alin. (1) Cod proc. civ..

P. urmare, având în vedere cele mai sus arătate, a solicitat instanței sa admită apelul așa cum a fost formulat, sa schimbe sentința civila nr. 6685/28.08.2012, în sensul respingerii cererii de validare formulata de către creditori, ca fiind neîntemeiata.

În al treilea rând, a precizat ca punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:

P. validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: „ În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept".

P. urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauza, astfel încât deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

P. dispozițiile OUG nr.71/2009 modificata și completata prin Legea nr.230/2011 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii pana la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal, întrucât încălca prevederile actului normativ sus indicat.

A susținut ca nu se poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte și art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europena a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea în acord cu cele de mai sus a arătat ca la data de 04.09.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. ș.a. contra României.

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

În cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

F. de cele arătate mai sus, a susținut că rezulta fără putința de tăgada ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificata.

În al treilea rând, a arătat faptul ca dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

P. dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par.1 din CEDO.

Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

F. de aceasta dispoziție legala imperativa, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului ca în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.

F. de argumentele prezentate, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

P. încheierea de ședință din data de 23.10.2013, tribunalul a calificat prezenta cale de atac ca fiind apel.

P. decizia civilă nr.84/A/29.01.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că se află în prezența unei căi de atac promovate de către debitor și terțul poprit, în procedura validării popririi, urmând ca examinarea acestor apeluri să fie făcută în limitele apărărilor pe care părțile le puteau face în cadrul acestei proceduri execuționale.

De asemenea, tribunalul a analizat apelurile acordând prioritate apelului declarat de apelantul-debitor M. Justiției, având în vedere că acesta are calitate de debitor.

Asupra apelului declarat de apelantul-debitor M. Justiției:

În expunerea motivelor de recurs, în esență, recurentul-debitor a susținut că instanța de fond a pronunțat sentința civilă cu aplicarea greșită a legii, respectiv a OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea OUG nr. 4/2011, cu referire și dispozițiile OG nr. 22/2002, respectiv art. 1 alin. 2 și art. 2, în raport cu care validarea popririi este prematură, nefiind respectat termenul de 6 luni prevăzut de acest act normativ, precum și față de eșalonările dispuse de legiuitor prin OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 230/2011.

Criticile au fost apreciate nefondate.

Tribunalul a reținut deja că se află în prezența unei căi de atac promovate în procedura validării popririi la cererea creditorilor, urmând ca examinarea acestor apeluri să fie făcută în limitele apărărilor pe care părțile le puteau face în cadrul acestei proceduri execuționale, iar din probele aflate la dosar, precum și din apărările formulate în fața instanței de fond prin întâmpinare și din criticile exprimate în motivele de recurs, a rezultat că apelantul-debitor nu a înțeles să formuleze în termenul legal de 15 zile contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi potrivit dispozițiilor art. 399 alin. 1 coroborat cu art. 401 alin. 1 lit. a și c) din C.proc.civ., astfel că aceste nereguli privind condițiile de înființare a popririi, nu mai pot fi invocate ulterior înființării popririi, executarea silită fiind trecută în etapa următoare, respectiv aceea a validării popririi deja înființate.

Tribunalul a precizat că termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. 1 lit. b și c din C.proc.civ. este un termen de decădere.

Potrivit dispozițiilor art. 399 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 401 alin. 1 lit. b și c din C.proc.civ., apelantul-debitor putea contesta actele privind înființarea popririi, cu referire la OG 22/2002 și OUG nr. 71/2009 cel mai târziu la data de 06.01.2012 ( a se vedea somația către apelantul-debitor aflată la fila 212 dosar fond).

P. urmare, neregularitățile formelor de executare silită (inclusiv exigibilitatea creanței, prin prisma incidenței actelor normative care reglementează plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii și suspendarea de drept a executării silite) pot fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare, în condițiile reglementate de dispozițiile art. 399 și urm. C. pr. civ.

Ca atare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca, în combaterea cererii de validare a popririi formulată de creditor, suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale.

A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de dispozițiile art. 401 C.pr.civ. în materia contestației la executare, golindu-se astfel de eficiență aceste prevederi legale și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii.

Așa fiind, rezultă că la data de 18.05.2012 când a fost sesizată instanța cu prezenta cerere pentru validarea popririi, era epuizată prima fază a acestui tip de executare silită, ca efect al neatacării în fața instanțelor a actelor de executare silită privind somația și adresa de înființare a popririi, iar debitorul și terțul poprit erau decăzuți din dreptul de a mai contesta actele care au stat la baza înființării popririi.

