Anulare act. Decizia nr. 1032/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1032/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2014 în dosarul nr. 1032/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
(Nr.format vechi_ )
DECIZIA CIVILĂ NR.1032R
Ședința publică de la 10 iunie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - V. A.
JUDECĂTOR - P. A. R.
JUDECĂTOR - G. D. M.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurenții-pârâți P. V., P. B., S. P., S. A., Z. E., moștenitorul defunctului Z. M., și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.123/26.01.2004 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr.3757/2003, în contradictoriu cu J. A. și C. M., moștenitorii defunctului J. M., cauza având ca obiect „anulare act”.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședință publică de la 6 iunie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 10 iunie 2014.
CURTEA
Prin cererea din 16.08.2002 reclamantul J. M.M. i-a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General Z. M., P. V., P. B., S. P., S. A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a celor 3 contracte de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 între pârâtul M. București și ceilalți pârâți referitor la imobilul situat în București, ..7, sector 2 compus din suprafața de 208,42 mp teren și construcție (suprafață construită 144 mp) cu subsol, parter și 2 etaje cuprinzând 4 apartamente.
În motivare, a arătat că terenul susmenționat a fost cumpărat de părinții defunctei sale soții și anume C. D.Ș., decedat la 12.04.1956 și C. St.A., decedată la 11.06.1960, cu contractul de vânzare – cumpărare nr._/]10.06.1932 autentificat la Tribunalul I. Secția notariat, iar construcția a fost ridicată de cei doi soți pe acest teren, astfel cum rezultă din contractul de împrumut ipotecat autentificat de Tribunalul I. sub nr.8415/4.03.1938. Unicul moștenitor al celor doi defuncți a fost soția sa C. ( J.) E., decedată la 7.07.1988, al cărui unic moștenitor este astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.1592/3.11.1988, emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București.
Imobilul a fost preluat la stat în baza Decretului nr.92/1950, în mod abuziv, căci actul de preluare era contrar art.8 și 11 din Constituția României în vigoare din anul 1948 care garanta proprietatea particulară și permitea exproprierea doar pentru mijloace de producție, bănci și societăți de asigurări, nu și pentru imobilele cu destinație de locuință. În plus, C. A. era casnică, iar soțul ei C. Ș. fusese funcționar și apoi pensionar, astfel încât ambii erau exceptați de la naționalizare în temeiul art.2 din Decretul nr.92/1950.
La datele de 24.10.1996,9.12.1996 și 23.12.1996, Primăria Municipiului București reprezentată prin . vândut către pârâtul Z. M. apartamentul de la demisol în suprafață utilă de 91,02 mp cu contractul nr.341/1996, către soții P. G. și V., apartamentul nr.2 în suprafață utilă de 108,48 mp de la etajul 1 și către pârâții S. P. și S. A. apartamentul nr.1, în suprafață de 91,92 mp.
Cele 3 contracte de vânzare – cumpărare sunt încheiate cu nesocotirea Legii nr.112/1995 art.1 alin.4 și 12 din HG nr.20/1996 și prin fraudă căci imobilul a fost preluat la stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă și nu puteau face obiectul articolului 9 din Legea nr.112/1995. În plus, la data înstrăinării, imobilul făcea obiectul unui litigiu în derulare pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, în care M. București figura ca și parte în proces, iar pârâții – persoane fizice nu au întreprins minime diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.46 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001 ,art.1 și 9 din Legea nr.112/1995, art.12 și art.1 alin.4 din H.G.nr._, art.6 din Legea nr.213/1998 și art.968 Cod civil.
Prin întâmpinări, pârâții au solicitat respingerea acțiunii invocând excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes, pe considerentul că dreptul pretins de către reclamant nu este actual, că acesta nu are calitate de moștenitor al părinților soției sale și că C. A. figurează cu încă alte două nume, C. M. A. și C. A., în înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel încât nu rezultă că aceasta era mama soției reclamantului. În plus, imobilul a făcut obiectul unui acțiunii în revendicare respinsă irevocabil de către instanțele de judecată. Pe fond au solicitat respingerea acțiunii pe considerentul că au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare cumpărare și că în favoarea lor operează prezumția de bună credință instituită pe prevederile art.1898 Cod civil.
