Cereri. Decizia nr. 1543/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1543/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2014 în dosarul nr. 1543/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1543R
Ședința publică de la 20 octombrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - B. A. S.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul pârât S. DE INFORMAȚII EXTERNE și recurentul reclamant B. V., împotriva deciziei civile nr.253A/28.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții, alte cereri.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 6.10.2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 13.10.2014 și apoi la 20.10.2014.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ / 23.01.2012 reclamantul B. V. a chemat în judecată pe pârâții S. de Informații Externe și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 195.912 lei (5442 lei lunar) reprezentând chirie restantă/contravaloare lipsă de folosință pentru imobilul în cotă de ¾ din suprafața de_ m.p. situat în comuna Balotești, . – 23, județul I., pentru perioada februarie 2009 – februarie 2012 și suma de 5442 lei/lună în continuare pentru fiecare lună până la data pronunțării hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 480, art. 998 – 999 C.civil., Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 1886/2006.
Prin întâmpinarea depusă prin serviciul registratură, la data de 25.05.2012, pârâtul S. de Informații Externe a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 întrucât acestea se referă la actul emis de către unitatea deținătoare, nu la hotărârile judecătorești. Pârâtul a arătat că art. 16 din Legea nr. 10/2001 ar căpăta eficiență numai dacă unitatea deținătoare și-ar manifesta disponibilitatea de a încheia un contract de locațiune, ceea ce nu este cazul în speță. Instanța de apel nu l-a obligat pe reclamant să mențină afectațiunea imobilului și nici nu putea să facă acest lucru fără o cerere din partea SIE. Nu a existat o astfel de cerere ceea ce înseamnă că a renunțat la beneficiul prevăzut de art. 16 din Legea nr. 10/2001. Pârâtul a mai indicat faptul că susținerile părții adverse sunt neîntemeiate, reclamantului permițându-i-se accesul în imobil. Totodată, prin procesul – verbal nr._/18.12.2008 SIE a procedat la predarea către reclamant a cotei de ¾ din imobil, teren și construcție. SIE nu este interesată de încheierea unui contract de închiriere și oricare dintre proprietari, inclusiv reclamantul, are posibilitatea ieșirii din indiviziune pe calea partajului, inclusiv amiabil.
În ședința publică de la 22.06.2012, reclamantul a depus cerere de micșorare a pretențiilor solicitând suma de_,28 lei reprezentând chirie restantă/ contravaloare lipsă de folosință pentru imobilul în cotă de ¾ din suprafața de_ m.p. situat în . – 23, județul I., pentru perioada februarie 2009 – februarie 2012 și suma de 5157,48 lei/lună în continuare pentru fiecare lună până la data pronunțării hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 3563/22.02.2013, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea, a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 337.580 lei către reclamant, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada februarie 2009 – ianuarie 2013, precum și la plata sumei de 5071,35 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru luna februarie 2013; a obligat pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 8491,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că, prin decizia Curții de Apel București, secția a IV–a Civilă, nr. 77/6.02.2007, irevocabilă conform deciziei nr. 557/31.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (f. 31 – 36), s-a dispus obligarea pârâtului S. de Informații Externe la restituirea în natură către reclamantul din prezenta cauză a cotei de ¾ din imobilul situat în . – 23, județul I., în suprafață de 12.512 m.p., aflat în administrarea acestei pârâte. Prin procesul – verbal nr._/18.12.2008, SIE a predat iar reclamantul a primit cota parte de ¾ din imobilul situat în comuna Balotești, . – 23, județul I., în suprafață de 12.512 m.p. Cealaltă cotă de ¼ din imobilul indicat se află în proprietatea statului, ca moștenire vacantă culeasă de pe urma defunctei G. T., însă imobilul este folosit exclusiv de către pârâtului fiind în administrarea acestuia.
Judecătoria a considerat că pârâtul S. Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză din moment ce este coproprietar în cotă de ¼ al imobilului în discuție iar reclamantul nu a solicitat prin acțiunea introductivă exclusiv chiria stabilită de HG nr. 1886/2006 ci a solicitat, în subsidiar, contravaloarea lipsei de folosință.
Ținând cont de faptul că perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosință a imobilului este februarie 2009 – februarie 2013, instanța a reținut că sunt incidente atât dispozițiile vechiului cod civil de la 1864 (pentru perioada februarie 2009 – septembrie 2011), cât și dispozițiile Noului cod civil (pentru perioada octombrie 2011 – februarie 2013).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții S. de Informații Externe și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Intimatul B. V. a formulat cerere de aderare la apel.