Potrivit art. 456 alin.1 C.proc.civ., terțul poprit este obligat ca în termen de 15 zile de la primirea adresei de înființare a popririi ori de la împlinirea termenului de scadență pentru sumele viitoare să procedeze la consemnarea sau indisponibilizarea sumelor, după care să plătească creditorului sumele, dispozițiile fiind imperative.

Potrivit art.460 alin.1 C.proc.civ., dacă terțul nu își îndeplinește obligația, în termen de 3 luni, poate fi sesizată instanța de executare pentru validarea popririi.

Astfel, tribunalul, în urma controlului efectuat, a constatat că debitorul nu a achitat sumele pentru plata cărora a fost somat, nu a făcut dovada efectuării unor plăți substanțiale, iar terțul poprit a refuzat plata restituind documentația care i s-a comunicat în acest sens.

Concluzionând, Tribunalul, verificând, a constatat că debitorul, recurentul M. Justiției, nu a administrat probe din care să rezulte că la data la care au fost comunicate actele era în imposibilitate de a executa de bună voie obligațiile, ori că a făcut demersurile legale obligatorii în acest sens, obligația administrării probelor revenindu-i acestuia potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169 C.civ.

P. declarația de apel nu s-au solicitat astfel de probe și nici nu s-au propus ori administrat probe nici în fața instanței de fond, astfel cum rezultă din întâmpinare și actele aflate la dosar.

Or, acesta, deși invocă în apărare chiar dispozițiile amintite, încearcă să se prevaleze de propria turpitudine pentru a obține ocrotirea unui drept, ipoteză care nu poate fi acceptată de tribunal.

Tribunalul a reținut că, în același sens este și jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 6 din CEDO, care este obligatorie pentru instanțe, fata de prevederile art. 11 și 20 din Constituție.

Potrivit acestei jurisprudențe executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunța, trebuie considerata ca făcând parte din „proces”, în sensul art. 6 par. 1 din CEDO, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitiva - în sensul de executorie - și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.

Or, legiuitorul a prevăzut niște limite între care executare silită este permisă, iar nu o suspendare de drept perpetuă, astfel cum tind să demonstreze debitorul și terțul poprit.

Tribunalul nu a primit apărările fondate pe dispozițiile actelor normative adoptate ulterior demarării executării silite, considerând că altfel ar încălca principiul neretroactivității legii civile.

În ceea ce privește aplicarea jurisprudenței Curții EDO, tribunalul a reținut următoarele.

În cauza D. D. D. și alții împotriva României, Curtea EDO a reținut: „49. Pentru a stabili dacă măsurile respective (n.n. eșalonarea repetată a plăților) erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale -, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.”

Mai departe, Curtea Europeană a reținut: „50. Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor sus-menționate.

Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul OUG nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.

(…) Până în prezent reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul trebuind să fie plătită eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2012. Nu există nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților”.

Tribunalul, potrivit jurisprudenței Curții EDO, este chemat la rândul său să verifice dacă și în speța de față a fost respectat echilibrul între interesele părților, urmând raționamentul Curții EDO.

Or, astfel cum deja s-a reținut, între speța care a format obiectul cauzei D. D. D. și alții împotriva României și cauza de față, există numeroase diferențe.

Potrivit acestor concluzii, mai reține tribunalul că, potrivit art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 „(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că nu poate reține în cauză existența unor plăți substanțiale și nici buna credință a apelantului debitor manifestată sub forma intenției de a respecta calendarul de plăți, situație de fapt concretă care, în opinia tribunalului, este de natură a înfrânge principiul proporționalității între interesul general ocrotit prin OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată, și aprobată Legea nr. 230/2011, astfel cum au înțeles recurenții debitor și terțul poprit să le aplice intimaților creditori, și interesul intimaților creditori.

Lipsa unor plăți efective și rezonabile, dublate de o suspendare a oricărei executări silite în baza dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată, și Legea nr.230/2011, întreruperea oricăror plăți pentru anul 2011, valorează, în fapt un refuz mascat de punere în executare cu consecința că, practic, în timp, această atitudine conduce la eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești care constituie titlurile executorii.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că, dacă ar da curs solicitărilor apelanților nu ar mai fi respectată cerința executării într-un termen rezonabil, consecința fiind încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 CEDO, precum și a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Astfel, tribunalul a constatat că instanța de fond a observat în mod temeinic și legal că reclamanții - creditori au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea recurentului debitor coroborată cu refuzul de eliberare a sumelor poprite al terțului poprit, constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.

