Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1095/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1095/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2014 în dosarul nr. 1095/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1095

Ședința publică de la 25.06.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - A.-D. T.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții reclamanți G. R. B., M. V., M. M. T. și G. A. P., împotriva deciziei civile nr. 16 A din 08.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți I. V., Ș. F., S.C. C. I. – prin administrator judiciar AMD G. EXPERT SPRL și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

P. are ca obiect – constatare nulitate act juridic.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 05.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 12.06.2014, la data de 19.06.2014, la data de 25.06.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 12.08.2002 cu numărul_ (număr vechi 9363/2002) reclamanții G. A. P., G. R. B., M. V. și M. M. au chemat în judecată pe pârâții S.C. C. I. S.A., M. București, I. V. și I. V., solicitând instanței să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 191 din data de 05.12.1996 încheiat de S.C. C. I. S.A., în calitate de reprezentant al vânzătorului, și I. V. și I. V., în calitate de cumpărători, având ca obiect apartamentul nr. 5 situat în București. .. 5, parter, sector 3, compus din 3 camere, bucătărie, baie, debara, culoar, oficiu, culoar, WC și 2 boxe, în suprafață utilă de 85, 23 mp, precum și a unei cote indivize de 9,389% din părțile de folosință comună și cotei parte indiviză de 64,95 mp, teren atribuit în condițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

În motivare, reclamanții au prezentat un istoric al dreptului de proprietate al imobilului în litigiu, au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1803/1889 de Tribunalul I. Secția notariat, P. G. a dobândit în proprietate terenul situat în București, Piața Sf. G. . fiind cumpărat de la moștenitorii lui Ș. C..

Prin sentința civilă nr. 1107/29.11.1939 a Tribunalului I., s-a atribuit moștenitorilor lui P. G. câte 1/5 din imobilul situat în București, .. 3, respectiv V. C., S. V., M. A., C. L. și A. (D.) P., în calitate de fiice, iar prin procesul-verbal nr._/1940 din 09.07.1941, eliberat de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, aceștia și-au întabulat dreptul de proprietate.

S-a mai arătat că, prin Decretul nr.92/1950 au fost trecute în proprietatea statului apartamentele din imobilul sus-menționat (poziția 6320 anexa Decret).

S-a mai arătat că prin adresa nr.3997/19.09.2001, Direcția Impozite și Taxe Locale a Primăriei Municipiului București a arătat că pentru adresa din ..3, a apărut ca plătitor de impozit P. G.. Cu privire la numărul poștal al imobilului, s-a arătat ca prin adresa nr.3158/808/06.03.1992 a Direcției Patrimoniului Municipiului București, aceasta a confirmat ca imobilul ce poarta in prezent nr.5 pe . purtat anterior nr.7 (anterior anului 1907), nr.3 (din 1907 si până in 1948), ulterior anului 1948 si până in prezent purtând nr.5.

În urma decesului fiicelor lui P. G., au rămas moștenitori reclamanții, așa cum a rezultat din înscrisurile de la dosar.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din data de 05.12.1996 de către S.C. C. I. S.A., în calitate de reprezentant al vânzătorului, și I. V. și I. V., în calitate de cumpărători, având ca obiect apartamentul nr. 5 situat în București. .. 5, parter, sector 3, acesta a fost lovit de nulitate absolută, fiind încheiat în frauda Legii nr. 112/1995, de un neproprietar și având cauză ilicită, deoarece întreg imobilul situat în .. 5 a fost trecut în proprietatea statului fără titlu.

În ceea ce privește titlul prin care s-a pretins că imobilul a trecut în proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, au solicitat reclamanții să se constate că acesta a contravenit atât Constituției din 1948, care, în art. 8, a prevăzut că proprietatea particulară și dreptul de moștenire au fost garantate, cât și art. 480 și art. 481 din Codul Civil.

Totodată, s-a învederat că, preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, unde la poziția 6320 din Anexa la Decret a figurat P. G., or, așa cum a rezultat din certificatul de deces al acestuia, acesta era decedat încă din anul 1907, nefigurând moștenitorii acestuia. Prin urmare, în opinia reclamanților, neexistând identitate între persoana care figurează în lista anexă a decretului și adevărații titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului la data naționalizării.

Reclamanții au adresat Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 112/1995 Sector 3 cerere de restituire în natură a imobilului, au invocat preluarea sa de către stat fără titlu, demersurile de restituire fiind continuate până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat. Astfel, au emis mai multe notificări, printre care cererea înregistrată sub numărul 667/27.11.1996 adresată Președintelui Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Primăriei Municipiului București, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului și că s-au opus la orice acte de vânzare către chiriași, acte care au fost lovite de nulitate absolută, notificări adresate la sfârșitul lunii iulie 1996 adresate tuturor chiriașilor de la acea vreme, prin scrisori recomandate cu confirmare de primire, notificări remise tuturor chiriașilor comunicate la începutul lunii august 1996 prin executor judecătoresc.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1 și 9 din Legea nr.112/1995, art.1 alin.3 din HG nr.20/1996, art.1 alin.3,4, 5 și 6 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, art.948 C. Civil, art.8 din Constituția din 1948, art.6 din Legea nr.213/1998, art.480 si art.481 C. Civil, art.46 din Legea nr.10/2001, art.112 si art.274 C. pr.civ.

La data de 17.10.2002, pârâții I. V. și I. Viiorica au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în București, .. 5, ., conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996. Anterior, au deținut imobilul în litigiu în temeiul contractului de închiriere nr. 1617/12.08.1996, prelungit succesiv.

În baza legii nr. 112/1996, după expirarea termenului legal de 6 luni, cu respectarea dispozițiilor art. 9 din lege, au solicitat cumpărarea apartamentului pe care îl dețineau cu chirie.

Anterior cumpărării apartamentului, au depus toate diligențele necesare la Primăria Municipiului București și la S.C. C. I. S.A. pentru a cunoaște direct dacă există vreo cauză de împiedicare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 5 din .. 5, sector 3. Din datele obținute, a reieșit că nu a existat nicio interdicție de vânzare și nici nu a fost introdusă vreo cerere de retrocedare, astfel că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a existat niciun impediment.

Pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active, au arătat că, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 1803/27.03.1889 de Tribunalul I., Secția Notariat, cumpărător al imobilului a fost G. P. - comerciant, iar nu P. Gheoghe.

Obiectul vânzării l-a constituit un loc viran situat în Piața Sf. G., . număr poștal - în suprafață de 75,47 mp. Din actul de răscumpărare dat de Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor din 28 august 1897, trecut sub nr. 6177, a rezultat că Gh. P. a primit alt loc în suburbia R. V., în întindere de 690 mp, nefăcându-se nicio referire la dreptul de proprietate asupra construcției. Mai mult, terenul a fost dobândit în 1897, iar clădirea a fost construită în 1891.

S-a mai arătat că prin sentința civilă nr.1107/29.11.1939 a Tribunalului I., a fost atribuit numiților L. C., Constanta V., V. S., D. P. și A. M., câte 1/5 din imobilul situate în ..3, urmând că, după rămânerea definitivă a sentinței, bunurile respective să fie scoase la vânzare prin licitație, însă sentința nu a fost definitivă, iar, dacă ar fi definitivă, însemna că reclamanții au primit echivalentul bănesc al dreptului lor de proprietate, iar imobilul a fost preluat în proprietate de altă persoană.

S-a mai arătat că ieșirea din indiviziune s-a solicitat asupra bunurilor defunctului G. P., iar nu G. P..

Pe fond, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că trecerea în proprietatea statului a imobilului din ..5 s-a făcut cu titlu, în baza Decretului nr.92/1950 de la P. G., întrucât nu se cunoștea ca acesta decedase, iar moștenitorii săi nu au contestat măsura naționalizării de la autorul lor și nu au menționat că sunt proprietarii imobilului, astfel că nu pot invoca propria culpă.

S-a mai arătat ca procesul-verbal de Carte Funciara nr._/09.07.1941 nu constituie titlu, fiind întocmit pe baza declarației numitei M. G., că P. G. nu a fost exceptat de la naționalizare, fiind comerciant și proprietar a 114 apartamente, că prin decizia civilă nr.1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, pronunțată în dosarul nr.1106/1998, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.37/12.01.1999 a C. – Secția a III-a Civila, pronunțată în dosarul nr.4197/1998, s-a stabilit că naționalizarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art.I pct.2 din Decretul nr.92/1950.

Au adăugat pârâții că, în actele prezentate de reclamanții în susținerea cererii de chemare în judecată, titular al dreptului a apărut ca fiind G. P., iar nu G. P., autorul reclamanților. Totodată, nu s-a menționat nimic nici despre P. A., soția lui P. G., și nici despre P. A., fiica lui P. G. și P. A., decedată la data de 11.08.1947, lipsind astfel unanimitatea la promovarea acțiunii în revendicare.

A mai arătat pârâtul că nu a putut fi reținută reaua lor credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât au făcut toate demersurile necesare aflării situației juridice a imobilului și nu au primit nicio notificare din partea reclamanților.

A mai arătat că notificarea Primăriei Municipiului București a fost înregistrată la data de 27.11.1996, iar el a cumpărat la data de 21.11.1996, deci nu au putut avea cunoștință despre ea, iar . nu a fost notificat.

A mai arătat pârâtul că i se aplica “Teoria subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil” fiind subdobânditor de buna-credință și că proprietatea sa este mai bine caracterizată, având toate prerogativele dreptului de proprietate, fiind avantajat întrucât opune posesia asupra bunului imobil revendicat.

In drept, au fost invocate dispozițiile art.115 și urm. C.pr.civ. și Legea nr.112/1995.

Prin încheierea de ședință din data de 24.01.2003, instanța a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar, în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 c.pr.civ., a dispus suspendarea judecării prezentei acțiuni până la soluționarea dosarului nr. 3470/2002 aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție.

La data de 22.05.2003, a decedat pârâtul I. V., conform certificatului de deces . nr._ (f. 100), fiind introdusă în cauză pârâta Ș. F., fiica acestuia, în calitate de moștenitoare.

Prin încheierea de ședință din data de 07.01.2005, instanța, în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 c.prc.civ., a dispus suspendarea judecării prezentei acțiuni până la soluționarea dosarului nr. 2155/2001 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Față de lipsa de procedură cu pârâta Ș. F., judecarea cauzei a fost amânată succesiv, fiind repusă pe rol la data de 21.05.2012 (f. 131).

Pârâții S.C. C. I. S.A. și M. București prin Primar General, nu au formulat întâmpinare și nu au solicitat probe în apărare.

În baza art. 167 alin. 1 C.pr.civ., instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, apreciind că sunt legale, pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.

La termenul de judecată din data de 05.11.2012, pârâții au arătat că renunță la excepția lipsei calității procesuale active, instanța luând act de această manifestare de voință.

Reclamanții au depus la dosar Note scrise, prin care au solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât, din actele dosarului, a rezultat, cu evidență calitatea lor de moștenitori ai proprietarului G. P..

Pe fondul cauzei, au arătat, în esență, că pârâții au devenit proprietari ai apartamentului cu încălcarea dispozițiilor legale, imobilul fiind preluat fără titlu de către stat. Mai mult, deși au notificat atât Primăria cât și pe chiriași în legătură cu intenția lor de a revendica imobilul, totuși, pârâții, cu ignorarea acestor notificări, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se cere.

Pârâtele I. V. și Ș. F., au depus la dosar Note scrise, arătând că deținătorul imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996 a cărui nulitate absolută se solicită a se constata, a înstrăinat în mod valabil imobilul, la momentul acela neexistând o cerere de chemare în judecată prin care să se solicite revendicarea bunului sau constatarea nulității absolute a actului de naționalizare.

Au arătat că pârâții cumpărători au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, respectiv aveau calitatea de chiriași cu contract de închiriere, a spațiului, respectiv, nu dobândiseră/înstrăinaseră, după anul 1990, o altă locuință.

Mai mult, modificările ulteriore ale Legii nr. 112/1995, precum și ale Normelor Metodologice de aplicare a acesteia, prin care se nuanțează termeni juridici precum titlul legal statului, buna credință, lipsa de titlu la care reclamanții au făcut vorbire în cererea de chemare în judecată, precum și jurisprudența națională și CEDO în materie nu au putut fi aplicabile în cauză, acestea neputând fi imaginate de autorul pârâtei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Au arătat pârâții că, în cauză, nu s-a mai impus analiza bunei sau relei credințe a pârâților, deoarece imobilul a intrat în proprietatea statului în baza unui act valabil, nefiind aplicabil art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. La momentul la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, nu a existat nicio prevedere legală potrivit căreia, în situația solicitării restituirii în natură, să se suspende procedura încheierii actului de vânzare-cumpărare, până la soluționarea cererii de restituire.

Acest lucru s-a realizat abia în februarie 1997, prin modificarea Normelor Metodologice conform art. HG nr. 11/1997, însă, acest cadru juridic nou nu a avut caracter retroactiv, neputând produce efecte decât de la data de 05.02.1997.