Pârâtul M. București a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pe considerentul că cele 3 contracte au fost încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995 și a H.G. nr.20/1996 și cu bună credință.
Instanța a unit cu fondul excepția calității procesuale active.
Prin sentința civilă nr.4493/7.07.2003, Judecătoria Sectorului 2 București a respins acțiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul situat în București, ..7, sector 2 a fost proprietatea numiților A. C. și Ș. C., în baza contractului de vânzare – cumpărare nr._/10.06.1932 autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat, că în urma decesului acestora a rămas ca unică moștenitoare J. E. decedată la 7.07.1988, iar după aceasta a cules moștenirea în calitate de soț supraviețuitor reclamantul.
Imobilul din litigiu a fost preluat de stat de la autoarea reclamantului în baza Decretului nr.92/1950, fără titlu valabil, deoarece la data preluării nu au fost respectate dispozițiile Constituției României în vigoare.
Cu toate acestea contractele de vânzare încheiate între M. București și cumpărătorii persoane fizice în legătură cu cele 3 apartamente din imobil sunt valabile întrucât atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de bună credință, atâta vreme cât reclamantul nu a formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr.112/1995 și nici nu exista pe rolul instanțelor vreo cerere de revendicare a acestuia.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul care, a pretins că prin cererea adresată Municipiului București înregistrată sub nr.282/18.11.1996 a cerut acestei instituții sistarea oricărei procedurii de vânzare a apartamentului din imobil, iar la data încheierii acestor contracte, exista dosarul nr._/1994 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, în care intentase acțiunea în revendicare a aceluiași imobil. În plus, pârâții cumpărători aveau datoria să întreprindă toate diligențele necesare pentru a afla situația juridică a imobilului, cu atât mai mult cu cât el împreună cu soția sa au locuit împreună cu aceștia în imobil până în anul 1984. În consecință a solicitat admiterea acțiunii.
Prin decizia civilă nr.123/26.01.2004 Tribunalul București Secția a V a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de către pârâta . pârâții P. G. și P. V., S. P. și S. A. și respectiv Z. M., având numerele N_/09.12.1996, N_/23.12.1996 și N_/24.10.1996.
În susținerea soluției instanța a reținut că în mod corect instanța de fond a constatat că imobilul situat în București, ..7, sector 2 a fost preluat la stat fără titlu valabil.
În mod greșit însă s-a reținut că părțile contractante au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare cumpărare.
Astfel,prin cererea adresată Municipiului București înregistrată sub nr.282/18.11.1996, reclamantul a solicitat în mod expres sistarea oricărui vânzări a apartamentelor din imobil, iar din data de 22.11.1994 era înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._/1994 acțiunea în revendicare intentată de reclamant în contradictoriu cu Primăria Sectorului 2 București având ca obiect același imobil. În consecință vânzătorul nu a fost de bună credință când în luna decembrie 1996 a vândut cele 3 apartamente către pârâții persoane fizice.
Pe de altă parte, nici cumpărătorii nu au fost de bună credință, căci nu au întreprins nici un fel de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului și, în plus, locuiau în imobil de foarte mult timp și știau că apartamentele cumpărate fuseseră naționalizate, (fapt rezult din fișa imobilului și din întâmpinările formulate în cauză) și exista o dispută publică în legătură cu legalitatea naționalizării și a legitimității deținerii de astfel de imobile de către stat.
Împotriva deciziei au declarat recurs toți pârâții.