Practic prin OUG nr. 71/2009 se stabilește în favoarea guvernului o adevărata clauză potestativă, acesta „obligându-se dacă vrea”. Acest mod de reglementare ar trebui să scutească instanțele să cerceteze dacă a fost păstrat un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamanților. Curtea a reiterat aceste principii în cauza Burdov vs. Rusia (nr. 2, Hotărârea din 15 ianuarie 2009). Hotărârea este importanta atât pentru că expune cu claritate obligația statului de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa dar, mai ales, pentru ca extinde aplicarea principiilor din cauza Scordino vs. Italia, privind remediul efectiv pentru durata proceselor (așa-numitele „legi Pinto”) și la cazurile privind durata procedurii de executare de către stat a hotărârilor prin care este condamnat la executarea unor creanțe.

Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila sa rămână inoperanta în detrimentul unei părți.

Executarea unei hotărâri judecătorești, de la orice instanța ar proveni, trebuie considerata ca făcând parte integranta din „proces” în sensul articolului 6. Un interval nerezonabil de mare în executarea unei hotărâri judecătorești poate, de aceea, să încalce articolul 6 al Convenției.

Caracterul rezonabil al unui asemenea interval trebuie determinat în funcție de complexitatea procedurilor de executare, de comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente precum și în funcție de natura și cuantumul creanței stabilite în hotărâre. Curtea Europeană considera că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectiva devine definitiva și executorie.

Concluzionând, cum textul Convenției Europene a Drepturilor Omului (la fel și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituție), tribunalul a apreciat că, în mod legal instanța de fond a apreciat că în raporturile execuționale stabilite între stat și reclamanți, a fost încălcat raportul de egalitate și proporționalitate și a admis în consecință acțiunea.

Tribunalul a răspuns în analiza acestui motiv de apel și criticilor din motivele privind aplicarea legislației interne și jurisprudenței CEDO.

În consecință, în raport de textul legal menționat, față de refuzul fără echivoc al terțului poprit de a da curs popririi, tribunalul a constatat că întemeiat instanța de fond a admis cererea pentru validare.

II. Asupra apelului declarat de apelantul-terț poprit M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Municipiului București:

În ceea ce privește terțul poprit, tribunalul a apreciat că acesta nu poate invoca apărări de fond, care sunt strict la îndemâna părților litigante, participante la procesul execuțional, acestuia revenindu-i numai obligația de a da curs dispozițiilor instanței, fiind terț în acest raport (terțul poprit).

Potrivit art. 454 alin. 1 C.proc.civ. „Poprirea se înființează fără somație, prin adresă însoțită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane (…)”, iar potrivit alin. 2 „În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine potrivit alin. 1 terț poprit (…)”.

În acest sens, tribunalul a reținut și dispozițiile art. 460 C.proc.civ. în care se prevede că „instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit”, întrucât hotărârea este executorie și urmează a se îndrepta împotriva terțului, căruia îi este opozabilă.

Cu privire la acest din urmă apel, tribunalul a reținut în plus, față de considerentele expuse anterior pe larg, și faptul că terțul poprit a invocat apărări recunoscute de legiuitor strict în considerarea calității de debitor, respectiv „instituția debitoare” (cu titlu exemplificativ se rețin art. 2, art. 4, art. 6 alin. 1 din OG nr. 22/2002), având în vedere poziția sa procesuală în acest stadiu al procedurii de executare ( terț în raporturile juridice existente între creditor și debitor).

Astfel, în acest sens, tribunalul a reținut că potrivit art. 454 alin. 2 C.proc.civ. „În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine potrivit alin. 1 terț poprit, interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit”.

De asemenea, tribunalul a reținut că potrivit art. 456 C.civ. „În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat (…)”, iar potrivit art. 460 C.proc.civ. „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.”

În consecință, în raport de textul legal menționat, față de refuzul fără echivoc al terțului poprit care a restituit actele de executare, în vederea realizării creanței pe care un creditor o are împotriva unui debitor instituție publică, terțul este obligat să urmeze calea procedurală reglementată.

S-a constatat astfel în prezenta cauza că nu există nici un motiv întemeiat pentru care apelanții debitor sau terțul-poprit sa refuze a da curs executării silite declanșate împotriva sa și cu atât mai puțin ca terțul poprit să restituie actele de executare.

Pentru aceste motive, tribunalul, văzând și dispozițiile art.312 alin.1 C.proc.civ., a respins ca nefondat apelul declarat de declarat de M. Justiție, cât și de terțul poprit M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor, cu consecința menținerii hotărârii criticate ca fiind temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit M. FINANȚELOR P..