Reclamanții au depus la docar completare la Note scrise, au solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active invocate de pârâte și admiterea acțiunii așa cum au fost formulată.

Au arătat reclamanții că actul a fost încheiat cu rea credință, în frauda legii, pârâții au ignorat notificările adresate de reclamanți de restituire în natură a imobilului.

Au susținut reclamanții că, în mod greșit au arătat pârâtele că s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că, prin decizia civilă nr. 1897/A/25.06.1998 (dosar nr. 1106/1998) a Tribunalului București rămasă irevocabilă prin decizia nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București, s-a statuat că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu. Deși s-a respins recursul ca nefondat, din considerente deciziei civile nr. 37/12.01.1999 s-a reținut că s-a respins acțiunea având ca obiect constatarea nulității măsurii de trecere a imobilului în patrimoniul Statului și, pe cale de consecință, restituire imobilului către reclamanți, s-a realizat în considerarea exclusivă a lipsei de calitate procesuală activă, ca urmare a nerespectării principiului unanimității.

Au adăugat reclamanții că acțiunea a fost întemeiată, a solicitat admiterea acesteia și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996.

Prin sentința civilă nr._/26.11.2012, Judecătoria Sectorului 3 București a admis acțiunea formulată de reclamanții G. A. P., G. R. B., M. V., M. M. T. in contradictoriu cu paratii I. V., Ș. F., ..R.L. (fostă .) prin administrator judiciar AMD G. EXPERT SPRL și M. București prin Primar General, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 191 din data de 05.12.1996, încheiat între S.C. C. I. S.A. și I. V..

Instanța a reținut astfel că, deși pârâții au renunțat la excepția lipsei calității procesuale active invocate, instanța a analizat calitatea procesuală activă prin raportarea la persoana reclamanților, a apreciat că aceasta a fost o analiză preliminară esențială pentru analizarea ulterioară a fondului cauzei.

Reclamanții au solicitat instanței constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 191 din data de 05.12.1996 încheiat de S.C. C. I. S.A., în calitate de reprezentant al vânzătorului, și I. V. și I. V., în calitate de cumpărători, având ca obiect apartamentul nr. 5 situat în București. .. 5, parter, sector 3, compus din 3 camere, bucătărie, baie, debara, culoar, oficiu, culoar, WC și 2 boxe, în suprafață utilă de 85, 23 mp, precum și a unei cote indizive de 9,389% din părțile de folosință comună și cotei parte indiviză de 64,95 mp, teren atribuit în condițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

Regimul juridic al nulității absolute s-a caracterizat prin faptul că poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, oricând, pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, neputând fi acoperită prin confirmare.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă în invocarea nulității absolute, instanța a apreciat că, deși s-a afirmat că aceasta poate fi invocată de orice persoană, conferind astfel vocație unui grup nedeterminat de persoane, totuși, prin instituirea celeilalte condiții, respectiv a interesului, s-a restrâns cercul persoanelor care au putut invoca nulitatea absolută la acele persoane care justifică un interes. În acest caz specific, calitatea procesuală activă s-a confundat cu interesul, astfel că, odată dovedit, interesul a conferit și calitate procesuală activă.

Pentru a putea justifica un interes în promovarea prezentei acțiuni, reclamanții trebuiau să dovedească împrejurarea că, prin admiterea acțiunii, au dobândit un drept sau o satisfacție economică, respectiv că au fost moștenitorii persoanei îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu, urmare a admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute.

Astfel, P. G. a dobândit terenul situat în . Sf G. Nou, Suburbia R., prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 1803/27.03.1889 de către Tribunalul I. si transcris sub nr. 419/28.03.1889 ( filele 12-14).

Ca urmare a decesului cumpărătorului, din 01.02.1907 (conform certificat de deces eliberat . nr._, fila 27), prin sentința civilă nr. 1107/29.1.1939 a Tribunalului I. (filele 18 - 19), s-a stabilit ca succesorii defunctului au fost L. C., Constanta V., V. S., D. P. și A. M., cu câte o cotă de 1/5 fiecare, a atribuit acestora imobilul din București, .. 3.

Ulterior, după deschiderea cărților funciare, numitele L. C., Constanta V., V. S., D. P. și A. M. (fosta P.) au figurat înscriși cu imobilul din București, .. 3, compus din teren în suprafață de 1.100 mp și 2 case cu parter și etaj) 2 prăvălii, 30 camere și 3 magazii (a se vedea copie proces verbal nr._/1940 - filele 21-22).

Prin Decretul nr. 92/1950, poziția 6320, s-a dispus naționalizarea imobilului din .. 5, pe numele P. G. (a se vedea extras din decret - fila 23, adresa nr. 3997/17.09.2001 a DITL Sector 3 și adresa nr. 1559/09.06.1998 emisă de . - filele 24-25). Identitatea dintre imobilul naționalizat și cel dobândit de P. G. a fost dovedita de certificatul nr. 3815/808/06.03.2002 eliberat de către PMB - Serviciul Nomenclatură Urbană (fila 26), din care a rezultat că imobilul de pe .. 5 a purtat anterior nr. 3, din anul 1901 până în anul 1948.

Ca urmare a decesului lui P. A. (D.), moștenitori au rămas L. C., Constanta V., Virgilia S., în calitate de surori, M. C. V., M. Valente G., G. A. G. M., în calitate de nepoți de soră (certificat de calitate moștenitor nr. 65/25.09.2002 emis de BNP Liberta și certificat de moștenitor nr. 167/14.09.2004 eliberat de BNP R. O., Rosenberg P.,T. A. - f 100, 101). La data de 03.11.1964 a decedat Constanta V., moștenitoarea sa a fost G. A. P., în calitate de fiică, conform certificatului de moștenitor nr. 1520/25.10.1988 emis de Notariatul de Stat Sector 2 (fila 36), iar la 24.08.1966 a decedat și numita L. C., succesorii săi au fost G. A. P. (reclamanta în cauza de față), în calitate de nepoata de soră, reprezentând pe mama sa V. Constanta, precum și M. C. V. și M. Valente G., în calitate de nepoți de sora, reprezentând pe mama lor M. A. (a se vedea certificatul de moștenitor nr. 20/12.01.1989 emis de Notariatul de Stat Sector 5 - fila 37). De asemenea, la data de 10.03.1978, a decedat Virgilia S., aceasta a fost moștenita de către S. L. I., în calitate de fiu (certificat de moștenitor nr. 2064/19.12.1978 emis de Notariatul de Stat J. Prahova – f 38), care, la rândul sau, a decedat, succesoarea sa fiind G. A. P., în calitate de vară primară (a se vedea certificatul de moștenitor nr. 130/28.06.2001 emis de BNP R. P. I. – f 40). Totodată, ca urmare a decesului lui M. A. (01.03.1992), masa succesorală s-a transmis către M. Valente G., M. C. V. și G. A. G. M., în calitate de fii, potrivit certificat de moștenitor nr 170/15.09.2004 emis de BNP R. O., Rosenberg P.,T. A. (f 101). S-a mai reținut că și numitul M. Valente G. a decedat, patrimoniul său fiind transmis către M. V., în calitate de soție supraviețuitoare (certificatul de moștenitor nr. 224/16.11.2000 emis de BNP R. D. O. – f 42), precum și M. C. V., acesta a fost moștenit de către M. M. T., în calitate de soție și G. R. B., în calitate de nepot de soră, reclamanți în prezenta cauză, acesta din urma a fost succesor și al defunctei G. A. G. M. (a se vedea certificatul de moștenitor nr. 86/05.07.2001 emis de BNP F. N. și certificatul de moștenitor nr. 1854/27.11.1985 emis de Notariatul de Stat sector 2 - f 43,41).

Susținerile pârâtelor, în sensul că în actul de vânzare nr. 1803/1889 a apărut în calitate de cumpărător G. P., iar nu P. G. și că nu a existat autorizație de construcție pentru casă, nu au putut fi avute în vedere. Faptul că numitul G. P. a fost una și aceeași persoană cu G. P. a rezultat atât din declarația de notorietate autentificată sub nr._ din 12.10.1942 de către Tribunalul I. (f 35), cât și din actele de stare civilă ale numitelor L. C., Constanta V., V. S., A. P. si A. M., în care a fost menționat, ca tata, fie G., fie G. (f 28-30). Cu privire la construcție, instanța a constatat că, în procesul-verbal de carte funciară, au fost cuprinse, în imobilul din .. 3, și construcțiile existente pe teren, cartea funciara având rol de a atesta și a face opozabil dreptul de proprietate al celor înscriși. Trebuia precizat că înscrierea în cartea funciară s-a făcut în baza sentinței civile nr. 1107/29.11.1939 a Tribunalului I., ceea ce a însemnat că imobilul nu a fost vândut la licitație, astfel cum s-a dispus prin aceasta sentință. Insă, prin aceasta hotărâre, nu s-a procedat la scoaterea la vânzare a imobilului, ci doar s-a constatat că bunul nu a fost comod partajabil în natură, astfel încât prin scoaterea la licitație s-ar asigura cota corespunzătoare, aceasta neînsemnând că imobilul a și fost licitat. De altfel, o dovadă a faptului că acesta nu a făcut obiectul vreunei licitații a constituit-o faptul că bunul a fost intabulat în cartea funciară pe numele moștenitorilor lui P. G., iar naționalizarea a avut loc tot pe numele fostului proprietar.

Pe cale de consecință, instanța a constatat că reclamanții au făcut dovada calității procesuale active, respectiv că sunt moștenitorii proprietarului G. P. suspus naționalizării prin Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din .. 5, la poziția nr. 6320.

Totodată, instanța a reținut că, între S.C. centrul istoric S.A., în calitate de reprezentant al vânzătorului, și I. V., căsătorit fiind cu I. V., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din data de 05.12.1996 (f. 46), având ca obiect o locuință situată în București, .. 5, parter, apartament 5, sector 3, compusă din 3 camere, bucătărie, baie, debara, culoar, oficiu, culoar, wc, două boxe, în suprafață utilă de 85,23 mp, reprezentând o cotă indiviză de 9,389% din imobil. O dată cu locuința s-a înstrăinat și cota indiviză de 9,389% din terenul aferent, în suprafață de 61,95 mp, atribuite în condițiile art. 35 al. 2 din Legea nr. 18/1991.

S-a precizat că locuința s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995 la cererea nr. 4310/22.08.1996 depusă de I. V. care a deținut-o cu contract de închiriere nr. 1617/12.08.1996.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului „Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”. Prin urmare, s-au putut vinde în condițiile acestei legi numai acele imobile care au trecut în proprietatea statului în baza unu titlu valabil, iar nu a unui titlu nevalabil.

Apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 191 din data de 05.12.1996 a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 6320 din anexa la decret.

În ceea ce privește susținerea reclamanților în sensul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, instanța a reținut următoarele:

Decretul nr. 92/1050 a fost edictat în timp ce a fost în vigoare Constituția de la 1848 care, prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată. Potrivit art. 10 din Constituția de la 1948, se permiteau exproprierile doar cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție, interzicând naționalizările lipsite de despăgubiri, așa cum s-a întâmplat cu imobilul în litigiu. Conform art. 10 din Constituția de la 1948, pentru a fi considerată valabilă o naționalizare, trebuiau respectate două condiții, și anume, naționalizarea să se efectueze în baza unei legi și să se acorde despăgubiri. Având în vedere că, prin Decretul nr. 92/1950, deși au fost suspuse naționalizării anumite imobile, totuși, în schimbul acestora nu au fost acordate și despăgubiri, instanța a constatat o contradicție a decretului cu Constituția în vigoare de la acel moment, dar și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembre 1947, obligatorie pentru România de la data emiterii decretului de naționalizare.

Instanța nu a putut reține apărarea pârâtelor în sensul că, prin Decizia civilă nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București Secția a III a Civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost edictat cu respectarea dispozițiilor legale.

Potrivit art. 1201 C.civ., aplicabil în speță, „Este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași păți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Prin urmare, pentru a exista autoritate de lucru judecat, a fost necesară îndeplinirea mai multor condiții, respectiv cauzele la care ne raportăm să aibă același obiect, cauza cererilor de chemare în judecată să fie aceleași, iar litigiile să se poarte între aceleași părți, în aceeași calitate.

Instanța a reținut că, prin decizia civilă nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București s-a respins acțiunea de constatare a nulității măsurii de trecere a imobilului în patrimoniul statului și restituirea lui către reclamanți în considerarea exclusivă a lipsei de calitate procesuală activă, ca urmare a nerespectării principiului unanimității. Așadar, considerentele acestei decizii civile au înlocuit pe cele ale deciziei civile nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București Secția a III a Civilă prin care s-a respins pe fond acțiunea reclamanților, astfel încât, respingerea acțiunii s-a realizat în temeiul unei excepții procesuale, iar nu prin evocarea fondului.

Pe cale de consecință, întrucât prin decizia față de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat nu s-a evocat fondul cauzei, instanța a apreciat că nu s-a putut reține autoritatea de lucru judecat la care pârâtele au făcut referire prin concluziile dezvoltate în fața instanței.