Rezumând motivele de recurs formulate de către pârâții S. P. și S. A., P. V. și P. B. și Z. M. Curtea constată că aceștia au invocat:
- motivul de modificare prev. de art.304 pct.10 Cod procedură civilă, constând în aceea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, respectiv actele de stare civilă depuse de apelantul reclamant care cuprind mențiuni contradictorii cu privire la numele autoarei apelantului reclamant care se numește pe rând C. St.A., C. M. A. și C. A. astfel încât nu a fost verificată legitimarea procesuală activă a apelantului reclamant; nu a fost verificată vocația succesorală a apelantului la moștenirea rămasă după defuncta C. A. prin neanalizarea și nepronunțarea instanței de apel asupra certificatului de calitate de moștenitor nr.205/27.09.2002 eliberat de Biroul notarial Mentor, în condițiile în care prin acesta se atestă faptul că J. E. decedată la 7.07.1988, ar fi putut accepta succesiunea de după C. A. decedată la 11.06.1960; instanța de apel nu s-a pronunțat asupra contractului de vânzare cumpărare nr._/10.06.1932 care are drept obiect doar un teren în suprafață de 208,42 mp și nu și o construcție, astfel încât C. St.A. nu avea act de proprietate pentru aceasta din urmă;
- motivul de modificare prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă constând în aceea că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001, căci nu a sesizat că imobilul din litigiu a fost preluat cu titlu la stat în condițiile în care C. St.A. nu se încadra în categoriile de persoane exceptate de la naționalizare prin art.2 din Decretul nr.92/1950, deoarece făcea parte din categoria exploatatorilor de locuințe, iar neconstituționalitatea acestui act normativ nu putea fi constatată de către instanța de apel; întrucât imobilul a fost preluat cu titlu la stat, contractele de vânzare – cumpărare puteau fi anulate doar pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr.112/1995 nu și prin aprecierea bunei sau relei credințe, astfel încât instanța a încălcat dispozițiile art.46 alin.1 și 4 din Legea nr.10/2001; instanța a încălcat dispozițiile art.46 pct.3 din Normele de aplicare a Legii nr.10/2001 prin care se menționează că înstrăinările efectuate în baza Legii nr.112/1995, și cu respectarea acestei legi până la apariția Legii nr.213/1998, sunt recunoscute și conservate; instanța a făcut și o aplicare greșită a prevederilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, în condițiile în care reclamantul nu i-a notificat într-un fel în legătură cu intenția sa de revendicare a imobilului, iar ei nu au figurat ca părți în procesul de revendicare, astfel încât au fost de bună credință la data încheierii contractelor de vânzare – cumpărare.
Pârâtul M. București prin Primarul General a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.968 Cod civil, în condițiile în care atât el cât și cumpărătorii au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, iar în favoarea lor operează prezumția bunei credințe potrivit dispozițiilor art.1899 alin.2 Cod civil.
Prin întâmpinare, reclamantul a arătat că recurenții invocă motive de netemeinicie și nu de nelegalitate și că pe fond recursul este neîntemeiat întrucât ambele instanțe au verificat calitatea procesuală activă și au stabilit situația de fapt în raport de probele administrate. De asemenea, instanțele au făcut o justă aplicare a legii când au constatat că imobilul a fost preluat la stat fără titlu valabil și că toți recurenții erau de rea credință la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare.
Prin încheierea din 24.05.2005 Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă a suspendat judecarea recursului, în baza art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea recursului declarat împotriva deciziei nr.527/31.05.2004 a Tribunalului București Secția a V a Civilă.
Ulterior, recursul a fost din nou suspendat în baza art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă până la soluționarea dosarului nr._ * prin care s-a solicitat de către recurenții persoane fizice constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor nr.205/27.09.2002 emis de societatea civilă Mentor, după defuncta C. A. decedată la 14.06.1960.
Recursul a fost repus pe rol la data de 6.06.2014, când s-a constatat că recursul declarat împotriva deciziei civile nr.1125A/14.11.2013 a Tribunalului București Secția a V a Civilă pronunțată în dosarul nr.4998._ * care,a prilejuit suspendarea, a fost declarat nul la data de 21.05.2014 de către Curtea de Apel București.
Între timp, reclamantul a decedat, iar locul său în proces a fost luat de către J. A. și C. M..
De asemenea, a decedat și Z. M. al cărui loc în proces a fost luat de către Z. E..
Analizând unitar recursurile formulate de către toți pârâții Curtea reține că acestea sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe motivul de modificare prev. de art.304 pct.10 Cod procedură civilă, în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, Curtea reține că o . argumente privind neluarea în considerare a probelor administrate în soluționarea excepției calității procesuala active nu au fost invocate în primă instanță și nici în apel.
Astfel, susținerile privind nepronunțarea instanței de apel asupra faptului că reclamantul nu prezintă acte de proprietate pentru construcția de pe terenul în suprafață de 208,42 mp cumpărat în baza contractului de vânzare cumpărare nr._/10.06.1932, au fost invocate pentru prima dată în recurs.