P. recursul declarat, recurentul debitor M. Justiției a susținut că hotărârea este criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009, modificată și completată, O.G. nr.22/2002, modificată și completată prin Legea nr.92/2011.

În condițiile adoptării O.U.G. nr.71/2009, M. Justiției a arătat că nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr.500/2002 privind finanțele publice.

În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției, conform titlului executoriu anexat urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G. nr.71/2009.

În susținerea motivelor de recurs au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr.71/18.06.2009, susținându-se că efectele acestora au fost ignorate de instanța de judecată în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile O.U.G. nr.71/2009 încalcă jurisprudența C.E.D.O.

În sens contrar, recurentul a solicitat a se avea în vedere că instanța europeană a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr.71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.

P. decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și M. Finanțelor P.) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.

Astfel, Curtea Europeană a reținut că, începând cu anul 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare, că autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică", că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.

Recurentul a susținut că, în situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Recurentul debitor a susținut, astfel, că soluția instanței europene reprezintă un temei pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză.

La justa soluționare a cauzei, recurentul debitor a solicitat a se avea în vedere Decizia nr.190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art.1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr.1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.

În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile O.G. nr.22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011, precum și în temeiul O.U.G. nr.71/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr.45/2010, recurentul debitor a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.

Recurentul terț poprit M. Finanțelor P. a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de validare ca neîntemeiată.

In principal, a învederat faptul că validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.

Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009, reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Pe fondul cauzei, recurentul terț poprit a susținut că instanța de apel, respingând apelul, a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspendă de drept."

P. urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioară intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât, deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

P. dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 și O.U.G. nr.45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea proprii, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Mai mult, prin Legea nr.230/2011 a fost modificată perioada de plată, în sensul că debitul a fost reeșalonat pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul 2012, pentru când s-au efectuat deja plăți.

P. urmare, având în vedere că executarea a fost cerută la data de 15.06.2011, ulterior intrării în vigoare a reeșalonării dispuse prin O.U.G. nr.45/2010, recurentul a considerat că în mod greșit instanțele de fond și apel au admis cererea de validare a popririi.

A susținut, totodată, ca nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

In motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituțională a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeana a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, în acord cu cele de mai sus, recurentul - terț poprit a arătat că la data de 04.09.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurentul – terț poprit a solicitat să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Recurentul a precizat, totodată, că prin dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Recurentul – terț poprit a reiterat, de asemenea, dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, care au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Ca un argument in plus, recurentul – terț poprit a menționat, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr.22/2002 motivat de faptul ca „dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale".

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.

Față de această dispoziție legala imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Față de dispozițiile legale invocate, incidente în speța, este fără putința de tăgada că cererea de validare a popririi este neîntemeiată, instanța pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală.

Având în vedere argumentele prezentate, recurentul – terț poprit a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Intimata creditoare A. EUGROSINA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Intimata a susținut că se impune respingerea recursurilor, întrucât cererea creditorilor este întemeiată, instanțele constatând îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: - valabilitatea și caracterul executoriu al titlurilor executorii prezentate de creditoare; - existența creanței debitorului urmărit față de terțul poprit, această cerință fiind îndeplinită în cauză, somația de plată fiind emisă de organele de executare.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor O.G. nr.22/2002 și O.U.G. nr.71/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că autoritățile statale sunt cele care trebuie să efectueze demersurile și diligențele necesare pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești și nu este oportun ca în favoarea statului să fie stabilite proceduri speciale, care să încalce dreptul creditorului la un proces echitabil conform prevederilor art.6 alin.1 din C.E.D.O. (cauzele S. contra României, O. contra României, Ș. contra României, A. contra României, N. contra României).

Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului care reprezintă drepturi salariale, constituie și o atingere adusă dreptului de proprietate – ocrotit și prin art.1 din protocolul nr.1 la Convenție, iar Statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie în mod nerezonabil executarea unor hotărâri irevocabile, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat pentru întârziere.

Or, prin titlurile executorii depuse la dosar de creditor, creanțele stabilite prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, provin din anul 2000 și reprezintă drepturi salariale, iar o executare pe o perioadă de 16 ani încalcă termenul rezonabil stabilit prin legislația comunitară.