Față de toate aceste considerente, instanța a reținut caracterul nelegal al trecerii în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996 a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata prin prezenta acțiune

În ceea ce privește buna sau reaua credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996, instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 966 C.civ. de la 1864, aplicabil în speță, „obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea efect”, iar potrivit art. 968 din același act normativ, „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrare bunelor moravuri sau ordinii publice”.

Fiind una dintre condițiile generale de validitate ale actului juridic, cauza trebuia să fie valabilă, în caz contrar atrăgând nulitatea absolută a contractului. În cazul specific al contractului de vânzare-cumpărare, dacă atât cumpărătorul cât și vânzătorul au fost de rea credință, contractul a fost considerat nul absolut în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit.

În ceea ce privește buna-credință a cumpărătorilor I. V. și I. V., aceasta trebuia să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestora. Potrivit art. 1898 alin. 1 C.civ., buna-credință reprezintă „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

Instanța a reținut că familia lui I. V. a fost notificată de reclamantul G. R. B. la data de 27.07.1996 prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, conform dovezii de la fila 49. Reclamantul G. R. B. a transmis notificare și prin intermediul executorului judecătoresc, din data de 09.07.1996, adresată familiei I. V., aducându-i-se la cunoștință faptul că imobilul din .. 5 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, astfel că apartamentul pe care această familie l-a ocupat nu se poate cumpăra de la stat, statul fiind doar un detentor precar al imobilului. Totodată, s-a adus la cunoștință că, în calitate de moștenitor al proprietarului imobilului, va continua demersurile pentru restituirea în natură a acestuia.

Instanța a reținut că ambele aceste notificări au fost trimise și primite de pârâții-cumpărători anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Cu toate acestea, cu ignorarea demersurilor întreprinse de reclamantul G. R. B., la data de 05.12.1996 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 191. Or, încheierea contractului în aceste condiții, a dovedit lipsa oricărei diligențe rezonabile a cumpărătorilor, care ar fi trebuit să aștepte până la lămurirea situației juridice a apartamentului și abia apoi să procedeze la cumpărarea acestuia.

Față de aceste considerente, în niciun caz nu s-a putut vorbi despre bună-credință în persoana cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește buna-credință a vânzătoarei, instanța a reținut că, prin notificarea înregistrată la Registratura Generala a Municipiului București, la data 17.07.1996, sub nr. 555 ( fila 47), reclamantul G. R. B. a solicitat restituirea in natura a imobilului din .. 5, compus din teren și construcție. Totodată, prin cererea depusa de același reclamant și înregistrată sub nr. 667/27.11.1996 de către Primăria Municipiului București (f 48), s-a solicitat să nu se procedeze la vânzarea către chiriași a apartamentelor, în caz contrar s-a încălcat prevederile Legii nr. 112/1996.

In aceste condiții, vânzătoarea a avut obligația mai întâi să clarifice situația juridică a imobilului pe care intenționa să-l înstrăineze, iar nu să procedeze, așa cum a făcut, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în orice condiții.

Întrucât, din probele administrate s-a desprins concluzia că părților la contractul de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996 nu li s-a putut aplica prezumția de bună-credință, instanța a reținut că actul încheiat în acest fel a fost lovit de nulitate absolută în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit, detaliat mai sus.

Instanța a reținut că și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost în acest sens. Relevantă pentru speța de față a fost hotărârea dată în cauza P. împotriva României (1 decembrie 2005), în care Curtea Europeană a stabilit ca vânzarea către un terț a unui bun,pe care statul ar fi trebuit să fie restituit a reprezentat o ingerință în dreptul de proprietate. Analizând justificarea ingerinței, Curtea a statuat că „în urma acestei vânzări, cel interesat nu mai are posibilitatea să intre în posesia bunului, să-l vândă sau să-l lase moștenire, să consimtă la donarea sa ori să dispună de el într-un alt mod. În aceste condiții (…) această situație are ca efect privarea părții de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție” (paragraful 75). Curtea a reținut, de asemenea, că „la momentul vânzării, statul nu avea un titlu asupra apartamentului și că ingerința litigioasă era lipsită de bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu” (paragraful 79). „Ținând cont de cele de mai sus, Curtea conchide că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului a fost lipsită de bază legală și, prin urmare, că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție” (paragraful 80).

Având în vedere aceste considerente, instanța a admis cererea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 191 încheiat în data de 05.12.1996 între S.C. C. I. S.A. și I. V..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel paratele I. V., S. F. și M. București, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond și respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

In motivarea cererii de apel formulata de paratele I. V., S. F., s-au arătat următoarele:

I. Instanța de fond a reținut că imobilul în cauză a trecut în mod nelegal în proprietatea statului în baza decretului 92/1950, pronunțând o hotărâre nelegală.

Fără să fi fost sesizată de reclamante cu un capăt de cerere prin care să se constate caracterul abuziv al aplicării decretului 92/1950 față de autorul lor și imobilul în discuție, instanța de fond a făcut o analiza atentă a modului de aplicare a decretului 92/1950, vis a vis de teoria și practica judecătorească din anul 2012, și nicidecum a cadrului juridic și a practicii judecătorești la nivelul sfârșitului anului 1996, anul în care a fost încheiat actul juridic supus analizei juridice.

In esența, instanța de fond a apreciat ca decretul nr. 92/1950 a fost edictat in timp ce era în vigoare Constituția din 1948 și o valabilă naționalizare trebuia să respecte cele două condiții: naționalizarea să se fi făcut în baza unei legi și să se acorde despăgubiri. Or, în cazul decretului 92/1950 nu au fost acordate despăgubiri ceea ce ar reprezenta o contradicție între Constituția în vigoare la acel moment și decretul 92/1950, conform art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Pârâții s-au apărat sub acest aspect că, la momentul încheierii actului juridic, imobilul a fost considerat ca intrat cu titlu legal în proprietatea statului, legea nr. 112/1995 fiind categorică sub acest aspect, fapt completat și de decizia nr. 1897/A pronunțată de Tribunalul București Secția a IlI-a civilă, rămasa irevocabilă prin decizia civilă nr. 37 pronunțata la 12.01.1999 a Curții de Apel București Secția a III-a Civila, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că decretul nr. 92/1950 a fost edictat cu respectarea dispozițiilor legale.

Instanța de fond a făcut o analiza, în opinia apelantelor pârâte parțială și oricum greșită, a aplicabilității art. 1201 c. civ la speța dedusă judecății, a apreciat că în cazul acestora nu a existat autoritate de lucru judecat.

In apel, au solicitat instanței de apel să analizeze cu atenție chestiunea "titlului statului asupra imobilului in cauza, respectiv daca la momentul încheierii actului juridic 5 decembrie 1996, conform legii in vigoare, decretul 92/1950 a fost considerat titlu legal a statului.

Au invocat în acest sens dispozițiile legii nr. 112/1995 si Normele metodologice de aplicare a acestei legi, din 17.01.1996.

Or, în cazul apelantelor pârâte s-a aplicat din plin art. 1 alin 2 din Norme, imobilul fiind trecut in proprietatea statului prin aplicarea decretului nr. 92/1950, poziția nr. 6320 din anexa, în care autorul reclamanților a apărut P. G. - 8 apartamente in .. 5.

In acest regim juridic, imobilul a trecut in proprietatea statului cu titlu, a fost confirmat juridic ulterior, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, analizată de instanța de fond numai sub aspectul daca a întrunit cele trei condiții prevăzute de art. 1201 c. civ; or, important a fost că din punct de vedere legal, la momentul încheierii actului juridic la 05.12.1996, imobilele trecute în proprietatea statului prin aplicarea decretului nr. 92/1950 au fost considerate cu "cu titlu legal", în condițiile în care nu a existat o hotărâre judecătoreasca contrară sau cel puțin un proces în curs de judecată.

Pe cale de consecință, "titlul legal" al statului asupra imobilului în cauză, a clarificat și celelalte critici formulate de reclamanți cu privire la vânzarea bunului de către un neproprietar și cauza ilicită, care urmează să primească o nouă soluție juridică, legală.

II. Instanța de fond a apreciat lipsa de bună-credință a pârâților la încheierea actului juridic și a sancționat actul juridic încheiat în aceste condiții pentru cauză ilicită.

In opinia apelantelor pârâte instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală în ceea ce privește cauza ilicită a actului juridic care ar fi fost semnat, semnat de către pârâții cu rea-credință.

In esența, motivele de nulitate absoluta a actului juridic semnat la 05.12.1996 au fost cele precizate in art. 11 din Legea 112/1995 in mod expres: "Actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. 6 și art. 10 sunt lovite de nulitate absoluta".

Or, aceste cazuri vizate sunt: art. 9 alin 6 - atunci când chiriașii cumpărători ar fi dobândit sau ar fi înstrăinat după 1990 o altă locuință; art. 10, apartamentul ce face obiectul actului juridic să nu beneficieze de dotări speciale precum: piscină, saună, seră etc.

In situația apelantelor pârâte nu a existat nici unul dintre aceste motive de nulitate absolută.

In concluzie, au solicitat să se constate ca actul de vânzare-cumpărare încheiat la 05.12.1996 a fost încheiat de părți cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a fost perfect valabil.

Din alt punct de vedere, plecând de la caracterul de titlu legal al statului asupra imobilului, în aceste condiții, s-a aplicat art. 45 alin 4 din Legea nr. 10/2001 care a statuat ca actele de înstrăinare au fost lovite de nulitate absolută, dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii în vigoare 112/1995, la momentul încheierii actului juridic.

In aceasta situație juridica nu s-a analizat buna sau reaua-credință a părților semnatare ale actului juridic.

In schimb, dacă imobilul ar fi intrat în proprietatea statului fără titlu, în temeiul art. 45 alin 2 din Legea nr. 10/2001 s-ar fi analizat buna sau reaua-credință a părților semnatare.

In consecința, având în vedere regimul juridic al bunului, intrat cu titlu în proprietatea statului, la momentul încheierii actului juridic 05.12.1996 nu s-au analizat notificările reclamanților, buna sau reaua-credință a părților, minimele diligente de verificare a situației juridice a bunului deoarece aceste chestiuni nu au absolut nicio relevanta juridica, întrucât bunul intrat cu titlu legal in proprietatea statului a fost înstrăinat în temeiul disp. legii 112/1995, cu respectarea condițiilor legale.

In această situație juridică, nu s-a pus problema unei cauze ilicite, prohibită de lege sau de ordinea publică.

III. Instanța de fond a reținut că vânzătoarea a avut obligația să nu încheie actul juridic înainte de a clarifica situația juridică a imobilului, altfel actul încheiat în aceste condiții a fost lovit de nulitate absolută.

Această argumentare a instanței de fond a fost nelegală.

In opinia apelantelor pârâte, la momentul încheierii actului juridic la 05.12.1996, regimul juridic a fost stabilit de disp. legii nr. 112/1995 si de Normele metodologice din 17.01.1996, care au stabilit cu certitudine că imobilele intrate în proprietatea statului în baza decretului 92/1950 au fost intrate în proprietatea statului cu titlu legal și noțiunea de "bun" sau "rea-credință" la încheierea acestui act pur și simplu nu a existat în aceste norme.

In realitate, prin Hotărârea de Guvern nr. 11 din 04.02.1997 au fost modificate Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, importante în cazul apelantelor pârâte au fost următoarele art. 1 alin. (2):

"Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974."

Iar art. 1 alin. 6: (6) In cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective."

Iar art. 9/2 a instituit regula de a suspenda, pe o perioada de cel mult 6 luni procedura de restituire, de acordare de despăgubiri sau după caz a contractului de vânzare-cumpărare, până la soluționarea situației juridice a bunului.

In concluzie, obligația juridică de a soluționa cererile, contestațiile și a suspenda orice procedură inclusiv cea de încheiere a actelor de vânzare, a fost introdusă prin Hotărârea nr. 11 din 04.02.1997, în condițiile în care actul juridic a fost încheiat de 05.12.1996 și deci această normă legală nu a putut retroactivă, în cauză s-a aplicat principiul "tempus regit actum".

Abia la 5 martie 1997, la cererea reclamantului G. R. B., înregistrată sub nr. 740 la ., acesta a dispus suspendarea încheierii actelor de vânzare-cumpărare pentru celelalte apartamente rămase nevândute până la acel moment.

In concluzie, argumentarea instanței de fond a fost profund greșită, legea nu a putut retroactiva și deci obligația suspendării, inclusiv a încheierii actelor de vânzare-cumpărare nu a existat din punct de vedere legal.

IV. Instanța de fond a invocat practica internă și a CEDO, care ar fi în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Soluția juridică a instanței de fond a fost nelegală și împotriva practicii CEDO în materie.

a) In ceea ce privește practica internă:

Au invocat practica internă din România, în legătură cu soluțiile juridice pronunțate privind: apartamente situate in același imobil din .. 5; situația juridica a bunului, dar și comportamentul juridic al vânzătorului și al fiecărui cumpărător in parte, a fost identică în toate cazurile; cererile de chemare în judecată formulate de aceiași reclamanți au fost identice, pentru aceleași argumente de drept și de fapt, trase la indigo.

Si totuși, soluțiile juridice pronunțate de instanțele de judecată, prin hotărâri definitive și irevocabile au fost pur și simplu contrare soluției pronunțate în acest dosar de instanța de fond, astfel:

- apartamentul nr. 1, din acest imobil, dobândit de E. A. in baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 06.12.1996, prin sentința civilă nr. 8891 pronunțata la 24.10.2007, rămasă definitivă s-a respins acțiunea reclamanților de a se constata nulitatea absolută a contractului, iar într-o ulterioară acțiune în revendicare, prin sentința civilă nr._ pronunțată la 25.11.2011 a fost respinsă ca nefondată cererea reclamanților, hotărârea rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 616 pronunțată de Tribunalul București Secția a IlI-a civilă la 14.06.2013;

- apartamentul nr. 8, a fost dobândit de Melconian Hrair C. în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 392 din 18.12.1996, iar prin decizia civilă nr. 909 A pronunțată la 01.11.2011 de Tribunalul București Secția a IlI-a Civila, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2034 R pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a la 13.11.2012, a fost respinsă ca nefondată cererea reclamanților de a se constata nulitatea absolută a actului juridic;

- apartamentul nr. 6, a fost dobândit de Soleanicov V. și V. E., în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 214 din 10.12.1996, iar prin decizia civilă nr. 181 R pronunțată la 31.01.2012 de Curtea de Apel București Secția a IV-a s-a respins cererea reclamanților de a se constata nulitatea absolută a actului, hotărârea fiind irevocabilă.

Important a fost că, în toate cazurile, identice cu cazul apelantelor pârâte, raționamentele juridice ale instanțelor de judecată au condus la ideea că actele juridice au fost încheiate cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea nr. 112/1995 și a normelor metodologice în vigoare la momentul 05.12.1996 și nu a existat niciun motiv care să conducă la nulitatea absolută a actului juridic.

b) In ceea ce privește practica CEDO

Instanța de fond a invocat practica CEDO, plecând de la premisa greșită că bunul ar fi intrat fără titlu legal în proprietatea statului și deci statul vânzător a vândut un bun care nu-i aparținea de drept. In continuare citarea unor cauze asemănătoare nu a avut absolut nicio importanță, raționamentul a fost complet greșit.

In opână apelantelor pârâte, bazata pe disp. legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare a legii în vigoare la momentul 05.12.1996, în lipsa unui proces de revendicare sau de contestare a măsurii naționalizării/aplicare a decretului nr. 92/1950, legea a fost aplicată în mod corect iar actul juridic a fost încheiat cu respectarea legii, ceea ce a înlăturat criticile formulate de reclamanți și reținute în mod greșit de instanța de fond.

In concluzie, apelantele pârâte au solicitat să se constate că nu a existat niciun motiv prevăzut de legea nr. 112/1995 și de Normele metodologice de aplicare, care să conducă la constatarea nulității actului juridic.

Au solicitat apelantele pârâte admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

In drept: au fost invocate disp. art. 282, 294 si urm. c. pr. civ.

In motivarea cererii de apel, apelantul M. București, prin Primar General, a arătat următoarele:

In ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. nr. 191/05.12.1996 având ca titulari pe numiții I. V. și I. V. a apreciat că actul de înstrăinare a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale.

In principiu, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun a fost de natură să atragă caducitatea actului în ce privește pe terțul achizator, în cazul în care acesta a fost de bună-credință, soluția s-a justificat pe considerațiuni de echitate și utilitate socială.

A considerat că imobilul a fost vândut legal, în temeiul art.9 (1) din Legea nr. 112/1995 ce permitea vânzarea către chiriași titulari de-contract. La încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate cerințele generale de validitate ale actului, prevăzute de codul civil și cele prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar părțile contractante nu au cunoscut ca vânzătorul nu a fost proprietarul lucrului vândut.

A apreciat că, chiar dacă s-a făcut dovada că autorul reclamanților a fost persoana exceptată de la naționalizare, acesta a figurat înscris în anexa la Decretul nr.92/1950, poz. 6320 a fost înscris cu mai multe imobile, situate în Cavafii Vechi astfel că acesta s-a încadrat în categoria exploatatorilor de locuințe.

In ceea ce privește mandatarul apelantului pârât, fila 46 dosar, in care s-a inserat faptul ca s-a formulat cerere de cumpărare in baza Legii nr.112/1995, a apreciat că S.C. C. I. S.A. nu a respectat atribuțiile din contractul de mandat, acesta s-a făcut culpabil de încălcarea acestuia.

Faptul că pe lista anexa a D.92/1950 ce face parte integrantă din aceste, a figurat imobilul în litigiu și în lipsa unor dovezi în sensul exceptării acestuia de la naționalizare s-a considerat că, imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.

Prevederile Decretului 92/1950 nu au încălcat prev.Constituției din anul 1948 ci s-au coroborat cu acestea. Coroborând art.II din Constituția din 1948 cu prev.art.pct.l și 2 sin Decretul 92/1950 potrivit cărora se naționalizează imobilele care aparțin foștilor industriași, maiștri, bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii precum și imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe s-a constatat că aceste imobile au fost considerate chiar prin dispozițiile Decretului din punct de vedere al noțiunii și destinației lor drept mijloace de producție destinate exploatării.

In ceea ce privește cauza de nulitate invocată, respectiv nerespectarea condițiilor impuse de art.9 alin 5 din legea nr.112/1995 dobândirea și înstrăinarea unei locuințe după data de 01.01.1990, trebuia ținut cont că:

In analiza acestei cauze de nulitate absolută trebuia avut în vedere faptul că dobândirea a privit doar o cota ideală dintr-un întreg ceea ce nu a reprezentat o locuință în accepțiunea legii nr. 114/1996 coroborate cu dispozițiile legii ce a stat la baza perfectării actului de vânzare.

Prin apartament, în sensul legi nr.112/1995, s-a înțeles locuința compusă din una sau mai multe camere, cu dependințele, garajele și anexele gospodărești aferente, inclusiv camere de serviciu, poduri, pivnițe, magazii și altele asemenea, indiferent dacă au fost situate la același nivel sau la niveluri diferite și care, la data trecerii în proprietatea statului, a constituit o singura unitate locativă de sine stătătoare, așa cum a fost determinată prin construcție.

Față de cele menționate a considerat că nu s-a putut reține că pârâți ar fi dobândit și înstrăinat o locuință după 01.01.1990 ca atare a apreciat apelantul pârât că actul incriminat a fost încheiat cu respectarea condițiilor limitativ și expres prevăzute de legea nr. 112/1995.

Față de motivele expuse a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței civile apelate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca nefondată și menținerea actului de înstrăinare ca legal întocmit.

În drept au fost invocate disp. art. 282-298 C.pr.civ.

Prin decizia civilă nr. 16 A/8.01.2014 Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis apelurile formulate de apelantele-pârâte I. V., Ș. F., și de apelantul-pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr._/26.11.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosar nr._ (nr. vechi 9363/2002), în contradictoriu cu intimații-reclamanți G. R. B., M. V., M. M. T., G. A. P., intimatul-pârât . administrator judiciar AMD G. Expert SPRL, a schimbat în tot, sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare in judecata, intimații-reclamanți au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996, invocând în acest sens disp. art. 1 și 9 din Legea 112/1995, art. 1 alin. 3 din HG nr. 20/1996, art. 1 alin. 3,4,5 si 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, art. 948 C.civ., art. 8 din Constituția din 1948, art. 6 din legea 213/1998, art. 480-481 C.civ. si art. 46 din legea 10/2001.

Așa cum a reținut și instanța de fond, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996, M. București, prin mandatar ., a vândut paratei, I. V. și autorului paratelor, I. V., imobilul situat în București, .. 5, parter, ., în temeiul Legii 112/1995.

Potrivit celor reținute prin decizia civilă nr. 1897/25.06. 1998 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 37/1999 a Curții de Apel București, imobilul situat în .. 5 a fost preluat de stat în baza Decretului 92/1950 de la P. G. .

La data de 17.07.1996, intimatul-reclamant G. R. B. a solicitat Comisiei Locale de aplicare a Legii 112/1995 - sector 3 București restituirea în natură a întregului imobil de la nr. 5 pe ., acesta a formulat o nouă cerere de restituire adresată Comisie Municipiului București de aplicarea Legii 112/1995, înregistrată la M. București la data de 27.11.1996.

Cunoscând că . este locuit de fam. I. V. și V., reclamantul i-a notificat pe aceștia (a se vedea notificarea aflata la fila 50 din dosarul de fond), aducându-le la cunoștință calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar și demersurile sale pentru recuperarea imobilului.

Cu toate acestea, I. V. și I. V. au încheiat cu M. București, prin mandatar ., contractul de vânzare-cumpărare nr. 191/05.12.1996.

Tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București, s-a statuat cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului de către stat a fost cu titlu valabil.

Susținerile instanței de fond in sensul ca acesta decizie nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București nu a intrat în puterea lucrului judecat întrucât prin decizia pronunțată în recurs instanța de recurs a respins acțiunea exclusiv pentru nerespectarea principiului unanimității, nefiind așadar întrunite disp. art. 1201 c.civ., nu pot fi reținute de tribunal.

Astfel, instanța de fond trebuia să rețină puterea de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești, prin care s-a reținut în mod irevocabil că decizia nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București a statuat în mod irevocabil cu privire la valabilitatea titlului de preluare a statului. In acest sens sunt decizia nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București (fiind prima decizie care a tranșat această chestiune în mod irevocabil) și decizia civilă nr. 2034R/13.11.2012 a Curții de Apel București. Exista și o a treia decizie civilă, nr. 1536/27.09.2012 - irevocabilă, în sens contrar celorlalte două hotărâri, care analizând deciziile civile nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București si nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București, apreciază că aspectele referitoare la valabilitatea titlului statului nu au fost tranșate cu putere de lucru judecat. Tribunalul însă nu a putut ține seama de acesta, întrucât prima decizie care a statuat în mod irevocabil în sensul că prin hotărârea Tribunalului București nr. 1897/A/25.06.1998 s-a dezlegat în mod irevocabil chestiunea privind valabilitatea titlului statului, este decizia civilă nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București care este anterioară decizie civile nr. 1536/27.09.2012 a Curții de Apel București. In consecință, întrucât prima hotărâre are putere de lucru judecat, tribunalul a ținut seama de cele statuate prin decizia civilă nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București .

Prin această decizie (fila 75 din dosarul de apel) s-au reținut cu putere de lucru judecat următoarele: „In speță ,însă, astfel cum s-a arătat deja, prin decizia civilă nr. 1897A din 25.06.1998, pronunțată de Tribunalul București- Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 1106/1998, irevocabilă prin decizia civilă nr. 37 din dosarul nr. 4197/1998, prin care a fost respins recursul, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul român a preluat imobilul cu titlu legal”.

Așadar, față de cele mai sus arătate, tribunalul a constatat că în mod greșit instanța de fond a reținut că această problema a valabilității titlului statului nu a fost deja dezlegata, procedând ea însăși la analiza titlului statului.

Tribunalul a constatat că față de disp. art. 45 din Legea 10/2001, întrucât cu putere de lucru judecat s-a reținut că preluarea imobilului în temeiul Decretului 92/1950 a fost o preluare a statului cu titlu valabil (potrivit Deciziei civile nr. 1897/25.06.1998 - și decizie civile nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București), în cauza, nulitatea contractului se impune a fi verificată prin prisma disp. art. 45 alin. 4 din Legea 10/2001. Acesta întrucât, fata de disp. art. 45 din Legea 10/2001, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare se analizează diferit după cum preluarea s-a făcut cu titlu (cum este cazul de fata) sau fără titlu.

Potrivit disp. art. 45 alin. 4 din Legea 10/2001 „ actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele preluate cu titlu, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”.

In consecință, urmează a se verifica nu buna sau reaua-credință a părților la încheierea contractului (această analiză fiind impusă doar de disp. art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001, adică î situația nevalabilității titlului statului) ci dacă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare părțile au respectat dispozițiile legale imperative in vigoare la momentul înstrăinării, și nu cele intrate în vigoare ulterior. De asemenea, dacă notificarea comunicată de reclamantul G. autorului paratelor, în raport cu dispozițiile in vigoare la acel moment, avea consecințe asupra valabilității înstrăinării.

S-a constatat, că înstrăinarea imobilului a avut loc la data de 05.12.1996.

Prin disp. art. 1 din Legea 112/1996, invocate de reclamanți ca fiind încălcate la momentul încheierii contractului, se prevedea posibilitatea foștilor proprietari ai imobilelor cu destinația de locuință să solicite măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat cu titlu.

In continuare, au fost invocate disp. art. 9 din Legea 112/2001, arătându-se că există posibilitatea cumpărării doar a apartamentelor care nu se restituiau în natură, de aici deducându-se, prin coroborarea acestui articol cu art. 1, ca nu puteau fi vândute decât imobilele ce fuseseră preluate cu titlu de către stat.

Or, așa cum a arătat mai sus, în mod irevocabil s-a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, ceea ce înseamnă că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 05.12.1996 fuseseră respectate aceste dispoziții ale legii.

Tribunalul a mai reținut că Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, în vigoare la momentul înstrăinării imobilului, arătau la art. 1 alin. 2 care erau imobilele considerate ca trecute în proprietatea statului cu titlu, în această categorie intrând și imobilele preluate de stat prin Decretul 92/1950. Ceea ce înseamnă că, la momentul vânzării imobilul, titlul statului era considerat un titlu valabil și, ca atare, imobilul putea fi înstrăinat în temeiul Legii 112/1995, întrucât nu exista nicio dispoziție legală care să împiedice vânzarea bunului.

In consecință, chiar dacă reclamantul G. l-a notificat pe I. V. să nu cumpere imobilul, aducându-i la cunoștință că dorește să recupereze proprietatea ce a aparținut autorilor săi, nicio dispoziție legala de la acel moment nu îl împiedica pe cumpărător să dobândească în mod valabil bunul.

Abia ulterior încheierii contractului, ți anume la data de 18.02.1997, Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 au fost modificate, alin. 3 al art. 1 prevăzând că se consideră preluate cu titlu valabil de către stat imobilele naționalizate în baza Decretului 92/1950, dacă la momentul preluării fuseseră respectate prevederilor art. 1-5 și ale art. II din decret etc. De asemenea, alin. 4 al aceluiași articol a prevăzut că nu intră sub incidența Legii 112/1995 locuințele ce nu au fost preluate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul preluării iar alin. 6 impunea suspendarea vânzării în cazul în care se aflau pe rolul instanțelor de judecată cereri referitoare la aceste imobile.

Or, toate aceste modificări ale Normelor metodologice au fost aduse ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/18.12.1996, și anume în data de 18.02.1997.

Constatându-se că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile legale in vigoare la momentul înstrăinării, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți este neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prev. de art. 45 alin. 4 din Legea 10/2001 care să atragă nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii, la data de 10.05.2014, au declarat recurs reclamanți G. R. B., M. V., M. M. T. și G. A. P., cerere care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 12.03.2014.

Prin motivele de recurs recurenții - reclamanții au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate de către apelanții llie V., Ș. F., precum și de M. București împotriva sentinței civile nr._/26.11.2012 pronunțata de Judecătoria sectorului 3 București, cu consecința menținerii în tot a sentinței civile pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.

In situația în care recurenții vor cădea în pretenții, cu privire la obligarea lor Ia plata cheltuielilor de judecata efectuate de către intimații - pârâți, constând în onorariu de avocat, solicită diminuarea acestor pretenții, pentru următoarele:

Recurenții - reclamanți critică decizia recurată pentru nelegalitate, astfel:

Art. 304 pct. 7 Cod procedura civila - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Consideră că instanța de apel a argumentat contradictoriu decizia pronunțată întrucât a arătat în pag. 16 că: "Tribunalul constata ca față de disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001, întrucât cu putere de lucru judecat s-a reținut că preluarea imobilului în temeiul Decretului 92/1950 a fost o preluare a statului cu titlu valabil (potrivit Deciziei civile nr. 1897/25.06.1998 și deciziei civile nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București), în cauza, nulitatea contractului se impune a fi verificată prin prisma disp. art.45 alin.4 din Legea nr.10/2001." iar în pag. 17 a arătat că: „Or, așa cum am arătat mai sus, în mod irevocabil s-a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, ceea ce înseamnă că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare la data de 05.12.1996 fuseseră respectate aceste dispoziții ale legii. "

Or, instanța întâi a arătat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat la data de 25.06.1998, respectiv la 31.01.2012 că Statul Român a preluat imobilul „cu titlu”, conform sentinței civile nr. 1897/25.06.1998, pronunțată de către Tribunalul București, respectiv deciziei civile nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București, pentru ca apoi să se constate că la încheierea acestui contract în data de 05.12.1996 fuseseră respectate dispozițiile legale.

Constatarea că imobilul a fost preluat "cu titlu", intervenită abia după un an și 7 luni de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, nu poate duce la concluzia că la momentul 05.12.1996 statul avea un titlu valabil.

Art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă - când instanța, interpretând greșit actul dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia

Apreciază că instanța de apel a schimbat în mod greșit înțelesul neîndoielnic și a interpretat nelegal și contrar practicii constante a instanțelor din România noțiunea de preluare a unui imobil "cu titlu".

Prin Decizia civila nr.1897 A/25.06.1998 (dosar nr. 1106/1998), pronunțată de către Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.37/12.01.1999 (dosar nr. 4197/1998) pronunțată de Curtea de Apel București, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că imobilul a intrat în proprietatea Statului "cu titlu" motivându-se astfel: In ceea ce privește preluarea de către stat a imobilului cu titlu, nu există nici un dubiu, fiind reținut în mod corect de către instanța de fond că prin decizia civilă nr. 1897A din 25.06.1998, pronunțată de Tribunalul București, Secția a lIl-a Civilă în dosarul nr. 1106/1998 (...).

Subliniază că prin sentința nr. 1897/A/25.06.1998 nu s-a analizat și valabilitatea acestui titlu, ci doar modalitatea de preluare a imobilului printr-un act normativ, respectiv a Decretului nr. 92/1950, care a constituit argumentul principal în soluția pronunțată de către instanța de apel.

Instanța de fond în mod corect a reținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 9 ale Legii nr. 112/1995, care se referă la imobilele preluate de stat cu titlu și că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actul juridic în discuție nu poate fi păstrat, deoarece privește un imobil preluat de stat fără titlu valabil, deoarece, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, pentru ca titlul statului să poată fi considerat valabil, nu este suficient ca preluarea hunului să se fi efectuat în baza unui act normativ, ci și cu respectarea dispozițiilor acelui act si mai ales a Constituției în vigoare la data preluării.

Prin urmare consideră că imobilul a fost preluat abuziv, iar "abuzul nu creează drept” acest principiu de bază al dreptului fiind ignorat în perioada comunistă.

Curtea Constituțională prin Decizia nr.73/08.08.1995 cu privire la constituționalitatea unor prevederi ale legii pentru reglementarea juridică a imobilelor trecute în proprietatea statului, la punctul 4 a decis asupra dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr.112/1995 referitoare la sintagma "fără titlu", iar în motivare a statuat că locuințele preluate de stat prin act administrativ ilegal sunt considerate fără titlu și în lipsa temeiului juridic de constituire a dreptului de proprietate, statul nu este proprietar.

Decretul 92/1950 nu poate fi considerat un titlu valabil întrucâtîncalcă dispozițiile Constituției din 1948 care prevedea în art.8 că dreptul de proprietate și de moștenire sunt garantate; încalcă prevederile art. 480 și 481 Cod civil, potrivit căruia proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de ei, nimeni neputând a-și ceda proprietatea decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire; încalcă dispozițiile art. 17 pct.l și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948, care prevăd că orice persoană are dreptul la proprietate și nu poate fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa.

De asemenea, odată cu . Legii nr. 10/2001 in cuprinsul art. 2, alin.1 se arată în mod expres ca sunt imobile preluate abuziv și imobilele preluate în baza Decretului nr.92/1950, iar instanța de apel trebuia să țină seama de noile modificări legislative și pe cale de consecință să constate preluarea fără titlu legal a imobilului situat în București, .. 5.

Prevederile Decretului nr.92/1950 nu puteau constitui preluare „cu titlu" în cauza pendinte, întrucât la momentul naționalizării au fost încălcate însăși prevederile acestui decret, prin nerespectarea identității între persoana care figurează în lista anexă a Decretului nr.92/1950 (P. G. decedat din 1907) și adevărații titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului la data naționalizării, fiicele sale, C. L. (născuta P.), V. Constanta (născuta P.), S. Virgilia (născuta P.), P. Gh. A. (D.) și Motoiu Valențe A. (născuta P.), care și-au exercitat în public atributele dreptului de proprietate și au intabulat acest drept, așa cum a rezultat din procesul verbal emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București nr._/1940 din 09.07.1941.

In ceea ce privește aplicarea în speță a dreptului statului de naționalizare, acesta produce efecte "in personam" și nu ""in rem", motiv pentru care preluarea unui imobil de către stat pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar constituie o naționalizare nelegală cu consecința că statul nu a putut dobândi vreodată dreptul de proprietate asupra imobilului.

Recurenții invocă art.1 alin 3, 4 și 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 republicate, arătând că în doctrină s-a stabilit că sintagma "fără titlu valabil "acoperă următoarele ipoteze: când imobilul a fost preluat în fapt, fără întocmirea nici unei formalități care să constate aceasta preluare; când imobilul a fost preluat în baza unui titlu (act administrativ, act juridic civil, fapt juridic stricto sensu), dar cu încălcarea dispozițiilor legale atunci când intra în vigoare, pe care titlul respectiv trebuia să le respecte; când imobilul a fost preluat printr-un titlu emis în temeiul și în conformitate cu un act normativ, dar acest act normativ era contrar Constituției sub imperiul căreia fusese adoptat; când, imobilul a fost preluat în baza unui titlu constituit dintr-un act administrativ emis fără temei legal, adică în absența oricărei dispoziții legale pe care s-ar fi putut întemeia.

Art. 304 pct. 9 Cod Procedură civilă - când hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel invoca același articol de lege pe care și recurenții - reclamanți l-au invocat, dispozițiile art. 9 alin.l din Legea nr. 112/1995 - "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14", însă pentru a îi da o interpretare greșită care îi schimbă înțelesul neîndoielnic. Astfel, instanța de apel a arătat: „Tribunalul mai retine ca Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, in vigoare la momentul înstrăinării imobilului, arătau la art. l alin. 2 care erau imobilele considerate ca trecute în proprietatea statului cu titlu, în această categorie intrând și imobilele preluate de stat prin Decretul 92/1950. Ceea ce înseamnă că la momentul vânzării imobilului, titlul statului era considerat un titlu valabil și, ca atare, imobilul putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât nu exista nici o dispoziție legala care să împiedice vânzarea bunului. "

Reiterează recurenții afirmațiile făcute la instanța de fond (completare la notele scrise) și în fața instanței de apel, precum și prin notele scrise depuse în apel, că la data înstrăinării, 05.12.1996, erau în vigoare următoarele dispoziții legale ce au fost „încălcate de pârâtă prin încheierea contractului de vânzare cumpărare:

- art. 9 alin.1 Legea nr.112/1995 - Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului - cererea reclamanților de revendicare înregistrată Ia nr.555/17.07.1996 la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 3 București era încă nesoluționată;

- Hotărârea nr. 117/23.10.1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 și

- Decizia nr. 1449/8.10,1996 a Primarului Municipiului București, care interziceau vânzarea imobilelor revendicate înainte de soluționarea situației juridice a acestora, în mod corect instanța de fond a admis acțiunea recurenților motivat de încălcarea de către subdobânditoare a dispozițiilor legale imperative.

Din punctul recurenților de vedere este evident că atât Statul, prin instituțiile abilitate, cât și pârâtele au acționat cu rea credință (art.45 alin.2 Legea nr.10/2001) și fără a respecta legile în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare (art.45 alin.4 Legea nr.10/2001).

Textul de lege, art. 9 alin.1 din Legea nr. 112/1995, trebuie interpretat in litera, dar si in spiritul sau, iar in cazul nostru consideram ca legiuitorul nu a instituit prin Legea nr. 112/1995 un termen de depunere a notificărilor doar pentru a vedea cate notificări se vor depune in perioada de 6 luni si ca sa treacă imediat la vânzarea imobilelor. Scopul acestui termen era tocmai acela de a primi notificările de la persoanele care doreau restituirea imobilelor naționalizate, pentru ca apoi să fie analizate aceste notificări urmate de emiterea dispozițiilor de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii. Numai după aceasta etapa se putea cunoaște de către autorități care apartamente puteau fi vândute chiriașilor și care nu.

Dacă pârâții ar fi respectat câtuși de puțin art.9 din Legea nr. 112/1995 nu ar fi trebuit să cumpere până la soluționarea definitivă a cererii reclamanților de retrocedare. Cumpărătorul ar fi trebuit să se intereseze de situația juridică a imobilului la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 3 și să constate că pentru acest imobil a fost depusă o cerere de restituire în natură.

Mai mult decât atât, instanța de apel a arătat în mod greșit că: "Abia ulterior încheierii contractului, și anume la data de 18.02.1997, Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 au fost modificate, alin. 3 al art. l prevăzând că se consideră preluate cu litiu valabil de către stat imobilele naționalizate în baza Decretului 92/1950, dacă Ia momentul preluării (....)

Or, toate aceste modificări ale Normelor metodologice au fost aduse ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 191/18.12.1996, și anume în data de 18.02.1997 (...) ".

Precizează în continuare recurenții - reclamanți că Normele Metodologice nr.1/1996 care erau în vigoare la data de cumpărării acestui apartament - 05.12.1996 - prevedeau în art.l alin.3 următoarele: Locuințele care au fost preluate de stat în fapt, în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute, țară titlu, în proprietatea statului și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, în mod greșit s-a arătat că interpretarea noțiunii de preluare "cu titlu" dată de instanță în 25.06.1998 era aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare din 05.12.1996, pe când normele legale care interpretau Legea nr. 112/1995 modificate la data de 18.02.1997 nu sunt aplicabile acestui contract.

Consideră că prin depunerea unei cereri de restituire în natură a imobilului, moștenitorii fostului proprietar contestă, implicit, valabilitatea titlului statului, tocmai întrucât cunoșteau prevederile art.l, art.2 și art.5 din Legea nr.112/1995 (nimeni neputându-se prevala de necunoașterea legii). Ceea ce interesează este reprezentarea pe care trebuie să o fi avut cumpărătorul diligent și precaut în momentul în care a cunoscut sau ar fi putut să cunoască existența cererii de restituire formulate în procedura Legii nr. 112/1995 de către fostul proprietar, în condițiile în care efectul principal al acestei cereri era contestarea valabilității titlului statului.

Știind că preluarea a fost fără titlu sau având îndoieli asupra valabilității titlului statului, niciuna dintre părțile contractante nu poate pretinde faptul că a avut reprezentarea eficacității prestației celeilalte părți, fără nici un dubiu. Cumpărătorii au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art.l din Legea nr.112/1995, ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu. Prin urmare, scopul imediat urmărit de către cumpărători la încheierea contractului a fost acela de a specula in favoarea lor regimul juridic incert al locuințelor, pentru a se prevala de prevederile art.9 din Legea nr.112/1995.

Fiind de rea credința, cumpărătorii nu pot invoca în favoarea lor excepția validității aparentei în drept pentru a păstra locuințele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare, nule absolute pentru încălcarea prevederilor art.l din Legea nr. 112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligației acestora.

Când ambele părți sunt de rea credință, contractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută, așa cum statuează expres prevederile art. 46 alin.2 din Legea nr.10/2001. Cauza de nulitate absolută este cauza ilicită, în temeiul art.968 Cod civil, ambele părți angajându-se într-o operațiune speculativă, cât timp aveau cunoștință ori trebuiau să aibă cunoștință de contestarea valabilității preluării.

Prin urmare, analizând dispozițiile legii în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, apreciază recurenții că existența unei cereri de restituire în natura formulate în termen de persoanele îndreptățite la restituire și nesoluționarea acesteia de către Comisia Locala de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria Sector 3 în sensul respingerii sau a admiterii sub forma acordării de măsuri reparatorii, reprezintă un impediment absolut la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și o încălcare a unei norme imperative în sensul art. 45 alin 4. din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii când a motivat că: „Tribunalul reține ca prin Decizia civila nr. 1897 A/25.06.1998 a Tribunalului București, rămasa irevocabilă prin Decizia civila nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București, s-a statuat cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului de către stat fast cu titlu valabil.

Susținerile instanței de fond în sensul că această decizie nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București nu a intrat în puterea lucrului judecat întrucât prin decizia pronunțată în recurs instanța de recurs a respins acțiunea exclusiv pentru nerespectarea principiului unanimității, nefiind așadar întrunite disp.art.1201 C.civ., nu pot fi reținute de tribunal. "

Potrivit prevederilor art.1201 cod civil "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate".

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o alta hotărâre. Printre efectele lucrului judecat sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești.

Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat s-a admis în principiu că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică este dispozitivul pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută.

Totuși, în lipsa unei reglementari legale în acest sens, doctrina și practica judiciară au recunoscut în mod unanim acest efect și considerentelor hotărârii în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el (în același sens, D., I.; D.. V. - "Hotărârea judecătorească", Editura Servo-..79-80) sau "altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta" (Decizia civilă nr. 7222/2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Pe cale de consecință, existenta unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile poate fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv cu referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauza.

In temeiul considerentelor deciziei civile nr.37/12.01.1999 (dosarul nr. 4197/1998) pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IlI-a Civilă, respingerea acțiunii având ca obiect constatarea nulității măsurii de trecere a imobilului în patrimoniul Statului și restituirea către reclamanți, pe cale de consecință, a imobilului, s-a produs în considerarea exclusivă a lipsei de calitate procesuală activă, ca urmare a nerespectării principiului unanimității.

Astfel, fiind substituită motivarea instanței de apel care a pronunțat decizia civilă nr. 1897 A/25.06.1998, motivare care analiza fondul, cu considerentele evocate ale instanței de recurs arondate exclusiv lipsei de calitate procesuală activă, pentru nerespectarea principiului unanimității, atunci practic soluția de respingere a acțiunii din 1997 s-a realizat în temeiul unei excepții procesuale - a lipsei calității procesuale active și nu pe fondul sau, considerentele tribunalului care antamau fondul fiind înlăturate de cele ale instanței superioare.

Insă de puterea de lucru judecat se bucură numai hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în fond, nu și atunci când a fost judecată în temeiul unei excepții procesuale - lipsa calității procesuale active cum s-a întâmplat în acea cauză din 1998.

De asemenea instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii atunci când a arătat că: "In consecința, urmează a se verifica nu buna sau reau-credință a părților la încheierea contractului (...), ci daca la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare părțile au respectat dispozițiile legale imperative în vigoare la momentul înstrăinării (...). De asemenea, dacă notificarea comunicată de reclamantul G. autorului paratelor, în raport cu dispozițiile în vigoare la acel moment, avea consecințe asupra valabilității înstrăinării".

Menționează în continuare că se impune în speța de față constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 191/05.12.1996 încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. C. I. S.A., în calitate de vânzător și I. V. și I. V., în calitate de cumpărători, prin raportare la atitudinea psihică a părților la momentul încheierii acestui contract.

Potrivit art. 966 din Codul civil "obligația [...] fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar potrivit 968 Cod civil, "cauza este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".

Prin urmare, un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință este considerat nul absolut, în aplicarea principiului fraus omnia corummpit, al cărei temei legal îl constituie art.966 Cod civil, indiferent de prevederile legale concrete sub incidența cărora a fost realizat.

Validitatea contractului este discutabilă și sub aspectul obiectului. In cazul reclamanților, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, acesta neavând deci prerogativa de dispoziție privind apartamentul în litigiu. Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act încalcă principiul nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are).

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data introducerii acțiunii (art. 45 în formă republicată): "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr.213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".

In privința bunei credințe a cumpărătorului in baza Legii nr. 112/1995, pornim de la definiția dată de art. 1898 alin.1 din Codul civil - „credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

In practică și în doctrină s-a stabilit că buna credință este conștiința sigură a respectării tuturor condițiilor cerute pentru perfecționarea unui raport juridic determinat, ceea ce presupune că cel ce dobândește cu buna credință un bun acționează cu intenție dreaptă, fără nici un gând ascuns, fără manopere viclene sau fără reticente cu privire la elementul esențial al contractului.

Nu poate fi bună credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta. Prin urmare, buna credință rezultă din convingerea loiala unită cu lipsa oricărei culpe și trebuie să fie lipsită de cea mai mică îndoială în momentul dobândirii bunului, îndoiala exclude convingerea loială și viciază astfel buna credință.

Potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în formă în vigoare la data introducerii acțiunii (art. 45 în forma republicată): "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării."

Or, la data înstrăinării, 05.12.1996, erau în vigoare următoarele dispozițiile legale ce au fost încălcate de pârâți la încheierea contractului de vânzare cumpărare:- art. 9 alin.l Legea nr.112/1995 - Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut Ia art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului - cererea reclamanților de revendicare înregistrată la nr.555/17.07.1996 la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 3 București era i nea nesoluționată; - Hotărârea nr. 117/23.10.1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii112/1995 și Decizia nr. 1449/08.10.1996 a Primarului Municipiului București, care interziceau Cauzarea imobilelor revendicate înainte de soluționarea situației juridice a acestora.

De asemenea, solicită să se observe că, pe lângă notificarea nr.555/17.07.1996 înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 3 București, reclamanții au notificat și pârâții cumpărători în doua rânduri, în calitate de chiriași ai imobilului, înainte de a cumpăra apartamentul, deși nu avea obligația legală de a îi notifica: notificarea, transmisa prin poștă cu confirmare de primire în data de 26.07.1996 prin care arătă că imobilul a fost preluat abuziv, că recurenții - reclamanți sunt moștenitorii proprietarului imobilului și că orice contract va încheiat cu statul va fi lovit de nulitate absolută; notificarea din 16.08.1996, transmisă prin executor judecătoresc, afișată la imobilul din .. 5, prin care arată că imobilul a fost preluat abuziv, că sunt moștenitorii proprietarului imobilului și că orice contract va fi încheiat cu statul, va fi lovit de nulitate absolută.

In mod greșit, instanța de apel a interpretat legea restrictiv și, în consecință, o aplică în mod greșit atunci când afirmă că: „În consecință, chiar dacă reclamantul G. l-a notificat pe I. V. să nu cumpere imobilul, aducându-i la cunoștință că dorește să recupereze proprietatea ce a aparținut autorilor săi, nicio dispoziție legală de la acel moment nu îi împiedică pe cumpărător să dobândească în mod valabil bunul".

Si această afirmație a instanței reprezintă o greșită aplicare a legii întrucât chiar dispozițiile Legii nr.112/1995 îl împiedicau pe chiriaș să cumpere - art.9 din Legea nr. 112/1995, titularii contractelor de închiriere asupra apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari, aveau posibilitatea de a achiziționa un astfel de apartament numai după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 care condiționează vânzarea acestor apartamente către chiriași de verificarea situației juridice a imobilului și de soluția de nerestituire în natură a acestora.

Prin urmare, atâta timp cât organul investit și abilitat să decidă asupra restituirii în natură a imobilului nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, aprecierile personale ale pârâtei nu au nicio valoare. Mai mult decât atât, chiar dacă pentru aceasta era evident că imobilul nu putea fi restituit în natură persoanelor îndreptățite pentru că nu locuiau în el, cererea depusă de aceștia constituia un indiciu suficient de rezonabil pentru pârâtă că titlul de proprietate al statului era contestabil, acest aspect având importanță mai ales în dovedirea neaplicării principiului error communis facit ius.

Consecința juridică a notificărilor trimise către chiriași personal este aceea că aceștia nu se pot prevala de faptul că nu au știut că reclamanții revendicau acest imobil. De altfel, nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, iar Legea nr.112/1995 arată clar că la Comisia de aplicare a Legii 112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 3 se depun cererile de retrocedare a imobilelor naționalizate, deci printr-o simplă cerere adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 3 pârâta putea să afle situația juridică a imobilului pe care intenționau să-l cumpere și să constate că există o cerere de restituire a acestui imobil înregistrată la nr.555/1 7.07.1996.

O alta consecință juridică a notificărilor trimise de reclamanți este aceea că intimatele - pârâte sau autorul acestora nu se puteau substitui Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995 și nici instanței de judecată, astfel încât aceasta sau autorul lor nu puteau cunoaște, la momentul 05.12.1996, care va fi soluția dată prin dispoziție în temeiul Legii nr. 112/1995 sau care va fi soluția instanței de judecată privind contestația acestei decizii.

Faptul că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu era declanșată o acțiune în revendicare nu prezintă nicio relevanță. D. fiind caracterul imprescriptibil extinctiv al acțiunii în revendicare imobiliară, cumpărătorul diligent și prudent trebuia să aibă reprezentarea posibilității fostului proprietar de a introduce oricând o acțiune în revendicarea imobilului preluat fără titlu - aspect apreciat în raport de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, independent de reglementarea ulterioară, prin lege specială de reparație, a regimului juridic al imobilelor preluate abuziv, de care nu putea avea cunoștință la acel moment.

Prin urmare, este evident ca atât statul, prin instituțiile abilitate, cât și autorul pârâtei au acționat cu rea credință (art.45 alin. 2 Legea nr.10/2001) și fără a respecta legile în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare (art.45 alin.4 Legea nr.10/2001).

Instanța de apel a invocat decizia civila nr. 181 R/31.01.2012 pronunțată în dosarul nr._ de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civila prin care a fost respinsă acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului pentru . imobil, pentru a susține puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1897 A/25. 06. 1998.

In aceste condiții, invocă și reclamanții considerentele și soluția pronunțată în decizia civilă nr. 1536/27.09.2012, pronunțată în dosarul nr._ de Curtea de Apel București, Secția a IlI-a Civilă prin care a fost admisă acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului pentru ., etaj l din același imobil, precum și în decizia civilă nr. 798/29.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Curtea de Apel București. Secția a IlI-a Civilă, prin care a fost admisă acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului pentru . imobil, întrucât modalitatea de efectuare a raționamentelor juridice sunt similare, ceea ce ar asigura predictibilitatea și stabilitatea circuitului juridic civil și de asemenea pentru că atât timp cât au fost depuse aceleași documente că și în cauză de față părțile sunt îndreptățite să obțină aceleași efecte juridice.

In situația în care vor cădea în pretenții, cu privire la solicitarea intimatelor-pârâte de a fi obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către aceștia, constând în onorariu de avocat, solicită diminuarea acestor pretenții, pentru următoarele considerente:

Această solicitare adresată instanței de judecată prin acțiunea civilă ce face obiectul prezentului dosar a avut la bază calitatea recurenților - reclamanți de moștenitori ai proprietarului abuziv deposedat de bunul său de către regimul comunist în perioada 1945 - 1989.

În anul 2001, recurenții au depus notificarea în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură pentru imobilul situat în București, .. 4, sector 3.

După 10 ani timp în care starea recurenților de sănătate s-a agravat, lucru care a afectat nu doar existența acestora de zi cu zi, dar și existența familiei acestora, în urma numeroaselor memorii depuse de aceștia, Primăria Municipiului București în calitate de instituție investită cu soluționarea notificării nu a soluționat încă dosarul administrativ, creându-le astfel grave prejudicii.

Or, având în vedere constatarea CEDO cu privire la ineficiența sistemului creat de statul român cu privire la acordarea efectivă a despăgubirilor pentru imobilele naționalizate abuziv în perioada 1945 - 1989, nu le rămâne decât să spere că îi țină Dumnezeu în viață până la momentul la care vor putea primi respectivele despăgubiri, deoarece au vârste mai înaintate.

Astfel, pentru reclamanți ar reprezenta o rază de speranță că își vor regăsi în această viață dreptatea refuzată în cei aproximativ 60 de ani de la momentul naționalizării imobilului ce a aparținut autorilor lor, corectitudinea instanței de judecată în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în cadrul acestui proces civil prin raportate nu doar la durata și volumul dosarului, ci mai ales prin raportare la situația defavorabilă în care se află prin imposibilitatea de a beneficia de imobilul ce le revine de drept ca moștenire de la antecesorul reclamanților, fapt ce le-a creat prejudicii însemnate de-a lungul tuturor acestor ani de procese.

Mai mult, solicită instanței de judecată să aibă în vedere și faptul că partea adversă - cumpărător-chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995 - a achitat la momentul achiziționării imobilului un preț derizoriu, profitând în acest fel de oportunitatea oferită fără temei legal de statul român de a achiziționa un apartament situat într-una dintre cele mai scumpe și importante zone ale București-ului cu o sumă modică.

In acest moment, imobilul achiziționat de partea adversă pentru un preț derizoriu, mult sub valoare reală, are o valoare de piață de cel puțin 20 de ori mai mare.

Astfel, pentru a crea un minim de echilibru între câștigul neîndreptățit al părții adverse și pierderea suferită de reclamanții de-a lungul ultimilor 20 de ani, este echitabil ca instanța de judecată măcar să diminueze cheltuielile de judecată solicitate de partea adversă la un minim rezonabil, dacă nu chiar să dispună respingerea acestei solicitări a părții adverse.

Având în vedere incidența în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. care prevede că "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Obligația de plată incumbă și în raport de dispozițiile art. 998-999 C.civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, în condițiile în care temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.

Astfel, instanța de judecata trebuie să aprecieze măsura în care poate fi reținută în sarcina reclamanților o culpă efectivă în necesitatea promovării acestei acțiuni civile.

Consideră recurenții - reclamanți că promovarea acestei acțiuni civile a fost determinată de nerespectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 de către statul român în momentul în care a înstrăinat imobilul ce face obiectul prezentului dosar pe de o parte, iar pe de altă parte culpa statului român reiese și din pasivitate cu care a tratat soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de mai bine de 10 ani.

In urma multiplelor schimbări de jurisprudența din România după apariția Legii n r. 10/2001, Statul Român a fost sancționat de mai multe ori de către C.E.D.O. și a fost obligat la plata de despăgubiri către petiționarii care au fost în imposibilitate de a își recupera posesia asupra imobilelor naționalizate, întrucât Curtea a constatat că Statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent în fața chestiunii de ordin general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor naționalizate (Cazul Brumarescu vs. România în 2000, Cazul A. vs. România 2002 și Cazul P. vs. România decembrie 2005).

In tot acest interval de timp, au fost vădit vătămați în drepturile lor, inclusiv cele fundamental reglementate de CEDO și garantate în art. 6, alin. l al Convenției, art. l al Convenției și în art. l din Primul Protocol adițional la Convenție.

Cumpărătorul-chiriaș, ce are calitatea de apelant în prezentul dosar, a fost favorizat de către legiuitorul român pentru eventualitatea în care ar pierde proprietatea imobilului cumpărat de la statul român, punându-i-se la dispoziție în dreptul intern mijloace mult mai eficiente decât moștenitorilor foștilor proprietari deposedați abuziv de obținere a unei despăgubiri efective fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun pentru care există o practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie mai nou prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr. 10/2001.

In schimb, pentru vechii proprietari, legea specială în lipsa posibilității restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce înseamnă că despăgubirile sunt iluzorii și deci reparația efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce.

In aceste condiții, obligarea recurenților Ia plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă este doar de natură a adânci disproporționalitatea dintre câștigul cumpărătorului-chiriaș și pierderea vechiului proprietar, eu "amabilul concurs" al statului român.

In acest sens sunt și prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, care într-adevăr arată că onorariile avocațiale se stabilesc în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului, alături de alte criterii care trebuie avute în vedere la stabilirea onorariilor avocațiale, enumerate exemplificativ: importanța intereselor în cauză, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, notorietatea, titlurile, experiența, reputația și specializarea avocatului, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, situația financiară a clientului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante, etc.

Prin urmare instanța poate aprecia că onorariul avocațial este exagerat și are dreptul de a-l reduce, această micșorare raportându-se la motivele invocate mai sus.

In concordanță cu cele arătate consideră recurenții - reclamanți că a fost și raționamentul legiuitorului cu privire la dispozițiile art. 273 alin. 3 C.pr.civ. - de a permite instanței de judecată, ca în baza rolului său activ, să sancționeze eventualele abuzuri de drept săvârșite prin pretinderea unor cheltuieli de judecată care nu au un caracter real.

De asemenea, în virtutea respectării principiului disponibilității în procesul civil, raportat la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, respectarea acestui principiu presupune acordarea cheltuielilor numai în măsura și în cuantumul în care au fost solicitate. In mod corelativ, tot principiul disponibilității impune ca judecătorii să micșoreze cuantumul cheltuielilor de judecată numai în situația în care partea care a căzut în pretenții a solicitat acest lucru.

Art. 274 alin. (3) C.pr.civ. prevede că "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat."

Or, în aceste condiții, instanța de judecată nu poate să treacă peste solicitarea expresă a recurenților de a se diminua cheltuielile de judecată la a căror plata s-a solicitat a fi obligați de către partea adversă.

Instanța poate, în baza rolului activ pe care îl exercită în procesul civil, să aprecieze cu privire la valoarea cheltuielilor de judecată solicitate, însă acest aspect trebuia pus în discuția părților.

Numai urmând această procedură s-ar fi putui face aplicarea principiului contradictorialității, iar nerespectarea acesteia ne-ar prejudicia în sensul că, nu ar avea posibilitatea de a susține solicitarea diminuării cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă, cu referire la prejudiciu! care li se creează, la nedovedirea cuantumului acestora în fața instanței de judecată etc.

Un alt principiu al procesului civil este principiul oralității, consacrat prin art. 127 C.pr.civ., potrivit căruia pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel. Prin faptul nediscutarea în ședința publică a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, fără a le da posibilitatea expunerii motivelor pentru care solicită diminuarea onorariului avocațial, instanța de judecată ar încălca acest principiu.

La data de 26.05.2014 prin serviciul registratură, pârâtele I. V., Ș. F., au depus întâmpinare prin care arată în legătura cu primul motiv de recurs că la momentul încheierii actului juridic, 05.12.1996, imobilul era considerat ca fiind intrat in mod legal in proprietatea statului atât de legea nr. 112/1996 dar și de Normele de aplicare a legii, art, l alin 2 prevedeau în mod expres, printre alte acte normative si Decretul nr. 92/1950, ca fiind un mod legal de preluare a imobilului; la momentul încheierii actului juridic, recurenții nu au contestat legalitatea aplicării decretului de naționalizare si deci nimeni nu a pus in dubiu actul de preluare al imobilului; - faptul că, ulterior, prin hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă s-a constatat că actul de preluare al imobilului, decretul 92/1950 a fost legal și corect aplicat, confirmă odată în plus că statul român a preluat imobilul legal, cu titlu, înlăturând toate criticile formulate de recurenți.

In concluzie, solicită respingerea acestui motiv de recurs ca nefondat.

Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs arată că recurenții critica o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv decizia civila nr. 1897 A pronunțată la 25.06.1998 de Tribunalul București rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 37 pronunțată la 12.01.1999 de Curtea de Apel București care a stabilit că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, ceea ce este inadmisibil.

Această situație de fapt și de drept a intrat în autoritatea de lucru judecat, orice critică fiind profund greșită, inclusiv în prezenta cale de atac extraordinară.

In realitate, problema juridică este și rămâne aceea, dacă la momentul încheierii actului juridic din 05.12.1996, actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 112/1995 și Normele de aplicare a acestei legi în varianta în vigoare la acel moment. Or, toate criticile aduse de recurenți exced problemei juridice și au un caracter teoretic din punct de vedere al recurenților, dar fără consecințe juridice.

Cu privire la cel de al treilea motiv de recurs intimații arată că recurenții critică hotărârea instanței de apel că ar fi lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 c.pr.civ, pentru mai multe argumente, astfel:

Recurenții apreciază ca raționamentul instanței de apel, în temeiul art. 9 alin l din legea nr. 112/1995 ar reprezenta o interpretare greșită, care ar schimba înțelesul neîndoielnic al normei juridice.

Intimații solicită să se aibă în vedere analizei raționamentul instanței de apel: "Tribunalul mai reține ca Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, în vigoare la momentul înstrăinării imobilului, arătau la art. l alin. 2 care erau imobilele considerate ca trecute în proprietatea statului cu titlu, în această categorie intrând și imobilele preluate de stat prin Decretul 92/1950. ceea ce înseamnă ca, la momentul vânzării imobilului, titlul statului era considerat un titlu valabil si, ca atare, imobilul putea fi înstrăinat in temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât nu exista nicio dispoziție legala care sa împiedice vânzarea bunului"

Or, acest raționament este perfect juridic, întemeiat pe dispozițiile legii in 2,oare la momentul încheierii actului juridic.

Recurenții critica argumentația instanței de apel cu privire la Normele de aplicare a legii nr. 112/1995, apreciind ca fiind greșită.

Normele de aplicare a legii nr. 112/1995 Normele metodologice nr. 1/1996 aplicabile la momentul încheierii actului juridic la 05.12.1996 consideră că imobilele intrate în proprietatea statului în temeiul decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca intrate cu titlu legal valabil, orice altă interpretare, răstălmăcire fiind profund greșită.

Reclamanții susțin că depunerea unei cereri de restituire în natură a mobilului din partea moștenitorilor, trebuia considerată ca fiind o contestare a valabilității titlului statului și în consecință, până la soluționarea litigiului operația de vânzare trebuia suspendată.

Recurenții încearcă să inducă în eroare instanța de recurs, ascunzând realitatea și făcând aprecieri pur teoretice, generice.

Chestiunea pusă în discuție de recurenți este aceea dacă, până la încheierea actului de vânzare-cumpărare, la 05.12.1996, recurenții ar fi formulat o cerere de restituire în natura, conform Normelor de aplicare a Legii 112/1995 prevedeau în mod expres obligarea vânzătorului de a suspenda orice operație cu privire la imobilul în cauză, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de restituire.

Obligația juridica de a soluționa cererile, contestațiile și a suspenda orice procedura inclusiv cea de încheiere a actelor de vânzare, a fost introdusă prin Hotărârea nr. 11 din 04.02.1997, în condițiile în care actul juridic era încheiat de 05.12.1996 și deci această normă legală nu poate retroactiva, în cauză aplicându-se principiul "tempus regit actum". Mai mult, până Ia 05.12.1996 data încheierii actului juridic, recurenții nu aveau înregistrata nicio solicitare, nicio acțiune in revendicare etc.

D. mult ulterior, la 07 martie 1997, unul dintre recurenți G. R. B. a înregistrat sub nr. 740 la ., vânzătorul imobilului, cererea de restituire, ceea ce a condus la suspendarea încheierii actelor de vânzare-cumpărare a celorlalte apartamente ce nu fuseseră vândute.

Or, cererea de restituire, ce ar fi putut conduce la suspendarea vânzării, a fost înregistrată abia la 7 martie 1997, mult după încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Recurenții critica hotărârea instanței de apel, care nu ar fi analizat atitudinea psihică a părților la momentul încheierii actului juridic.