Or, conform art. 292 alin.1 Cod procedură civilă părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului or în întâmpinare.
De asemenea conform art.316 Cod procedură civilă dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
În raport de aceste dispoziții legale Curtea reține că argumentele susmenționate nu pot face pentru prima dată obiectul analizei în recurs.
Referitor la argumentele privind lipsa legitimării procesuale active a reclamantului intimat, pe considerentul că acesta nu are calitate de moștenitor al defunctei C. A., că J. E. decedată la 7.07.1988 nu a acceptat în termen succesiunea de după C. A. și că aceasta din urmă nu ar fi mama soției reclamantului, apărând înscrisă în actele de stare civilă depuse la dosar cu numele de C. St.A., C. M. A. și C. A., Curtea reține următoarele:
Reclamantul nu a pretins că este moștenitorul lui C. St.A., ci că aceasta a fost moștenită de către soția lui C. (J.) E., pe care o moștenește în calitate de soț supraviețuitor, astfel încât primul motiv de recurs este neîntemeiat.
Certificatul de calitate de moștenitor nr.205/27.09.2002, eliberat de Societatea civilă Mentor Biroul Notarial după defuncta C. A. decedată la 14.06.1960, în care J. E., soția reclamantului, este indicată ca unic moștenitor în calitate de descendentă a fost considerat valid prin decizia civilă nr.1125 A/14.11.2013 a Tribunalului București Secția a V a Civilă, care a respins ca neîntemeiată, acțiunea în nulitatea absolută a acestuia intentată de către pârâți în contradictoriu cu reclamantul. Această decizie a intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a constatării nulității recursului.
Curtea reține că, întrucât argumentele invocate în acțiunea în nulitate, sunt aceleași ca și cele invocate prin motivele de recurs, ( referitoare la lipsa legitimării procesuale active a reclamantului), nu se mai poate pronunța pe fond asupra acestora, statuările privind netemeinicia lor din decizia civilă nr.1125 A/14.11.2013 a Tribunalului București Secția a V a Civilă, intrând în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, decât cu riscul încălcării prezumției puterii lucrului judecat, instituită prin prevederile art.1201 Cod civil.
Ca urmare just s-a reținut de către instanțe că reclamantul este titularul raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care excepția lipsei calității procesuale active a fost unită cu fondul.
În alte ordine de idei se constată că, într-adevăr, contractele de vânzare – cumpărare din litigiu au fost încheiate în luna decembrie 1996, înainte de . Legii nr.213/1998, prin care se stipulează, în art.6 alin.1, că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Tot asemenea, prin art.46 pct.3 din H.G.nr.498/2003 reprezentând Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr.10/2001 se stipulează că acele înstrăinări efectuate în temeiul Legii nr.112/1995 și cu deplina respectare a condițiilor legii până la apariția Legii nr.213/1998 (24.11.1998) au beneficiul deplin al protecției Legii nr.10/2001, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte.
Curtea constată că textul suscitat din HG nr.468/2003 nu aduce modificări nici Legii nr.112/1995, nici Legii nr.213/1998, și nici Legii nr.10/2001 deoarece nu face altceva decât să confirme caracterul de validitate al actelor de înstrăinare încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995.
În ceea ce privește însă inaplicabilitatea art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, în raport de data încheierii contractelor de vânzare cumpărare din litigiu și faptul că instanța judecătorească nu ar fi competentă să se pronunțe asupra constituționalității Decretului nr.92/1950, în baza căreia a fost preluat acest imobil la stat, Curtea reține că și acest motiv este neîntemeiat.
Aceasta întrucât, chiar dacă s-ar putea susține neretroactivitatea art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 asupra unor situații juridice anterioare intrării sale în vigoare, instanțele judecătorești erau și sunt competente să se pronunțe asupra neconstituționalității legilor de dinaintea intrării în vigoare a noii Constituții din anul 1991.
Curtea Constituțională a fost înființată în baza Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și este competentă să se pronunțe asupra constituționalității legilor edictate după data intrării în vigoare a noii constituții și exercitarea prerogativelor sale.
În raport de aceste constatări, Curtea reține că în mod just instanțele au verificat validitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu preluat la stat în baza Decretului nr.92/1950, în raport de Constituția în vigoare din 1948.