Prin încheierea din 14.02.2014, Tribunalul București Secția a III-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de intimatul-reclamant, având în vedere că acesta a câștigat în întregime obiectul cererii de chemare în judecată, acțiunea fiind admisă în tot și nu în parte, că atât prin cererea de chemare în judecată, cererea precizatoare și notele de ședință depuse la dosar în prima instanță, precum și cu ocazia concluziilor scrise pe fond, perioada pentru care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a fost februarie 2009 până la data pronunțării hotărârii primei instanțe, cererea fiind admisă exact cum a fost formulată și precizată.
În raport de obiectul cererii de aderare la apel, solicitându-se acordarea contravalorii lipsei de folosință după pronunțarea hotărârii apelate, tribunalul a reținut că aceasta este o cerere nouă în apel, inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 294 C.pr.civ., intimatul-reclamant neîncadrându-se nici în dispozițiile art. 293 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr. 253A/26.02.2014, Tribunalul București Secția a III-a Civilă a admis apelurile formulate de pârâți, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul SIE la plata sumei de 247.565,2 lei către reclamant, reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada februarie 2009 - ianuarie 2013 și la plata sumei de 3782,24 lei reprezentând contravaloarea chiriei pentru luna februarie 2013; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată; a obligat pârâtul SIE către reclamant la plata sumei de 7643 lei cheltuieli de judecată; a obligat intimatul-reclamant către apelantul pârât SIE la plata sumei de 1718,53 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, Tribunalul București a considerat că nu se poate reține existența unei fapte ilicite în sarcina apelantului pârât câtă vreme acesta este titularul unui drept de folosință cât privește cota de ¼ aflată în proprietatea publică a statului față de dispozițiile Legii nr. 1/1998 și de vreme ce nu s-a realizat o delimitare fizică, în materialitatea sa, a cotei de ¾ proprietatea reclamantului, procesul verbal de predare primire nr._/18.12.2008 valorând simplu calcul matematic.
Tribunalul a reținut că, nefiind în ipoteza legală stabilită prin dispozițiile art. 998-999 C.civ pentru acordarea pretențiilor bănești solicitate de către apelantul reclamant, nu înseamnă că acesta nu este îndreptățit la a obține despăgubiri pentru lipsa de folosință a proprietății recunoscută în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească, și anume, decizia civilă nr. 77/6.02.2007 Curții de Apel București, Secția a IV–a Civilă irevocabilă conform deciziei civile nr. 557/31.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dat fiind faptul ca acțiunea introductiva a fost fundamentată în același timp pe dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Astfel, tribunalul a constatat că, prin decizia civilă menționată s-a reținut cu putere de lucru judecat că SIE se încadrează la pct. 3 lit. a anexa nr. 2 a Legii nr.10/2001.
Tribunalul a considerat că lipsa unei cereri exprese a SIE de menținere a afectațiunii speciale sau de încheiere a unui contract de închiriere în beneficiul său, și faptul că acesta a arătat că nu este interesat în încheierea unei locațiuni în condițiile art. 16 alin.2 din Legea nr. 10/2001, aspecte invocate în apărare de către pârâtul SIE sunt lipsite de relevanță, câtă vreme afectațiunea specială este stabilită prin norma legală pentru o perioadă de 3 ani în cazul de față, determinată în aceleași condiții, și doar o renunțare neechivocă și efectivă la beneficiul legal din partea titularului, cu consecința dobândirii de către proprietarul bunului restituit a dreptului de a dispune după bunul plac de posesia acestuia ceea ce nu este cazul în speță de față, ar fi aptă să scoată bunul de sub incidența art. 16 alin. 2 teza a II-a care stabilește fără posibilitate de negociere nivelul chiriei prin hotărâre de Guvern în perioada menținerii afectațiunii speciale. Tribunalul a considerat că locațiunea în perioada afectațiunii speciale a imobilului restituit este una legala și nu convențională, ca și cuantumul chiriei, care este cel stabilit prin hotărâre de Guvern, în speță fiind adoptată H.G. nr.1886/2006 modificată și completată prin H.G. nr. 343/2007.
