Obligaţie de a face. Decizia nr. 1156/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1156/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-06-2014 în dosarul nr. 1156/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1156 R
Ședința publică din data de 26.06.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: B. A. C.
JUDECĂTOR: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.2075/28.11.2013 pronunțată Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. S., S. Y., S. O., cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/200; obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimații reclamanți S. S., S. Y. și S. O., reprezentați de avocat V. M., cu împuternicire avocațială la fila 20 dosar, lipsind recurentul pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că intimații reclamanți au depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare, care a fost comunicată recurentului la data de 19.06.2014.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul intimaților reclamanți S. S., S. Y. și S. O., solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că acțiunea ce face obiectul litigiului a fost promovată înainte de apariția Legii nr.165/2013, astfel încât sunt incidente prevederile deciziei Curții Constituționale sub aspectul posibilității de a se adresa instanței de judecată. În privința dreptului substanțial, apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, soluționând notificarea în condițiile noii legi. Cu cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 16.03.2012, reclamanții Schachar S., S. O. și S. Y. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar General solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia să emită o dispoziție motivată prin care să propună în principal restituirea în natură, iar în subsidiar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru garsoniera nr. 9 situată în București, .. 4, fost nr. 6, fost nr. 4B, . cota parte din părțile comune, cota de 2% din terenul aferent și o fâșie de 2 ml. lățime spre curte precum și obligarea acestuia să înainteze de îndată documentația întocmită către CCSD potrivit procedurii stabilite de capitolul V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În motivarea cererii întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și art. 1073 C. civ. reclamanții au arătat că imobilul mai sus amintit a fost dobândit de autorii lor F. K. în indiviziune cu Willy S. (fost Schawartz) prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/13.06.1947 de Tribunalul I.- Secția notariat.
În perioada în care evreii au fost prigoniți autorul lor, Willy S. și-a schimbat nunele în S. și după emigrarea în Israel s-a căsătorit cu S. S. din căsătorie rezultând doi copii – S. Y. și S. O., care împreună cu soția, sunt moștenitorii defunctului S. Willy.
Reclamanții au mai arătat că deși au formulat notificarea nr. 929/14.02.2002 prin care au solicitat pârâtului restituirea imobilului menționat în temeiul Legii nr. 10/2001 nici până în prezent acesta nu a dat curs cererii lor prin emiterea unei dispoziții motivate în termenul prev. de art. 25 din actul normativ menționat.
În dovedirea cererii reclamanții au depus la dosar copia actului de vânzare cumpărare încheiat de autorii acestora, acte de stare civilă traduse, legalizate și apostilate, certificat doveditor de schimbare a numelui și declarații autentificate, tribunalul dispunând atașarea în cauză a dosarului administrativ format ca urmare a notificării depuse la 14.02.2002 și încuviințând reclamanților proba cu expertiză topo de identificare a imobilului în litigiu.
Prin sentința civilă nr.2075/28.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă s-a admis cererea formulată de reclamanții Schachar S., S. O. și S. Y., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General; a fost obligat pârâtul să emită o dispoziție de acordare de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru garsoniera nr. 9 situată în imobilul din București, .. 4, fost 6, fost 4B, ., în prezent demolat; a fost obligat pârâtul să înainteze dosarul aferent notificării către CNCI însoțit de hotărârea pronunțată în cauză; a fost obligat pârâtul la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Examinând actele și lucrările dosarului tribunalul a constatat că în raport de data formulării notificării – 14.02.2002 și data introducerii prezentei acțiuni pârâtul M. București nu a înțeles să respecte termenul prev. de art. 25- 26 din Legea nr. 10/2001, înlăuntrul căruia avea obligația să emită o dispoziție motivată de soluționare a acesteia, deși la dosar existau depuse actele necesare în dovedirea cererii formulate, astfel încât sub acest aspect cererea reclamanților este întemeiată, tribunalul având posibilitatea de a se pronunța prin hotărâre asupra fondului notificării, în același sens fiind exprimat și punctul de vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. XX/19.03.2007 dată în recursul în interesul legii privind aplicarea disp. art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reținut că în cauză reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 în raport de actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/13.06.1947, imobilul în litigiu trecut în proprietatea statului fără titlu fiind identificat conform actelor de proprietate prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert S. F..
Ulterior a fost demolat, prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză stabilindu-se că acesta nu poate fi restituit în natură, la adresa indicată de reclamanți existând un . edificat odată cu sistematizarea . străzilor adiacente.
Având în vedere situația de fapt reținută și constatând că pârâtul nu a dat curs notificării adresate de reclamanți în termenul stabilit de lege conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, instanța văzând și dispozițiile art. 1073 și urm. C.civ. a apreciat ca întemeiată cererea formulată de reclamanți aceștia fiind îndreptățiți la obținerea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilul situat la adresa amintită - respectiv garsoniera nr. 9.
Admițând cererea în acest mod, tribunalul văzând și dispozițiile art. 17 din legea nr. 165/2013 conform căreia prin acest act normativ s-a statuat faptul că atribuțiile CCSD au fost preluate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a dispus obligarea pârâtului Municipiului București să transmită imediat și direct către această comisie dosarul aferent notificării reclamanților însoțit de hotărârea judecătorească ce se pronunța în această cauză.
S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C.pr.civ.
Împotriva sentinței civile nr.2075 din 28.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului, pârâtul critică sentința pentru următoarele motive:
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziția motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art.1 al.1 și al.2, art.4, art.16 și art.50 lit.b din Legea nr.165/2013 M. București a fost obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2 respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art.4 al Legii nr.165/2013 a arătat în mod expres că această lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art.50 lit.b a menționat expres faptul că orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare se abroga.
Prin dispozițiile art.33 alin.1 din legea nr.165/2013 entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit legii 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora după cum urmează: a) în termen de 12 luni entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 luni entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5000 de cereri; c) în termen de 36 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri; termenele prevăzute la alin.1 curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Recurentul a constatat că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din legea nr.165/2013 a instituit un termen de decădere în procedura administrativă de 90 de zile în care persoanele care se considerau îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România respectiv legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult prin dispoziția art.4 din legea nr.165/2013 dispozițiile prezentei legi se aplica cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. împotriva României la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel a apreciat că dreptul persoanelor care se considera îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Mai mult decât atât prin raportare la dispozițiile art.33 alin.4 „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin.1 respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001.
Față de textul de lege invocat a considerat că nu puteau fi obligat la a soluționa dosarul reclamantului, câtă vreme legiuitorul a stabilit că rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
În ceea ce privește obligația stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dispoziția către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire, a solicitat a avea în vedere dispozițiile art.16 alin.21 din OUG nr.81/2007 ce modifica Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Potrivit prevederilor invocate mai sus „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înainte de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
În consecință instanța de judecată nu poate obliga instituția la înaintarea directă a dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr.215/2001, legea administrației publice locale.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, a învederat următoarele:
A considerat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
A invocat jurisprudența CEDO care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementată de art.274 alin.3 Cod procedură civilă și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au procedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligați la plata unor sume nejustificate din banii publice cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive a solicitat să admită recursul, să modifice decizia atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept a invocat dispozițiile art.309 pct.9 Cod procedură civilă.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază recursul ca fiind întemeiat, urmând a fi admis, cu modificarea în parte a sentinței recurate, pentru următoarele considerente:
În primul motiv de recurs, se invocă faptul că potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, astfel că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată sa emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii, în condițiile acestei legii.
Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/16.05.2013, în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte prevăzută în capitolul III.
Prin art. 4 din Legea nr. 165/2013, se prevede că dispozițiile acestei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010.
În speță, sentința atacată a fost pronunțată la data de 28.11.2013, dată la care erau în vigoare noile dispoziții în materie, care au modificat capitolul VII din Legea nr. 247/2005, astfel că instanța de fond a respectat prevederile legale existente la data pronunțării soluției, respectiv art. 4 din Legea nr. 165/16.05.2013 (privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România), potrivit căruia normele noi se aplică și proceselor în curs de judecată.
Recurentul - pârât M. București a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare a „măsurilor compensatorii”, fără a fi specificată categoria acestora. Sintagma este reluată și în Legea nr. 165/2013, care în art. 1 alin. 2 precizează expres că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte, prevăzută la capitolul III. Or, acesta din urmă reglementează procedura administrativă ce urmează emiterii dispoziției cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent și care evident că în prezent, nu poate fi dispusă și executată, decât în modalitatea de compensare prin puncte, modalitate ce a rămas a fi stabilită de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) conform art. 21 din Legea nr. 165/2013.
Ca atare, dispoziția primei instanțe corespunde noilor prevederi legale, cuprinse în Legea nr. 165/2013.
Asupra prematuritățiiformulării acțiunii, invocată de către recurentul-pârât în al doilea motiv de recurs:
Judecata are ca obiect obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de restituire a unui imobil, în baza Legii nr.10/2001 (privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), obligație asupra căreia pârâtul a fost notificat încă de la . legii.
Se susține că modificarea de dată recentă, intervenită cu art. 33 din Legea nr.165/2013 (privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv în perioada regimului comunist în Romania) în sensul instituirii unor noi termene de soluționare a notificărilor, atrage prematuritatea chemării în judecată.
Susținerea recurentului este greșită.
Prematuritatea apare ca o excepție de fond ( în legătură cu o condiție de exercițiu a acțiunii), peremptorie (tinde la respingerea acțiunii) și absolută (normele care reglementează condițiile de exercițiu ale acțiunii au caracter imperativ), find posibilă analiza acesteia direct în calea de atac.
Prematuritatea este sancțiunea pentru lipsa condiției de exercițiu a acțiunii civile, ce impune ca dreptul să fie actual. Aceasta înseamnă că dreptul nu trebuie să fie supus unui termen sau condiții suspensive, ci să fie corespunzător unei obligații exigibile.
Analizând termenele reglementate de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, la care se face referire pentru invocarea prematurității cererii de chemare în judecată, Curtea constată în prealabil, că acestea sunt incluse în Capitolul IV al legii, intitulat “Măsuri privind urgentarea soluționării cererilor de retrocedare”. Se reține că însăși titulatura Legii nr. 165/2013 face referire la măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, fiind concepută așadar, pentru evitarea tergiversarea acestuia. În acest context, interpretarea recurentului este una distorsionată de la scopul pentru care a fost edictată norma legală de dată recentă.
În plus, întrucât Legea nr.10/2001 și Legea nr. 165/2013 sunt legi reparatorii, dispozițiile acestora se interpretează în favoarea persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii și potrivit principiului constituțional al protejării și garantării dreptului de proprietate.
Termenele reglementate de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu au caracter suspensiv, care să afecteze dreptul la acțiune al reclamantului, nici nu au natura juridică a unor termene prohibitive, dilatorii, înăuntrul cărora legea să interzică introducerea cererii de chemare în judecată.
Totodată, se reține că acestea nu sunt termene procedurale, înăuntrul cărora trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să se săvârșească un act de procedură (în speță, introducerea cererii de chemare în judecată), ci sunt termene de natură administrativă, înăuntrul cărora entitatea investită cu soluționarea unei notificări, este obligată să soluționeze în faza administrativă.
Ca atare, natura juridică a termenelor în discuție, este administrativă, iar nu de procedură judiciară, prohibitive, astfel încât nu impun sancționarea reclamantului. Ele au fost instituite dimpotrivă, pentru a sancționa nerespectarea lor de către entitățile investite cu soluționarea notificărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 36 lit. h) din lege.
În al treilea motiv de recurs, se critică modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind obligarea pârâtului M. București de a preda dispoziția motivată (vizând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobil), către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), anterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD).
Curtea apreciază că această soluționare este afectată de motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 aplicabile și care au același conținut cu dispozițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ce sunt abrogate în prezent.
În cuprinsul Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001. Conform art. 16 alin.21 dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
În prezent, dispozițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt abrogate, însă acestea au fost înlocuite de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 ce au același conținut.
Se reține astfel, că legea a prevăzut exercitarea controlului de legalitate de către prefect, asupra acestor dispoziții conținând propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu înaintarea ulterioară a dispoziției conținând avizul de legalitate, către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Ca atare, sub un prim aspect, se constată că nu poate fi obligată unitatea administrativ teritorială, la înaintarea dispoziției direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că a fost făcut de către instanța de judecata, controlul de legalitate, acesta nu poate să privească decât calitatea de persoane îndreptățite și măsurile reparatorii, nu si verificarea emiterii dispoziției cu respectarea hotărârii judecătorești, astfel că nu se poate eluda controlul de legalitate exercitat de prefect.
Etapa procedurii administrative presupune pe lângă înaintarea întregii documentații instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate și alte proceduri de centralizare a dosarelor, aceste dispoziții legale reglementând o procedură unitară pentru toți beneficiarii de măsuri reparatorii prin echivalent. O soluție contrară ar conduce la crearea de inechități în cadrul sistemului de despăgubire stabilit de legiuitor.
Ca atare, acest motiv de recurs apare ca întemeiat și impune modificarea în parte a soluției instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod pr. civilă, în sensul de a înlătura dispoziția de obligare a pârâtului la înaintarea dosarului aferent notificării, către CNCI.
În ceea ce privește ultima critică, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul M. București fiind în culpă procesuală prin nesoluționarea notificării un timp îndelungat, în condițiile în care nu a solicitat reclamantei completarea dosarului administrativ, cu acte doveditoare ale dreptului de proprietate în discuție.
Vor fi menținute restului dispozițiilor hotărârii atacate, pentru considerentele deja expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.2075/28.11.2013 pronunțată Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. S., S. Y., S. O..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Înlătură dispoziția de obligare a pârâtului la înaintarea dosarului aferent notificării, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI).
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 iunie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
B. A. C. S. G. G. D.
M.
GREFIER
M. D.
RED.BAC
Tehnoered. MȘ/ BAC/ 2 ex.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1093/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 985/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