Conform art.8 din această constituție, proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, iar conform art.10, pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție. Prin art.11 al aceleiași constituții, se stipulează, că atunci când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului în condițiile prevăzute de lege.
Din interpretarea textului legal susmenționat rezultă că imobilele deținute de persoane fizice nu puteau fi trecute în proprietatea statului fără plata unei juste despăgubiri, astfel încât pe bună dreptate instanțele au reținut că imobilul din litigiu a fost preluat fără titlu la stat.
În raport de această statuare, reclamantul își justifică atât interesul cât și calitatea procesuală activă în intentarea acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate de către statul neproprietar cu pârâții persoane fizice.
Curtea constată că instanța de apel și-a motivat soluția de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare pe argumente ce vizează frauda vânzătorului și cumpărătorilor la încheierea acestora, respectiv reaua credință.
Această motivare se încadrează în prevederile art.45 alin.2 (46 alin.2) din Legea nr.10/2001 republicată și nu în prevederile art.45 alin.4 din Legea nr.10/2001.
Conform acestei din urmă text actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesele de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Întrucât soluția instanței de apel nu are la bază acest temei, nici motivele de recurs referitoare la acesta, nu pot face obiectul analizei în recurs.
Prin art.45 alin.2 (46 ) din Legea nr.10/2001 se prevede că actele juridice de înstrăinare … având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr.213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Curtea reține că instanța de apel a făcut o justă aplicare a textului de lege susmenționat, când a reținut că atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea credință la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare.
Astfel toate cele 3 contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate în luna decembrie a anului 1996, după ce reclamantul notificase Primăria Municipiului București prin cererea înregistrată sub nr.282/18.11.1996 să sisteze orice procedură de vânzare a imobilului din litigiu.
De asemenea, din data de 22.11.1994, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, era înregistrat dosarul nr._/1994, în care reclamantul din prezenta cauză se judeca cu Consiliul Local Sector 2 București și Consiliul General al Municipiului București pentru revendicarea aceluiași imobil. Acest proces s-a soluționat irevocabil de abia prin decizia civilă nr.67/15.01.1998 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă.
Tot asemenea, pârâții Z. și P. fuseseră chiriașii imobilului și pentru o parte din perioada în care reclamantul și soția sa, aveau tot calitatea de chiriași ai unui alt apartament din imobil până în anul 1983.
Cumpărarea celor 3 apartamente din imobil s-a făcut în baza unui act normativ respectiv a Legii nr.112/1995 care reglementa situația juridică a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, astfel încât recurenții cumpărători persoane fizice nu pot pretinde că nu aveau cunoștință de faptul că apartamentele cumpărate nu făceau parte dintr-un imobil preluat la stat.
Într-adevăr conform art.1899 alin.2 Cod civil, buna credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credință. În speță cu probele suscitate reclamantul a răsturnat prezumția de bună credință atât a pârâtului vânzător Primăria Municipiului București cât și a cumpărătorilor.
Aceștia din urmă, știind că dobândesc imobile dintr-un imobil trecut în proprietatea statului de la o persoană particulară, trebuiau să întreprindă minime diligențe pentru a afla dacă nu există acțiune în revendicare pe rol, nu numai cerere intentată în baza Legii nr.112/1995.
Lipsa acestor demersuri nu poate antama buna credință, atâta vreme cât, prin art.1898 alin.1 Cod procedură civilă, se prevede că buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a putea transmite proprietatea.
Așa fiind, reținând netemeinicia tuturor motivele recurs în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează ca acesta să fie respins, ca nefondat.
Conform art.274 Cod procedură civilă, recurenții vor fi obligați să plătească intimaților reclamanți suma de 4960 lei cheltuieli de judecată justificate cu plata onorariului de avocat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții-pârâți P. V., P. B., S. P., S. A., Z. E., moștenitorul defunctului Z. M., și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.123/26.01.2004 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr.3757/2003, în contradictoriu cu J. A. și C. M., moștenitorii defunctului J. M..
Obligă pe recurenți la plata sumei de 4960 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 iunie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
V. A. A. R. P. G. D. M.
GREFIER
G. – M. V.
RED.VA
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
10.07.2014
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 5/2016. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1057/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