Ca urmare, tribunalul a reținut că nivelul chiriei lunare datorate conform H.G. nr. 1886/2006 modificată prin H.G. nr. 343/2007 în vigoare începând cu data de 19.04.2007 este de (9384 mp teren liber x 0,5 lei ) + (116,4 mp construcție x 4 lei)= 5157,6 lei, astfel încât pentru perioada februarie 2009-ianuarie 2013 este de 247.565,2 lei la care se adaugă suma de 3782,24 lei pentru luna februarie calculată în mod corespunzător până la data pronunțării sentinței instanței de fond, 22.02.2013.
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că acesta este fondat în considerarea faptului pretențiile bănești solicitate nu au ca temei dispozițiile art. 998-999 C.civ, ci prevederile art. 16 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, astfel încât obligația de plată a chiriei legale stabilite prin H.G. nr.1886/2006 modificată prin H.G. nr. 343/2007 revine deținătorului la fel ca și plata cheltuielilor de întreținere conform art. 2 alin.1 teza I din legea nr.10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S. de Informații Externe, solicitând modificarea în parte a deciziei nr. 253A/28.02.2014 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, prin care a fost admis în parte apelul promovat de SIE împotriva sentinței nr. 3563/22.02.2013 pronunțată în cauză de Judecătoria Sectorului 1 București. Recurentul a solicitat menținerea deciziei nr. 253A/28.02.2014, doar sub aspectul nereținerii în sarcina SIE a răspunderii civile delictuale, precum și sub aspectul respingerii cererii de aderare la apel formulate de către reclamant ca inadmisibilă.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că decizia Tribunalului București este nelegală în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod proc. civ. Instanța de apel a omis publicarea în Monitorul Oficial, Partea I nr. 824/08.12.2008 a H.G. nr. 1554/2008 privind trecerea unor cote-părți ale un din domeniul public al statului și din administrarea Serviciului de Informații Externe în domeniul privat al statului în scopul restituirii către persoana îndreptățită căreia instituția sa a procedat la predarea cotei de ¾ din imobilul–teren și construcție cu 6 camere, către B. V., reprezentat de av. T. M., Procesul-verbal nr._ din 18.12.2008. De asemenea, s-au omis notele-scrise ale SIE depuse pentru termenul de 06.12.2013 din apel, însoțite de extras de pe portalul instanțelor care certifică că ieșirea din indiviziune se află pe rolul Judecătoriei B., cauza cu nr._/94/2012 având ca obiect partajul judiciar deschis de către B. V. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Lipsa unei hotărâri de guvern sau a unei căi judecătorești sunt netemeinic invocate de Tribunal București și sunt contrazise de probatoriul cu înscrisuri, administrat în cauză.
Recurentul a arătat că decizia Tribunalului București este nelegală în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. Instanța supremă a reținut că referirea la art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu constituie o motivare contradictorie ori străină de natura pricinii; iar în lipsa unei cereri exprese a pârâtului, instanța de apel nu avea posibilitatea legală să-I oblige pe reclamant la menținerea afectațiunii imobilului pe timp de 3 ani. per a contrario, instanța de apel din cauza pe Legea nr.10/2001 avea posibilitatea legală să-I oblige pe reclamant la menținerea afectațiunii dacă exista o cerere expresă a pârâtului (SIE), mai precis, dacă exista o manifestare de voință expresă a instituției sale, ca unitate deținătoare. Lipsa acestei cereri exprese a fost interpretată de către instanța supremă ca reprezentând, de fapt, renunțarea la beneficiul prevăzut de art. 16 exclusiv în favoarea instituțiilor arătate în Anexa nr. 2 lit. a) la Legea nr. 10/2001.
Recurentul a arătat că prevederile art. 16 din Legea nr.10/2001 și art.4 din H.G. nr.1886/2006 au în vedere ipoteza în care, urmare procedurilor administrative prevăzute de lege, a fost emisă o dispoziție de restituire în natură a imobilului de către unitatea deținătoare, instituindu-se prin aceasta, în sarcina proprietarilor, obligația de a menține afectațiunea imobilului pe o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției. În cazul de față, imobilul a fost restituit urmare procedurii contencioase, prin hotărârea judecătorească pronunțată de Curtea de Apel București, în anul 2007, astfel încât textele invocate nu sunt aplicabile. Față de art. 16 din Legea nr. 10/2001 și pct. 16.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, decizia/dispoziția motivată de restituire în natură trebuie să indice în mod expres obligația proprietarului de a menține afectațiunea imobilului restituit și termenul până la care îi revine această obligație. În cazul de față, însuși reclamantul a arătat în acțiunea introductivă că imobilul a fost restituit prin Decizia nr. 77/06.02.2007 pronunțată de Curtea de Apel București.