Curtea, analizând cererea de recurs prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, dar și puterea de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr._/4/2012 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 4 București, având ca obiect contestație la executare, constată următoarele:

Raportat la motivul de ordine publică constând în puterea de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr._/4/2012 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 4 București, având ca obiect contestație la executare, Curtea reține că, în manifestarea sa de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (de părți, obiect și cauză), însă, nu la fel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

P. urmare, întrucât în relația dintre părți, prezumția puterii de lucru judecat are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. În acest sens, este și practica Înalta Curte de Casație și Justiție. (Decizia nr. 3845 din 8 noiembrie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect pretenții).

Tot astfel, în doctrina, referitor la autoritatea in fata instanței civile a unei hotărâri judecătorești pronunțate de o alta instanța civila, se menționează ca, daca cel de-al doilea litigiu se suprapune doar in parte cu ceea ce a fost deja judecat, astfel cum se întâmpla in speța de fata, în care nu există identitate de obiect, atunci va interveni efectul pozitiv, care trebuie sa asigure evitarea contrazicerii intre cele doua hotărâri. Aceasta înseamnă ca instanța trebuie sa considere drept "dat" conținutul hotărârii anterioare, pe care va trebui sa iși fundamenteze propria hotărâre (A. N., "Relativitatea si opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești", Editura Universul Juridic, 2008, p. 229).

Excepția puterii de lucru judecat nu reprezintă o instituție juridică cu caracter de noutate, ci este o instituție fundamentală a dreptului pe care instanțele de judecată sunt obligate să o analizeze și să o aplice ori de câte ori sunt sesizate că în legătură cu o anumită problemă de drept litigioasă o altă instanță s-a pronunțat anterior irevocabil, iar aceasta s-ar opune părților dintr-un alt litigiu, indiferent de natura litigiului și de calitatea părților.

Curtea are în vedere, totodată, că pentru a determina ce anume intră în autoritatea de lucru judecat dintr-o hotărâre, nu este suficientă verificarea aspectului formal al acesteia, recunoscând numai dispozitivului hotărârii atributul autorității de lucru judecat, ci în egală măsură, trebuie făcut apel la considerente, pentru a stabili cu exactitate ce anume a judecat instanța.

Astfel, dacă cel de-al doilea litigiu se suprapune doar în parte cu ceea ce a fost deja judecat (identitatea de materie litigioasă nefiind totală, existând o diferență de cauză, de părți sau de obiect), atunci va interveni efectul pozitiv, care va asigura evitarea contrazicerii între cele două hotărâri, protecția acestei verificări jurisdicționale putând juca rol atât negativ, cât si pozitiv.

Hotărârea judecătorească, fiind expresie a puterii judecătorului de a tranșa litigiile, are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a unei alte judecăți care are același obiect și cauză, asigurând astfel stabilitatea si securitatea raporturilor juridice.

În același sens, prezenta instanță se raportează și la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Siegle Bernd împotriva României, cauză în care s-a constatat de către instanța europeană că: „revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice”, Curtea europeană concluzionând în acest caz în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Ca urmare, Curtea urmează să aibă în vedere că prin sentința civilă nr.7964/23.07.2013 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, rămasă irevocabilă, s-a admis contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu aceeași reclamanți din prezenta cauză, dispunându-se anularea executării silite efectuată în dosarul de executare nr.280/2011 al B. D. și D..

Or, raportat la considerentele mai sus-enunțate, această sentință se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză în relația dintre creditorii reclamanți și debitorul M. Justiției, reclamanții neputând să mai ceară validarea popririi înființate în dosarul de executare nr.280/2011 de vreme ce s-a dispus anularea executării silite efectuată în același dosar de executare nr.280/2011 al B. D. și D..

Cum formele de executare silită au fost anulate, reclamanții nu mai au temei nici pentru chemarea în judecată pentru validarea popririi a terțului poprit M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Municipiului București, nemaifiind incidente dispozițiile art. 452 și următoarele Cod procedură civilă.

Așa fiind, Curtea, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile, va modifica decizia recurată, iar în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, va admite apelurile, va schimba în tot sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de creditori, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de recurentul debitor M. JUSTIȚIE și recurentul terț poprit M. FINANȚELOR P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică împotriva deciziei civile nr.84/A/29.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații creditori A. E., A. D., C. O. E., D. V. A., M. A. și G. N..

Modifică decizia recurată.

Admite apelurile declarate de apelantul debitor M. Justiției și apelantul terț poprit M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr.6685/28.08.2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București.

Schimbă în tot sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de creditori, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 12.05.2016.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.I.D/B.I.

2 ex/8.06.2016

-----------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a – A.M.B.

- E.R.

Jud.Sector 5 – I.C.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 378/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 336/2016. Curtea... →

Validare poprire. Decizia nr. 457/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 457/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI