Pretenţii. Decizia nr. 1093/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1093/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2014 în dosarul nr. 1093/2014
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1093
Ședința publică de la 25.06.2014
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - I. A. H. P.
JUDECATOR - M.-G. R.
GREFIER - S. P.
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant P. E. J., împotriva sentinței civile nr.451din 22.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă recurentul – reclamant P. E. J. și intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței împrejurarea că recurentul-reclamant a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 12.05.2014, cerere prin care solicită în temeiul dispozițiilor art.245 pct.1 din codul de procedură civilă repunerea pe rol a cauzei care a fost suspendată la termenul din 15.05.2013. Totodată solicită aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din Codul de procedură civilă privind judecata în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită repunerea cauzei pe rol.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art.245 din Codul de procedură civilă dispune repunerea pe rol a cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Consideră că, nu au fost încălcate dispozițiile invocate în motivele de recurs, respectiv cele din CEDO sau articolul 1 al Protocolului nr.12 adițional Convenției, art.14 al Convenției.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 02.04.2012 sub nr._, reclamantul P. E. Jacob a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 50.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic dispuse asupra sa prin dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu în B., timp de 4 ani și 6 luni, precum și la acordarea de despăgubiri în cuantum total de 50.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca efect al acelorași măsuri administrative dispuse împotriva părinților săi.
În fapt, reclamantul a arătat că în noaptea de 17/18 iunie 1951 în baza deciziei MAI nr. 200/1951 a fost deportat împreună cu părinții săi P. I. și P. E. din localitatea Lovrin în localitatea Bordușanii Noi, Raionul Fetești, județul Ialomița, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu.
În motivare, au arătat că în urma plecării au lăsat în urmă totul: cereale în pod, animale în curte și grajd, ogoarele însămânțate și neculese. Totodată, a mai învederat că perioada deportării a fost una destul de grea și denigrantă pentru persoanele deportate, întrucât au fost lăsați într-un câmp, sub cerul liber, fără casă, fără mâncare și fără apă, fiind efectiv sortiți uitării, și chiar decesului.
La întoarcerea în satul natal, în primăvara anului 1956, după ridicarea restricției, reclamantul a învederat că și-au găsit proprietatea confiscată, reușind cu greu să intre în posesia unei părți din aceasta, pentru ca ulterior să-și recupereze în întregime proprietate.
Reclamantul a mai învederat că suferințele fizice și psihice îndurate le-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, greu evaluabil în bani, fiindu-le efectiv alterate sănătatea, atât fizică cât și psihică, precum și atributele persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație, fiind efectiv denigrați. Or repararea integrală de către stat a pagubelor suferite nu este posibilă întrucât plata unei sume de bani, indiferent care ar fi aceasta, poate aduce persoanelor deportate doar unele alinări sau satisfacții, nicidecum repunerea în situația anterioară.
Totodată, copiilor le-a fost restricționat dreptul la școlarizare prin legi speciale ale comuniștilor întrucât nu aveau origini sănătoase.
În drept și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 3 lit. e, art. 5 alin. 1 lit. a și alin. 4 din Legea nr. 221/2009.
În probațiune, a anexat Adeverința nr. 3733/15.10.2010 emisă de Direcția Instanțelor Militare din cadrul M../1076 emisă de Cooperativa B. Fetești, județul Ialomița, acte de stare civilă.
Prin întâmpinare, DGFP T. în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat în principal admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului T. și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului Municipiului București în raport de prev. art. 155 din legea nr. 105/1992 iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul a învederat că reclamantul are cetățenie germană, fapt ce reiese din documentele anexate, ca atare sunt aplicabile prev. art. 155 din legea nr. 105/1992.
În susținerea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului T., pârâtul a mai invocat și disp. art. 5 C.pr.civ. rap. la art. 4 din Legea nr. 221/2009.
În drept, a invocat disp. art. 115-118 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 1494/15.05.2012 a Tribunalului T. s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat cauza în favoarea Tribunalului Municipiului București .
Pe rolul Tribunalului Municipiului București - Secția a III-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 20.06.2012 sub nr. de dosar_ .
Prin sentința civilă nr.451/22.02.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luată în baza deciziei MAI nr.200/1951 față de reclamant și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele morale.
A reținut tribunalul că prin Deciziile nr.1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat, că prevederile Legii nr.221/2009, art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr. 221/2009 – prin care se acordă persoanei îndreptățite sau, după decesul acesteia, soției și descendenților până la gradul II inclusiv, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit - sunt neconstituționale.
Tribunalul a constatat că în conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Astfel, a constatat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi; statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr.1481 (2006), intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr.64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr.238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul – lege nr.118/1990 și art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
În temeiul art. 5 alin. 1 lit.a teza întâi din această lege, în momentul intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, persoanele îndreptățite potrivit dispozițiilor legii, respectiv, după decesul acestora, soția și descendenții până la gradul II inclusiv, au dobândit ex lege, în patrimoniul lor, un drept de creanță, iar încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, generată de cele două decizii ale Curții Constituționale (în temeiul art.147 alin.1 și 4 din Constituția României), produce efecte retroactiv, având în vedere că desființează drepturi de creanță născute sub ,,legea veche”, adică Legea nr.221/2009, cu art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi în vigoare.
În urma declarării neconstituționale a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, sunt stinse toate drepturile de creanță născute ca efect al acestei dispoziții legale (exceptând totuși cele deja stinse până în acest moment prin plată sau în alt mod), fără nicio distincție, după cum este vorba de creanțe pentru care a fost, sau nu a fost exercitat dreptul la acțiune (indiferent dacă creanța a fost sau nu pretinsă printr-o acțiune în justiție).
Nu se poate totuși, ca invocând preeminența dreptului internațional față de cel național, efectele celor două decizii ale Curții Constituționale să fie înlăturate, cu consecința aplicării în continuare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Astfel, după ce în art.11 alin.2 se prevede că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, în art.20 alin.1 se precizează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute la cap.II al Constituției, vor fi interpretate și aplicate în concordanța cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în alin.2 din art.20 se prevede, că în măsura în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale (cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile).
Două concluzii se desprind din normele constituționale învederate: aplicarea cu preeminență a dreptului internațional ratificat de România (Convenția) este posibilă numai în materia drepturilor fundamentale ale omului, nefiind posibilă înlăturarea unei dispoziții constituționale care reglementează în altă materie, anume efectele deciziilor Curții Constituționale; o dispoziție constituțională poate fi doar interpretată și aplicată în concordanță cu dreptul internațional ratificat de România, fiind exclus rolul completiv, modificator sau abrogator al dreptului internațional ratificat de România în raport cu normele constituționale.
În concluzie, nu există mecanism juridic reglementat, prin care să se înlăture dispozițiile art.147 alin.1 și 4 din Constituție și să se aplice cazurilor luate în discuție - prin invocarea interzicerii discriminării, pe temeiul art.14 din Convenție - în continuare, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia în interesul legii nr.12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație, stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Totodată, când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului" stabilește următoarele: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Instanțele soluționează un litigiu pe baza dispozițiilor legale în vigoare. Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat, transformându-se judecătorul în legiuitor pozitiv. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă inclusiv din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în speța de față și au constituit argumentul peremtoriu în sprijinul soluției asupra căreia s-a oprit instanța. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană reamintește faptul că marja de apreciere a statului în privința legilor reparatorii este largă, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, aceasta poate fi primită doar in cazul in care privește alte fapte, respectiv alte masuri administrative decât cele considerate a avea de drept un caracter politic, după cum reiese din prevederile art. 1 al. 3 si 4 respectiv art. 4 al. 2 din Legea nr.221/2009. Aceste dispoziții legale sunt firești, cată vreme reclamantul nici nu ar avea vreun interes sa solicite instanței a-i constata caracterul politic al unei condamnări ori masuri administrative cu privire la care însăși legea (respectiv art. 1 al. 2 si art. 3 din Legea 221/2009) prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, cată vreme faptele evocate de reclamant se încadrează între cele enumerate la art. 1 al. 2 sau la art. 3 din Legea nr.221/2009, acesta nu obține vreun folos practic prin formularea capătului de cerere privind constatarea de către instanța a caracterului politic al măsurii, caracter prevăzut de însăși Legea nr.221/2009.
Măsura luată față de reclamantă nu este prezumată de lege ca având caracter politic, decizia MAI nr. 200/1951, în baza căreia s-a luat măsura deportării și a fixării domiciliului obligatoriu, nefiind cuprinsă în enumerarea limitativă a art. 3 din Legea nr.221/2009. Urmează a se analiza dacă aceasta reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art. 1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin.1 și art. 3 din OG nr.214/1999.
Prin Legea nr.221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945.
Domeniul de aplicare al acestei legi se suprapune cu cel al Ordonanței Guvernului nr.214/1999, ambele acte normative vizând, în principal, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
În acest sens, tribunalul a aratat că potrivit art. 3 din OUG nr.214/1999 au caracter politic numai măsurile administrative luate împotriva persoanelor care au săvârșit fapte în scopul menționat la art. 2 alin.1 din aceeași ordonanță, cu titlu de exemplu fiind exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist.
Față de cele anterior expuse și din probele administrate de reclamantă rezultă că măsura deportării și a fixării domiciliului obligatoriu a fost determinată de fapta părinților reclamantei de a se împotrivi regimului comunist, circumstanțiindu-se astfel scopurilor enumerate exemplificativ de art. 2 alin.1 din OUG nr.214/1999.
Tribunalul a conchis în sensul că măsura administrativă luată împotriva reclamantului a avut caracter politic, în acest sens fiind de altfel și Hotărârea nr. 129/1996 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Decretului nr. 118/1990.
Pronunțarea unei hotărâri de respingere a cererii de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Convenție. Violarea principiului egalității si nediscriminarii exista atunci când se aplica un tratament diferențiat unor situații egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproporție intre scopul urmărit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speța, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curții Constituționale
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs reclamantul P. E. J., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată, pentru următoarele motive:
Recurentul – reclamant consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în opinia sa, acțiunea trebuind analizată din perspectiva dreptului european, aplicabil cu prioritate față de dreptul intern, potrivit art.20 din Constituție.
Astfel, vor trebui analizate consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantului, din perspectiva art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului l al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componența materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu. Din această perspectivă a Convenției Europene a Drepturilor Omului, deciziile Curții Constituționale pot fi asimilate unor intervenții ale legislativului
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, potrivit art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea Iui.
Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
Nu în ultimul rând, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea "bunuri" privește atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o "speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.).
Despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).
Astfel, într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010), pronunțată în cauza K. și louri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 "art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile in care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din "legea din 11.11.1997" o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, pot aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, recurentul – reclamant apreciază că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o "speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia nr. din 3 decembrie 2010 si decizia nr. din 14 ianuarie 2011, decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, decizia 1973/4 martie 2011, pronunțate de instanță supremă; a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera -S.A. și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31,32).
În virtutea considerațiilor expuse, recurentul – reclamant apreciază că, în speța, se află în situația de a fi într-un litigiu declanșat în perioada legală de 3 ani de aplicare a Legii nr.221/2009, Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale neputând fi aplicată prezentei cauze, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.
Nu în ultimul rând, arătă recurentul - reclamant că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.
O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului, într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).
În consecință, recurentul – reclamant consideră că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
Dreptul de a solicita daune pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic este consolidat și de starea de drept potrivit căreia, cel îndreptățit poate solicita despăgubiri materiale, în considerarea aceleiași fapte delictuale a pârâtului, potrivit art.5, alin. 1, lit. b) (în vigoare) din Legea nr.221/2009.
A nu proceda în acest sens, ar însemna introducerea unei noi discriminări cu privire la reperarea prejudiciului suferit ca urmare a unei fapte delictuale, în sensul reparării doar a prejudiciului material și nu și a celui moral.
În drept, art.304 alin.8, 9, art. 3041 Cod de procedură civilă.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată următoarele:
Soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune morale pentru prejudiciile încercate de reclamant și de autorii acestuia, ca urmare a măsurii administrative dispuse - în perioada de referință a Legii 221/2009 - constituie expresia unei juste aplicări a prevederilor art. 147 din Constituția României, în sensul că prin această soluție s-a dat eficiență caracterului obligatoriu al Deciziilor prin care Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 lit. a din Legea 221/2009 (care permiteau acordarea unor astfel de despăgubiri) sunt neconforme legii fundamentale, consecința acestei constatări a instanței de contencios constituțional fiind aceea că respectiva reglementare a devenit lipsită de efecte juridice.
Referirea pe care reclamantul a făcut-o în cuprinsul cererii de chemare în judecată și de recurs la prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, pe care acesta susține că și-a întemeiat, de asemenea, pretențiile, nu pot conduce la o altă concluzie decât cea adoptată de instanța de fond. Aceasta, în condițiile în care prevederile constituționale nu pot fi avute în vedere ca temeiuri de drept distincte, neputând fi reținută existența unor neconcordanțe între norma de drept intern (ce a constituit temeiul cererii de chemare în judecată, dispozițiile Legii nr. 221/2009) și dispozițiile CEDO invocate de reclamanți.
Atât din cuprinsul deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, cât și din cel al deciziei nr. 12/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, asupra recursului în interesul legii, rezultă că a fost efectuată o analiză, sub aspectul conformității cu dispozițiile Convenției, atât a soluției privind neconstituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 ce prevedeau dreptul la despăgubiri morale, cât și a soluției adoptate prin decizia nr. 6/2013. Ca atare, o astfel de analiză nu se mai impune a fi realizată, ținând seama și de caracterul obligatoriu al deciziilor menționate.
Referirea recurentului la prevederile art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, este, de asemenea, fără relevanță, dat fiind că invocarea unei discriminări în condițiile prevederilor Convenției nu se poate face decât o dată cu constatarea unei încălcări a drepturilor reglementate de aceasta. Or, în cauză, în condițiile în care recurentul invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, protejat de art. 6 din Convenție, nu se poate vorbi despre o astfel de încălcare, dat fiind că s-a constatat corect că pretențiile reclamanților nu-și aveau temei în dispozițiile legale interne invocate, cele ale art. 5 pct. 1lit. b din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse recurent hotărârii primei instanțe.
Față de concluziile reținute, Curtea urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea recursului ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul – reclamant P. E. J., împotriva sentinței civile nr.451/22.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I.-A. H.-P. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./ 26.06.2014
TB-S.3 – I.N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1003/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1156/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