Recurentul a arătat că art. 16 din Legea nr. 10/2001 a instituit în sarcina persoanelor cărora li s-a restituit imobilul în proprietate obligația mențineri afectațiunii pe o perioadă de 3 ani, prin încheierea unui contract de locațiune, dar această obligație capătă eficiență numai dacă instituția sa, în calitate de beneficiar al acestui drept instituit prin lege în favoarea sa, solicită încheierea acestui contract. Cu alte cuvinte, contractul de locațiune poate fi încheiat numai în urma manifestării de voință a SIE, în calitate de titular al dreptului/beneficiului instituit de legiuitor în favoarea sa, însă în cazul de față instituția a optat să nu încheie contractul și i-a comunicat fără echivoc reclamantului că nu este interesat de încheierea contractului, prin urmare nu există nici contract de locațiune, nici obligația de plată a chiriei.
Recurentul a considerat că decizia Tribunalului București este nelegală în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc. civ. Concret, inclusiv normele care ar fi putut motiva, eventual, începutul perioadei de la care curge chiria lunară datorată, nu pot determina sub nici o formă varianta stabilită de Tribunalul București: luna februarie 2009. Afectațiunea specială stabilită prin norma legală pentru o perioadă de 3 ani în cazul de față, și, implicit, locațiunea legală, ar trebui să curgă, eventual, de la data deciziei civile nr. 557/31.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nicidecum din luna februarie 2009. Recurentul a solicitat instanței de recurs să constate nu numai contradictorialitatea de argumentări din decizia atacată, dar și lipsa vreunui temei legal pentru determinarea perioadei de la care ar trebui să curgă chiria datorată.
Recurentul a arătat că în mod cu totul nejustificat instanța de apel a admis în parte acțiunea și a dispus plata sumei de 247.565,2 lei către reclamant, reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada februarie 2009 - ianuarie 2013 (adică pe interval de 4 ani) și la plata sumei de 3782,24 lei reprezentând contravaloarea chiriei pentru luna februarie 2013, deși reglementările invocate se referă la 3 ani.
Recurentul a arătat că decizia Tribunalului București este nelegală în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod proc. civ., întrucât Tribunalul a arătat că va schimba în tot sentința nr. 3563/22.02.2013, însă a dispus în mod contradictoriu admiterea în parte a acțiunii, deși consecință firească și implicită a schimbării în tot era respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii în pretenții, cum de altfel a solicitat și SIE prin apelul promovat.
Împotriva aceleiași decizii precum și împotriva încheierii din 14.02.2014 a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului declarat și modificarea hotărârii pronunțate în sensul respingerii apelurilor formulate de S. de Informații Externe precum și de S. Român.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea criticată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001. Aplicabilitatea art. 16 trebuie stabilită prin decizia, dispoziția, hotărârea judecătorească prin care se dispune restituirea în natură a imobilului. În speță, instanța care a dispus restituirea imobilului în natură către reclamant nu a impus acesta obligație, astfel încât dispozițiile art. 16 nu sunt incidente în cauză. De altfel, aceasta a fost și poziția constantă a pârâtului S. de Informații Externe, care, notificat în acest sens, a arătat că nu înțelege să uzeze de aceste dispoziții legale. Refuzul SIE de a beneficia de menținerea afectațiunii cu consecința închirierii imobilului a fost unul neechivoc și efectiv. Aceeași concluzie a rezultat și din considerentele deciziei nr. 557/31.01.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului formulat de SIE împotriva hotărârii prin care s-a admis cererea de restituire a imobilului: în lipsa unei cereri exprese a pârâtului instanța de apel nu avea posibilitatea legală să-l oblige pe reclamant la menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani. În concluzie, întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile legale speciale, raporturile între părți sunt guvernate de dreptul comun – răspunderea civilă delictuală.
Recurentul a considerat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.998 Cod civil și 1349 Noul Cod civil. Recurentul a arătat că pretențiile sale sunt justificate de încălcarea unui drept, prin fapta ilicită a pârâților care ocupă abuziv întreg spațiul, inclusiv cota de ¾ aflată în proprietatea sa. Chiar dacă pârâta SIE este titulara unui drept de folosință pentru ¼ din imobil, ocuparea în totalitate a imobilului reprezintă o faptă ilicită care îi dă dreptul la dezdăunare în condițiile art. 998 Cod civil și 1349 Noul Cod civil. De altfel, SIE a refuzat constant accesul său la imobil utilizând un raționament profund eronat – susținând că până la ieșirea din indiviziune nu are dreptul să utilizeze imobilul pentru care chiar ei au emis proces verbal de punere în posesie a subsemnatului. Acest argument a fost însușit de către SIE încă din momentul în care au „predat” acest imobil – dovada fiind ca atunci când a solicitat în mod oficial accesul în imobil pentru a efectua lucrările de cadastru i s-a comunicat de către Șeful Direcției Secretariat General și Juridic al SIE prin adresa nr._/22.04.2011 că „această permisiune va fi dată îndată ce va fi operat ieșirea din indiviziune între el și statul român, aceasta reprezentând procedura legală de soluționare a aspectelor mai sus relatate.
Ca urmare a incidenței în cauză a răspunderii civile delictuale, recurentul a solicitat admiterea recursului și în ceea ce privește greșita respingere a acțiunii în contradictoriu cu S. Român, întrucât, în calitate de coproprietar al imobilului, este direct răspunzător de fapta ilicită care a generat pretenția subsemnatului în speța de față.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Acțiunea reclamantului B. V., formulată la data de 23.01.2012, are ca obiect obligarea pârâților S. de Informații Externe și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea reclamantului, respectiv a cotei de ¾ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna Balotești, .-23, județul I., începând cu luna februarie 2009.
Reclamantul a dobândit cota din dreptul de proprietate asupra imobilului menționat prin decizia civilă nr. 77/6.02.2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 556/31.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
În decizia Curții de apel s-a reținut că restituirea în natură a imobilului este posibilă în raport de prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Curtea a constatat că S. de Informații Externe, instituție publică, se încadrează la pct. 3 al lit. a) a anexei nr. 2 a Legii nr. 247/2005.
În decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut, de asemenea, că art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 este incident în privința imobilului în litigiu, că nu împiedică restituirea în natură însă, în lipsa unei cereri exprese a pârâtului, instanța de apel nu avea posibilitatea legală să-l oblige pe reclamant la menținerea afectațiunii imobilului timp de trei ani.
Curtea constată că, în procesul menționat, atât Curtea de apel cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au reținut faptul că imobilul în discuție se încadrează în cele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001.
În motivarea deciziei Înaltei Curte de Casație și Justiție s-a făcut referire la lipsa unei cereri exprese a pârâtului pentru menținerea afectațiunii imobilului timp de trei ani, care a determinat imposibilitatea obligării reclamantului în acest sens. Astfel, Înalta Curte nu a statuat că dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi aplicabile imobilului în litigiu sau că nu ar exista obligația de menținere a afectațiunii, ci doar că, din punct de vedere procedural, în lipsa unei cereri, nu se poate dispune obligarea părții adverse în acest sens.
Prin acțiune, reclamantul a arătat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora are obligația de a menține afectațiunea imobilului pe o perioadă de trei ani, cu plata unei chirii conform alineatului 2 al aceluiași articol. Reclamantul a mai arătat că aceste pretenții sunt justificate de fapta ilicită a pârâților care ocupă abuziv spațiul proprietatea reclamantului.
Curtea constată că, în raport de hotărârile judecătorești menționate mai sus, în cauză se impune cu putere de lucru judecat reținerea atât a existenței dreptului de proprietate invocat de recurentul reclamant cât și a incidenței art. 16 din Legea nr. 10/2001 în privința imobilului în discuție. De asemenea, Curtea reține că în cauză nu s-a contestat faptul că recurentul reclamant este lipsit de folosința imobilului, acesta neavând acces în imobil. Dreptul de folosință este un atribuit al proprietății iar atunci când proprietarul este lipsit de exercițiul acestui drept are posibilitatea de a cere repararea prejudiciului suferit de către persoana care a folosit bunul. În aplicarea acestui principiu, art. 16 alin 2 din Legea 10/2001 a prevăzut dreptul proprietarului căruia i s-a restituit un bun a cărui afectațiune de interes public s-a menținut pentru o perioadă limitată de timp de a primi o chirie stabilită prin hotărâre de guvern. Folosirea termenului de " chirie " este improprie, cât timp între părți nu se încheie un contract de locațiune, această sumă reprezentând despăgubirea ce acopera lipsa de folosinta a imobilului. Obligația deținătorului de a achita proprietarului despăgubiri este în concordanță cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeana a drepturilor omului, în lipsa acestei plăti operând, practic, o expropriere de fapt, incompatibilă cu principiul respectării dreptului de proprietate.
Astfel, art. 16 din Legea nr. 10/2001 constituie temeiul pentru care este amânată . redobândirea dreptului de proprietate dar și temeiul pentru obținerea unei compensații pentru lipsa de folosință a imobilelor avute în vedere de text. Nu se poate susține că, în privința acestor imobile, ar exista un drept de opțiune al proprietarului sau al instituției publice care ocupă imobilul, de a-și reglementa raporturile juridice dintre ei în temeiul regulilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală sau în temeiul legii speciale. Un astfel de punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme pentru imobilele de felul celui în litigiu s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite și compensația cuvenită acestor persoane pentru lipsirea temporară de folosința imobilului, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
În consecință, Curtea constată că motivele de recurs invocate în sensul aplicabilității regulilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, cu toate consecințele juridice aferente, nu sunt întemeiate.
Mai mult, dispozițiile art 16 din Legea nr. 10/2001 se justifică prin necesitatea de a proteja un interes public, compensația acordată persoanelor îndreptățite pentru lipsa de folosință urmând a fi achitată din venituri publice, astfel încât nu poate fi reținută susținerea pârâtului S. de Informații Externe în sensul că poate renunța la beneficiul legii. Astfel, prevederea menționată nu a fost edictată pentru protejarea intereselor unei anumite instituții, ci, după cum s-a arătat mai sus, pentru protejarea unui interes public, normele care reglementează acest drept fiind astfel de ordine publică, or, pentru a se renunța la un drept, dreptul trebuie să fie dintre acelea de care se poate dispune.
În acest context, motivele de recurs invocate în sensul că, în cazul în care obligația de menținere a afectațiunii și de plată a compensației nu au fost stabilite prin dispoziția de restituire în natură sau prin hotărârea judecătorească prin care s-a restituit imobilul în natură, nu se mai poate dispune ulterior în acest sens, nu sunt întemeiate, contextul procesual în care se stabilesc respectivele obligații nefiind de natură să afecteze dreptul de a obține compensația sau obligația de a menține afectațiunea imobilului, din punct de vedere al dreptului material.
De asemenea, argumentele referitoare la existența procesului de partaj nu sunt relevante în prezenta cauză, modul în care părțile își vor rezolva ulterior raporturile juridice în privința dreptului de proprietate neafectând drepturile și obligațiile rezultând din aplicarea art. 16 din legea nr. 10/2001.
În privința momentului de la care se datorează compensația pentru lipsa de folosință a imobilului, Curtea constată că reclamantul a solicitat acordarea acesteia începând cu luna februarie 2009, în cadrul termenului general de prescripție, pentru perioada de 3 ani anterioară formulării acțiunii. Împrejurarea că instanța a stabilit plata compensației pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru menținerea afectațiunii imobilului se justifică prin faptul că pârâtul S. de Informații Externe a exercitat folosința imobilului în această perioadă și nu și-a respectat obligația legală, rezultând din textul menționat, de a elibera imobilul în termenul prevăzut de lege. Or, nu se poate invoca propria culpă în nerespectarea unei obligații legale de a elibera imobilul pentru a obține exonerarea de plata compensației aferente folosinței exercitate peste termenul prevăzut de lege.
Susținerile recurentului pârât în sensul existenței unor motive contradictorii care ar rezulta însă din modul de redactare a dispozitivului nu pot fi reținute întrucât motivul de recurs invocat de pct. 7 al art. 304 din codul de procedură civilă privește motivarea hotărârii, nu soluția pronunțată. Mai mult, dispozitivul hotărârii instanței de apel este clar în sensul schimbării hotărârii primei instanțe, stabilind în concret obligația pârâtului față de reclamant, neputându-se reține că ar exista dispoziții contradictorii.
Reținând că motivele de recurs invocate de recurentul pârât S. de Informații Externe, prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, precum și cele invocate de recurentul reclamant, prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu sunt întemeiate, văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 din același cod, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de aceste părți împotriva împotriva deciziei civile nr.253A/28.02.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul pârât S. DE INFORMAȚII EXTERNE și recurentul reclamant B. V., împotriva deciziei civile nr.253A/28.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. B. A. D. F.
S. S. B.
GREFIER
V. Ș.
RED.DFB
Tehnored.MȘ/ 2 ex. 29.10.2014
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1500/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 447/2014. Curtea... → |
|---|