In opinia recurenților un act juridic de înstrăinare în condițiile in care ambele părți au fost de rea-credință, este considerat nul absolut, conform art. 966 c. civ.

Recurenții-reclamanți solicită nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat la 05.12.1996, deoarece ambele părți atât vânzătoarea dar și cumpărătoarea ar fi fost de rea-credință la momentul încheierii actului juridic, urmare notificării din 16.08.1996 să nu încheie actul.

Instanța de apel a făcut o atentă analiză a situației de fapt dar și a cadrului juridic aplicabil, Ia momentul încheierii actului juridic.

Punctul de plecare este daca titlul statului, al vânzătorului, era valabil sau nu, urmare aplicării decretului nr. 92/1950.

La momentul încheierii actului 05.12.1996, nu exista nicio acțiune în revendicare, nicio contestație cu privire la modul de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar și a Normelor metodologice nr. 1/1996 de aplicare a legii, care statuau că imobilele trecute în proprietatea statului prin aplicarea decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluate cu titlu valabil.

Prin decizia civila nr. 1897 pronunțată la 25.06.1998 de Tribunalul București Secția a IlI-a Civilă, rămasă definitivă prin decizia civila nr. 37 a Curții de Apel București s-a stabilit cu putere de lucru judecat că statul român a preluat imobilul cu titlu legal.

Față de aceasta situație juridica a imobilului, instanța de apel a reținut că în această cauză sunt aplicabile disp. art. 45 alin.4 din Legea nr. 10/2001.

Or, în acest caz, art. 11 din legea nr. 112/1995 precizează "Actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor an. 9 alin 6 și art. 10 sunt lovite de nulitate absolută" Aceste situații sunt limitativ prevăzute: atunci când chiriașii dobânditorului ar fi dobândit sau ar fi înstrăinat după anul 1990 o altă locuința, și/sau apartamentul ce face obiectul vânzării să nu beneficieze de dotări speciale precum piscina, sauna etc. și nu se regăsesc în cauza de față.

In cazul de față nu se analizează buna sau reaua-credință a părților semnatare ale actului juridic ci exclusiv dacă actul juridic a fost încheiat cu respectarea condițiilor legale în vigoare la momentul 05.12.1996.

Desigur, că nu pot fi luate în analiză condițiile de legalitate stabilite prin Hotărârea de Guvern nr. 11 din 04.02.1997 de modificare și completare a Normelor metodologice de aplicare a legii nr. 112/1995, atât cu privire la buna-credință, la suspendarea procedurilor etc., deoarece legea nu retroactivează.

In situația în care vor cădea în pretenții, recurenții solicită diminuarea acestor pretenții și practic diminuarea onorariului de avocat.

Recurenții pleacă de la premisa că vor cădea în pretenții și ar putea fi obligați la onorarii avocațiale mari, exagerate. Critica este nefondată.

In prezenta cauza, la instanța de apel apelantele-pârâte nu au solicitat obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată iar în prezentul recurs intimații solicită să se ia act că nu solicită cheltuieli de judecată.

Mai mult, în celelalte dosare, cu obiect identic, situații de fapt și de drept identice, diferiți fiind numai pârâții cumpărători ai apartamentului nr. 1, nr. 8 din același imobil, în niciunul dintre cazuri nu au solicitat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

In concluzie, recurenții creează o situație teoretică, artificială dar care nu se confirmă în condițiile în care intimații nu solicită cheltuieli de judecată.

Examinând decizia recurată si actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ, invocat de recurenți prin prisma susținerii existenței unor considerente contradictorii ale deciziei recurate, nu se regăsește în speță. Contrar alegației recurenților, Curtea nu constată nicio argumentare contradictorie decurgând din reținerea de către tribunal – prin raportare la cele statuate anterior prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile – a împrejurării că imobilul în litigiu a fost preluat de stat „cu titlu”, în același timp cu constatarea faptului că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil au fost respectate dispozițiile legale impuse pentru această înstrăinare.

Recurenții susțin, în esență, că concluzia la care a ajuns tribunalul referitoare la existența unui titlu valabil al statului asupra imobilului preluat nu este corectă, însă acest aspect nu are legătură cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii, putând fi eventual cercetat din perspectiva incidenței altui motiv de nelegalitate .

Totodată, Curtea constată că, deși prin motivele de recurs au fost indicate și prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de nelegalitate.

Astfel, respectivul text legal sancționează o hotărâre care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecând peste voința părților exprimată în convenție (actul juridic încheiat de acestea).

Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudență și în literatura de specialitate, instanța schimbă natura contractului dacă va califica eronat un contract în raport de voința părților exprimată la perfectarea acestuia și comite o denaturare atunci când, supunând actele juridice din cauză interpretării sale, le atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lor, în loc să îl sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic.

Or, decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel încât, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate din perspectiva acestui motiv de modificare a hotărârii recurate.

Criticile formulate în susținerea acestui motiv de recurs vizând o interpretare nelegală și contrară unei practici constante a instanțelor din România a noțiunii de preluare a unui imobil "cu titlu", pot fi analizate, eventual, de instanța de control judiciar, prin raportare la motivul prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin.3 C.proc.civ.

Analizând deci în continuare aceste susțineri și celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenți din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea reține în prezenta cauză că tribunalul a stabilit în mod corect împrejurarea că prin decizia civilă nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București, s-a statuat cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului de către stat a fost cu titlu valabil.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța de apel a avut în vedere că prin decizia nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă s-a reținut în mod irevocabil că hotărârea judecătorească sus-menționată a statuat în mod irevocabil cu privire la valabilitatea titlului de preluare a statului, arătându-se în acest sens că decizia civilă nr. 181R/31.01.2012 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă este anterioară deciziei civile nr. 1536/27.09.2012 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă.

In aceste condiții, tribunalul a constatat că instanța de fond nu mai putea analiza a valabilitatea titlului statului, o chestiune care fusese deja tranșată, irevocabil.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurenți, rezultă fără echivoc că tribunalul nu a ignorat faptul că de puterea de lucru judecat se bucură numai hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în fond, nu și atunci când a fost judecată în temeiul unei excepții procesuale - lipsa calității procesuale active, ci a avut în vedere că și aspectul existenței puterii de lucru judecat al celor statuate, în condițiile invocate de recurenți, prin decizia civilă nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București fusese dezlegat, irevocabil, printr-o altă hotărâre judecătorească, hotărâre pe care instanța de apel a reținut că nu o poate ignora, având în vedere că este prima decizie care a tranșat această chestiune .

Se asigură în acest mod și „predictibilitatea și stabilitatea circuitului juridic civil” pe care recurenții înțeleg să le invoce în cauză, fundamentându-și însă pretențiile, contrar acestor principii, pe hotărâri judecătorești pronunțate ulterior celei avută în vedere de tribunal.

Față de această situație specială, generată de pronunțarea mai multor hotărâri judecătorești rămase irevocabile care au analizat efectul puterii lucrului judecat al deciziei civile nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București, Curtea constată că soluția adoptată de tribunal este singura în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești, garantat de art. 6 CEDO, trebuie interpretat conform preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluția definitivă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză (cum s-a statuat, spre pildă, prin hotărâreadatăîn Cauza Brumărescu c. României, §61).

Tot astfel, în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, s-a statuat în cuprinsul hotărârii pronunțate că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.

În concluzie, s-a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par.1 din Convenție.

Prin urmare, reținând că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu, Curtea apreciază și în speță că dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă, de natură să clarifice acea problemă, creează speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.

Recent, prin Hotărârea din 16 aprilie 2013 pronunțată în cauza Siegle împotriva României Curtea Europeană a considerat că, „fie și în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanță și să încalce principiul securității juridice” (§ 33). De asemenea, Curtea a observat că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem, dar „ nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleași circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate” (§ 36-37).

„Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice. D. fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 par.1 din Convenție”( §39).

In raport de cele arătate anterior, instanța de recurs nu poate primi nici afirmația recurenților în sensul că prin sentința nr. 1897/A/25.06.1998 nu s-ar fi analizat și valabilitatea titlului de preluare a imobilului, ci doar modalitatea de preluare a imobilului printr-un act normativ, respectiv a Decretului nr. 92/1950, tribunalul stabilind în mod just că, având în vedere situația premisă descrisă, sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. 4 din Legea 10/2001 în analiza valabilității contractului de vânzare-cumpărare prin care statul (unitatea administrativ-teritorială deținătoare a imobilului) a înțeles să înstrăineze bunul .

Ținând seama că titlul analizat reprezintă un act juridic (sau un fapt juridic stricto sensu) prin care statul a dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau persoane juridice în perioada regimului politic comunist, trebuie remarcat că în concepția Legii nr. 112/1995, în varianta adoptată în conformitate cu decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale (invocată de recurenți), variantă intrată în vigoare și urmată de adoptarea Normelor metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, erau trecute cu titlu în proprietatea statului locuințele care au fost preluate în temeiul unui act normativ în vigoare la data preluării, neavând relevanță conformitatea preluării cu dispozițiile respectivului act normativ sau cu alte norme legale cu putere superioară.

După adoptarea H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice menționate (publicată în 4 februarie 1997), preluarea cu titlu a imobilului de către stat presupunea în plus că există o concordanță între actul normativ ce prevedea preluarea și actul administrativ de preluare (actul de aplicare a legii lato sensu) .

Această distincție a fost avută în vedere de instanța de apel în analiza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5.12.1996, tribunalul aplicând în speță principiul de drept conform căruia sancțiunea nulității unui act juridic intervine în situația încălcării unei norme imperative la momentul perfectării actului respectiv, întrucât cauza de nulitate trebuie să fie contemporană acestui moment .

In acest context, în mod corect tribunalul a reținut că nicio dispoziție legală în vigoare la data perfectării actului nu îl împiedica pe cumpărător să dobândească valabil dreptul de proprietate, fiind irelevante sub aspectul reținerii nulității împrejurările invocate de recurenți legate de notificarea adresată autorului-pârâților persoane fizice.

Acestea ar fi putut fi examinate numai prin prisma stabilirii atitudinii subiective a părților contractante, dar Curtea constată că, așa cum a stabilit și tribunalul, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, situație fată de care se impune a fi respinse și celelalte susțineri ale recurenților legate de reaua-credință a părților și consecința acesteia asupra valabilității actului juridic încheiat în aceste condiții.

Din această perspectivă, vor fi înlăturate și afirmațiile recurenților privind existența unui impediment absolut la încheierea contractului de vânzare-cumpărare – care ar putea fi examinat prin raportare la art. 45 alin.4 din Legea nr. 10/2001 – constând în cererea de restituire în natură formulată în termen de persoanele îndreptățite la restituire și nesoluționarea acesteia de către Comisia Locala de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria Sector 3 în sensul respingerii sau a admiterii sub forma acordării de măsuri reparatorii. De altfel, recurenții recunosc că pentru cumpărător era evident că imobilul nu putea fi restituit în natură persoanelor îndreptățite pentru că nu locuiau în el, dar susțin că cererea depusă de acestea constituia un indiciu suficient de rezonabil pentru pârâtă că titlul de proprietate al statului era contestabil – aspect care pune în discuție tot o eventuală rea credință a celor care înțelegeau să cumpere în aceste condiții.

Validitatea contractului nu este discutabilă nici sub aspectul obiectului, astfel cum se afirmă prin prezentul recurs, întrucât la momentul perfectării contractului, nu se punea problema că obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, legislația incidentă recunoscând că imobilul fusese preluat cu titlu, iar prin hotărârile judecătorești ulterioare invocate mai sus s-a statuat asupra legalității respectivului titlu.

Nu se poate reține deci că tribunalul ar fi interpretat restrictiv prevederile legale incidente, ci, dimpotrivă, Curtea constată că instanța de apel a identificat corect normele aplicabile la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, precum și modalitatea în care părțile contractante au înțeles să le respecte

In ceea ce privește motivarea amplă a recurenților legată de condițiile în care aceștia ar putea fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care vor cădea în pretenții, Curtea constată că nu mai este necesară o analiză distinctă a cestor susțineri, având în vedere că, în aplicarea principiului disponibilității, deși recurenții au căzut în pretențiuni, intimații nu au înțeles să solicite obligarea acestora la plata unor sume cu acest titlu, conform art. 274 C.proc.civ.

In consecință, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți G. R. B., M. V., M. M. T. și G. A. P., împotriva deciziei civile nr. 16 A din 08.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți I. V., Ș. F., S.C. C. I. – prin administrator judiciar AMD G. EXPERT SPRL și M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M.-A. M. I. A.-D. T.

N.-G.

GREFIER,

M. C.

Red. M.

Tehnored. M./GIA

2 ex./25.09.2014

T.B. - S. a III-a civ. - E. M. S., C. V.

Judecătoria sector 3 - M. L.

← Anulare act. Decizia nr. 1099/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1098/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 985/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 747/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Strămutare. Sentința nr. 57/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1099/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1098/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Accesiune. Decizia nr. 957/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 943/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Rezoluţiune contract. Decizia nr. 945/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI