Cereri. Decizia nr. 381/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 381/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-10-2014 în dosarul nr. 381/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 381 A
Ședința publică din data de 09.10.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în apelul declarat de apelantul reclamant-pârât C. S. S., domiciliat în București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.1873/23.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă-reclamantă . CCCF SA prin administrator judiciar ACTIV LICHIDATOR IPURL, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la S.C.P.A. C. și Asociații cu sediul în București, ., . 2, și intimata chemată în garanție A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în București, . Ș., nr.50, sector 1, cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară; alte cereri”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 02.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, la solicitarea apelantului reclamant-pârât C. S. S., prin apărător, pentru a-i da posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 09.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă la data de 17.11.2011, reclamantul C. S. S., în contradictoriu cu pârâta . CCCF SA, prin administrator judiciar Activ Lichidator IPURL, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în Calea Giulești nr. 242, sector 1, compus din teren în suprafața de 800 mp și construcția aflată pe acesta, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situat în București, Calea Giulești nr. 242, sector 1, colț cu . prin succesiune astfel: inițial imobilul teren a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.04.1932 de I. și Ș. P. de la Anetta Gh. P.. În baza autorizației nr. 2628/10 aprilie 1937, pe acest teren a fost edificată o construcție din 4 camere, bucătărie, closet de zid, acoperite cu tablă, conform planurilor aprobate. La decesul numitei I. P., la data de 22 decembrie 1966, aceasta a fost succedată în drepturi de soțul ei, P. Ș., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 36 emis de notariatul de stat al Raionului 16 februarie în dosarul succesoral nr. 36/1967. P. Ș. a decedat la 27.12.1972, unicul moștenitor al acestuia fiind C. V., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 66 din 30.03.2006 emis în dosarul 79/2006 de S. Civila Mentor – Birou Notarial. C. V. a decedat la data de 07.10.2002 și a fost succedat în drepturi de reclamant, căruia, în calitate de fiu, i-a revenit întreaga masa succesorală.
Reclamantul a arătat că terenul în litigiu a făcut în anii "40 obiectul unei contract de închiriere intervenit între autorul său și SAR Oltenia și că a fost folosit de această societate comercială cu destinația de cămin pentru muncitori. În 1948, data așa numitei naționalizări a SAR Oltenia Industrie Textila, odată cu imobilul aflat în patrimoniul acestei societăți s-a preluat și imobilul care aparținea autorului său, recunoscându-i-se însă acestuia calitatea de proprietar al imobilului.
Astfel, potrivit înscrisului intitulat „Notificare" nr. 1374/17.11.1948, P. Ș. a fost înștiințat de întreprinderea naționalizata „Oltenia", începând cu data de 1 noiembrie 1948, a instalat în imobilul proprietatea acestuia cantina și că începând cu această dată urma să se încaseze chiria direct de la întreprindere.
Reclamantul a arătat că autorul său a continuat să achite impozitele către stat și o vreme a încasat chiria aferentă. Ulterior, în anii 60, imobilul a intrat în administrarea Ministerului Transporturilor Auto, Navale și Aeriene și a fost folosit de acesta cu destinație de Scoală Profesională.
La sfârșitul anilor 70, cele două imobile, cel aparținând SAR Oltenia și imobilul care a aparținut autorului său, care au fost considerate în decursul anilor de cei care le-au deținut ca fiind un singur imobil, au fost preluate de pârâta din prezenta cauză.
În cursul anilor 2001-2010, între moștenitorii acționarilor SAR Oltenia și pârâta din prezenta cauză s-a purtat un proces în urma căruia s-a constatat că întregul imobil situat în București, Calea Giulești nr. 242 sector 1, astfel cum era deținut de pârâtă (adică inclusiv partea de imobil care a aparținut autorului său), a fost preluat de stat fără titlu valabil, că nu există niciun fel de documente în temeiul cărora societatea pârâtă să-și fi înregistrat în mod valabil în patrimoniu imobilul situat la adresa menționată mai sus.
Prin decizia civilă nr. 15A/05.06.2009, titlul executoriu, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/1/2005, a fost admisă acțiunea promovată de moștenitorii acționarilor SAR Oltenia și instanța a dispus obligarea pârâtei să le lase acestora în deplină posesie și proprietate imobilul situat în București, Calea Giulești nr. 242, sector 6, în suprafața de 4955 mp și construcția aferentă în suprafață de 534,75 mp cu demisol, parter, etaj.
În cauză, a arătat reclamantul, cu prilejul efectuării expertizei tehnice a fost identificat și imobilul care a aparținut autorului său și care face obiectul prezentului litigiu, acesta aflându-se și în prezent în detenția precară a pârâtei.
Reclamantul a arătat că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu împotriva pârâtei . bucură de autoritate de lucru judecat și înțelege să se prevaleze de efectele acesteia și în ceea ce privește imobilul în litigiu, având în vedere și dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 care prevăd „în aceleași condiții sunt opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești".
Imobilul a cărei restituire este solicitată este un imobil preluat de stat fără titlu, pentru că nu figurează pe listele anexă ale legii de naționalizare. Nu există nici un act care să facă dovada preluării, niciodată nu a fost întocmit un proces-verbal de preluare, așa cum cerea Legea nr. 119/1948 și mai mult decât atât, întrucât aparținea la data apariției Legii nr. 119/1948 unui particular care îl închiriase unei societăți comerciale, în niciun caz nu se poate considera ca acesta putea să facă obiectul unei naționalizări.
. o persoană juridică care a fost creată înainte de 1989, ca unitate economică de stat și s-a reorganizat ca societate economică pe acțiuni în temeiul Legii nr. 15/1990. Pârâta nu ar putea să afirme că imobilul și construcția au devenit prin efectul legii proprietatea societății, ca urmare a apariției Legii nr. 15/1990. Conform art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, "Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".
Efectul Legii nr. 15/1990 a fost acela că bunurile care până atunci aparțineau statului deveneau proprietatea societăților comerciale. Față de conținutul articolului mai sus menționat, reclamantul a arătat că pentru ca . devină proprietara imobilului, era necesar să dețină terenul cu un titlu de proprietate în temeiul căruia să-și treacă imobilul în patrimoniu. În procesul purtat între pârâtă și moștenitorilor acționarilor SAR Oltenia, aceasta nu a reușit să producă astfel de dovezi, concluzia fiind aceea că a deținut întregul imobil din Calea Giulești fără titlu valabil, exercitând asupra lui numai o detenție precară.
În prezent, urmare a hotărârii judecătorești arătate, pârâta nu mai deține decât partea de imobil care a aparținut autorului său.
Reclamantul a arătat că autorul său nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât proprietatea nu se pierde prin neuz. Totodată, titlul de proprietate – contractul de vânzare-cumpărare și autorizația de construcție sunt singurele titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel că, dând eficiență titlului său de proprietate, reclamantul a solicitat ca pârâta posesoare să fie obligată să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil.
La data de 08.12.2011, pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin aceasta din urmă solicitând constatarea calității sale de proprietar al imobil situatului situat în București, Calea Giulești nr. 242, sector 6, format din teren în suprafață totală de 800 mp și construcție, ca urmare a intervenirii uzucapiunii de 10 până la 20 de ani prin exercitarea unei posesii utile asupra imobilului situat în București, Calea Giulești nr. 242, sector 6.
De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), solicitând obligarea chematei în garanție la plata de despăgubiri în vederea reparării integrale a prejudiciului produs prin restituirea către fostul proprietar, constând în valoarea de circulație a imobilului.
În fapt, intimata a arătat că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 15/1990 și HG nr. 834/1991, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate . 09 nr. 0308 emis de către Ministerul Transporturilor la data de 22.07.1994, i-a fost atestat dreptul de proprietate asupra unei suprafețe totale de teren de 105.069 mp, în care este inclusă și suprafața de teren de 800 mp teren situată în Calea Giulești nr. 242, sector 6 (colț cu .> Dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 800 mp situat în București, Calea Giulești nr. 242, sector 6 și a construcțiilor edificate pe acesta a fost intabulat în cartea funciară, iar pentru acest teren intimata a plătit și plătește în continuare impozitele legale aferente proprietății.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 186/20.02.1995 încheiat cu Fondul Proprietății Private IV – Muntenia, Asociația C.C.C.F. - S.A. a obținut 30% din capitalul social al Societății Comerciale CCCF SA. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 49/02.05.1995 încheiat între Fondul Proprietății de Stat (FPS) și Asociația "CCCF Programul acțiunilor salariaților - PAS", aceasta din urmă a obținut 70% din capitalul social al ..A.
Pârâta a arătat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, având în vedere că art. 21 din Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură a imobilului de către o societate comercială numai în ipoteza în care statul sau o unitate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat .per a contrario, în măsura în care societatea comercială în patrimoniul căreia se regăsește imobilul este integral privatizată, restituirea în natură nu este admisibilă, persoana îndreptățită putând solicita doar măsuri reparatorii.
Mai mult, art. 29 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede faptul că în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea. Astfel, pârâta, în calitate de societate integral privatizată, nu poate fi obligată nici la restituirea în natură a imobilului și nici la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, față de aceasta cererea fiind inadmisibilă.
Pârâta a mai arătat că acțiunea reclamantului este neîntemeiată atât prin raportare la normele interne incidente, cât și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
Invocând această decizie, pârâta a arătat că instanța investită cu soluționarea acțiunii în revendicare trebuie să aibă în vedere următoarea situație specială a imobilului în litigiu, în care titlul de proprietate exhibat de pârâtă nu a fost anulat, iar reclamantul nu beneficiază de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, anterioară dobândirii imobilului de către pârâtă, prin care să se fi constatat caracterul abuziv al preluării.
Mai mult, menționează intimata, până la momentul formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 reclamantul nu a întreprins, în contradictoriu cu pârâta nici un demers judiciar pentru a încerca să își valorifice pretinsul drept de proprietate prin restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, astfel încât, la momentul dobândirii imobilului nu exista înregistrată o cerere de restituire, în procedura administrativă sau în fața instanțelor judecătorești.
În această situație, titlul de proprietate deținut de pârâtă urmează să fie preferat titlului invocat de reclamant, acesta având posibilitatea de a obține exclusiv despăgubiri prin echivalent bănesc pentru acest imobil în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Valorificarea dreptului de proprietate al reclamantului se putea face fie în procedura specială prevăzută de legea specială pentru acordarea de despăgubiri bănești, ce a și fost urmată de către reclamant prin depunerea notificării în baza legii speciale, iar în aceste condiții acesta și-a exprimat în mod indubitabil opțiunea de a obține despăgubiri bănești pentru întregul imobil.
Pârâta a mai arătat că reclamantul nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru a obține restituirea în natură a imobilului, deoarece nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui în natură imobilul în litigiu anterior înstrăinării acestuia către pârâtă.
În aceste condiții, ținând cont că reclamantul nu poate opune un „bun" în accepțiunea Convenției, acesta poate beneficia exclusiv de un drept la despăgubire prin echivalent bănesc, astfel cum de altfel a și solicitat prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001.
Cu privire la cererea reconvențională, pârâta a arătat că independent de admisibilitatea sau temeinicia acțiunii în revendicare, aceasta este oricum paralizată de incidența în cauză a prescripției achizitive de scurtă durată, pârâta dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.
În situația admiterii acțiunii în revendicare și obligării pârâtei la restituirea imobilului revendicat, pârâta a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea A. la plata către ea a valorii de circulație a imobilului, fiind invocate disp. art. 324 din OUG nr. 88/1997.
La data de 27.01.2012, chematul în garanție a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității, excepția netimbrării și excepția nulității cererii de chemare în garanție, arătând totodată că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 324 din OUG nr. 88/1997 privind existența unei hotărâri definitive și irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foștii proprietari.
Prin sentința civilă nr. 3698/26.04.2012 Judecătoria Sectorului 6 București și-a declinat competența materială în favoarea tribunalului, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, față de valoarea imobilului, care este mai mare de 500.000 lei.
Pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 25.05.2012.
La data de 19.01.2013 chemata în garanție A. pentru Administrarea Activelor Statului a depus la dosar precizări, în cuprinsul cărora a arătat că nu a fost sesizat de către reclamant cu soluționarea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, ci a primit numai un număr de cereri formulate de către reclamant. A mai arătat că, deși i s-a solicitat reclamantului să depună notificarea formulată potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a dat curs acestei solicitări.
În cauză s-au administrat probele cu: înscrisuri, martori și expertiză tehnică specialitatea construcții civile.
Prin sentința civilă nr. 1873 din 23.10.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilăa respins, ca neîntemeiate, atât cererea principală formulată de reclamantul-pârât C. S. S., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. S. de Construcții C.C.C.F. S.A. prin Administrator judiciar Activ Lichidator IPURL, cât și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă și a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanție A. pentru Administrarea Activelor Statului – AAAS, cu formarea unui nou dosar civil., pentru care s-a acordat termen la data 18.12.2013.
P. a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit tribunalul cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun art. 480 Cod civil, solicitând obligarea pârâtului să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Calea Giulești nr. 242, sector 1, colț cu ., compus din teren în suprafață de 800 mp și construcția situată pe acesta.
Tribunalul a apreciat ca fiind pertinente susținerile pârâtei formulate prin întâmpinare în sensul că litigiul putea forma numai obiectul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și a reținut, fapt necontestat de către reclamantă, că aceasta nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, tribunalul, în spiritul deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a procedat la analizarea cererii principale.
Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia că mijlocul de drept civil cel mai important pentru apărarea dreptului de proprietate este acțiunea în revendicare.
Altfel spus, revendicarea este acțiunea civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea de la posesorul neproprietar.
Tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare este o ficțiune juridică, motiv pentru care ea nu se bucură de o reglementare expresă, dispozițiile art. 480 cod civil ocrotind dreptul de proprietate, în principiu, indiferent de persoana care are calitatea de proprietar.
De asemenea, tribunalul a mai reținut că, în cazul acțiunii în revendicare, revine reclamantului, în principal, obligația de a face dovada dreptului său de proprietate, drept care constituie temeiul juridic al acestei acțiuni.
Așa fiind, calitatea de subiect activ al acțiunii în revendicare este de nedespărțit de calitatea de titular al dreptului de proprietate.
Procedând la analiza titlului de proprietate exhibat de reclamant, prin prisma criticilor exprimate de părțile adverse prin întâmpinare, tribunalul a reținut următoarele:
Din adresa nr. 017-6-_/17.04.2006 emisă de Primăria Sectorului 6 – Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale rezultă că P. Ș. a fost înscris în evidențe la matricolă clădiri până în anul 1952, că imobilul a fost închiriat fabricii SAR Oltenia cu începere din anul 1940 până în 15.08.1947, iar în anul 1960 a solicitat reimpunerea imobilului, însă cererea a fost clasată pe motiv că imobilul a fost preluat de CFR.
Din certificatul de moștenitor nr._/11.04.1967 emis de Notariatul de Stat al Raionului 16 Februarie, rezultă că de pe urma defunctei P. I., decedată la 22.12.1967, a rămas ca moștenitor P. Ș., în calitate de soț, care culege întreaga masă succesorală, iar ca bunuri cota de ½ cotă parte indiviză din imobilul situat în București, ., care se compune din construcție și teren în suprafață totală de 300 mp, imobil care a fost dobândit prin cumpărare împreună cu soțul supraviețuitor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/926 și transcris sub nr. 8011/1926 la fostul Notariat de Stat I..
Din certificatul de moștenitor nr. 66/30.03.2006, emis de BNP „Mentor”, rezultă că de pe urma defunctului P. Ș., decedat la data de 27.12.1972, rămâne ca unic moștenitor C. V., în calitate de legatar universal.
Din certificatul de moștenitor nr. 24/21.02.2003 emis de BNP „Mentor”, rezultă că de pe urma defunctei C. I., decedată la data de 15.01.1972, au rămas ca moștenitori C. V. în calitate de soț moștenitor, cu o cotă de ¼ din masa succesorală și C. S. S., în calitate fiu cu o cotă de ¾. În ceea ce privește bunurile, în certificat se menționează că rămâne ca bun cota de ½ din imobilul situat în București, ., sector 1, format din teren în suprafață totală de 300 mp și construcții, imobil dobândit împreună cu soțul moștenitor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 364/24.01.1968 și transcris sub nr. 34/24.01.1968 a Notariatul Raionul 16 Februarie.
În continuare, în certificatul de moștenitor, s-a arătat că, de pe urma defunctului C. V., decedat la data de 07.10.2002, au rămas ca moștenitori C. S. S., care culege întreaga masă succesorală, fiind străină de succesiune prin renunțare C. A..
Din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.04.1932, rezultă că soții I. și Ș. P. au dobândit în proprietate un teren în suprafață de 800 mp situat în . I., . C. V., pe care vânzătorul îl deținea în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1646/1908 și transcris sub nr. 850/908.
Reclamantul a susținut că imobilul în litigiu și care a aparținut autorilor săi a fost integrat în cuprinsul imobilului care a format obiectul dosarului nr._/1/2005, soluționat prin decizia civilă nr. 15A/05.06.2009, cu privire la care s-a statut în sensul că a fost preluat de stat fără titlu valabil, motiv pentru care el a și fost restituit în proprietatea reclamanților din acel dosar, moștenitori ai acționarilor SAR Oltenia.
Din considerentele deciziei amintite rezultă fără echivoc că imobilul în litigiu în acea cauză a format obiectul Legii nr. 10/2001, iar preluarea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, de la fost întreprindere SAR Oltenia (fila 34, verso dosar respectiv fila 20 din decizie, dosar Judecătoria Sectorului 6 București).
De asemenea, în considerente s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea . cumpărarea de acțiuni de la Fondul Proprietății de Stat.
Așa fiind, în ceea ce privește natura juridică de bun supus reglementării speciale din Legea nr. 10/2001 nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind trecută în putere de lucru judecat, astfel că, o altă instanță, într-un litigiu ulterior nu mai poate statua altfel.
Trecerea în proprietatea statului a imobilului supus revendicării în cauza prezentă rezultă fără echivoc și din adresa nr. 111/S-18, prin care numitului P. Ș. i se comunică faptul că i s-a respins în mod irevocabil cererea de punere în drepturi asupra fostei proprietăți din Calea Giulești, prin sentința civilă nr. 116/12.01.1968, definitivă la 12.03.1968 (fila 93, Judecătoria Sectorului 6 București).
Așa fiind, rezultă că la data decesului foștilor proprietari I. și Ș. P. imobilul nu se mai afla în patrimoniul lor, astfel că succesorii în drepturi ai acestora nu puteau dobândi mai multe drepturi decât au avut autorii lor, iar în prezent reclamantul nu deține în patrimoniul său bunul, ci putea numai să parcurgă procedura restituirii prevăzută în Legea specială nr. 10/2001.
În sfârșit, tribunalul a mai reținut că terenul în suprafață de 4995 mp, care include și terenul în litigiu, se află în proprietatea unor persoane fizice, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 15A/05.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._/1/2005, amintită mai sus.
Tribunalul a reținut că autorii reclamantului ori acesta nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și că, potrivit art. 22 alin. 5 din această lege, republicată „(5) Nerespectarea termenului de 6 luni*) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”
Așa fiind, întrucât dispozițiile Legea nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 Cod civil să nu poată fi primită.
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001 „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: b) persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv”.
Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 „(3) Măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.”
Or, reclamanta a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 480 Cod civil.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 22 alin. 5 din legea nr. 10/2001, republicată „(5) Nerespectarea termenului de 6 luni*) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”
Așa fiind, întrucât dispozițiile Legea nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 Cod civil să nu poată fi primită.
În susținerea acestei soluții, tribunalul a reținut mai întâi argumentele care au fundamentat soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție și a apreciat că soluția îmbrățișată în speța de față este în concordanță și cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care, referitor la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în referință și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui actului normativ special precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință (...).
Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea, formulate după . legii speciale și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, a stabilit că în ceea ce privește „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”, fără a le declara însă, ca fiind în principiu inadmisibile.
Tribunalul a verificat dacă reclamantul are calitatea de proprietar, ori este titularul unui „bun” și prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, potrivit recomandării din aceeași decizie amintită mai sus.
Tribunalul a pornit în analiza acestui capăt de cerere de la premisa că C.E.D.O. este un cumul de principii de drept pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere în analizarea respectării unui drept fundamental, urmând a fi aplicate cu prioritate în raport cu legile ordinare interne.
În cauza de față, făcând însă încă o dată referire la cauza Malhous contra Republicii Cehe reținută deja, tribunalul a apreciat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că autoritățile naționale au acționat în mod arbitrar, ci au făcut doar aplicarea legilor interne fără a exista o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
Cum în mod repetat a arătat și Curtea EDO, Convenția nu înlătură dreptul statelor de a concepe proceduri prealabile, obligatorii, dacă acestea asigură și dreptul de acces la instanță, astfel încât drepturile fundamentale să poată fi cercetate în condițiile art. 6 paragraf 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Astfel, în cauza A. și le Compte c. Belgiei, Curtea E.D.O. reține că, de fapt statul are de ales între două soluții, ambele conforme cu cerințele unui proces echitabil „fie organele jurisdicționale administrative îndeplinesc ele însele cerințele art. 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigențe dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, care să ofere garanțiile cerute de acest articol.”
Pe de altă parte, nerespectarea unor dispoziții legale interne și a unor termene speciale, rezonabile, nu îl îndreptățește pe reclamant a pretinde că statul român nu i-a asigurat cadrul legal necesar pentru a obține ocrotirea dreptului de proprietate pretins, atâta timp cât nu a urmat procedurile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicabilă terenului revendicat, din culpa acestuia și, în consecință, nu îi poate asigura succesul „sărind” peste aceste dispoziții și invocând direct Convenția.
Astfel cum deja s-a reținut, Curtea E.D.O. permite statelor să aducă anumite limitări dreptului de acces la instanță (cauza Golder c. Marii Britanii).
Aceste noi reguli legale, survenite prin Legea nr. 10/_, confirmă apărarea părților adverse, potrivit căreia reclamantul nu are în patrimoniul propriu un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apt a fi aparat pe calea acțiunii în revendicare, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.
În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat noțiunile de "bun" și de "drept asupra bunurilor "în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (cauza Marckx c. Belgia, cauza Handyside c. Marea Britanie).
S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de "bun" cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (cauza Fernandez – Molina Gonzales și alții c. Spania).
Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acțiunea reclamantului pendinte, pe rolul instanțelor interne, care da naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat: "în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, exista o diferența evidenta între "simpla speranța de restituire" și o "speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară”.
În speță, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 Cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru imobilul care nu a fost restituit în baza procedurilor administrative, deoarece nu are în patrimoniul său actual nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta. Reclamantul a avut exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, și numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se finalizează, se concentrează și dreptul acestuia, fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate a dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri.
P. a exista o protecție – în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului – care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamant, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO, să fie vorba de un bun actual al acestuia (aflat în patrimoniul său) calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire concretizând în patrimoniul lor existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
În cauza pendinte, dimpotrivă, dreptul de proprietate a fost recunoscut altor persoane.
Tribunalul a avut în vedere și raționamentul juridic pe care s-a fundamentat decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii care completează și nuanțează decizia nr. 33/2008 amintită mai sus, cu privire la chemarea în judecată direct a Statului Român personal sau prin instituțiile sale, în chestiuni legate de dreptul persoanelor care se pretind proprietari în baza Legii nr. 10/2001, la reparații.
În dezvoltarea raționamentului său pe care se fundamentează soluția Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a reținut:
Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovsky împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Tribunalul a concluzionat că, în prezent, reclamantul nu are un bun apt a fi protejat in temeiul art. 480 Cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu are în patrimoniul său actual nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta (dreptul, recunoscut parțial este acordat în echivalent, restul nu este recunoscut), susținerile sale din acțiune fiind neîntemeiate în raport cu apărările invocate pe cale de excepție prin întâmpinare.
Așa fiind, pentru toate aceste considerente, expuse pe larg, tribunalul a respins acțiunea sub toate aspectele invocate, ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, prin care aceasta a solicitat să i se constate calitatea de proprietar prin efectul uzucapiunii de 10-20 ani (prescripție achizitivă), tribunalul a respins-o pe cale de consecință, întrucât uzucapiunea este definită în doctrină și jurisprudență ca fiind sancțiunea îndreptată împotriva proprietarului ca s-a desistat de bunul său pentru o perioadă îndelungată, ipoteză în care nu ne aflăm, tribunalul constatând deja că reclamantul nu are calitatea de proprietar al bunului în litigiu.
Întrucât cererea principală și cea reconvențională se află în stare de judecată, în temeiul art. 165 Cod procedură civilă, tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție cu formarea unui nou dosar civil.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul-pârât C. S. S., care a formulat următoarele critici:
Situația de fapt reținută de prima instanță care a generat atât soluția de respingere a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale, cu argumentul că reclamantul nu are calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu este greșită.
În acest sens, apelantul a arătat că autorii săi au avut deschis în imobil un magazin care a funcționat până în aprilie 1944, când clădirea a fost atinsă de bombardament.
Ulterior, imobilul a fost închiriat către SAR Oltenia, iar în anul 1948 data așa numitei naționalizări a SAR Oltenia Industrie Textila, odată cu imobilul aflat în patrimoniul acestei societăți, s-a preluat și imobilul care aparținea autorului reclamantului, recunoscându-i-se însă acestuia calitatea de proprietar a imobilului, astfel cum rezultă din înscrisul intitulat notificare nr. 1374 din 17.11.1948 prin care s-a comunicat autorului reclamantului faptul naționalizării, începând cu această dată urmând a se încasa chiria direct de la întreprindere.
Ulterior, în anii 1960 imobilul a intrat în administrația Ministerului Transporturilor Auto, Navale și Aeriene, iar la sfârșitul anilor 1970, cele două imobile, cel aparținând SAR Oltenia și cel aparținând autorului reclamantului, care au fost considerate ca fiind un singur imobil, au fost preluate de pârâta din prezenta cauză.
În cursul anilor 2001- 2010, între moștenitorii acționarilor SAR Oltenia s-a purtat un proces în urma căruia s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că întregul imobil a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar prin decizia civilă nr. 15 A/05.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea promovată de moștenitorii acționarilor SAR Oltenia și s-a dispus obligarea pârâtei să le lase acestora, în deplină posesie și proprietate imobilul.
Tribunalul a interpretat în mod greșit adresa nr. 118/S-18, apreciind că prin hotărârea la care se face referire în adresa respectivă, s-ar fi tranșat chestiunea proprietății asupra imobilului, deoarece, în realitate acel litigiu a privit numai chestiunea chiriilor pretinse de autorul reclamantului de la cei care foloseau imobilul.
Așadar, este eronată concluzia tribunalului că la decesul autorilor reclamantului imobilul nu se mai afla în patrimoniul lor, astfel încât succesorii lor nu au dobândit bunul și că ar fi trebuit să recurgă la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a arătat că în fața primei instanțe a invocat prezumția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 15 A/05.06.2009 prin care s-a stabilit că imobilul în litigiu este supus reglementării speciale din Legea nr. 10/2001.
Soluția din acel proces a fost de obligare a pârâtei din prezenta cauză la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului către reclamanții din acel proces, toți moștenitorii acționarilor SAR Oltenia, întreprindere de la care s-a naționalizat inclusiv imobilul care face obiectul prezentului litugiu care la acel moment era închiriat de autorul reclamantului societății SAR Oltenia.
Reclamantul a arătat că nu contestă că temeiul de drept invocat de reclamanți în acel litigiu a fost Legea 10/2001, însă acest lucru nu face a priori neîntemeiată acțiunea reclamantului formulată în temeiul art. 480 Cod Civil.
Invocând puterea de lucru judecat a hotărârii menționate, reclamantul a arătat că instanța a înlăturat din probatoriu această prezumție apreciind în mod greșit că situația de fapt dedusă acestei judecăți este diferită: spre deosebire de reclamanții din dosarul în care s-a pronunțat decizia menționată, reclamantul din prezenta cauză nu are calitatea de proprietar și oricum temeiul de drept invocat de către acesta este art. 480 Cod civil, și nu Legea nr. 10/2001.
Imobilul a cărui restituire se solicită este un imobil preluat de stat fără titlu, pentru că nu figurează pe listele anexe ale legii de naționalizare.
Autorul reclamantului nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât proprietatea nu se pierde prin neuz, iar titlurile de proprietate exhibate – contractul de vânzare-cumpărare și autorizațiunea de construcție - nu au fost niciodată contestate ori anulate printr-o hotărâre judecătorească.
Este eronat reținut de instanță că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001și că această împrejurare ar reprezenta un fapt necontestat, deoarece prin precizările formulate în data de 08.12.2011, apelantul a învederat instanței că la apariția Legii nr. 10/2001 a adresat S.C CCCF SA în calitate de unitate deținătoare notificare, aceasta răspunzând că obligația de soluționare a notificării i-ar reveni APAPS. Reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată împotriva S.C CCCF SA solicitând obligarea acesteia de a trimite notificarea către APAPS, judecată finalizată prin decizia civilă nr. 9776/25.11.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care reclamantul a avut câștig de cauză, dar această hotărâre nu a fost niciodată executată de către pârâtă.
Întrucât reclamantul a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 fără însă a obține soluționarea notificării, în prezent, singurul remediu la îndemână îl reprezintă prezenta acțiune întemeiată pe art. 480 Cod civil, iar opțiunea pârâtei a invoca uzucapiunea în contradictoriu cu reclamantul, înseamnă că aceasta îl consideră adevăratul proprietar al imobilului în litigiu.
Soluția instanței de fond nu tranșează nici este în prezent proprietarul imobilului în litigiu.
Reclamantul este titularul unui drept de proprietate, care nu a încetat niciodată să existe, ocrotit de garantat de Constituția României și de Convenția Europeană și tocmai caracterul perpetuu al dreptului de proprietate al tuturor celor care au fost deposedați abuziv justifică adoptarea de către Statul Român a legilor speciale de reparație.
În consecință, apelantul a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii principale precizate și menținerii soluției de respingere a cererii reconvenționale.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, având în vedere dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Premisa de la care trebuie să se pornească în speță este aceea că imobilul în litigiu face parte din domeniul de aplicare al Legii 10/2001privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În aceste condiții, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil din 1864 a fost în mod corect soluționată de prima instanță prin raportare la decizia dată în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, conform art.330 ind.7 alin.4 Cod Proc.Civ. care a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor:
a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;
b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În cuprinsul deciziei se arată că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil.
Obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii (in acest sens fiind dată decizia ICCJ în interesul legii nr. XX /19.03.2007). Așadar, instanța are, în procedura Legii 10/2001, jurisdicție deplină, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu atât mai mult, se arată în decizia menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001, nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat in jurisprudenta CEDO (cauza Brumarescu contra Romaniei).
Apelantul reclamant susține că în mod greșit a reținut prima instanță că nu a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001, invocând existența unui proces care a făcut obiectul dosarului nr. 3608/2003, prin care reclamantul a chemat în judecată pe pârâta . obligarea acesteia să transmită notificarea înregistrată conform legii 10/2001 către APAPS, instituție publică ce a efectuat privatizarea acesteia.
Într-adevăr, prin sentința civilă nr.714/28.11.2003 pronunțată de Tribunalul București secția a V a civilă, s-a reținut că reclamanta a formulat notificare în baza Legii 10/2001 în termenul prevăzut de lege și a fost obligată pârâta la transmiterea notificării către APAPS, sentința rămânând irevocabilă prin decizia civilă nr. 9776/25.11.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (filele 18-20, 25-26 dosar TB vol. 1).
Formularea notificării nu schimbă însă soluția în cauză, în condițiile în care valorificarea dreptului pretins se impunea a fi făcută tot pe calea legii speciale, iar reclamantul avea la îndemână mijloacele de constrângere prevăzute de codul de procedură civilă pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești menționate.
Analizarea aspectelor referitoare la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv nu se putea face decât în procedura prevăzută de Legea 10/2001 în domeniul de aplicare al căreia intră imobilul în litigiu, astfel că nu se impun a fi examinate în prezentul apel criticile referitoare la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului.
Câtă vreme imobilul a trecut în proprietatea statului, redobândirea drepturilor cu privire la acesta nu este posibilă decât în procedura prevăzută de legea specială și în formele concrete de reparație pe care aceasta le reglementează.
Având în vedere hotărârea judecătorească menționată mai sus, reclamantul își poate valorifica dreptul la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de legea specială, în contradictoriu cu instituția publică ce a efectuat privatizarea (AAAS).
În mod corect a reținut prima instanță faptul că apelantul reclamant nu deține un “bun” care să se bucure de protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea are în vedere că în jurisprudența CEDO, semnificația noțiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.
În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobandi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c Slovaciei, M. c. Romaniei).
În hotărârea pronunțată în cauza pilot A. și alții c. României, hotărâre care a tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie, Curtea Europeana a reținut că „ existenta unui bun actual in patrimoniul unei persoane, ființează manifest, fără nici o îndoială, dacă, printr-o hotărâre definitivă si executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului”. Curtea a constatat că de la . Legilor nr. 10/2001 si 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, Curtea europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”. Aplicând principiile deduse din jurisprudența Cedo, Curtea constată că în cauză, apelantul reclamant nu deține un bun actual, în sensul Convenției, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios .
În acord cu cele statuate prin decizia în interesul legii nr.33/2008 și având în vedere jurisprudența CEDO evocată mai sus, singura modalitate prin care reclamantul poate să își valorifice dreptul pretins este în procedura prevăzută de Legea 10/2001, iar nu pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.
Prima instanță a reținut că în prezent dreptul de proprietate asupra imobilului a fost recunoscut în favoarea altor persoane, prin decizia civilă nr. 15A/05.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/1/2005 fiind admisă acțiunea promovată de moștenitorii acționarilor SAR Oltenia și fiind obligată pârâta să le lase acestora în deplină posesie și proprietate imobilul situat în București, Calea Giulești nr. 242, sector 6, în suprafață de 4955 mp și construcția aferentă în suprafață de 534,75 mp cu demisol, parter, etaj.
Apelantul reclamant susține însă că terenul în suprafață de 800 mp și construcția edificată pe acesta, ce a aparținut autorilor săi și care a fost integrat în imobilul preluat de stat odată cu cel ce a aparținut SAR Oltenia, nu a fost restituit prin decizia menționată, ci se află încă în posesia pârâtei, aspect confirmat de aceasta prin întâmpinare și prin susținerile reprezentantului convențional făcute în fața tribunalului la termenul din data de 21.11.2012 (fila 110 dosar TB vol 1).
Această situție de fapt este confirmată prin raportul de expertiză efectuat în apel (filele 2-8 dosar TB vol. 2), prin care se identifică terenul deținut de autorii reclamantului raportat la expertiza efectuată în dosarul nr._/1/2005, acesta fiind delimitat între punctele 28-29-32-33-28 (hașurat cu culoarea galben) pe planul de amplasament și delimitare aflat la fila 6.
Imobilul respectiv nu a făcut obiectul restituirii prin decizia menționată, suprafețele restituite fiind evidențiate în planul de amplasament evocat ce a stat la baza deciziei, iar configurația terenului restituit, în suprafață de 4955 mp, care nu cuprinde și terenul din prezentul litigiu fiind confirmată prin extrasul de plan cadastral de carte funciară emis de OCPI(fila 198 dosar TB vol 1), în condițiile în care prin sentința civilă nr. 2439/29.03.2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București s-a dispus rectificarea documentației cadastrale și a cărții funciare nr. 4902, în care este întabulat dreptul de proprietate al pârâtei, în sensul rectificării limitelor și suprafețelor, conform deciziei civile nr. 15 A/05.06. 2009.
Prin urmare, în prezent imobilul în litigiu este deținut de pârâtă, dar această constatare nu schimbă soluția în cauză, deoarece singura modalitate prin care reclamantul poate să își valorifice dreptul pretins este în procedura prevăzută de Legea 10/2001, iar nu pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.
Contrar susținerilor apelantului reclamant, decizia civilă nr. 15A/05.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în privința soluției de admitere a cererii de revendicare, deoarece această soluție a avut în vedere un raport juridic distinct față de cel din prezenta cauză, fiind analizate condițiile prevăzute de legea specială, Legea 10/2001 în persoana reclamanților din cauza respectivă, moștenitorii acționarilor SAR Oltenia. Chiar dacă întregul imobil situat la adresa din Calea Giulești nr. 242, sector 6 a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, această constatare nu poate determina admiterea prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, valorificarea dreptului pretins de apelantul reclamant putând fi făcută doar pe calea și în condițiile legii speciale.
P. toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 C.pr. civ., Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
Văzând și disp. art. 377 alin. 1 pct. 3 C.pr. cic.,
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant-pârât C. S. S., domiciliat în București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1873/23.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă-reclamantă . CCCF SA, prin administrator judiciar Activ Lichidator IPURL, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la S.C.P.A. C. și Asociații cu sediul în București, ., .-4, sector 2, și intimata chemată în garanție A. pentru Administrarea Activelor Statului, cu sediul în București, . Ș., nr. 50, sector 1.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. D. M. M. A. M.
GREFIER,
M. D.
Red/Tehnored. MAM
Tehnored. MAM/PS/GC
5 ex./Jud. fond: E. R.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1398/2014. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 1446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
